Threads tagged with: cursuri

Conversația                          Conversația consta in dialogul dintre cadrul didactic  și elevi, dialog care prin intrebari succesive stimuleaza gandirea elevilor  in vederea insusirii de noi cunosținte sau a fixarii, sistematizarii și verificarii acestora.De aceea, in funcție de obiectivele instructiv-educative urmarite, conversația cunoaste mai multe forme:             - conversație euristica;              - conversație de reactualizare;              - conversație de fixare;              - conversație de verificare             Conversația euristica este cel mai des utilizata pentru ca reprezinta o modalitate deosebita de invațare prin descoperire; profesorul  nu doar transmite cunoștințe, ci desfasoara o activitate de gandire comuna cu  elevii, determinandu-i pe acestia sa faca un efort personal de cautare, de investigatie pe baza unor informații deținute deja și de descoperire pe baza valorificarii propriei experiențe de cunoastere.

Metode de evaluare : tradiționale, alternative   Tipologia metodelor de evaluare Criteriul cel mai frecvent folosit în clasificarea metodelor de evaluare este cel cronologic/ istoric. În funcţie de acest criteriu, care este însă unul relativ, lucrările de specialitate reprezentative în domeniu clasifică metodele de evaluare în două mari categorii : Metode tradiţionale de evaluare: • Evaluarea orală • Evaluarea scrisă • Evaluarea prin probe practice Metode alternative şi complementare de evaluare: • Observarea sistematică a comportamentului elevului faţă de activitatea şcolară • Portofoliul • Investigaţia • Proiectul • Autoevaluarea Dintr-o perspectivă a evoluţiei evaluării spre procesele de învăţare - „obiecte“ specifice ale educaţiei cognitive, se justifică pe deplin complementaritatea metodelor tradiţionale şi a celor alternative de evaluare, fiecare categorie dovedind virtuţi şi limite.   Metode tradiţionale de evaluare Evaluarea orală Caracteristici Evaluarea orală se realizează printr-o conversaţie pe baza căreia cadrul didactic stabileşte cantitatea informaţiei şi calitatea procesului şi a produsului activităţii de învăţare în care a fost implicat elevul. Din perspectivă modernă, evaluarea trebuie să însoţească procesul de predare-învăţare. Evaluarea orală permite realizarea cu prisosinţă a acestui deziderat. Conversaţia euristică este cea mai importantă metodă folosită în procesul evaluativ de tip oral. Pentru a putea fi utilizată în procesul de învăţare a unor date, aspecte, fapte, întâmplări, elevii trebuie să beneficieze deja de informaţii anterioare.   Avantaje și dezavantaje ale evaluării orale   Avantaje majore • Permite comunicarea deplină între cadrul didactic şi elev, între acesta şi clasă; • Recuperează naturaleţea şi normalitatea unei relaţii specific umane (C. Cucos, A. Stoica); • Favorizează dezvoltarea capacităţii de exprimare orală a elevilor; • Asigura feedback-ul mult mai rapid; • Oferă posibilitatea de a clarifica şi corecta imediat eventualele erori sau neînţelegeri ale elevului în raport cu un conţinut specific; • Permite flexibilizarea şi adecvarea modului de evaluare prin posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor şi gradul lor de dificultate în funcţie de calitatea răspunsurilor oferite de elev/ elevi; • Permite observarea, de către evaluator, a punctelor „tari“ şi a „punctelor slabe“ ale elevului, întrucât contactul direct permite o interacţiune reală profesor-elev; • Facilitează evaluarea inclusiv a unor trăsături de personalitate: maniere, toleranţă la stres, raportul dintre aparenţă/prezenţă, vivacitatea ideilor, structura şi calitatea limbajului: vorbit, influenţa altor persoane etc.; • Permite o mai mare flexibilitate în alegerea conţinuturilor şi proceselor de evaluat; • Creează posibilitatea unei profunde cunoaşteri, în timp, a elevilor de către profesor şi invers; • Asigură o relaţionare directă şi o comunicare consistentă între cei doi parteneri etc.; • Verificările orale permit evaluarea mai multor aspecte ale performanţelor şcolare ale elevilor decât alte metode. Se verifică, spre exemplu, modul de exprimare a elevilor, logica expunerii, spontaneitatea dicţiei, fluiditatea exprimării etc.; • Îi deprinde pe elevi cu comunicarea orală, în condiţiile în care trebuie pus mare accent pe acest aspect în zilele noastre.   Dezavantaje majore • Se realizează o „ascultare“ prin sondaj; • Gradul de dificultate a întrebărilor este diferit de la un elev la altul; • Intervine o puternică varietate intraindividuală şi interindividuală; • Performanţa elevului este afectată de starea sa emoţională în momentul răspunsului; • Evaluarea orală oferă/asigură un grad scăzut de validitate şi fidelitate; • Se consumă mult timp în cazul în care se evaluează toţi elevii; • Intervin o multitudine de variabile care afectează obiectivitatea ascultării orale: starea de moment a profesorului/ evaluatorului, gradul diferit de dificultate a întrebărilor formulate, starea psihică a elevilor etc. (I. T. Radu; A. Stoica);   Evaluarea prin probe scrise Caracteristici, modalităţi de realizare Evaluarea scrisă apelează la suporturi concretizate în fişe de muncă independentă, lucrări de control, teze etc. Elevii prezintă achiziţiile lor în absenţa unui contact direct cu cadrul didactic. Funcţia principală a evaluării prin probe scrise în context cotidian (nu în situaţii de examen) este aceea de a oferi cadrului didactic informaţii privind calitatea activităţii realizate şi efectele acesteia exprimate în nivelul de pregătire al elevilor. Ea semnalează situaţiile în care unii elevi nu au dobândit capacităţile, subcapacităţile, abilităţile etc. preconizate la un nivel corespunzător şi, în consecinţă, este necesară aplicarea unor măsuri recuperatorii.   Principalele modalităţi de realizare a evaluărilor prin probe scrise sunt: • Probe scrise de control curent. Acestea cuprind 1-2 întrebări din lecţia de zi şi durează max. 15-20 de minute. Lucrările de acest gen au rol de feed-back atât pentru elev cât şi pentru cadrul didactic. Cerinţele (itemii) pot viza atât reproducerea celor învăţate precum şi exerciţii de muncă independentă; • „Examinările scurte de tip obiectiv“, cu durata de 5 minute: se dau 4-6 întrebări la care elevii răspund în scris succesiv. Corectarea se poate face fie de elevii înşişi prin raportare la model (comparare cu răspunsurile corecte) oferite fie de cadrul didactic, fie de colegi, prin schimbarea lucrărilor; • Lucrări scrise/probe aplicate la sfârşitul unui capitol. Acest tip de probe acoperă prin itemii formulaţi elementele esenţiale, reprezentative ale capitolului respectiv. Ele verifică şi evaluează îndeplinirea tuturor obiectivelor terminale ale capitolului respectiv. Îndeplinesc o funcţie diagnostică; • Lucrări scrise semestriale (teze). Acestea cuprind o arie mai mare de conţinuturi decât cele realizate la sfârşit de capitol (temă, unitate de învăţare). Îndeplinesc funcţie diagnostică şi prognostică. (I. T. Radu,op. cit., pag. 210).   Avantaje majore • Permite raportarea rezultatelor la un criteriu unic de validare; • Oferă posibilitatea elevului de a emite judecăţi de valoare mult mai obiective, întemeiate pe existenţa unor criterii de evaluare clar specificate şi prestabilite; • Oferă elevilor posibilitatea de a-şi elabora independent răspunsul, într-un ritm propriu; • Permite examinarea unui număr mai mare de elevi pe unitatea de timp; • Face posibilă compararea rezultatelor, dată fiind identitatea temei pentru toţi elevii; • Oferă elevilor timizi posibilitatea de a expune nestânjeniţi rezultatele / ceea ce au învăţat; • În funcţie de context se poate asigura anonimatul lucrărilor, şi în consecinţă, realizarea unei aprecieri mai puţin influenţată de părerea pe care profesorul şi-a format-o asupra elevului (fie pozitivă, fie negativă: efectele Halo sau Pygmalion); • Diminuează stările tensionale, de stres, care pot avea un impact negativ asupra performanţei elevilor timizi sau cu anumite probleme emoţionale; • Creşte posibilitatea preocupării pentru aspecte precum stilul, concepţia, estetica lucrării, ţinuta „editorială“, originalitatea, creativitatea etc.; • Protejează elevul de caracterul agresiv şi stresant determinat de prezenţa nemijlocită a evaluatorului.   Dezavantaje majore • Implică un feedback mai slab, eventualele erori sau răspunsuri incomplete neputând fi operativ eliminate/corectate prin intervenţia profesorului; • Momentul corectării şi validării rezultatelor se realizează cu relativă întârziere; • Nu sunt posibile replierile, revenirile, întoarcerile în cazul unor erori nesesizate la timp; • Comparativ cu evaluările orale, verificarea prin probe scrise nu permite ca unele erori ale elevului în formularea răspunsurilor să fie lămurite şi corectate pe loc de către evaluator (cadrul didactic); • Aspectele privind logica discursului, stilul personal, competenţe lingvistice ale elevului ies mai pregnant în evidenţă (în bine sau în rău), fiind taxate de evaluator şi, ca atare, influenţează calificativul general / nota finală acordată; • În general, orice probă scrisă fixează solid şi clar prestaţia autorului ei, în raport cu sarcina dată, ceea ce atrage după sine o responsabilizare a elevului şi o sancţionare în consecinţă etc.; • Nu este posibilă orientarea/ ghidarea elevilor prin întrebări suplimentare către un răspuns corect şi complet.   Evaluarea prin probe practice  Caracteristici Evaluarea prin probe practice vizează identificarea capacităţilor de aplicare practică a cunoştinţelor dobândite de către elevi, a gradului de încorporare a unor priceperi şi deprinderi, concretizate în anumite suporturi obiectivale sau activităţi materiale (C. Cucoş, op. cit.). Probele practice răspund unui deziderat al pedagogiei moderne, şi anume acela de a da curs cerinţei de „a şti să faci“. Evaluarea practică este posibilă şi necesară atât la disciplinele care în mod tradiţional s-au centrat pe o evaluare practică (este cazul educaţiei tehnologice, educaţiei plastice, educaţiei muzicale, educaţiei fizice), dar şi la discipline predominant teoretice, axate până nu demult pe o evaluare teoretică. Caracteristicile de bază ale evaluărilor prin probe practice sunt: • Spre deosebire de evaluarea orală şi cea scrisă, care realizează cu deosebire o evaluare cantitativă şi calitativă a produsului învăţării elevilor, evaluarea practică se exercită şi asupra procesului de învăţare care a condus la acel produs final. • Probele de acest tip sunt folosite, îndeosebi, la obiectele de învăţământ cum sunt matematica, cunoaşterea mediului, educaţia fizică, chimia, biologia, fizica etc. • Evaluarea prin probe practice realizează verificarea modului în care elevii efectuează diferite lucrări specifice unor discipline de învăţământ. Este folosită, îndeosebi, pentru verificarea conţinutului experimental şi practic al instruirii. • Pentru realizarea cu succes a unei activităţi practice, încă de la începutul secvenţei de învăţare elevii trebuie să fie avizaţi asupra următoarelor aspecte: ➥ Tematica lucrărilor practice; ➥ Etapele ce trebuie parcurse până la obţinerea produsului final; ➥ Modul în care acestea vor fi evaluate (baremele de corectare şi de notare sau apreciere – respectiv criteriile de realizare şi criteriile de reuşită); ➥ Condiţiile care sunt oferite elevilor pentru realizarea activităţii respective: aparate, dispozitive, spaţii, scule etc. (I. Neacşu, A. Stoica, 1996, pag. 76).  Variante ale evaluărilor practice Probele practice, în măsura în care sunt bine concepute, relevă în modul cel mai elocvent ceea ce elevii cunosc şi sunt capabili să facă. Pentru cadrul didactic rămâne o cerinţă fundamentală dimensionarea unor probe, care, în mod indirect, dar decisiv, pot să pună în evidenţă ceea ce sunt capabili să realizeze elevii. Probele evaluative de ordin practic se pot gândi în următoarele perspective: • Executarea de către elevi a unor produse pornind de la un model; • Realizarea de către elevi a unor acţiuni pornind de la un proiect de acţiune; • Simularea unor acţiuni în condiţii speciale (pe calculator, în sălile de simulare etc).   Instrumente de evaluare   Principalul instrument de evaluare a rezultatelor elevilor  este testul. Potrivit specialiştilor, un test bun nu urmăreşte doar verificarea informaţiilor acumulate de elevi, ci şi capacitatea acestora de a arăta ce ştiu să facă cu ce au învăţat. Din punct de vedere metodic, testele pot fi: - teste standardizate, proiectate de factorii de decizie sau de cei din instituţii de specialitate; - teste proiectate de profesor. După modul de manifestare a comportamentului elevului, testele pot avea următoarele forme: - orale; - scrise; - practice. După momentul administrării testului: - teste iniţiale, administrate la începutul unei perioade de formare a preşcolarului; - teste de progres, administrate pe parcursul perioadei de formare; - teste finale. Încă din faza de proiectare a unui test, profesorul trebuie să aibă în vedere atât tipul acestuia (criterial, care pune accent pe cunoştinţele însuşite de preşcolari sau test de discriminare sau normativ, care are rolul de a clasifica elevii, test de rapiditate sau test de randament), cât şi tipul de itemi pe care îi foloseşte. Astfel, în elaborarea şi aplicarea testelor există anumiţi paşi de parcurs: - stabilirea conţinuturilor şi obiectivelor, - formularea itemilor, - elaborarea baremului de corectare şi notare, - aplicarea testului la grupă, - evaluarea, - interpretarea rezultatelor.     Calităţi ale instrumentelor de evaluare: 1. validitatea se referă la faptul că testul trebuie să măsoare exact ceea ce şi-a propus; 2. fidelitatea este calitatea unui test de a da rezultate constante în cursul aplicării lui repetate, în condiţii identice; 3. obiectivitatea reprezintă gradul de concordanţă între aprecierile făcute de evaluatori independenţi în ceea ce priveşte un răspuns bun pentru fiecare dintre itemii unui test; foarte important este baremul de corectare şi de notare; 4. aplicabilitatea este calitatea unui test de a fi administrat şi interpretat cu uşurinţă.     Metode alternative şi complementare de evaluare    Tipologia metodelor alternative şi complementare de evaluare • Observarea sistematică a comportamentului elevului faţă de activitatea şcolară • Portofoliul • Proiectul • Investigaţia • Autoevaluarea   Observarea sistematică a comportamentului elevului faţă de activitatea şcolară Caracteristici Observarea comportamentului elevului este o metodă folosită dintotdeauna de cadrele didactice. În prezent însă beneficiază de o atenţie deosebită, odată cu exprimarea dezideratului pedagogic de deplasare a accentului de la rezultatele învăţării la procesele care au condus la acele rezultate. Această metodă practică însoţeşte şi se asociază cu toate celelalte, fie ele tradiţionale sau alternative. Are avantajul că permite cadrului didactic să dobândească informaţii despre elev în diverse ipostaze şi în condiţii fireşti, naturale de manifestare. • Observarea devine utilă, nu numai necesară, când evaluarea scrisă, orală etc. ne furnizează date parţiale sau incomplete. • Observarea se realizează de obicei asupra unor realităţi educaţionale mai complexe, ceea ce presupune că: ➥ Observarea este derulată în timp ➥ Prezintă anumite faze ➥ Este necesar un plan de desfăşurare, cu rol pregătitor dar şi de control. Etapele observării În linii generale, etapele observării sunt următoarele: ➥ Pregătirea cadrului didactic în vederea observării, cu mobilizarea resurselor spirituale şi tehnice de care dispune, pregatire care presupune: • Lansarea unei/ unor ipoteze • Documentarea în problemă • Precizarea obiectivului/ scopului urmărit • Pregătirea unor aparate, instrumente necesare. ➥ Observarea propriu - zisă, care presupune: • Diminuarea subiectivismului, prin observări repetate şi confirmări pe alte căi/ modalităţi; • Păstrarea caracterului natural al fenomenului studiat; • Menţinerea discreţiei; elevul trebuie surprins în modul său natural de manifestare, să nu ştie că este obiect de studiu; • Notarea observaţiilor să se facă imediat, nu amânat, dar nu în faţa elevilor. ➥ Prelucrarea şi interpretarea datelor: • Stabilirea elementelor esenţiale • Stabilirea raporturilor, a relaţiilor cauzale • Desprinderea generalului, a concluziilor. Condiţiile unei bune observări • Stabilirea clară a scopului, a obiectivului urmărit • Selectarea formelor ce vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare • Elaborarea unui plan riguros de observaţie • Consemnarea imediată a celor observate; se întocmeşte un protocol de observare • Efectuarea unui număr optim de observaţii • Desfăşurarea ei în condiţii cât mai variate • Să fie maximal discretă (elevii/elevul să nu-şi dea seama că se află sub observaţie). Avantaje: ➥ Avantajul esenţial constă în surprinderea fenomenelor psihopedagogice în ritmul şi în modul lor natural de manifestare; ➥ Observarea se realizează asupra comportamentelor reale în clasă. Ea este necesară şi eficace în orice situaţie educaţională; ➥ Este însă absolut necesară „în situaţia elevilor cu handicap sau dificultăţi de comunicare. Pentru unii dintre aceştia evaluările scrise sunt chiar contraindicate“ (D. Morissette, pag. 199). Dezavantaje: ➥ Observarea este o metodă de evaluare care cere mult timp; ➥ Dintre toate metodele, se pare că este cea mai subiectivă, fapt ce face absolut necesară completarea datelor obţinute cu ajutorul ei cu date obţinute prin alte metode; ➥ Marea sursă de eroare în informaţiile obţinute prin observare o constituie lipsa obiectivităţii observatorului (D. Morissette, op. cit., pag. 196).    Portofoliul Ca metodă sau ca instrument de evaluare, portofoliul îşi dovedeşte utilitatea furnizând informaţii esenţiale deopotrivă elevului, cadrului didactic şi părinţilor sau altor persoane interesate. El constituie o modalitate eficientă de comunicare a rezultatelor şcolare şi a progreselor înregistrate pe o perioadă mai lungă de timp. Elementele constitutive ale portofoliului trebuie să fie evaluate separat, de către cadrul didactic, pe baza criteriilor comunicate elevilor în prealabil, deci înainte de proiectarea şi realizarea portofoliului. Elevii trebuie să fie îndrumaţi spre folosirea unor tehnici de alcătuire a portofoliului care să-i ajute să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare munca independentă: fişe de observaţii, calendarul naturii, jurnalul clasei, colecţia celor mai reuşite compuneri, lucrări individuale sau de grup (afişe, minireviste, programe pentru serbări şcolare, invitaţii, colaje, colecţii etc.). Portofoliul este relevant pentru creativitatea elevilor, iar profesorul trebuie să demonstreze flexibilitate apreciind elementele suplimentare introduse în structura sa. La recomandarea profesorului sau la alegerea elevului, pot deveni componente ale portofoliului elemente care au fost evaluate anterior. Se evidenţiază astfel capacitatea elevului de a realiza o lucrare unitară, de a se racorda temei abordate. Pentru a înregistra succes în demersul de utilizare a portofoliului,trebuie stabilită o tematică menita să-l conducă pe elev la surse de informaţii diferite de cele utilizate la şcoală, precum şi la forme de comunicare mai complexe.   Proiectarea portofoliului Proiectarea, structura şi componenţa unui portofoliu trebuie să fie în concordanţă cu scopurile vizate. Structura, elementele componente obligatorii şi criteriile de evaluare sunt stabilite de profesor, având ca punct de plecare preocupările elevilor. Alegerea elementelor de portofoliu obligatorii se subordonează obiectivelor de referinţă prevăzute în programa şcolară şi obiectivelor suplimentare stabilite de profesor. Proiectarea portofoliului este condiţionată/ determinată de următoarele trei aspecte/ elemente: • Scopul pentru care este proiectat portofoliul. Acesta va determina structura portofoliului. Structura sau elementele componente sunt, în mare parte, definite de cadrul didactic. Elevul are însă libertatea să pună în propriul portofoliu materialele pe care le consideră necesare şi care îl reprezintă mai bine. • Contextul reprezintă un alt element esenţial de care trebuie să se ţină seama în elaborarea portofoliului. Când vorbim despre context ne raportăm la: ➥ Vârsta elevilor ➥ Specificul disciplinei de studiu ➥ Cerinţele, abilităţile şi interesele elevilor etc. • Conţinutul reprezintă cel mai important element în proiectarea portofoliului. În învăţământul obligatoriu îndeosebi, unde predomină evaluarea de tip formativ, portofoliul nu vizează numai valorizarea competenţelor elevilor, ci prezintă o selecţie a produselor elevilor care înfăţişează progresul acestora în învăţare.         Evaluarea portofoliului elevului   Portofoliul poate fi evaluat astfel: • Fiecare material/categorie de materiale/document/lucrare etc.ce trebuie să se regăseasca în portofoliu va obţine o nota de la 10 la 1; • Media pe portofoliu va fi media aritmetică a notelor obţinute pentru fiecare material/ categorie de materiale/ document/ lucrare etc. solicitat; • Criteriile de evaluare a produselor/ materialelor din portofoliu vor fi: ➥ Validitatea (adecvarea la cerinţă, modul de concepere); ➥ Completitudinea/ finalizarea; ➥ Elaborarea şi structura (acurateţea, rigoarea, logica, coerenţa etc.); ➥ Calitatea materialului utilizat; ➥ Creativitatea, originalitatea; ➥ Redactarea (respectarea convenţiilor, capacitatea de sinteză); ➥ Corectitudinea limbii utilizate (exprimare, ortografie, punctuaţie etc).   Mai pot fi luate în considerare: •Motivaţia/ lipsa de motivaţie a elevului pentru activitatea didactică, teoretică şi practică; •Progresul sau regresul înregistrat de elev în propria pregătire profesională, în dobândirea competenţelor generale şi specifice; •Raportul efort/ rezultate; •Implicarea elevului în alte activităţi specifice, complementare celor solicitate în mod explicit etc.   Proiectul Proiectul reprezintă o „ activitate de evaluare mai amplă, care începe în clasă, prin definirea şi înţelegerea sarcinii de lucru, eventual prin începerea rezolvării acesteia, se continuă acasă, pe parcursul a câtorva săptămâni, timp în care elevul are permanente consultări cu profesorul, şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi, dacă este cazul, a produsului realizat“ (A. Stoica, Evaluarea progresului şcolar: de la teorie la practică, Humanitas Educational, Bucureşti, 2003, p. 128-129).  Este un proces în care elevii investighează, descoperă, prelucrează informaţii, sunt actori cu roluri multiple, experimentează, cooperează etc. Este un produs care reflectă efortul individual, de grup, reprezintă expresia performanţei individuale şi de grup, constituie dovada implicării personale şi a interesului pentru împlinirea unui parcurs colectiv (idem). Caracteristicile de bază ale proiectului sunt: • Permite o apreciere complexă şi nuanţată a învăţării. Este o formă de evaluare complexă ce oferă posibilitatea aprecierii unor capacităţi şi cunoştinţe superioare. Permite identificarea unor calităţi individuale ale elevilor. Este o formă de evaluare puternic motivantă pentru elev. • Este recomandat atât în evaluări de tip sumativ cât şi în evaluări formative. Având o desfăşurare pe durate mai mari de timp, în procesul de evaluare şi de autoevaluare pot fi luate în considerare atât produsul final dar şi desfăşurarea, procesul învăţării care a condus la acel produs. • Realizandu-se individual sau în grup, evaluarea se poate raporta la munca unui elev sau a unui grup de elevi.  Etapele realizării unui proiect 1. Alegerea temei 2. Planificarea activităţii 3. Cercetarea propriu-zisă 4. Realizarea materialelor 5. Prezentarea rezultatelor cercetării şi /sau a materialelor create 6. Evaluarea:  • cercetării de ansamblu   • modului de lucru    • produsului realizat    Structura unui proiect   1. Pagina de titlu, pe care, de obicei, se consemnează date sintetice de identificare: tema proiectului, numele autorului, perioada în care s-a elaborat proiectul. 2. Cuprinsul proiectului care prezintă titlul, capitolele, subcapitolele. 3. Introducerea, prezentarea cadrului conceptual. 4. Dezvoltarea elementelor de conţinut. 5. Concluziile care sintetizează elementele de referinţă desprinse în urma studiului temei respective, sugestii, propuneri. 6. Bibliografia 7. Anexe.  Evaluarea proiectului Aprecierea poate fi analitică, bazată pe criterii bine stabilite sau globală/ holistică. Pentru a asigura o evaluare cât mai corectă, cadrul didactic va stabili, în prealabil, împreună cu elevii săi strategia de evaluare Avantaje: • plasează elevul într-o situaţie autentică de cercetare şi acţiune; • cultivă încrederea în forţele proprii; • stimulează creativitatea; • cultivă gândirea proiectivă; • facilitează achiziţionarea unor metode de muncă specifice; • facilitează achiziţionarea unor tehnici de elaborare şi de execuţie a unei lucrări ştiinţifice, practice. Limite: • minimalizează rolul profesorului; • necesită timp special pentru organizare, desfăşurare, evaluare; • pot apărea diminuarea sau lipsa concentrării elevilor, dacă durata proiectului este prea mare sau tema este mai puţin interesantă   Investigaţia             Reprezintă o metodă cu puternice valenţe de învăţare de către elev dar şi un mijloc eficient de evaluare. „Constă în solicitarea de a rezolva o problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să întreprindă o investigaţie (documentare, observarea unor fenomene, experimentare) pe un interval de timp stabilit’’ (I. T. Radu, op. cit, pag. 224). Investigaţia oferă elevului posibilitatea de a rezolva o sarcină de lucru, în mod creator, în situaţii de învăţare noi sau mai puţin asemănătoare cu cele desfăşurate într-un context tradiţional, prin lecţia clasică. Rezolvarea sarcinii de lucru de către elev poate demonstra, în practică, un întreg complex de cunoştinţe şi de capacităţi. Maniera de folosire a investigaţiei trebuie adaptată vârstei elevilor şi experienţelor lor intelectuale.     Caracteristicile de bază ale investigaţiei ca metodă de evaluare sunt: • reprezintă o posibilitate pentru elev de a aplica în mod creator cunoştinţele şi de a explora situaţii noi de învăţare; • este bine delimitată în timp (de regulă la o oră de curs); • solicită elevul în îndeplinirea unei sarcini de lucru precise, prin care îşi poate demonstra, în practică, un întreg complex de cunoştinţe şi de capacităţi; • urmăreşte formarea unor tehnici de lucru în grup şi individual, precum şi a unor atitudini de toleranţă, solidaritate, cooperare, colaborare; • promovează interrelaţiile de grup şi deprinderi de comunicare; • are un pronunţat caracter formativ; • are un profund caracter integrator, atât pentru procesele de învăţare anterioare, cât şi pentru metodologia informării şi a cercetării ştiinţifice, fiind în acest fel o modalitate de evaluare foarte sugestivă, precisă, intuitivă şi predictivă; • are un caracter sumativ, angrenând cunoştinţe, priceperi, abilităţi şi atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de învăţare; • se pot exersa în mod organizat activităţi de cercetare utile în formarea ulterioară şi în educaţia permanentă.  Evaluarea investigaţiei Se realizează holistic, evidenţiind: • strategia de rezolvare; • aplicarea cunoştinţelor; • corectitudinea înregistrării datelor; • abilitarea elevilor şi prezentarea observaţiilor şi a rezultatelor obţinute; • produsele realizate; • atitudinea elevilor în faţa sarcinii; • dezvoltarea unor deprinderi de lucru sau individual/de grup. Avantaje: • este un veritabil instrument de analiză şi apreciere a cunoştinţelor, capacităţilor şi personalităţii elevilor; • contribuie la dezvoltarea capacităţilor de ordin aplicativ al elevilor, mai ales în cazul rezolvării de probleme, al dezvoltării capacităţilor de argumentare, a gândirii logice etc. Dezavantaje: • necesită timp şi resurse materiale pentru realizare etc.   Autoevaluarea Perspectiva autoevaluării în procesul de învăţământ implică/ presupune coresponsabilizarea celui care învaţă, deci a elevului. Autoevaluarea este descrisă sau invocată din ce în ce mai mult în ultimul timp din perspectiva reconsiderării activităţii evaluative şi a raporturilor sale cu strategiile de învăţare. Aşa cum afirmă J. M. Monteil (1997, pag. 58), „oricare ar fi concepţiile pe care le nutrim, nu poate exista învăţare fără evaluare şi autoevaluare“. Autoevaluarea ocupă astăzi un loc important în practica evaluatorilor, care se dovedesc din ce în ce mai sensibilizaţi de implicarea elevului (a celui care învaţă) în reglarea învăţării. Explicaţia acestei evoluţii constă în aceea că societatea actuală este marcată de individualism şi responsabilizare. Aceste două caracteristici conduc la „considerarea elevului care învaţă ca actor şi coresponsabil al învăţării sale“ (B. Noël, Autoévaluation: intéret pour la metacognition, De Boeck Université, 2001, pag. 109). În consecinţă, autoevaluarea devine o componentă a metacogniţiei.  Modalităţi de dezvoltare a capacităţii de autoevaluare a elevilor 1. Autocorectarea sau corectarea reciprocă. Este un prim exerciţiu pe calea dobândirii autonomiei în evaluare. Elevul este solicitat să-şi depisteze operativ unele erori, minusuri, în momentul realizării unor sarcini de învăţare. În acelaşi timp, pot exista momente de corectare a lucrărilor colegilor. Depistarea lacunelor proprii sau pe cele ale colegilor, chiar dacă nu sunt sancţionate prin note, constituie un prim pas pe drumul conştientizării competenţelor în mod independent. 2. Autonotarea controlată. În cadrul unei verificări, elevul este solicitat să-şi acorde o notă sau un calificativ, care se negociază apoi cu profesorul sau împreună cu colegii. Cadrul didactic are datoria să argumenteze şi să evidenţieze corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor avansate (I.T. Radu). 3. Metoda de apreciere obiectivă a personalităţii. Concepută de psihologul Gheorghe Zapan, această metodă constă în antrenarea întregului colectiv al clasei, în vederea evidenţierii rezultatelor obţinute de aceştia prin coroborarea a cât mai multe informaţii şi aprecieri - eventual prin confruntare - în vederea formării unor reprezentări cât mai complete despre posibilităţile fiecărui elev în parte şi ale tuturor la un loc.

                                                                 Metode de invatare centrate pe elev                                                                                                         Brainstorming                             Brainstorming-ul (sau asaltul de idei) reprezintă formularea a cât mai multor idei – oricât de fanteziste ar putea părea acestea – ca răspuns la o situaţie enunţată, după principiul „cantitatea generează calitatea“. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile şi inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. O asemenea activitate presupune o serie de avantaje:   - implicarea activă a tuturor participanţilor; - dezvoltarea capacităţii de a trăi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua decizii privind alegerea soluţiei optime;   - exprimarea personalităţii;   - eliberarea de prejudecăţi;   - exersarea creativităţii şi a unor atitudini deschise la nivelul grupului; - dezvoltarea relaţiilor interpersonale, prin valorizarea ideilor fiecăruia (şi, în consecinţă, prin înţelegerea calităţilor celor din jur);   - realizarea unei ambianţe pline de prospeţime şi de emulaţie(concurenta).     Pentru derularea optimă a unui brainstorming se pot parcurge următoarele etape:   1.Alegerea temei şi a sarcinii de lucru.   2.Solicitarea exprimării într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte şi concrete, fără cenzură, a tuturor ideilor – chiar trăznite, neobişnuite, absurde, fanteziste, aşa cum vin ele în minte legate de rezolvarea unei situaţii–problemă conturate. Se pot face asociaţii în legătură cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa sau transforma ideile din grup dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observaţii negative.   3.Înregistrarea tuturor ideilor în scris (pe tablă, flipchart).   4.Anunţarea unei pauze pentru aşezarea ideilor(de la 15 min până la o zi). 5. Reluarea ideilor emise pe rând şi gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini care reprezintă diferite criterii etc.   5.Analiza critică, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici.   6.Selectarea ideilor originale sau a celor mai apropiate de soluţii fezabile pentru problema supusă atenţiei. În această etapă se discută liber, spontan, riscurile şi contradicţiile care apar.   7.Afişarea ideilor rezultate în forme cât mai variate şi originale: cuvinte, propoziţii, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol etc.

Limba și literatura română (30 de puncte)   Se dă textul:          După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem; tot numai flori. Așa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuși niciodată.        Ca să-l vântur însă și să-l colind ca odinioară, nu mai mergea. Oboseam repede și oboseala putea înlesni reivirea boalei. M-am resemnat doar câtăva vreme a sta pe acasă, jertfă de care mă despăgubea, în parte, frumusețea muzicei vechi ce se făcea la noi de dimineața până seara. Năpădit de o dulce aromeală, îmi lăsam visările să nască și să se topească în voie în noianul de armonii sublime, uitându-mă pe fereastră, cu ochii pe jumătate închiși, cum unduiau curcubeuri în pulberea fluidă a fântânii din larga piață-grădină. Lina boare a asfințitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor agățați pe terasa casei din față, purtându-le mireasma până la mine. Seara da însuflețire umbrelor, în oglinzi, tainic treceau fiori. Acesta era ceasul pe care-l așteptam ca să admir colțul cel mai frumos al pieței - un petec de pădure rămas neatins în plin oraș - câțiva bătrâni copaci frunzoși și sumbri, vrednici să slujească de izvod celor mai cu faimă meșteri ai zugrăvelii.                                                                                                                        (Mateiu I. Caragiale, Remember)   Scrieți, pe foaia de conscurs, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe:   a) Transcrieți, din ultimul enunț al fragmentului dat, un cuvânt care conține un diftong. b) Scrieți câte un sinonim contextual pentru fiecare dintre următoarele cuvinte din textul dat: aromeală, sublime. c) Formulați câte o propoziție în care cuvintele un (surghiun) și, respectiv, tot (numai flori) din textul dat să aibă altă valoare morfologică. d) Indicați funcția sintactică a cuvintelor subliniate din textul dat: Seara da însuflețire umbrelor în oglinzi, tainic treceau fiori. e) Transcrieți o propoziție subordonată din fragmentul dat, precizând ce fel de propoziție subordonată este. f) Alcătuiți o frază în care conjuncția subordonatoare dacă să introducă o propoziție subordonată subiectivă. g) Menționați rolul utilizării cratimei în structura: m-am h) Explicați, într-un text de 3-5 rânduri, semnificația enunțului: Acesta era ceasul pe care-l așteptam ca să admir colțul cel mai frumos al pieței - un petec de pădure rămas neatins în plin oraș - câțiva copaci frunzoși și sumbri, vrednici să slujească de izvod celor mai cu faimă meșteri ai zugrăvelii.   2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile de construcție ale unui personaj din romanul Ion de Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — indicarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul epic studiat; — prezentarea a trei elemente de structură ale textului epic, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: conflicte, episod narativ, intrigă, relații spațio-temporale, tipologii de personaje, tehnici de caracterizare a perosnajelor etc.); — prezentarea a două trăsături ale personajului ales, ilustrate prin două episoade/scene narative semnificative.   Notă: Ordinea integrarii reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conținutul eseului veți primi 10 puncte. Pentru redactarea eseului veți primi 5 puncte (organizarea idelilor în scris - 1 punct; utilizarea limbii literare - 1 punct; abilități de analiză și de argumentare - 1 punct; așezare în pagină, lizibilitate - 1 punct). În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 500 de cuvinte și să dezvolte subiectul propus.   Metodica predării limbii și literaturii române/comunicării în limba română (20 de puncte)   Următoarea secvență face parte din programa școlară pentru Comunicare în limba română - clasa I (OMEN nr. 3418/2013): Competența specifică 2.3 Participarea cu interes la dialoguri simple, în diferite contexte de comunicare Exemple de activități de învățare: ► formularea unei opinii personale privind un personaj/conduita unei persoane sau privind o întâmplare etc.; ► exerciții de primire sau de oferire a unor complimente.   Conținuturi Comunicare orală: acte de vorbire: a formula o părere, o idee, o rugăminte, o cerere Reguli de vorbire eficientă: vorbirea pe rând; ascultarea interlocutorului; păstrarea ideii Forme ale discursului oral: descrierea unui obiect/unei persoane   Cerință     Într-o activitate instructiv-educativă desfășurată la finele unui spectacol de teatru de păpuși, arătați valoarea dialogurilor în baza cărora formați sau dezvoltați competența specifică din secvența dată.     Vizați aceste cinci aspecte: a) prezentați aplicabilitatea acelei activități în formarea/dezvoltarea competenței specifice din secvența dată. b) Indicați trei suporturi tehnice de instruire folosite în scopul cerut. c) Prezentați două metode de instruire eficiente în contextul creat. d) Prezentați o metodă de evaluare aplicabilă pe fondul competenței din secvența dată. e) Argum valoarea activităților realizate în mediul extrașcolar cu acelea derulate în mediul școlar pentru a forma/dezvolta competența specifică 2.3.     Elemente de pedagogie școlară (15 puncte)       Redactați un text de o pagină despre taxonomia finalităților educației, gândită pentru buna funcționare a procesului de învățământ. În redactarea textului veți avea în vedere următoarele repere: ► prezentarea succintă a binomului finalități de sistem - finalități de proces; ► enumerarea criteriilor și a sistemelor de referință (macro-micro); ► indicarea gradului lor de generalitate, având în vedere competențele și obiectivele operaționale; ► etalarea unui exemplu pozitiv în contextul unei dimensiuni a personalității, bine pusă în valoare.

Strategiile învățării citirii si scrierii la clasele I-II     Curriculumul National sugereaza câteva exemple de activitati de învatare, recomandând tipuri de exercitii. Urmeaza ca institutoarea sa particularizeze în exemple accesibile pentru elevii din ciclul de achizitii fundamentale, adica din clasa I si clasa a II-a, având în vedere si forme de continuitate în urmatorul ciclu de dezvoltare.   Astfel la clasa I, se recomanda numeroase activitati de învatare (care vor fi realizate cu ajutorul unor continuturi, sugerate). Ele sunt, în general, exercitii de selectare, corectare, delimitare, identificare, construire, determinare, transformare, corectare etc.   Sugestii exerciții/ activitați de invățare Pronuntarea alfabetului.              Se cere copiilor sa priveasca plansele cu toate literele alfabetului. ,,Vreau sa pronuntati corect sunetele indicate de mine". Se va indica, pe sarite diferite litere, iar elevii le vor pronunta corect. Exercitiul capata complexitate prin a cere sa se gaseasca un cuvânt care sa înceapa cu litera respectiva. Exemplu: a - avion; s - soarece; z - zbor etc. În continuare, elevii vor fi solicitati sa scrie cuvântul ales la tabla si în caietele speciale. Exercitiul devine si mai instructiv daca se solicita elevilor sa includa cuvântul obtinut într-o comunicare cu înteles, adica printr-o propozitie. Aceasta poate fi scrisa pe tabla, dar poate fi complicata, prin schimbarea unor cuvinte, a formei unui cuvânt sau a intonatiei (pentru intuirea semnelor de punctuatie). Învatarea observarii.                                                                                             Se prezinta copiilor doua-trei imagini narative (sugereaza o activitate), cum ar fi: ,,un copil citind", ,,tata sofeaza", ,,catelul latra" etc. Se solicita scrierea , necorelata, a 3-4 cuvinte în legatura cu fiecare imagine. De pilda: copil, fotoliu, carte; volan, parbriz, ochelari; curte, catel, lant. Se cere apoi alcatuirea unei propozitii cu cel putin trei cuvinte despre fiecare desen, pe care elevii o vor scrie pe caiete. Locul literei.         Pe o fisa se scriu zece cuvinte. Se cere elevilor sa arate locul unei anumite litere în fiecare cuvânt, precum si numarul de litere din cuvintele alese.  Locul silabelor.         Se efectueaza exercitii de recunoastere, de completare si de ordonare:       a) Indicati numarul silabelor din cuvintele Ordonati silabele de mai jos, astfel încât sa obtineti un cuvânt cu înteles Completati spatiile goale cu silabele corespunzatoare:   În general, exercitiile de silabisire descind din logica etimologiei fonetice a limbii române. Eforturile de silabisire pot fi diminuate si chiar evitate în vederea învatarii globalizate a cuvintelor.  5.Ordonarea cuvintelor.    Se stabilesc, pe jetoane sau fise, mai multe cuvinte, care asezate de catre elevi în anumita ordine, se constituie în propozitii Cuvinte adaugate. Institutoarea propune copiilor mai multe propozitii alcatuite din doua cuvinte, iar elevii vor adauga alte cuvinte astfel ca propozitia noua sa aiba trei sau patru cuvinte. Elevii vor recunoaste locul în care au înserat un cuvânt nou. Alcatuirea de propozitii.         Se solicita copiilor sa alcatuiasca propozitii, cu cerinte diferentiate      Exercitiul propune elevilor doua sarcini: obtinerea unor noi cuvinte prin modificarea unui sunet; alcatuirea unei propozitii cu un cuvânt nou. Atribuiti însusiri.  Se provoaca un joc de rol, în care un grup din elevii clasei sunt numiti sa fie mama, tata, fratele si surioara. Fiecare va scrie pe un biletel cel putin trei însusiri pentru fiecare. Apoi se vor aseza la masa si-si vor face ,,complimente" reciproce. Povestiri imaginate sau reale.   Institutoarea va organiza un fel de sezatoare narativa, în care elevii vor povesti în maximum cinci minute o întâmplare reala, în care el sau altcineva a fost participant sau narator, iar în lipsa acesteia va putea nara o întâmplare literara, cunoscuta din lecturi. Un juriu, alcatuit din trei elevi, va stabili ierarhia primelor trei ,,naratori". Întrebari si raspunsuri.   Sub forma ,,jocului de rol social" grupuri de 2-5 elevi vor fi pusi în diferite situatii (la telefon, pe strada, la magazin, pe patinoar, la calculator, la muzeu etc.) de a pune întrebari si a raspunde la acestea. Se va avea în vedere ca enunturile sa fie proprii, precum si corecte din punct de vedere grammatical. 12.Cititi mesajele.     Pentru a forma capacitati de citire corecta, fluenta, în ritm propriu, pe niste biletele, tip jeton, se va scrie - sau lipi prin decupaje - fragmente din texte cunoscute. Acestea vor fi puse într-un plic, iar elevii vor extrage biletelul pe care-l va citi în fata clasei. Se poate ca un juriu sa acorde note sau calificative. Activitatea de învatare se poate complica prin cerinte suplimentare ca: citirea unor cuvinte pe silabe; înlocuirea unui cuvânt cu opusul sau; schimbarea intonatiei; modificarea ordinii unor cuvinte; citirea fragmentului si alegerea ilustratiei care coincide cu ideea acestuia; memorizarea unor versuri (în plicuri s-au pus texte lirice). Punctuatia potrivita.   În clasa I, se învata doar doua semne de punctuatie: punctual si semnul întrebarii. Se va pregati un text adecvat astfel ca sa cuprinda numai aceste semne. Ele vor fi omise, iar elevii le vor aseza, conform modelului Transcriere selectiva.     Se va solicita elevilor sa transcrie textul pe care l-au extras dintr-un saculet pregatit de învatatoare. Se poate solicita copiilor sa adauge înca doua-trei propozitii în plus care sa aiba legatura cu continutul textului transcris.   15.Exercitii de dictare.     Respectându-se metodica organizarii si desfasurarii unei dictari, institutoarea va alege texte potrivite cu specificul de vârsta a elevilor din clasa I. Va efectua exercitii de dezvoltare a muschilor mâinii, elevii vor fi învatati sa încadreze corect textul în pagina, sa scrie corect, lizibil si cu respectarea semnelor de ortografie si punctuatie (punct, semnul întrebarii), scrierea semnelor de ortografie si punctuatie (punct, semnul întrebarii, scrierea cu litera mare, scrierea ortogramelor etc.).                  Activitatile de învatare propuse sunt variante desprinse din sugestiile Curriculum-ului National. Ele vor fi nuantate si adaptate în functie de continuturile învatarii, sugerate si ele, în curriculum. Se adauga alte contexte de realizare a procesului scrierii si a constructiei comunicarii.          Pentru clasa a II-a, activitatile de învatare dezvolta si integreaza pe cele efectuate în prima clasa a ciclului de achizitii fundamentale. Apar o serie de probleme noi, dupa cum urmeaza: realizarea acordului gramatical (S si P, subs. si adj.); determinarea sensului unor cuvinte noi; învatarea conversatiei de grup; construirea unor texte scurte dupa un sir de ilustratii; reglarea intonatiei si a unei anumite viteze de vorbire;                 - recitarea versurilor; povestirea unor întâmplari, cu respectarea logicii narative; initierea si mentinerea unui dialog; recunoasterea personajelor dintr-un text narativ; citirea unui text la prima vedere; lecturarea unor texte din literatura pentru copii; redactarea scrisa a unor texte, pe baza ilustratiilor;                 - elaborarea de bilete si scrisori; integrarea în enunturi proprii a cuvintelor necunoscute; despartirea cuvintelor la capat de rând; scrierea caligrafica a textului; familiarizarea cu notiunile: asezarea textului în pagina, factorii perturbatori ai comunicarii, intonarea propozitiilor, alineatul, diftongi, triftongi, semnul exclamarii, linia de dialog, doua puncte, virgula, compuneri, lucrare de control, cuvinte cu sens opus, cuvinte cu sens asemanator, vocala,consoana, scriere imaginativa (compunere), text liric.     În acelasi timp, asimilarea unor elemente ale limbajului, care-i regleaza utilizarea, devine necesara si capata un caracter aplicativ. În clasa a II-a, importanta este dezvoltarea vocabularului elevilor, prin învatarea sensului unor cuvinte noi, introducerea acestora în contexte inventate si variate, utilizarea cuvintelor cu sensuri opuse, cu sensuri identice ori cu sensuri apropiate.   Pentru clasa a II-a, în care se fixeaza, se consolideaza abilitatile de citit- scris- ca forme de achizitii fundamentale- se pot organiza felurite activitati de învatare, unele sugerate de programa scolara, altele propuse de institutoare. Aceasta are la dispozitie numeroase transmanuale sau culegeri de exercitii.       Institutoarea poate alege sau crea diferite forme de exercitii, cum ar fi: identificarea titlului si autorului; recunoasterea alineatelor; analiza imaginilor aferente textului; -         identificarea si relatarea unor întâmplari; identificarea personajelor; intonarea corecta a unui text cu semne de punctuatie; recitarea poeziilor; povestirea unor texte citite. Sugestii unitati de exercitii :   Nume de fiinte si lucruri. Institutoarea va pretinde elevilor sa scrie 20 de cuvinte. Apoi, solicita elevilor sa grupeze pe doua coloane numele de fiinte si numele de lucruri. În continuare, institutoarea cere sa se alcatuiasca 5 propozitii folosind cuvinte din fiecare coloana. Ca forma de diferentiere a activitatii, se solicita alcatuirea unor propozitii care sa cuprinda: - numai nume de fiinte (de la 2-4 cuvinte);                - numai nume de lucruri; atât nume de fiinte cât si nume de lucruri (sau fenomene ale naturii). Punctuatia propozitiilor. Institutoarea va cere elevilor sa alcatuiasca noua propozitii, în asa fel încât la sfârsitul acestora sa pot pune un numar egal de semne de punctuatie specifice sfârsitului de propozitie: punct (.), semnul întrebarii (?) si semnul exclamarii (!). Activitatea de învatare capata iz de creatie didactica, solicitând elevii apoi ,,sa încurce" semnele, observând apoi modificarile de pronuntare si intonatie. Punerea semnelor de punctuatie. Se ofera elevilor un text, transcris fara semne de punctuatie, urmând sa le puna pe cele potrivite Corectarea greselilor. Elevul stie ca va primi un text cu greseli intentionate, pe care trebuie sa-l corecteze.   .Alcatuiti texte. Pe baza unor întrebari, date de institutoare, elevii vor alcatui un text coerent si corect din punct de vedere gramatical.     6.Transcrierea unui text liric poate fi ceruta pentru un text cu versurile grupate în strofe sau aranjate în strofe . Pentru formarea deprinderilor de versificatie, se propun exercitii de tipul: aleg cuvântul care sa se potriveasca cu anteriorul Întelesul cuvintelor. Se are în vedere atât cuvintele cu înteles asemanator, apropiat sau identic - cu anumite cuvinte date - cât si cuvinte cu înteles opus Ortogramele. Se ofera copiilor jetoane pe care sunt scrie ,, perechile" gramaticale omonime:                    deal - de-al; ne-am - neam; ce-i - cei; nai - n-ai; s-au - sau; s-a - sa; sa-i - sai; la - l-a; ia - i-a; m-ai - mai; cai - ca-i. Elevii vor alcatui câte o propozitie cu fiecare cuvânt dat. Alegeti forma corecta. Cerinta pentru asemenea exercitii se exprima la persoana I pentru a implica afectiv si volitiv elevii. ,,Eu voi alege forma corecta, taindcuvântul care nu se potriveste":                 Întreaga activitate are rolul de a pune copilul într-o postura educationala. El trebuie sa stie ca exercitiul îi formeaza abilitati adecvate si adecvabile nevoilor sociale - civice: elevul ,,experimenteaza de fapt cu sine însusi", aceasta fiind o premisa obligatorie pentru ,,asigurarea unui exercitiu didactic adecvat, a unui univers în care copilului sa-i fie recunoscut ,,dreptul" de a face ,,propriile" experiente de a ,,încerca propriile" idei, de a gresi, de a avea propriul ritm, propriile preferinte si antipatii". Activitatile de învatare pun elevii în situatii concrete, iar acestea pot lua aspectul unor jocuri de rol. Efectele sunt benefice si din punct de vedere al dezvoltarii si nuantarii limbajului elevilor si pentru însusirea corecta a unor structuri de comunicare verbala.

Metode de formare a competențelor de citit-scris în ciclul primar   Principala caracteristică a dezvoltării limbajului în ciclul primar este determinată de faptul că limba devine un obiect de învăţământ, fiind însuşit în mod conştient şi sistematic sub toate aspectele sale importante: fonetic, lexical, semantic, gramatical, stilistic etc. La început, micii şcolari învaţă să desprindă diferite unităţi din ansamblul emisiei verbale (fonemele, cuvintele,  propoziţiile  şi  frazele). Ulterior  îşi însuşesc  regulile  gramaticale  de utilizare  a limbajului. Astfel, pentru ca elevii să poată avea acces la toate ariile curriculare într-un mod eficient, trebuie să fie capabili să citească (şi să scrie) cel puţin la nivelul operaţional.   O categorie aparte de factori care influenţează achiziţia citit-scrisului (şi care fac obiectul studiului de faţă) este reprezentată de caracteristicile procesului instructiv-educativ în vederea optimizării dezvoltării acestor instrumente de muncă intelectuală. Succint prezentaţi, aceşti factori (Studiu, PIRLS, 2006) sunt reprezentaţi de:   -Locul lecturii în programul şcolar; Funcţionarea bibliotecii şcolare    -Diversitatea suporturilor de lectură, a bibliotecii clasei; Accesul la calculator şi la internet;   -Varietatea abilităţilor şi strategiilor de invatareș Utilizarea software-ului educaţional pentru lectură v - Absenteismul;   - Atitudinea familiei faţă de lectură.   După Marshall şi Newcombe (1973), în procesul învăţării scris-cititului sunt folosite două căi: Calea fonologică sau indirectă – prin care se identifică corespondenţa dintre sunete şi litere, se segmentează cuvintele în unităţi mai mici şi apoi se formează întregul. Pe această cale, elementele de intrare se transformă într-un cod fonologic.   Calea fonologică implică două procese fundamentale ale gândirii: analiza şi sinteza. Calea lexicală sau directă permite identificarea cuvântului fără a se mai trece prin analiza şi sinteza fonematică, deoarece se ajunge la reprezentările acelui cuvânt, perceput anterior.   Cu toate că cele două căi sunt capabile să funcţioneze separat, ele se manifestă într-o strânsă interdependenţă: nu se poate constitui un lexic ortografic decât dacă sistemul de analiză funcţionează corect. Această cale îşi dovedeşte eficienţa doar în cazul cuvintelor deja cunoscute.   Cele două căi sunt complementare şi intercorelate, de aceea ele pot fi folosite concomitent sau alternativ. Forma celor două căi se configurează în patru module care se manife stă fie secvenţial-structural, fie simultan-funcţional (Ungureanu, 1998): modulul perceptiv – percepţiile determină procese de extragere a informaţiei şi stocare a ei, realizându-se o procesare perceptivă; modulul lexical – se asigură procesarea lexicală a cuvântului citit, prin raportare la un câmp vizual sau fonologic, prin intermediul memoriei de lungă durată. Aici se manifestă funcţia semiotică a limbajului; modulul sintactic – cuvintele se structurează în sintagme, propoziţii, fraze, după regulile gramaticale, ale topicii; modulul semantic – procesarea semantică se realizeză numai pe baza unui antrenament în procesarea de tip primar şi a unor conexiuni adecvate, creatoare de noi semnificaţii.   În literatura de specialitate întâlnim mai multe metode propuse spre a fi utilizate în predarea citit-scrisului:     metoda fonetică, analitico- - metoda funcţională,  sintetică, metoda Montessori, metoda globală metoda lingvistică integrală, metoda semi-globală,  metoda naturală (Freinet), metoda gestuală, metoda Decroly.   Metoda fonetică analitico-sintetică (FAS) este cel mai răspândit demersul de predare a  citit-scrisului.  Ea  presupune  concentrarea  pe învățarea și  recunoașterea  literelor  și  a corespondenței dintre grafeme (semne grafice) și foneme (unități sonore), înainte de citirea cuvintelor în întregime.” (Bărbulescu G., Beșliu D., 2009)   Acest demers se fundamentează pe următoarele: - scrierea în limba română concordă aproape exact cu pronunţarea, deci citirea este fonetică; - demersul implică desprinderea unei propoziţii din vorbire, urmată de analiza cuvintelor, delimitarea  cuvintelor  în  silabe  si  apoi  fiecare  silabă  în  sunete  (analitică),  după  care  se parcurge drumul invers, de la sunete, silabă, cuvânt si propoziţie (sintetică).   Există câteva probleme legate de metoda de predare fonetica analitico-sintetică. Prima problemă este că aceasta poate fi destul de plictisitoare pentru copii. Învățarea literelor alfabetului și sunetele asociate acestora este un exercițiu lent și plictisitor. Evoluţia lentă a scrierii frânează însuşirea tehnicii de citire. Copilul citeşte cuvântul identificând fiecare literă, concentrându-se pe aspectul de formă în defavoarea înțelegerii semnificației. Literele de mână se învaţă deodată cu cele de tipar, îngreunând învățarea mai rapidă a cititului.   Metodă globală este folosită încă din anul 1930 și constă în memorarea vocabularului, la vederea acestuia. Învățătorul scrie pe cartonașe cuvinte uzuale, cuvinte care denumesc obiecte cu care elevii lucrează zi de zi și care au semnificație pentru ei. Atunci când vorbesc despre obiect, le este prezentat și cartonașul cu numele respectiv, în mod repetat, pâna este reținut. Când copiii au memorat un număr mai mare de cuvinte, se introduc în procesul de citire al cărților. Această metodă este adesea predată cu cărți ilustrate sau cartonașe. Imagini simple, clare ajută copilul şi asociază cuvântul.   Metoda  semi-globală  cea  mai  recentă  și  rezultă  din  mixarea  cele  două  metode (metoda fonetică analitico-sintetică (FAS) și metoda globală. Departamentul de educație, știință și formare din Australia a publicat un studiu intitulat Teaching reading: Report and recommendations. Sydney, în traducere, Predarea citirii, în 2005, în care subliniază faptul că nu există o relație de dihotomie între metoda globală și cea fonetică analitico-sintetică, ele putând să funcționeze împreună și sunt înregistrate rezultate din cele mai bune. Acest studiu clarifică eficacitatea unei abordări a învățării lecturii bazată explicit (dar nu exclusiv) pe următoarele elemente: fonetică (relaţia dintre litere şi sunete); conștientizare fonematică (abilitatea de a identifica și manipula sunete, oral); - cunoștințe legate de vocabular (nouă înțelegere a cuvintelor); înțelegerea textului (înțelegerea a ceea ce este citit).   Metoda semi-globală sau mixtă este utilizată foarte mult în Scoția, dar și în Belgia (Seymour și colab., 2003). Ea constă în învățarea unui umăr de cuvinte aparținând diverselor clase morfologice și operarea cu silabe și litere. Copilul descifrează literele și silabele, memorând in același timp cuvintele și propozițiile și lucrând asupra înțelegerii. Această metodă presupune utilizarea strategiilor care vizează următoarele componente ale citit-scrisului: - conștientizarea/reprezentarea îmbogățirea vocabularului; - scopurilor/funcțiilor citit-scrisului;    - analiza fonematică corelată cu  formarea de cunoștințe legate de înțelegerea semnificației; - materialele scrise și funcțiile comprehensiunea textului citit; acestora (informare, distracție, scrierea emergentă. comunicare);   Exemple de exerciții și procedee specifice metodelor semi-globale, cu precădere pentru clasa I, a achizițiilor citit-scrisului: reprezentarea funcțiilor lecturii (exerciții prin care elevii sunt puși în situația de a reprezenta prin desen diferite aspecte referitoare la importanța lecturii, legătura dintre citit și învățare, suport tutorial, sau citirea utilizând imagini etc).; analiza fonematică corelată cu înțelegerea semnificației (exerciții: Găsește litera care a fugit!, Ce cuvânt am obținut?, Silabele amestecate etc.); îmbogățirea vocabularului prin exerciţii – rebus, exerciţii de separare a cuvintelor, exerciţii de identificare rapidă a unui cuvânt; asocierea imaginilor cu propoziții pe baza relației de semnificație (exerciții: Alege propoziții pentru anotimpul potrivit, Alege cuvintele cu sens, Asociază imaginea cu cuvintele care au sens opus cuvântului reprezentat în imagine, etc.; comprehensiunea textului: citirea în comun a cărţilor, dezbatere pornind de la un stimul vizual, o imagine, etc.     Odată cu trecerea elevilor în clasa a II-a, în anul II de studiu, de achiziție structurată a citit-scrisului, strategiile semi-globale se circumscriu următoarelor obiective: Fluenţa - Capacitatea de a identifica cuvintele citindu-le rapid şi cu expresie; Înţelegerea şi abilitatea de a reflecta asupra a ceea ce a citit; Motivaţia de a citi – implicarea activă în procesul de citire; Scrierea emergentă. În vederea realizării acestor obiective pot fi utilizate următoarele tipuri de metode, procedee și exerciții: Rima, Floarea, Șezătoarea literară; Clubul cititorilor; Albumul, Cardul, Exerciții scriere emegentă, Lectura anticipativă, Scaunul autorului, Termenii cheie iniţiali, Jurnalul cameleon.   Metoda Borel-Maisonny este o metodă de învățare a cititului. A fost elaborată în Franța și constă în asocierea unui gest fiecărei litere. Elevul este solicitat să facă gestul aferent literei, implicând memoria motrică care facilitează învățarea.   Această metodă a fost utilizată în învățarea citit-scrisul la copii care aveau probleme cu auzul, aceștia prezentând dislexie. Metoda folosește cu preponderență, pentru a compensa lipsa auzului, canalul vizual. Sunt utilizate gesturi simbolice în predarea citirii, fiecare gest înseamnă o literă asociată unui sunet. Aceste gesturi nu pot fi, prin urmare, separate de predarea lecturii.   Conștientizarea poziției articulară pentru Suzanne Borel-Maisonny o condiție prealabilă pentru liberarea unui fonem. Gestul asociat cu fonemul ajută la identificarea literei scrise și este foarte util la copii cu tulburari de memorie. Fonemul nu mai este un sunet izolat. Acesta are, în plus, o imagine vizuală care va facilita atât memoria, dar în cele din urmă relația fonem-grafem.   Metoda Montessori este descrisă în lucrarea Descoperirea copilului, metoda pune accentul pe folosirea a cât mai multe canale de receptionare a informațiilor (pipăit, văz, auz etc.). Caracteristica acestei metode este aceea că pune accentul pe folosirea a cât mai multe canale de receptare a informațiilor de către elevul implicat activ în procesul de învățare. (Dobra, S., Stoicescu, D., 2005, p.22) Prezentăm etapele experimentate de Maria Montessori, în "Casa dei bambini" (Casa copiilor), considerând că nu există o simultaneitate absolută a celor două procese și că scrisul precede cititul.   Prin intermediul metodei lingvistice integrală, copiii învață să citească cu ajutorul poveștilor, poeziilor, cântecelor, ghicitorilor etc. Textele respective, selectate în funcție de particularitățile de vârsta și semnificația lor, sunt prezentate sub forma unor Cărți Uriașe. Învățătorul citește, marcând cu un arătător fiecare cuvânt, iar copiii urmăresc cu privirea cuvintele indicate. Conținutul cărților poate fi studiat în amănunt, în grup sau individual, deoarece există și cărți mici, cu același text, pentru fiecare elev. Citit-scrisul se predau integrat, copiii fiind întrebați ce doresc să scrie. Textul de la care s-a pornit, poate oferi numeroase puncte de plecare, în funcție de interesul celor mici.   Învățarea citit-scrisului prin metoda naturală Freinet constituie un prilej al eliberării expresive care se finalizează cu tehnica textului liber, după principiile metodei naturale. Este un adept al lui Decroly, dar se opune cărților cu texte tipărite ce conțin fraze pe care copilul trebuie să le citească global, fără să aibă vreo legătură cu viața acestuia. Metoda se bazează pe faptul că, materialele cu sens care au o anumită semnificație, creează o stare afectivă pozitivă și vor fi mai ușor memorate decât cele fără sens. Elevii pot face comparații între textele afișate, stabilind asemănări și deosebiri, fixându-și astfel în memorie informațiile.   Metoda funcțională întregește metoda naturală, acordând o importanță deosebită înțelegerii, formulării și verificării de ipoteze privind imaginile și contextul. Elevul citește mesaje înserate în contexte de comunicare reală. I se solicită să elaboreze texte funcționale (scrisori, bilete, afișe publicitare).   Concluzionând, putem afirma că această metodă constă în scrierea si citirea de texte funcționale, strâns legate de interesele micilor școlari - afișe, scrisori, reclame, rețete etc.   Metoda Decroly este o metodă bazată pe experienţă, pe temeiuri psihologice cu caracter de familiaritate în scopul de a învăţa cele necesare vieţii prin viaţă. Studiindu-se totul în natură şi o anumită chestiune pe toate laturile, în conformitate cu interesul copilului, cunoştinţele nu se predau, ci elevii câştigă aceste cunoştinţe ca rezultat al observaţiei şi activităţii lor.   Cercetările recente au stabilit faptul că aceste metode nu pot fi considerate "căi absolute", deoarece acestea nu iau în considerare dificultățile individuale ale unui copil.  

Capitolul I. Proiectarea, organizarea si desfasurarea activitatii didactice                                                                                                     1. Curriculum – definiții, clasificări, componente 2. Proiectarea curriculumului la decizia școlii   3. Proiectarea activității didactice: planificarea calendaristica, proiectarea unei unități de învățare 4. Tipuri de lecții. Proiectarea unei lecții                                                                                                                                                                                                                                             Capitolul II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-invatare-evaluare.                                                                                                               1. Metode de învățare (tradiționale si centrate pe elev)                                                                                                                                        2. Mijloace de invațământ (tipuri, caracterizare, funcții didactice)   3. Forme de organizare a activității didactice (frontal, individual, grup)                                                                                              Capitolul III. Evaluarea procesului instructiv-educativ                                                                                                                                       1. Evaluarea: obiective , funcții, tipuri,instrumente, erori   2. Metode de evaluare: tradiționale, alternative     3. Tipologia itemilor     

CAPITOLUL II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-învățare-evaluare     Strategia didactică = sistem complex și coerent de mijloace, metode, materiale și alte resurse educaţionale care vizează atingerea unor obiective.   - ocupă un loc central în cadrul activității didactice, deoarece proiectarea și organizarea lecției se realizează în funcție de decizia strategică a profesorului   - este concepută ca un  scenariu didactic complex, în care sunt implicaţi actorii predarii - învăţării, condiţiile realizării, obiectivele   și metodele vizate.   -  prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic și mai eficient pentru abordarea unei situaţii concrete de predare și învăţare (astfel se pot preveni erorile, riscurile și evenimentele nedorite din activitatea didactică).   Componente ale strategiei didactice: sistemul formelor de organizare și desfăşurare a activității educaţionale, sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor  și procedeelor didactice, sistemul mijloacelor de învăţământ, respectiv a resurselor utilizate, sistemul obiectivelor operaționale.   Caracteristici ale strategiei didactice: implică pe cel care învaţă în situaţii specifice de învăţare; raţionalizează și aduce conţinutul instruirii la nivelul/după particularităţile psihoindividuale creează premise pentru manifestarea optimă a interacţiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.   Tipuri de strategii didactice: strategii inductive, al căror demers didactic este de la particular la general; strategii deductive (invers faţă de cele inductive): general -> particular, legi sau  principii-> concretizarea lor în exemple; strategii analogice - predarea şi învăţarea se desfăşoară cu ajutorul modelelor; strategii transductive cum sunt explicaţiile prin metafore; strategii mixte: inductiv-deductive şi deductiv-inductive; strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive, imitative, programate şi algoritmice propriu-zise; strategii euristice  - de elaborare a cunoştinţelor prin efort propriu de gândire, folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creativităţii.  Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare şi învăţare (informative şi activ-participative, de studiu individual, de verificare și evaluare). Strategia nu se confundă cu metoda sau cu metodologia didactică. Metoda vizează o activitate de predare-învăţare-evaluare. Strategia vizează procesul de instruire în ansamblu și nu o secvenţă de instruire.   1.Metode de învățare Metoda didactică se referă la drumul sau calea de urmat în activitatea comună a profesorului și elevilor, în vederea realizării obiectivelor instruirii.   Etimologie: methodos (gr.) metha = spre, către         odos = drum, cale Funcțiile metodelor didactice Comunicativă, de transmitere a noi cunostiţte/abilităţi/atitudini. Cognitivă, de dobândire de noi cunoștințe/abilităţi/atitudini. Normativă, de organizare, dirijare și corectare continuă a procesului de instruire. Motivaţională, de a stârni și menţine interesul elevului, curiozitatea, dorinţa de cunoaştere și acţiune. Operațional- instrumentală, ca intermediar între elev și unitatea  de conţinut. PROFESORUL este un reprezentant al ştiintei care  mediază, prin intermediul metodelor, accesul la cunoaştere. Formativ-educativă, de exersare și dezvoltare a proceselor psihice  și motorii, simultan cu însusirea cunoștințelor, formarea deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor, opiniilor, convingerilor, sentimentelor și calităţilor morale.    Clasificarea metodelor de învățământ după criteriul istoric:  metode clasice, tradiționale;  metode moderne sau de data mai recentă; după scopul didactic urmărit: metode de comunicare de cunoștințe; metode de fixare și consolidare; metode de verificare și apreciere a rezultatelor. după gradul de participare a elevilor la activitatea didactică: metode expositive; metode active; Învăţământul de tip tradiţional se focalizează pe aspectele cognitive ale elevului, urmărind pregătirea lui secvenţială pe discipline şcolare. Se ignoră astfel armonizarea laturii cognitive a persoanei cu cea afectivă, atitudinală şi cu cea comportamentală. Într-un astfel de cadru informaţional elevul este tratat ca un recipient şi mai puţin ca o persoană individuală, cu reacţii emoţionale determinate de plurifactorialitatea personalităţii în formare. Şcoala riscă să devină un mediu artificial, rupt de presiunea vieţii reale. Învăţământul modern românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţii bine pregătiţi, ci formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii. Este necesară conceperea şcolii ca o instituţie socială cu funcţiuni multiple, aptă să răspundă  eficient nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, pentru diminuarea tulburărilor de adaptare specifice vârstei. Ioan Cergit (2006) realizează o analiză comparativă între clasic şi modern având în vedere caracteristicile şi diferenţele esenţiale ale acestora:   Metode tradiționale Expunerea In contextul clasificărilor de mai sus, o regăsim în urmatoarele categorii: metoda tradițională, de comunicare de cunoștințe, expozitivă, verbală; constă in prezentarea de către profesor a unui volum de cunoștințe într-o unitate determinată de timp; principalul avantaj al expunerii este acela că permite transmiterea unui volum mare de cunoștințe, oferind elevilor un model de structurare a discursului, de comunicare a ideilor; eficiența acestei metode constă în faptul că scurtează drumul de acces al elevilor către valorile culturii (Cerghit, 1976, p. 72); este considerată emblematică pentru sistemul de învățământ tradițional, cu toate "păcatele" acestui sistem: întreține verbalismul procesului didactic, limitând contactul direct al elevului cu faptele, experiența directă cu lucrurile, cu realitatea de cunoscut; oferă elevilor cunoștințe "de-a gata", favorizând învațarea mecanică, reproductivă și limitând dezvoltarea gândirii și a creativității; întreține o relație autoritaristă profesor-elev, activitatea didactică fiind centrată pe profesor, care "transmite" elevului cunoștințele ce trebuie insuşite; conferă elevului un rol pasiv în procesul învățării; utilizarea excesivă a expunerii în activitatea didactică duce la oboseală, plictiseală, monotonie, dezinteres etc; în funcție de vârsta și de experiența cognitivă a elevilor, expunerea îmbracă mai multe forme: povestirea, explicația, prelegerea;  Conversația Conversația, ca metodă didactică este întâlnită în unele lucrări de specialitate sub denumirea de convorbire, discuție, dialog didactic sau metoda interogativă. Conversația constă în dialogul dintre cadrul didactic  și elevi, dialog care prin intrebari succesive stimulează gândirea elevilor  în vederea însuşirii de noi cunosținte sau a fixării, sistematizării și verificării acestora. De aceea, în funcție de obiectivele instructiv-educative urmarite, conversația cunoaste mai multe forme: - conversație euristică; - conversație de reactualizare; - conversație de fixare; - conversație de verificare Conversația euristică este cel mai des utilizată pentru că reprezintă o modalitate deosebită de învățare prin descoperire; profesorul  nu doar transmite cunoștințe, ci desfăşoară o activitate de gândire comună cu  elevii, determinându-i pe aceştia să facă un efort personal de căutare, de investigaţie pe baza unor informații deținute deja și de descoperire pe baza valorificării propriei experiențe de cunoaştere. Această metodă se bazează pe o succesiune logică și bine sistematizată de întrebări, puse cu abilitate de către profesor, in alternanţă cu răspunsurile elevilor. Caracteristicile și tipologia întrebărilor specifice conversației euristice Întrebările reprezintă unul din elementele de bază, indispensabile activității de instruire. Întrebările anticipează în planul gândirii operațiile ce trebuie efectuate, facilitând în același timp trecerea de la o operație la alta, stimulând acțiunea și obținerea de noi informații.   Povestirea (specifică învăţământului primar)   Povestirea - predare prin naraţiune şi este pe linia înclinaţiei fireşti a copilului de a fi tentat de miraculos, de poveşti, de fabulatie. Povestirea este una dintre cele mai îndrăgite activităţi dirijate din grădiniţă si ciclul primar care satisface nevoia de cunoaştere şi de afectivitate a copiilor, le stimulează imaginaţia şi le creează cadrul optim de comunicare.   Ca activitate specifică învăţământului preşcolar şi clasei I din şcoli, povestirea dezvoltă următoarele procese psihice:   -Gândirea logică – datorită descoperirii succesiunii logice a evenimentelor din povestire; -Memoria voluntară – prin fixarea desfăşurării evenimentelor şi prin redarea lor în succesiunea lor logică cu ajutorul educatoarei şi al mijloacelor didactice utilizate; -Imaginaţia – prin crearea unor imagini noi în baza prelucrării reprezentărilor şi a experienţei cognitive anterioare; -Limbajul – ca mijloc fundamental de comunicare. Limbajul şi gândirea se interacţionează, se constituie ca unitate între comunicaţional (transmitere de informaţii) şi cognitiv. Gândirea se dezvoltă având ca suport limbajul, iar nivelul de dezvoltare al limbajului reflectă nivelul de dezvoltare al gândirii. -Atenţia – datorită căreia copiii memorează numele personajelor, fragmente ale povestirii, reţin succesiunea evenimentelor, trăsături comportamentale ale personajelor, etc.   În grădiniţă şi în clasele primare se utilizează două tipuri de povestiri:   Povestirile educatoarei (învăţătorului) Povestirile copiilor     Lectura explicativă (specifică învăţământului primar)   Metoda de bază folosită în explorarea textelor narative este lectura explicativă, o formă de analiză literară adaptată la particularităţile de vârstă ale elevilor din învăţământul primar. Lectura explicativă este un complex de metode tradiţionale: lectura, explicaţia, conversaţia, povestirea, demonstraţia, exerciţiul. Prin intermediul lor elevii analizează, compară, sintetizează, antrenându-şi deopotrivă gândirea şi sensibilitatea. Etapele lecturii explicative: a) pregătirea elevilor pentru contactul cu textul literar (conversaţie pe tema noului text, povestire a profesorului, intuirea unor ilustraţii, prezentarea unui film scurt, a unor prezentări power point, audierea unui text cu suport muzical etc.) b) citirea integrală a textului de către profesor sau de către un elev care poate realiza o citire-model; c) conversaţia de orientare d) citirea pe fragmente, cu explicarea cuvintelor noi şi cu analiza conţinutului acestora; e) formularea ideilor principale şi alcătuirea planului simplu de idei (începând cu clasa a III-a); f) povestirea conţinutului textului de către elevi, pe baza planului de idei; g) conversaţia generalizatoare despre conţinutul textului şi despre mesajul său; h) citirea de încheiere. Lectura explicativă urmăreşte în egală măsură analiza fondului de idei şi de sentimente ale unui text, dar şi a formei acestuia.   Metoda fonetică, analitico-sintetică – deprinderea cititului                 Este metoda de bază folosită în învăţarea citit-scrisului, metodă care pune în evidenţă caracterul fonetic al limbii române, corespondenţa între sunet şi literă. Cuvântul care se va folosi pentru predarea unui nou sunet se separă din vorbire după auz – analiza fonetică. Se porneşte de la sunetele cuvintelor la literele corespunzătoare lor, apoi se arată litera corespunzătoare noului sunet, după care se compun silabe şi cuvinte cu noua literă.               Prin folosirea alfabetarului cu alfabet decupat, elevul desprinde fiecare sunet – prin analiza fonetică –, alege litera corespunzătoare şi reconstituie cuvântul citindu-l, unind – sintetizând fonetic – sunetele în silabe şi pe acestea în cuvinte. Deci, drumul spre citire – sinteză a sunetelor la vederea literelor – trece prin analiza, separarea şi cunoaşterea sunetelor desprinse din cuvânt.               În însuşirea deprinderii cititului, elevii trebuie să parcurgă două etape: - etapa însuşirii tehnicii cititului, - etapa însuşirii capacităţii de a se orienta într-un text citit – care să devină un izvor de informaţie şi de formare.               Pentru a deveni deprindere, cititul trebuie să devină o activitate intelectuală conştientă şi automatizată. Unirea literelor în silabe şi realizarea câmpului de citire de o silabă reprezintă o componentă importantă a deprinderii cititului.              Trecerea pragului de la silabe la cuvânt e destul de dificilă pentru elevi, stabilirea locului fiecărui cuvânt în propoziţie sau frază, precum şi înţelegerea sensului acestora este o activitate deosebit de complexă, dar o componentă foarte importantă a actului citirii.              Activitatea de învăţare a cititului se realizează prin efortul personal al elevilor, e foarte importantă motivaţia acestui efort, care îl pune pe şcolarul mic în situaţia de a-şi forma deprinderi de autocontrol şi de autoreglare a acţiunilor pe care le face în învăţarea citit-scrisului.               Algoritmul folosirii metodei fonetice, analitico-sintetice este următorul:   - organizarea unei conversaţii, pornind de la ilustraţii, diapozitive, fotografii, desene animate; - desprinderea unei propoziţii din răspunsurile elevilor; - împărţirea propoziţiei în cuvinte; - separarea cuvântului în care se află sunetul nou; - despărţirea cuvântului în silabe; - separarea silabei în care se află sunetul nou; - împărţirea silabei în sunete; - separarea sunetului nou; - exemple de cuvinte cu sunetul nou în poziţie iniţială, finală, mediană; - observarea literei de tipar care corespunde sunetului; - recunoaşterea litere în abecedar şi alfabetar; - alcătuiri de cuvinte la alfabetar cu litera nouă; - observarea şi organizarea unei conversaţii despre ilustraţia din abecedar; - citirea cuvintelor din coloane – în şoaptă şi cu voce tare; - citirea textului, individual, - în şoaptă şi cu voce tare; - lectura model a coloanelor şi a textului de către profesor; - recitirea textului de către elevi; - convorbire despre conţinutul şi înţelesul textului; - citirea integrală (sau povestirea); - citirea selectivă sau pe roluri (dacă este cazul).   Demonstrația   Demonstrația reprezintă de asemenea o metodă didactică eficientă în instruirea elevilor, oferind exemple sau argumente prin care se dovedesc fapte sau informații. Prin demonstrație, profesorul  indică de fapt un nivel de performanţă care trebuie atins în exercitarea unei acțiuni, asigurând în același timp înţelegerea mecanismului de realizare a acesteia. Tot prin demonstrație pot fi sugerate posibilele greşeli cu scopul evitării acestora în practica curentă. Pentru o demonstrație eficientă, profesorul  trebuie să-și organizeze prezentarea pe etape, cu explicații care să evidenţieze aspectele mai importante, asigurându-se totodată un cadru optim de prezentare, astfel încât toţi participanții să poată observa demonstrația respectivă.  De asemenea este foarte important să se evite prezentarea mai multor informații sau acțiuni simultan pentru că se poate pierde interesul și atenția participanților sau se poate omite tocmai esențialul. Pentru păstrarea contactului și a atenţiei participanţilor este recomandat să fie utilizate materiale și mijloace adecvate temei și demonstrația  să se imbine cu alte metode sau procedee didactice             (experiment, explicație, conversație, etc.).         În funcție de conținuturi, pot fi abordate diverse tehnici de demonstrație: demonstrarea cu obiecte și fenomene reale demonstrarea pe baza experimentului de laborator demonstrarea cu ajutorul reprezentărilor grafice demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice.       Exercițiul           Exercițiul  este o metodă de bază   și urmăreşte în principal formarea unor deprinderi corecte și conştiente atât în plan motric cât și mental. De asemenea, prin exercițiu se consolidează deprinderi și cunostințe dobândite anterior, se dezvoltă capacități și aptitudini noi, calităţi morale, trăsături de voință și de caracter. Exercițiul nu trebuie confundat cu tehnica de repetiție și de transfer pentru că prin exercițiu se pot genera noi forme de acțiune, facilitând dezvoltarea capacităților creative, originalității și a spiritului de inițiativă. Fiind o metodă cu o largă aplicaţie la nivelul tuturor disciplinelor de studiu și nivelurilor de instruire, exercițiul cunoaşte o mare varietate de tipuri. Există astfel: - exercițiul de observare - exercițiul de asociație - exercițiul de operaționalizare - exercițiul de exprimare concretă/ abstractă - exercițiul introductiv - exercițiul de consolidare etc. Indiferent de tipul său, orice exercițiu este cu atât mai eficient cu cât se desfăşoară în situații cât mai diversificate, oferind astfel o mai bună posibilitate de transferare a cunoștințelor și deprinderilor dobândite. De asemenea, diversificarea exercițiilor previne monotonia și aparitia plictiselii, menţinând treaz interesul cursanţilor. În desfășurarea exercițiilor trebuie să existe o succesiune progresivă, crescând în mod gradual complexitatea și dificultatea sarcinii de lucru. Orice exercițiu trebuie atent observat și verificat, aceasta constituind o condiţie importantă in reglarea/autoreglarea acțiunii și obținerea unor performanţe superioare. Jocul de rol Este o metodă activă de predare-invațare, bazată pe simularea unor funcții, relații, activitați, fenomene, sisteme etc., care urmarește formarea comportamentului uman pornind de la simularea unei situații reale. Avantaje: - activizează elevii din punct de vedere cognitiv, afectiv, acțional, punâdu-i in situația de a interacționa; - prin dramatizare, asigura problematizarea, sporind gradul de intelegere și participare activă a elevilor; - interacțiunea participanților asigură un autocontrol eficient al conduitelor și achizițiilor; - pune in evidenta modul corect sau incorect de comportare in anumite situatii; -este una din metodele eficiente de formare rapida și corectă a convingerilor, atitudinilor si comportamentelor. Dezavantaje: - este o metoda greu de aplicat (presupune nu numai aptitudini pedagogice, ci și aptitudini regizorale și actoricești la conducatorul jocului); - deși activitatea bazată pe jocul de rol durează relativ putin -aproximativ o ora - proiectarea și pregatirea  cer timp și efort din partea cadrului didactic; - există riscul devalorizării jocului de rol, ca rezultat al considerarii lui ca ceva pueril, facil de catre elevi; - este posibilă apariția blocajelor emoționale in preluarea și interpretarea rolurilor de catre unii elevi.   Etapele pregătirii și folosirii jocului de rol a.  Identificarea situației interumane care se pretează la simulare prin jocul de rol - este foarte important ca situatia ce urmeaza a fi simulata să fie relevantă obiectivului, comportamentelor de insusit de catre elevi in urma interpretării rolurilor. b.  Modelarea situației și proiectarea scenariului – situația de simulat este supusă analizei sub aspectul statusurilor și categoriilor de interacțiuni implicate. Din situația reala sunt reținute pentru scenariu numai aspectele esențiale: status-urile si rolurile cele mai importante care servesc la constituirea unui model interacțional. Urmeazș apoi să se elaboreze scenariul propriu-zis, respectiv noua structură de status-uri și roluri, care, firește este mult simplificată față de situația reală. c.   Alegerea partenerilor și instruirea lor relativ la specificul și exigentele jocului de rol - este vorba de distribuirea rolurilor și familiarizarea participanților cu sarcinile de realizat. Status-urile si rolurile sunt descrise amanunțit pentru fiecare participant in parte pe o fișa; distribuirea poate fi la alegere sau prestabilita de catre conducatorul activitații. d.    Invățarea individuală a rolului de catre fiecare participant prin studierea fișei - este necesar ca participanții sa fie lasați 15-20 de minute sa-și interiorizeze rolul și sa-și conceapă modul propriu de interpretare. e.     Interpretarea rolurilor f.     Dezbaterea cu toți participanții a modului de interpretare și reluarea secvențelor in care nu s-au obținut comportamentele așteptate. La dezbatere participa și observatorii. Este necesar ca interpreților sa li se dea prioritate pentru a comunica ceea ce au simțit .

1.2.Metode de învățare centrate pe elev (moderne)   Brainstorming   Brainstorming-ul (sau asaltul de idei) reprezintă formularea a cât mai multor idei – oricât de fanteziste ar putea părea acestea – ca răspuns la o situaţie enunţată, după principiul „cantitatea generează calitatea“. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile şi inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. O asemenea activitate presupune o serie de avantaje: - implicarea activă a tuturor participanţilor; - dezvoltarea capacităţii de a trăi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua decizii privind alegerea soluţiei optime; - exprimarea personalităţii; - eliberarea de prejudecăţi; - exersarea creativităţii şi a unor atitudini deschise la nivelul grupului; - dezvoltarea relaţiilor interpersonale, prin valorizarea ideilor fiecăruia (şi, în consecinţă, prin înţelegerea calităţilor celor din jur); - realizarea unei ambianţe pline de prospeţime şi de emulaţie (concurenţa). Pentru derularea optimă a unui brainstorming se pot parcurge următoarele etape: 1. Alegerea temei şi a sarcinii de lucru. 2. Solicitarea exprimării într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte şi concrete, fără cenzură, a tuturor ideilor – chiar trăznite, neobişnuite, absurde, fanteziste, aşa cum vin ele în minte legate de rezolvarea unei situaţii–problemă conturate. Se pot face asociaţii în legătură cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa sau transforma ideile din grup dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observaţii negative. 3. Înregistrarea tuturor ideilor în scris (pe tablă, flipchart). 4. Anunţarea unei pauze pentru aşezarea ideilor (de la 15 min până la o zi). 5. Reluarea ideilor emise pe rând şi gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini care reprezintă diferite criterii etc. 6. Analiza critică, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici. 7. Selectarea ideilor originale sau a celor mai apropiate de soluţii fezabile pentru problema supusă atenţiei. În această etapă se discută liber, spontan, riscurile şi contradicţiile care apar. 8. Afişarea ideilor rezultate în forme cât mai variate şi originale: cuvinte, propoziţii, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol etc.       Ciorchinele   Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei şi care presupune următoarele etape: 1. Se scrie un cuvânt sau o temă (care urmează a fi cercetată) în mijlocul tablei sau a foii de hârtie; 2. Se notează toate ideile, sintagmele sau cunoştinţele care vă vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea şi cuvântul iniţial; 3. Pe măsură ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între toate ideile care par a fi conectate; 4. Activitatea se opreşte când se epuizează toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată. Etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici sau în perechi. În acest fel, se îmbogăţesc şi se sintetizează cunoştinţele. Rezultatele grupurilor se comunică profesorului care le notează la tablă într-un ciorchine fără a le comenta sau judeca. În etapa finală a lecţiei, ciorchinele poate fi reorganizat utilizându-se anumite concepte supraordonate găsite de elevi sau de profesor.     Ştiu – vreau să ştiu – am învăţat   Cu grupuri mici sau cu întreaga clasă, se trece în revistă ceea ce elevii ştiu deja despre o anumită temă şi apoi se formulează întrebări la care se aşteaptă găsirea răspunsului în lecţie. Pentru a folosi această metodă puteţi parcurge următoarele etape: 1.Cereţi-le la început elevilor să formeze perechi şi să facă o listă cu tot ceea ce ştiu despre tema ce urmează a fi discutată. În acest timp, construiţi pe tablă un tabel cu următoarele coloane:       Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am învăţat   2. Cereţi apoi câtorva perechi să spună celorlalţi ce au scris pe liste şi notaţi lucrurile cu care toată lumea este de acord în coloana din stânga. Poate fi util să grupaţi informaţiile pe categorii. 3. În continuare, ajutaţi-i pe elevi să formuleze întrebări despre lucrurile de care nu sunt siguri. Aceste întrebări pot apărea în urma dezacordului privind unele detalii sau pot fi produse de curiozitatea elevilor. Notaţi aceste întrebări în coloana din mijloc. 4. Cereţi-le apoi elevilor să citească textul/materialul. 5. După lectura textului, reveniţi asupra întrebărilor pe care le-au formulat înainte de a citi textul şi pe care le-au trecut în coloana „Vreau să ştiu“. Observaţi la care întrebări s-au găsit răspunsuri în text şi treceţi aceste răspunsuri în coloana „Am învăţat“. În continuare, întrebaţi-i pe elevi ce alte informaţii au găsit în text, în legătură cu care nu au pus întrebări la început şi treceţi-le şi pe acestea în ultima coloană. 6. Întoarceţi-vă apoi la întrebările care au rămas fără răspuns şi discutaţi cu elevii unde ar putea căuta ei aceste informaţii. 7. În încheierea lecţiei elevii revin la schema S – V – I şi decid ce au învaţat din lecţie. Unele dintre întrebările lor s-ar putea să rămână fără răspuns şi s-ar putea să apară întrebări noi. În acest caz, întrebările pot fi folosite ca punct de plecare pentru investigaţii ulterioare.   SINELG   „Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi Gândirii” (SINELG) este o modalitate de codificare a textului care permite celui care învaţă să citească şi să înţeleagă în mod activ şi pragmatic un anumit conţinut.  SINELG presupune următoarele etape: I. În timpul lecturii, elevii marchează în text (sau notează pe hârtie în timpul prelegerii): • cunoştinţele confirmate de text [√] • cunoştinţele infirmate / contrazise de text [–] • cunoştinţele noi, neîntâlnite până acum [+] • cunoştinţele incerte, confuze, care merită să fie cercetate [?] II. După lectură, informaţiile se trec într-un tabel: √ – + ? III. Informaţiile obţinute individual se discută în perechi/ grupuri etc., apoi se comunică de către perechi/ grupuri profesorului care le centralizează într-un tabel similar la tablă. IV. Cunoştinţele incerte pot rămâne ca temă de cercetare pentru lecţiile următoare.   Turul galeriei   Turul galeriei presupune evaluarea interactivă şi profund formativă a produselor realizate de grupuri de elevi. 1. În grupuri de trei sau patru, elevii lucrează mai întâi la o problemă care se poate materializa într-un produs (o diagramă, de exemplu), pe cât posibil pretându-se la abordări variate. 2. Produsele sunt expuse pe pereţii clasei, ca într-o galerie de artă. 3. La semnalul profesorului, grupurile se rotesc prin clasă, pentru a examina şi a discuta fiecare produs. Elevii îşi iau notiţe şi pot face comentarii pe hârtiile expuse. 4. După turul galeriei, grupurile îşi reexaminează propriile produse prin comparaţie cu celelalte şi citesc comentariile făcute pe produsul lor.   Cubul Metoda presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe perspective, permiţând abordarea complexă şi integratoare a unei teme. Sunt recomandate următoarele etape: 1. Realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează. 2. Anunţarea temei, a subiectului pus în discuţie. 3. Împărţirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinţei de pe una dintre feţele cubului: a. Descrie culorile, formele, mărimile etc. b. Compară ce este asemănător? Ce este diferit? c. Analizează spune din ce este făcut, din ce se compune. d. Asociază la ce te îndeamnă să te gândeşti? e. Aplică ce poţi face cu aceasta? La ce poate fi folosită? f. Argumentează pro sau contra şi enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmaţiei tale. 4. Redactarea finală şi împărtăşirea ei celorlalte grupe. 5. Afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei.   Mozaicul   Mozaicul presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite de către fiecare membru al grupului unui alt grup. Ca toate celelalte metode de învăţare prin cooperare, şi aceasta presupune următoarele avantaje: - stimularea încrederii în sine a elevilor, - dezvoltarea abilităţilor de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului, - dezvoltarea gândirii logice, critice şi independente, - dezvoltarea răspunderii individuale şi de grup, - optimizarea învăţării prin predarea achiziţiilor altcuiva. Mozaicul presupune următoarele etape: 1. Împărţirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceştia primind câte o fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4. Fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere. 2. Prezentarea succintă a subiectului tratat. 3. Explicarea sarcinii care constă în înţelegerea întregii unităţi de cunoaştere. 4. Regruparea elevilor, în funcţie de numărul fişei primite, în grupuri de experţi: toţi elevii care au numărul 1 vor forma un grup, cei cu numărul 2 vor forma alt grup ş.a.m.d. 5. Învăţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de cunoaştere desemnată pentru oră: elevii citesc, discută, încearcă să înţeleagă cât mai bine, hotărăsc modul în care pot preda ceea ce au înţeles colegilor din grupul lor originar. Strategiile de predare şi materialele folosite rămân la latitudinea grupului de experţi. Este foarte important ca fiecare membru al grupului de experţi să înţeleagă că el este responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi membri ai grupului iniţial. 6. Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri. Dacă sunt neclarităţi, se adresează întrebări expertului. Dacă neclarităţile persistă se pot adresa întrebări şi celorlalţi membri din grupul expert pentru secţiunea respectivă. Dacă persistă dubiile, atunci problema trebuie cercetată în continuare. 7. Trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentare orală cu toată clasa/ cu toţi participanţii   Metoda Schimbă perechea    Metoda Schimbă perechea are la bază munca elevilor în perechi astfel: se împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanţi, se formează două cercuri concentrice, elevii fiind faţă în faţă, pe perechi. Profesorul pune o întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Fiecare pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche. Elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare membru al clasei, fiecare implicându-se în activitate şi aducându-şi contribuţia la rezolvarea sarcinii.   Metoda RAI   Metoda R. A. I. are la bază stimularea şi dezvoltarea capacităţilor elevilor de a comunica (prin întrebări şi răspunsuri) ceea ce tocmai au învăţat. Denumirea provine de la iniţialele cuvintelor Răspunde – Aruncă –Interoghează şi se desfăşoară astfel: la sfârşitul unei lecţii sau a unei secvenţe de lecţie, profesorul, împreună cu elevii săi, investighează rezultatele obţinute în urma predării-învăţării, printr-un joc de aruncare a unui obiect mic şi uşor (minge) de la un elev la altul. Cel care aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecţia predată celui care o prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare şi apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Evident interogatorul trebuie să cunoască şi răspunsul întrebării adresate. Elevul care nu cunoaşte răspunsul iese din joc, iar răspunsul va veni din partea celui care a pus întrebarea. Acesta are ocazia de a mai arunca încă o dată mingea, şi, deci, de a mai pune o întrebare. În cazul în care, cel care interoghează este descoperit că nu cunoaşte răspunsul la propria întrebare, este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea. Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor care nu au dat nici un răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai bine pregătiţi. Metoda R.A.I. poate fi folosită la sfârşitul lecţiei, pe parcursul ei sau la începutul activităţii, când se verifică lecţia anterioară, înaintea începerii noului demers didactic, în scopul descoperirii, de către profesorul ce asistă la joc, a eventualelor lacune în cunoştinţele elevilor şi a reactualizării ideilor- ancoră.   Metoda cadranelor   Este o metodalitate de rezumare şi sistematizare  a  unui   conţinut    informaţional solicitând participarea  şi  implicarea  elevilor  în înţelegerea acestuia. Se trasează pe tablă/caiet două axe perpendiculare , în  aşa  fel  încât  să apară patru cadrane. Elevii citesc/ascultă un text/problemă . Sunt solicitaţi  apoi  să  noteze în cadranul I  imaginile auditive sau vizuale din text/datele problemei, în cadranul II -cuvintele cheie, sentimentele  pe care le-au simţit/întrebarea problemei; în cadranul III - să stabilească o legătură între conţinutul textului şi  experienţa  lor de  viaţă / rezolvarea problemei, iar în cadranul IV - învăţătura  ce  se desprinde din text/punerea problemei într-un exerciţiu .        Activitatea  se  poate  desfăşura atât frontal cât şi pe grupe sau individual.        Conţinutul cadranelor poate suferi  modificări în funcţie  de  obiectivele lecţie (expresii, eseu, ortografie, caracterizare, rezolvări de probleme etc.).

Exercițiul                         Exercițiul este o metoda de baza   și urmareste in principal formarea unor deprinderi corecte și constiente atat in plan motric cat și mental. De asemenea, prin exercițiu se consolideaza deprinderi și cunostințe dobandite anterior, se dezvolta capacitați și aptitudini noi, calitati morale, trasaturi de voința și de caracter.                        Exercițiul nu trebuie confundat cu tehnica de repetiție și de transfer pentru ca prin exercițiu se pot genera noi forme de acțiune, facilitand dezvoltarea capacitaților creative, originalitații și a spiritului de inițiativa.                       Fiind o metoda cu o larga aplicatie la nivelul tuturor disciplinelor de studiu și nivelurilor de instruire, exercițiul cunoaste o mare varietate de tipuri.                       Indiferent de tipul sau, orice exercițiu este cu atat mai eficient cu cat se desfasoara in situații cat mai diversificate, oferind astfel o mai buna posibilitate de transferare a cunoștințelor și deprinderilor dobandite. De asemenea, diversificarea exercițiilor previne monotonia și aparitia plictiselii, mentinand treaz interesul cursantilor.                      In desfășurarea exercițiilor trebuie sa existe o succeșiune progresiva, crescand in mod gradual complexitatea și dificultatea sarcinii de lucru. Orice exercițiu trebuie atent observat și verificat, aceasta constituind o conditie importanta in reglarea/autoreglarea acțiunii și obținerea unor performante superioare.

Tipologia itemilor               Itemul pedagogic reprezintă cerinţa, întrebarea la care trebuie să răspundă elevul; este un element al unei probe de evaluare sau al unui test pedagogic, deci al instrumentului de evaluare. Se exprimă prin formularea unei întrebări care se integrează în structura unei probe de evaluare.  Clasificarea itemilor de evaluare Literatura de specialitate oferă mai multe clasificări ale itemilor. Criteriul asigurării obiectivităţii în notarea sau aprecierea elevilor este, fără îndoială, cel mai important. După acest criteriu identificăm: Itemi obiectivi Itemi semiobiectivi Itemi subiectivi (I. T. Radu, A. Stoica, Y. Abernot, Andre de Peretti, Dominique Morissette etc.)     Itemii obiectivi a)Itemul cu alegere multiplă (IAM) Caracteristici Itemii cu alegere multiplă se numesc de selecţie, căci elevul trebuie să aleagă unul sau mai multe răspunsuri bune dintre mai mule variante, unde, alături de răspunsul/ răspunsurile corecte se află şi distractori (răspunsuri care au funcţia de a induce în eroare ) Avantaje • Dintre toate tipurile de itemi cu corectare obiectivă, itemul cu alegere multiplă (IAM) este cel mai flexibil. El poate verifica toate tipurile de achiziţii, de unde marea sa răspândire în practica evaluativă. • Acest tip de item este eficient şi practic mai ales în cazul definiţiilor, asemănărilor, diferenţelor, relaţiilor cauză-efect sau invers, de identificare, de evaluare, de generalizare şi de discriminare. • Maniera de prezentare a unei probleme în enunţ tinde să reducă ambiguitatea răspunsului. • Enunţarea problemei este simplificată. Nu este necesară prezentarea unei situaţii şi a unui răspuns ideal, căci este suficient ca un răspuns să fie mai bun decât altul. • Acest item obişnuieşte elevul să discrimineze: el trebuie să aleagă dintre mai multe variante de răspuns. • Din cauza celor trei sau patru variante false/ capcane/ răspunsuri greşite care însoţesc răspunsul corect, itemul cu alegere multiplă, dacă este bine redactat, reduce probabilitatea de a ghici; efectul hazardului este neimportant. • Dacă se analizează răspunsurile greşite alese de elevii care au luat note mici, acest item favorizează diagnosticul erorilor individuale sistematice sau ocazionale. Dezavantaje • Itemul cu alegere multiplă nu permite evaluarea anumitor aspecte ale randamentului şcolar: caligrafia, exprimarea orală, abilitatea de a manipula obiectele etc.; pe scurt, nu permite evaluarea altor abilităţi decât cele cognitive. • Dintre toate tipurile de itemi obiectivi, este cel mai greu de redactat. Trebuie respectate multe reguli. • Capcanele/ distractorii/ variantele false eficiente sunt dificil de găsit în număr suficient. • Adesea, evaluarea bazată pe itemi cu alegere multiplă conţine prea multe cerinţe care se raportează la procese mentale simple: cunoaştere sau înţelegere. Competenţa celui care redactează astfel de itemi poate suplini această lipsă, evitând astfel atomizarea/fărâmiţarea conţinuturilor de evaluat. • Este dificil de prevăzut timpul necesar elevilor pentru terminarea probei care conţine mai mulţi itemi de acest fel.   b) Itemii cu alegere duală (IAD) Caractaristici Principiul de construcţie şi folosire a acestui tip de itemi este acela al alegerii unei variante din două posibile. Elevul este pus în postura de a selecta unul din două răspunsuri construite pe principiul exclusivist (ori/ ori): adevărat/fals; corect/ greşit; da/nu; acord/dezacord; general/particular; varianta 1/varianta 2; mai mare/ mai mic; enunţ de opinie/enunţ factual etc. Itemii cu alegere duală pot fi utilizaţi pentru: • recunoaşterea unor termeni, date factuale, principii; • diferenţiere între enunţuri factuale sau de opinie; • identificarea de relaţii tip cauză-efect.  Şi această categorie de itemi are avantaje şi dezavantaje. Cel mai important dezavantaj este acela că, fiind doar două variante de răspuns, probabilitatea de ghicire a răspunsului corect este de 50%.   c)Itemii tip pereche (ITP) Caracteristici Itemii tip pereche pot solicita diverse tipuri de corespondenţe/ relaţii: termeni/ definiţii; reguli/exemple; simboluri/concepte; principii/clasificări; părţi componente/ întrebuinţări. Se poate utiliza material pictural sau o reprezentare grafică. Se mai numesc şi itemi de asociere. Se cere elevului să stabilească asociaţii/ corespondenţe între cuvinte, propoziţii, fraze, litere sau alte categorii de simboluri dispuse pe două coloane. Elementele din prima coloană se numesc premise, iar cele din a doua coloană reprezintă răspunsurile. Criteriul sau criteriile pe baza cărora se stabileşte răspunsul corect sunt enunţate/explicitate în instrucţiunile care preced cele două coloane. Dezavantajul major al acestui tip de itemi constă în aceea că se limitează, de obicei, la măsurarea informaţiilor factuale, bazându-se pe simple asociaţii, pe abilitatea de a identifica relaţia existentă între două lucruri/noţiuni/simboluri etc.  Avantaje • Itemul obiectiv poate fi folosit pentru a măsura aproape toate comportamentele care vizează domeniul randamentului şcolar, cu o condiţie: elevii să poată să le exprime verbal.  • Datorită unei reprezentativităţi mai mari şi mai diversificate, itemul obiectiv, la timp egal, are o mai mare capacitate de control decât itemul subiectiv. El este mai eficace. • Este mai uşor să sporim fidelitatea evaluarii, căci tehnicile sale de redactare sunt mai bine elaborate şi dezvoltate decât cele ale itemului subiectiv. • Din cauza specificităţii sarcinilor, favorizează claritatea în expunerea problemei de rezolvat şi în prezentarea informaţiilor, permiţând rezolvarea lor. • Dat fiind faptul că elevul nu a scris decât un simbol pentru a indica răspunsul său, elimină posibilitatea ascunderii ignoranţei răspunsului. • Chiar dacă este corectat mecanic sau de personal de birou, îşi păstrează fidelitatea şi validitatea. • Tratamentul / prelucrarea statistică a rezultatelor este mai uşoară. Dezavantaje • Itemul obiectiv vizează de obicei sarcini relative la primele niveluri ale taxonomiei: cunoaştere şi înţelegere. Rar abordează celelalte niveluri ale aplicării, analizei, sintezei sau evaluării. • Din aceste motive, examenul realizat numai cu itemi obiectivi nu înglobează decât parţial manifestările unei competenţe complexe.Pertinenţa riscă să scadă. • Un instrument de evaluare constituit numai din itemi obiectivi este foarte greu şi costisitor de redactat. Sub aspectul redactării cere mult timp, efort şi resurse mai ales umane. • Sunt puţine persoane care sunt familiarizate cu regulile redactării acestui tip de itemi. • Nu permite elevului să se exprime în cuvinte proprii. • Faptul că permite răspunsul la întâmplare scade uneori fidelitatea.   Itemii semiobiectivi a)Itemi cu răspuns scurt Întrebările sunt itemi care permit evaluarea/ examinarea orală sau scrisă.  Întrebarea clasică vizeaza un răspuns aşteptat. Se poate prezenta sub diverse forme: Întrebare directă: „Cine este …?“ sau „Când s-a întâmplat.......Care este....?“ Un enunţ de genul: „Recopiaţi/ transcrieţi următoarea figură, sau următorul text“ O cerinţă de genul: „Treceţi verbele din fraza următoare la forma pasivă“ etc.  Exemplu incorect: „Personajul principal din romanul Pădurea spânzuraţilor este... „ Exemplu corect: „Numiţi personajul principal din romanul Padurea spânzuraţilor“. • Este preferabil să folosim imperativul în formularea cerinţei. Exemplu: Prezentaţi..., identificaţi..., rezolvaţi... etc.  Avantaje ale itemului cu răspuns construit scurt • Favorizeaza apelul la cunoştinţe, contrar itemului cu răspunsuri la alegere, care presupune identificarea cunoştintelor solicitate printre mai multe răspunsuri sugerate. • Este mai uşor de redactat decât majoritatea itemilor cu corectare obiectivă sau subiectivă. • Prin folosirea acestui tip de item, se pot formula mai multe întrebări într-un timp limitat. Acest tip de evaluare este eficace şi are şanse să asigure reprezentativitate. • Este mai fidel decât itemul cu răspuns construit elaborat. • Facilitează pregătirea unei corectări obiective. Corectarea este uşoară şi eficace, poate fi realizată inclusiv de personal de birou. • Nu lasă elevului posibilitatea de a ghici răspunsul şi de a-şi ascunde ignoranţa în spatele cuvintelor. Efectul întâmplării este minimizat. Dezavantaje ale itemului cu răspuns construit scurt • Este inadecvat pentru unele discipline de studiu, mai ales atunci când elevii sunt mai avansaţi. • Solicită o redactare atentă, dacă se doreşte ca răspunsurile să devină unice. • Corectarea sa este dificil de informațizat, în cazul evaluării unui număr mare de subiecţi. Acest tip de item se limitează la primele niveluri taxonomice, la procesele mentale simple.    b)Itemul de completare Caracteristica esenţială a unui asemenea tip de item constă în aceea că elevul trebuie să completeze cuvintele care lipsesc dintr-un enunţ, dintr-o frază etc. Evident, este vorba de cuvinte sau expresii importante, cu încărcătură informaţională maximă. Dacă textul este constituit din propoziţii scurte şi fără structură complexă, avem de-a face cu un text, frază, sau mesaj de completat. Dacă structura textului este sistematică şi se cere elevului să găsească cuvintele care au fost suprimate, este vorba de completarea unui text lacunar (item de completare) (De Ketele, 1982, Fortier, 1982). Avantaje • Are aceleaşi avantaje ca şi itemul cu răspuns construit scurt. • În plus, este mai potrivit când se verifică înţelegerea textului, precizia vocabularului etc. Dezavantaje Faţă de dezavantajele itemului cu răspuns scurt, mai prezintă, în plus, următoarele dezavantaje: • Permite îndeosebi verificarea aptitudinilor lingvistice, mai puţin stăpânirea cunoştintelor din diverse discipline. • Este mai avantajos uneori să înlocuim itemul tip completare de frază printr-un item cu răspuns la alegere, mai ales dacă se urmăreşte informatizarea corectării. • Cere multă atenţie din partea cadrului didactic în redactare pentru a evita ambiguităţile sau multiplicarea răspunsurilor posibile (ex. în cazul sinonimelor). • Pe planul redactării, este mai puţin sugestiv decât itemul cu răspuns scurt cu o întrebare directă.   c) Intrebarea structurată Acest tip de item acoperă distanţa dintre tehnicile de evaluare cu răspuns liber (deschis) impuse de itemii subiectivi şi cele cu răspuns limitat (închis) impuse de itemii de tip obiectiv. O întrebare structurată exprimă o cerinţă generală centrată pe o problematică importantă căreia i se ataşează mai multe subîntrebări de tip obiectiv, semiobiectiv sau minieseu legate între ele printr-un element comun, printr- o idee integratoare. Întrebarea structurată, în forma prezentată mai sus (cu cerinţa generală şi subîntrebările a căror funcţie principală este una analitică, de detaliere a conţinutului vizat) poate fi însoţită de alte elemente de conţinut cu funcţii ajutătoare: • un material cu funcţie de stimul (texte, date, imagini, diagrame, grafice etc); • subîntrebări; • date suplimentare, în relaţie cu subîntrebările, dacă este cazul. În sprijinul elevilor se pot aduce date suplimentare, în strânsă corespondenţă cu subîntrebările formulate şi care reprezintă, de fapt, repere în elaborarea răspunsului fiecărui elev. Subîntrebările pot viza practic toate categoriile taxonomice, pornind de la simpla reproducere (definiţii, enumerări etc.) până la aplicarea cunoştinţelor, analiză, sinteză şi formularea de ipoteze, judecăţi de valoare etc.   Itemii subiectivi   a) Itemul tip rezolvare de problemă Rezolvarea de probleme reprezintă „domeniul performanţial de lucru al gândirii“ (P. P Neveanu, Psihologie, 1995, pag. 62). Psihologic, „problema“ reprezintă un obstacol cognitiv, „un sistem de întrebări asupra unei necunoscute“. ,,...asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul, ca şi demersurile cognitive şi tehnice întreprinse în acest scop conturează domeniul rezolvării de probleme“( idem). Elevul se confruntă cu o situaţie inedită. Găsirea soluţiei de rezolvare presupune un demers complex de procesare, construcţie şi reconstrucţie, aplicaţie etc. Rezolvarea de probleme vizează în principal dezvoltarea creativităţii, a gândirii divergente, a imaginaţiei, a capacităţii de a generaliza, de a reformula o problemă etc. O situaţie problemă ce trebuie rezolvată solicită antrenarea elevului într-o activitate nouă, diferită de activităţile curente ale programului de instruire pe care profesorul le propune în clasă (fiecărui elev sau grup).  În domeniul educaţional, ca de altfel şi în alte domenii, ne confruntăm cu două categorii de probleme care solicită strategii specifice de rezolvare: 1. probleme bine definite/ structurate, care solicită strategii algoritmice de rezolvare; 2. probleme slab definite/ structurate care se se rezolvă folosind strategii euristice. În funcţie de tipul de problemă, de domeniul solicitat, în principal cel al gândirii convergente sau divergente, comportamentele care pot fi evaluate sunt cele din categoriile aplicării sau explorării. Este evident faptul că acestea nu pot fi manifestate decât în condiţiile în care comportamentele de nivelul analizei, sintezei, evaluării, transpunerii sunt corespunzător însuşite.   b)Itemul cu răspuns elaborat/ tip eseu Acest tip de item îşi propune să evalueze obiective educaţionale cu grad mare de complexitate, inaccesibile prin folosirea itemilor obiectivi sau semiobiectivi: • abilitatea elevului de organizare şi integrare a ideilor; • de exprimare personală în scris; • abilitatea de a interpreta şi aplica datele. Itemul tip eseu cere elevului să construiască, să producă un răspuns liber în conformitate cu un set de cerinţe date. Eseul permite evaluarea globală a unei sarcini de lucru din perspectiva unui obiectiv care nu poate fi evaluat eficient, valid şi fidel cu ajutorul unor itemi obiectivi sau semiobiectivi. După tipul răspunsului aşteptat itemii tip eseu pot fi: • eseu structurat sau semistructurat, în care, cu ajutorul unor indicii, sugestii, cerinţe, răspunsul aşteptat este ordonat şi orientat; • eseu liber (nestructurat) care valorifică gândirea/scrierea creativă, imaginativă, originalitatea, creativitatea, inventivitatea etc.   Modalităţi de corectare Itemul cu răspuns construit elaborat/dezvoltat poate fi corectat în două moduri: • metoda globală sau holistică sau calitativă; • metoda analitică sau punct cu punct sau cantitativă.   Avantaje şi limite ale itemului subiectiv Avantaje • Itemul subiectiv poate măsura aproape orice tip de rezultat şcolar exprimat oral sau scris. • În raport cu itemul obiectiv, el este mai uşor de redactat, mai ales când este vorba de procese mentale mai complexe precum analize, sinteze şi evaluarea (sau, în ierarhia lui Gagné, rezolvarea de probleme). Nu trebuie să subestimăm însă dificultăţile: un item subiectiv care măsoară o abilitate complexă, care evită aprecierea subiectivă globală, este dificil de redactat. • Permite elevului să se exprime în cuvinte proprii. În aceste cazuri particulare de evaluare, răspunsurile pot include ideile personale, sentimentele sau atitudinile. • Itemul subiectiv exclude posibilitatea ghicirii răspunsului corect, spre deosebire de ceea ce se poate întâmpla în cazul itemului obiectiv. • Caracterul itemilor subiectivi poate modifica, până la un anumit punct, criteriile de corectare, pentru a compensa uşurinţa redactării sau pentru a influenţa rezultatele în sus sau în jos.   Dezavantaje • Un examen compus / conceput / centrat pe itemi subiectivi presupune de obicei un număr redus de itemi, ceea ce riscă să altereze eşantionarea. Acest inconvenient este uneori major. • Itemul subiectiv poate genera imprecizie, mai ales atunci când este prost redactat, printr-o verbalizare fără sens sau pe lângă problemă. Corectura va fi în această situaţie prelungită, mai complexă şi mai puţin fidelă. • Corectarea este mai costisitoare, căci ea cere mult timp din partea specialistului. Această muncă nu poate fi realizată decât de personal calificat. • Se face loc cu multă uşurinţă subiectivităţii în corectare, căci corectorul nu poate realiza această operaţie fără a face o serie de aprecieri care riscă să influenţeze comportamentul măsurat: scrisul, aspectul lucrărilor, ortografia etc. La acest inconvenient se adaugă efectul halo. • Tratarea şi prezentarea statistică sunt mai greu de realizat.     Erorile în evaluarea didactică   Conform lucrării Pedagogie, C- Cucoş, Polirom factorii perturbatori ai aprecierilor generaţi de activitatea şi trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic sunt: 1. Efectul halo constă în supraaprecierea sau subaprecierea rezultatelor unui elev sub influenţa impresiei generale pe care şi-a făcut-o în timp profesorul despre  elevul respectiv. În acest caz, există tendinţa de a trece cu vederea unele greşeli sau rezultate mai slabe la elevii cu bună reputaţie şi de a ignora progresele şcolare sau răspunsurile excelente date de aşa-numiţii „elevi-problemă”. 2. Efectul blând se exprimă în tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoscute, profesorul dovedind o mai mare precizie în notare abia după cunoaşterea mai bine a tuturor elevilor. 3. Efectul de generozitate constă în acordarea unor note excesiv de mari în raport cu nivelul de pregătire a elevilor prin probe deosebit de uşoare şi o exigenţă scăzută. Această atitudine se produce, de regulă, în cazurile în care profesorul este interesat să escamonteze realitatea datorită eşecurilor în demersurile sale instructiv-educative, să prezinte unele rezultate superioare pentru a fi apreciat în calitate de cadru didactic sau când se manifestă o empatie excesivă care în final duce la o demotivare a elevilor.  4. Efectul Pygmalion sau efectul oedipian are ca efect modificarea comportamentului elevului în raport de convingerea profesorului că acel elev nu poate satisface cerinţele şcolare. Acest comportament indus elevului duce, în final, la elev. 5. Efectul de contaminare se referă la situaţia în care cunoaşterea notelor atribuite de ceilalţi profesori influenţează aprecierea unui evaluator. 6. Efectul de contrast sau de ordine constă în mărirea diferenţelor în aprecierea unor răspunsuri succesive. Astfel,  dacă după un elev care a răspuns bine, urmează un răspuns bun, există tendinţa de a-l subevalua pe cel din urmă. Şi reciproca este valabilă, adică un răspuns bun, de regulă, este supraevaluat dacă succede unui răspuns foarte slab. 7. Ecuaţia personală a examinatorului sau eroarea individuală constantă rezultă dintr-o exigenţă specifică fiecărui cadru didactic în aprecierea rezultatelor şcolare. 8. Eroarea de tendinţă centrală se concretizează în renunţarea acordării de note foarte mari sau foarte mici elevilor din precauţia de a nu greşi sau din dorinţa de a mulţumi pe toată lumea. 9. Eroarea logică presupune înlocuirea unor criterii de apreciere a rezultatelor şcolare în raport de obiectivele didactice cu variabile adiacente acestora cum ar fi: forma grafică, acurateţea lucrării, modalitatea inedită de prezentare etc. 10. Efectul curbei lui Gauss rezultă din dorinţa cadrului didactic ca distribuţia rezultatelor şcolare în fiecare clasă să fie cât mai aproape de curba lui Gauss. Aceasta presupune ajustarea exigenţei în notare în raport de nivelul general atins de fiecare clasă, astfel încât distribuţia rezultatelor să reflecte, pe cât posibil, o distribuţie normală. Astfel, la o clasă foarte bună exigenţa creşte, iar la alta cu rezultate în general slabe, exigenţa scade. În acest mod, la cele două clase de niveluri generale diferite există 2-3 elevi foarte buni şi 2-3  elevi foarte slabi. 11. Factorii de personalitate ai cadrului didactic pot influenţa modul de evaluare didactică.    

Rezolvare subiecte:   1. a) fai-mă; b) aromeală = somnolență     sublime = minunate, superbe; c) Îți cer un sfat, nu mai multe. (numeral cardinal);     Aparent disparate, aceste piese formează un tot. (substantiv) d) umbrelor - complement indirect     tainic - complement de mod; e) ca să admir colțul cel mai frumos al pieței - propoziție subordonată circumstanțială de scop f) Nu se înțelege/dacă vine acum sau mai târziu/. g) Cratima marchează pronunțarea apropiată a două cunvinte cu valori morfologice diferite: pronumele personal neaccentuat m- și verbul auxiliar am. h) Imaginea orașului preferat, Berlin, îi inspiră scriitorului trăiri dintre cele mai plăcute. Vara îi subliniază frumusețea, după cum lumina îl face demn de a figura într-o pictură. Frumusețea orașului, în general, și a peisajului forestier, în care persistă câțiva arbori bătrâni este evindențiată de limbajul textului, devenir original și expresiv prin utilizarea arhaismelor să slujească de izvod zugrăvelii.       2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile de construcție ale unui personaj din romanul Ion de Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — indicarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul epic studiat; — prezentarea a trei elemente de structură ale textului epic, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: conflicte, episod narativ, intrigă, relații spațio-temporale, tipologii de personaje, tehnici de caracterizare a perosnajelor etc.); — prezentarea a două trăsături ale personajului ales, ilustrate prin două episoade/scene narative semnificative.       Rezolvare subiect:                  Ion Pop al Glanetașului este personajul principal și eponim al romanului. Ion este un personaj complex, care întruchipează tipul arivistului. În destinul personajului se reflectă datele situației sociale reale a țăranilor care nu aveau pământ, Ion fiind exponentul acestei clase sociale.               Complexitatea personajului și felul în care autorul a ales exitusul său a întreținut controversa punctelor de vedere critice, doi dintre cei mai cunoscuți critici, E. Lovinescu și G. Călinescu, situându-se pe poziții interpretative diferite în ceea privește personalitatea protagonistului din romanul Ion.               Eugen Lovinescu afirmă că:„Ion este expresia instinctului de expansiune, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și o voință imensă”, în timp ce george Călinescu declară că Ion este o „brută căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune și care manifestă viclenia instinctuală caracteristică oricărei ființe reduse”.               Datele caracteriale inițiale ale personajului nu exclud o serie de trăsături păozitive: hărnicie, perseverență, istețime, iubirea de pământ „care l-a stăpânit de mic copil”. Drama personajului este generată de mentalitatea comunității rurale din care face parte, care separă oamenii în bogați și săraci, între aceste grupuri relațiile sociale fiind încordate. Ascensiunea socială se realizează exclusiv prin intermediul căsătoriei, care devine un contract social. Familiile se întemeiază din considerente economice. Ion se simte disprețuit pentru că este sărac și orgoliul îl determină să acționeze în sensul depășirii condiției sale sociale. Pentru Ion, sărăcia înseamnă pierderea demnității, a respectului comunității sătești. Personajul consideră că va primi respectul cuvenit și va fi certificat de facto ca lider, poziție pentru care întrunește calități, doar dacă va deține pământ.            Complexitatea personajului depășește datele realității sociale, în obsesia lui Ion de a obține pământ, „cât mai mult pământ”, scriitorul observând o manifestare a iraționalului, a patologicului.             Romanul este construit pe două coodonate tematice, reprezentând cele două dorințe ale personajului; împlinirea socială prin deținerea pământului și împlinirea existențailă, prin iubire.              Scena de început a romanului dezvăluie câteva dintre trăsăturile protagonistului. La scena de la horă, el se arată impulsiv, mânios, orgolios și reacționează cu violență în conflictul cu George. Sentimentele negative față de cei bogați se amplifică atunci când este apostrofat pe nedrept, iar disputa cu vasile Baciu, tatăl Anei îi alimentează ura și pornirea de a-și schimba soarta. Suferința sa se acutizează când este mustrat de preot în fața comunității.              Ion intreprinde un act de răzbunare împotriva bogaților atunci când intră abuziv cu plugul în pământul vecinului său, Simion Lungu. Gestul său dovedește naivitate și îl conduce, mai târziu, spre pedeapsa cu inchisoarea. Hotărât să aibă pământ, Ion nu găsește, inițial, modalitatea prin care să-l silească pe „bogotanul” Vasile Baciu să consimtă la căsătoria lui cu Ana. În discuția cu Titu Herdelea, fiul învățătorului, acesta îi dă o sugestie și Ion o seduce pe Ana, prin viclenie și o lasă însărcinată, convins fiind că Vasile Baciu va accepta căsătoria, ca să ajungă de rușinea satului. Ion se dovedește din nou naiv pentru că se încrede în vorbele lui Baciu care nu-i promisese și în scris că-i va da pământurile. Răutatea celor doi, socru și ginere, se repercutează asupra Anei care suferă violențe din partea amândorura.              Impresionat de suferința Anei, preotul intervine în disputa dintre cei doi și Ion obține ce și-a dorit. Ajuns bogat, Ion se schimbă în conduită și în gesturi, fără să devină, însă, mai bun. Încrederea în sine și sentimentul dobândirii demnității în sat se afișează prin gesturi: „Umblă cu pașii mari și cu genunchii îndoiți; vorbea mai apăsat cu sătenii și veșnic numai de pământ și avere.” Nu mai este violent cu  Ana, ci indiferent, deși femeia și copilul ei rămân o garanție a pământului său.              În cea de-a doua parte a romanului, Ion este determinat să-și urmeze chemarea inimii și s-o cucerească pe Florica, măritată acum cu George Bulbuc. Intenția lui probează egoism și un caracter monstruos, pentru că abia și îngropase soția și copilul. Dorind mai mult decât a obținut deja, își pierde viața, căci obsesia pentru Florica se finalizează tragic, Ion fiind ucis de propria-i patimă. Moartea personajului survine ca o pedeapsă binemeritată pentru faptul că a cauzat rău celor din jurul său.           Personajul este caracterizat indirect, prin intermediul faptelor, vorbelor și atitudinilor sale. există personaje, ca la orice erou controversat, care își exprimă părerea despre el. vasile baciu îl numește „tâlhar și sărăntoc”, Titu Herdelea consideră că este „perseverent”, naratorul sustine că este „iute și harnic”. Autocaracterizarea rezultă din monologul personajului „....și să rămână tot calic....pentru o muiere”,”....ce folos de pământuri dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău?”.           Imaginea personajului este realizată prin tehnica narativă a basoreliefului, el dominând, prin acțiunile sale, scenariul narativ al romanului, fiind în opoziție flagrantă cu celelalte personaje.          Caracterial, Ion se diferențiază prin voință și prin egoism, punând satisfacția personală mai presus de sentimentele celor din jur. Totodată, Ion, este un personaj tragic pentru că eșuează în încercarea de a-și împlini cele două aspirații. Asemenea altor personaje rebreniene, Ion încearcă să se împlinească prin iubire, care îi este refuzată. În relatia sa cu Florica, Ion arată o latură umană, profundă, prin propensiunea spre iubire, aflată, totuși, în stadiu incipient. Povestea de dragoste tragică a lui Ion reiterează mitul cuplului etern, ai cărui membri se caută neîncetat, fără a avea posibilitatea de a rămâne împreună. Personajul este caracterizat prin ideea de a avea, de a deține pământul cu orice preț. dacă, inițial, el crede că această trăsătură a firii sale este satisfăcută de obținerea pământului, după aceea își dă seama că iubirea înseamnă sursa fericirii.        Obsesia pentru Florica, pe care nu și-o poate scoate din cap de-a lngul acțiunii, îl împinge sore sfârșitul trucl. Sufletul bărbatului îi aparține în întregime Floricăi, numele fiind o sugestie a frumuseții existenței: „Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”.             Ion se face vinovat de hybris prin încercarea de a reuni cele două glasuri ale vieții și parcursul sau existențail prezintă destinul unui personaj tragic.         

Citirea/lectura în clasele a II-a – a IV-a     Modelul comunicativ-funcţional – care presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare orală, de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă – propune o nouă abordare a textului, în ansamblul său.   Elevii claselor primare vor cunoaşte, prin intermediul lecturii, diverse tipuri de texte, literare şi nonliterare, lectura devenind, treptat, o tehnică utilizată din ce în ce mai frecvent de şcolarul mic; dar simpla lectură nu garantează învăţarea, avem nevoie şi de alte elemente pentru a-l ajuta pe elev să înţeleagă mesajul textului parcurs şi să descopere ce poate el valorifica din actul citirii/lecturii.   Orice act de învăţare presupune angajarea efortului personal al celui care învaţă, prin urmare, învăţarea tehnicilor muncii cu cartea se realizează prin punerea elevilor în situaţia de a opera în mod independent cu elemente ale lecturii explicative.   Programele şcolare recomandă utilizarea textelor literare sau nonliterare de întindere mică: în clasa I circa 75 de cuvinte, în clasa a II-a – texte de până la 120 de cuvinte şi în clasele a III-a şi a IV-a de până la 300 de cuvinte.   Citirea corectă presupune citirea fără silabisire, fără adăugiri, repetări sau inversiuni de sunete sau cuvinte, pronunţarea corectă a cuvintelor, citirea propoziţiilor cu intonaţie corespunzătoare, manifestarea independenţei în citirea unui text (fără ajutor).   Citirea fluentă presupune ritm propriu, fără pauze între cuvinte, fără îngtreruperi şi poticneli. La clasa a IV-a fluenţa trebuie să se exprime şi faţă de un text la prima vedere, indiferent de stilul în care este redactat (literar, ştiinţific, publicistic).   Citirea conştientă înseamnă înţelegerea celor citite, a mesajului comunicat de text.   Citirea expresivă înseamnă modularea vocii în funcţie de semnle de punctuaţie şi exprimarea unor stări afective sugerate de mesajul textului. Presupune sesizarea nuanţelor sugerate de un text, înţelegerea subtilităţilor şi, parţial, a intenţiilor autorului textului. Înţelegerea expresivităţii nu se poate realiza fără a avea obişnuinţa de citire conştientă, fluentă, corectă.   Programele şcolare în vigoare propun ca tematica textelor să reflecte universul copilăriei şi valorile proprii acestuia, lăsând la latitudinea autorilor de manuale şi a profesorilor pentru învăţământ primar alegerea textelor şi tratarea diversificată a noţiunilor de teorie literară.   Modalităţi de abordare a textului. Lectura explicativă   Lectura explicativă este considerată un complex de metode, care apelează la conversaţie, explicaţie, demonstraţie, povestire, joc de rol etc., urmărind citirea textului în vederea înţelegerii lui.   Lectura explicativă se desfăşoară după următorul algoritm:                         Pregătirea pentru citire/lectură – include activităţi de captare a atenţiei, de trezire a interesului elevilor (motivarea pentru lectură) pentru textul ce urmează a fi citit, de prevenire a unor elemente care ar putea îngreuna înţelegerea sa; conversaţia pregătitoare poate introduce termeni a căror semnificaţie trebuie cunoscută de elevi pentru a putea parcurge textul, se pot explica tot în această etapă unele cuvinte (semantizarea cuvintelor).                      Lectura integrală a textului – poate fi efectuată de profesorul pentru învăţământ primar (citire model) sau de către elevi (acasă sau în clasă, prin activitate independentă). Selectarea textelor ce vor fi date elevilor spre lectură integrală trebuie făcută cu mare atenţie, pentru ca elevii să nu întâmpine dificultăţi în înţelegerea lor. Textele lirice şi cele cu vădit caracter educativ se recomandă a se citi în clasă, pentru a putea evidenţia împreună cu elevii valenţele lor formative şi pentru a-i putea ajuta în descifrarea/interpretarea semnificaţiei imaginilor artistice. Pentru verificarea înţelegerii textului se organizează o conversaţie scurtă, referitoare la autor, titlu, personaje, acţiune (în funcţie de nivelul clasei şi de tipul textului). Înainte de citirea model a profesorului, se poate formula o sarcină didactică care să vizeze un anume aspect din textul citit. Astfel, elevii ar fi motivaţi să urmărească textul, iar profesorul va putea verifica atenţia elevilor.                         Citirea pe fragmente, analiza textului şi extragerea ideilor principale, alcătuirea planului de idei – cu ocazia conceperii şi proiectării lecţiei, profesorul împarte textul în fragmente, activitatea didactică la clasă desfăşurându-se, în general, astfel: citirea de către elevi, cu voce tare sau în gând, a primului fragment şi sublinierea cuvintelor necunoscute; explicarea cuvintelor necunoscute; formularea de întrebări şi răspunsuri pentru clarificarea mesajului; formularea şi notarea ideii principale a fragmentului citit; se recomandă încurajarea elevilor de a formula fiecare cât mai sintetic ideea principală, din variantele propuse se alege cea care întruneşte acordul celor mai mulţi elevi şi corespunde mesajului transmis de text, se scrie pe tablă şi caiete; se procedează, în continuare, la fel şi pentru celelalte fragmente; după parcurgerea aceloraşi paşi pentru ultimul fragment, pe tablă şi în caietele elevilor se va regăsi planul de idei al textului citit.    Citirea integrală a planului de idei şi realizarea unei conversaţii generalizatoare – se realizează cu scopul refacerii sintezei ideatice a textului, pentru a atrage atenţia asupra personajelor, aspectelor educative, expresivităţii textului.   Refacerea sintezei textului – se realizează prin citire integrală sau povestire. În clasele a II-a – a IV-a se utilizează texte diferite, din punctul de vedere al conţinutului şi al organizării: -texte literare cu conţinut epic; -texte literare cu conţinut liric; -texte cu conţinut istoric; -texte de lirică peisagistă; -texte cu conţinut ştiinţific.     Algoritmul metodic pentru textele literare cu conţinut epic este următorul: -conversaţia introductivă; -citirea integrală a textului; -citirea pe fragmente; -explicarea cuvintelor nou întâlnite; -povestirea fragmentelor şi desprinderea ideilor principale; -recitirea integrală; -povestirea după ideile principale. În clasele a III-a şi a IV-a, profesorul îndrumă elevii spre evidenţierea însuşirilor unor personaje literare, comentarea aspectelor stilistic-artistice.   Textele (literare) cu conţinut istoric aparţin genului epic, dar au ca atribute afectivitatea şi lirismul, oferind resurse educative. Întâmplările prezentate sunt spectaculoase, personajele sunt adevăraţi eroi.   Strategia aplicării lecturii explicative, în cazul acestor texte, presupune: -pregătirea clasei pentru asimilarea conţinutului; -povestirea profesorului – toate noile achiziţii pe care le vor face elevii vor fi explicate în context, fără a se diminua trăirile afective; -citirea textului – în cazul textelor de mai mare întindere, li se poate cere elevilor să citească integral textul acasă, în clasă trecând direct la pasul următor; -citirea pe fragmente, explicarea cuvintelor şi stabilirea ideilor principale; -evidenţierea aspectelor educative ale conţinutului; -repovestirea elevilor – chiar cu suport imagistic; -caracterizarea personajelor (dacă este cazul). În cazul legendelor istorice este importantă înţelegerea semnificaţiei lor – ceea ce îşi pune amprenta pe întregul comportament al elevilor.   Textele lirice redau sentimentele, gândurile autorului prin intermediul imaginilor artistice.  Algoritmul metodic pentru textele lirice este următorul: -conversaţia introductivă – explicarea unor cuvinte şi expresii care să ajute înţelegerea textului, crearea unei atmosfere afective, stimularea interesului; -recitarea model; -analiza textului – explicarea sensului figurat al cuvintelor, expresiilor poetice, organizarea pe strofe şi versuri; -recitirea integrală, respectând intonaţia impusă de semnele de punctuaţie şi de ideile transmise de text; -memorarea poeziei (fragmentar / în întregime).                                                               Metoda lecturii explicative a textelor nonliterare are următorul desfăşurător: -conversaţia pregătitoare – conversaţie despre domeniul la care se referă textul, explicarea anticipată a cuvintelor care ar îngreuna înţelegerea textului; -lectura integrală sau fragmentară a textului, explicarea termenilor ştiinţifici, sesizarea ideilor principale; -conversaţie asupra textului pentru înţelegerea corectă a lui şi ordonarea gândirii elevilor; -recitirea textului de către elevi şi explicarea motivată (cauză-efect) a fenomenului ştiinţific prezentat.   Lectura explicativă este calea cea mai eficientă de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe, cu ajutorul cărţii.   Până la sfârşitul clasei a IV-a, elevul va trebui să dobândească abilitatea de a citi corect, conştient, fluent şi expresiv texte literare şi nonliterare de mică întindere, va avea capacitatea de a sesiza acordurile gramaticale folosite atât în textele literare, cât şi în cele nonliterare, va căpăta deprinderea de a discuta despre textul citit, va manifesta interes pentru lectură din dorinţa de a afla mai multe lucruri dintr-un domeniu dat.   Lectura suplimentara este o prelungire a lecturii textelor din clasa, din manualul scolar. De aceea, controlul si îndrumarea lecturii particulare/suplimentare a elevului are menirea de a perfectiona, prin activitate indirecta, independenta, actul de citire, exersat pe diferite tipuri de texte. Cum cititul cartilor constituie o abilitate fundamentala de natura intelectuala, fiind un instrument al activitatii intelectuale, o deprindere utilizabila pentru toate domeniile de cunoastere umana, competenta lecturala constituie o achizitie fundamentala. De aici rezida importanta lecturii pentru orice elev, pentru devenirea sa ulterioara, pentru sprijinul progreselor sale scolare la toate disciplinele didactice. Cartea, iubirea pentru citit, permite ,,deschiderea portilor care le permite (elevilor) intrarea libera în lumea fascinanta a cartii'' Gustul pentru lectura, atasamentul pentru ,,expresia tiparita (carti, reviste, ziare, diverse publicatii) reprezinta una din cele mai raspândite si intense activitati ale omului modern''  în ciuda unei acerbe concurente cu mijloacele audio-vizuale.    Lectura îndeplineste rolul de sursa principala de informare, de achizitionare a unor experiente individuale, cu tenta morala; ea propune, de regula, valori universale umane, realizând, în mintea copiilor, o ierarhizare si coagulare a valorilor culturii nationale si universale; lectura ofera satisfactii estetice, propune modele de comportament; lectura contribuie la îmbogatirea limbajului, la nuantarea si dezvoltarea/activizarea exprimarii, însusirea unor structuri comunicative; lectura ,,umple'' în mod placut timpul liber al elevilor, oferind clipe de satisfactie, de meditatie, fiind principala ,,sursa de miraje''  Iata pentru ce lectura ca act de parcurgere a textelor (literare si neliterare) în clasa si în afara clasei, prin importanta ei, ramâne o obligativitate didactica. Chiar daca în programa scolara nu sunt ore speciale pentru lectura, îndrumarea si controlul lecturii suplimentare ramâne o atributie a institutoarei. Lectura trebuie sa devina o obisnuinta pentru învatarea permanenta.   Exemple   Citirea în gând contribuie la dezvoltarea memoriei vizuale şi la o independenţă totală în citire. Trecerea la acest tip de citire se face numai după ce elevii ştiu să citească fluent, corect, conştient, expresiv; este stadiul la care ajunge elevul pentru a putea reflecta asupra sensului textului.   Citirea selectivă contribuie la evitarea învăţării mecanice, la controlarea atenţiei elevilor şi la formarea capacităţii de selecţie. Citirea selectivă se poate realiza cu voce tare sau în gând, urmată de o activitate independentă referitoare la selecţia operată.   Citirea în lanţ a propoziţiilor asigură exersarea citirii de către toţi elevii clasei. Fiecare elev citeşte câte o propoziţie în ordinea aşezării în bancă sau, mai rar, după catalog.   Citirea alternativă se realizează prin lectura unei propoziţii cu voce tare, apoi următoarea în gând sau în şoaptă.   Citirea în ştafetă oferă elevilor posibilitatea de a-şi numi continuatorul la citire. Are rolul de a menţine atenţia elevilor.   Citirea pe roluri se aplică în cazul textelor dialogate, este un procedeu mult îndrăgit şi solicitat de elevi.  

Evaluarea în învățământul primar      „Evaluarea reprezintă totalitatea activităţilor prin care se colectează, se organizează şi se interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie pe plan educaţional.” – este definiţia dată evaluării în capitolul I din Ghidul de evaluare – Limba şi literatura română, elaborat de Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare.   Evaluarea prin calificative, „evaluarea calitativă, cu caracter preponderent formativ, are în vedere activizarea elevului ca participant la propria formare, conştientizându-i permanent nivelul propriilor performanţe, dar şi căile pe care trebuie să le urmeze în învăţare. Astfel, acesta va ajunge să facă eforturi conştiente pentru dobândirea unor capacităţi, competenţe, abilităţi, care să-i permită operaţionalizarea cunoştinţelor şi a informaţiilor în aşa fel încât procesul instructiv să devină eficient pentru el.” (Matei Cerkez, Victoria Pădureanu, Mihaela Singer, Competenţe şi calificative la clasa a II-a. Limba română. Matematică, Seria Evaluare, Colecţia Învăţământ primar, Editura Sigma, Bucureşti, 1999, p. 6)   Evaluarea şi aprecierea prin calificative necesită elaborarea descriptorilor de performanţă, care indică nivelul de competenţă/capacitatea atinsă de fiecare elev la o anumită disciplină, în funcţie de competentele specifice ale programei şcolare pentru clasa respectivă (competentele specifice indică rezultatele aşteptate ale învăţării).   În activitatea de evaluare, competentele specifice ale programei şcolare sunt transformate în descriptori de performanţă, exprimaţi în termeni de realizare.   Exemple Ion T. Radu, în Evaluarea procesului didactic (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2000, p. 274), indică cele patru paliere corespunzătoare indicatorilor sau descriptorilor de performanţă:   - „calificativul «foarte bine» sau palierul “învăţării depline” exprimă acumularea cunoştinţelor cerute, capacitatea de a opera cu ceea ce a învăţat, autonomie în învăţare; - calificativul «bine» sau palierul «credit» corespunde situaţiei în care elevul posedă cunoştinţe, însuşite bine, este capabil nu numai de a le recunoaşte, ci şi să le utilizeze în situaţii similare, oferă garanţia unor progrese, de aceea i se acordă - «credit»; calificativul «satisfăcător» sau palierul «prag», minimum acceptabil, presupune însuşirea unui cuantum de cunoştinţe şi formarea unor capacităţi care permit elevului să abordeze etapa următoare cu şansa de a reuşi; - calificativul «nesatisfăcător» sau palierul «inacceptabil» sancţionează insuccesul şi face necesare măsuri recuperatorii.”   Exemple elocvente de utilizare a descriptorilor de performanţă în aprecierea rezultatelor şcolare oferă culegerea realizată specialişti ai Consiliului Naţional pentru Curriculum şi ai serviciului Naţional de Evaluare şi Examinare – Descriptori  de  performanţă  pentru  învăţământul  primar,  precum  şi  Colecţia Învăţământ primar, din Seria Evaluare, publicată de Editura Sigma, în 1999. Urmând modelul oferit de specialişti, fiecare cadru didactic, în funcţie de itemii probei de evaluare, stabileşte descriptorii de performanţă.   Standardele curriculare de performanţă sunt repere de evaluare a rezultatelor efective ale învăţării, manifestate în activităţi concrete pe care elevii le pot realiza după desfăşurarea procesului de învăţământ. Prin standardele curriculare de performanţă se verifică aplicarea curriculumului naţional şi gradul în care acesta se poate realiza.   În cadrul orelor de limba şi literatura română, se urmăreşte:   - măsurarea rezultatelor obţinute, prin metode de evaluare variate, specifice scopului urmărit; -aprecierea rezultatelor pe baza descriptorilor de performanţă, a baremelor de corectare şi notare;   - formularea concluziilor desprinse în urma interpretării rezultatelor obţinute, în vederea adoptării deciziei educaţionale adecvate. Evaluarea în procesul didactic este unul din domeniile cele mai insistent explorate ale activitătii de învătământ în ultima perioada de timp (I. ªerdean). Abordarea problemelor pe care le comportă procesul evaluativ se înscrie în ansamblul actiunilor care se întreprind pentru modernizarea si perfectionarea învătământului în societatea contemporană. Aceste elemente sunt cuprinse în documente oficiale, în lucrări de sinteză si analiză puse la îndemâna celor interesati.    Cele mai semnificative dintre ele: Standardele curriculare de performantă vizează performantele elevilor în situatia de evaluare sau de examinare. Ele se află la interfata dintre curriculum si evaluare/examinare si, în esentă, sunt formulări, în termen de comportamente observabile, a ceea ce elevii stiu si pot să facă în contextul curriculum-ului parcurs. Acestea descriu ceea ce trebuie să fie atins – realizat – performat de către elevi după parcurgerea unei etape de formare si actionează ca „tinte” cunoscute de către elevi, cât si de cadrele didactice, de urmărit în demersul lor comun. În ceea ce priveste nivelurile la care sunt formulate, acestea pot fi nivelurile de performantă minim acceptabile, pe cele ale performantei tipice (sau medii), si pe cele ale performantei optime sau de excelentă.   Desi sunt formulate în termeni calitativi, standardele de performantă trebuie să se bazeze, într-un anumit stadiu al stabilirii si formulării lor, pe date cantitative reale, valide si fidele. Aceste date pot proveni din două surse de bază: evaluări nationale si examene nationale. Cheia formulării profesioniste a acestor standarde stă în modalitatea de interpretare a datelor de bază, în functie de principiile asumate initial.   Standardele curriculare de performantă intră chiar în structura programelor scolare si reprezintă un concept relativ nou utilizat în teoria si, mai ales, în practica educatională.    Descriptorii de performantă sau descriptori de bandă indică o categorie foarte diversă de formulări, descrieri, explicări organizate în manieră ierarhică, ale performantei asteptate din partea elevilor aflati în situatia de evaluare. Perfomanta asteptată este concepută ca performantă tipică, medie, realizabilă în primul rând în conditiile evaluării curente, de la clasă.   În sistemul de evaluare românesc, descriptorii de performantă au fost introdusi la începutul anului scolar 1998 – 1 999, la nivelul învătământului primar, ca un „act” al reformei educationale în domeniu. În acest context, descriptorii de performantă stau la baza creării si implementării unui sistem complet nou de evaluare, respectând criterii unitare, aplicabile la nivel national, în aprecierea rezultatelor elevilor.    Descriptorul de performantă concretizat în forma unei scale de apreciere are avantajul practic de a argumenta judecata de valori, întemeind-o în mod sistematic. Acest lucru pare a fi extrem de util în evaluarea curentă, internă, realizată de către cadrul didactic la clasă, chiar în conditiile în care necesarul de timp acordat întregului proces de apreciere este relativ important.   Spre deosebire de aplicarea/experimentarea unui instrument de evaluare de tip test (de cunostinte, de performantă, de abilităti etc.) sau chiar a unui portofoliu de exemplu (ca metodă de evaluare complementară), în care numărul si rezultatele subiectilor implicati sunt esentiale pentru întemeierea unor concluzii relevante si credibile, aplicarea descriptorilor de performantă sub forma scalei de apreciere, descriind nivelurile de performantă asteptate corespunzătoare unor note-prag sau, eventual, unor calificative, este un demers care vizează în primul rând reactii tinând de utilizarea directă, la clasă, de către practician.   Principalele argumente pentru introducerea, adaptarea si utilizarea unor asemenea instrumente calitative în cazul aprecierii si notării curente sunt: potentialul lor formativ în termeni de întelegere si modelare a asteptărilor în ceea ce priveste performanta dorită; stimularea capacitătilor metacognitive si de autoevaluare a demersului individualizat, a performantei, a procesului de învătare în general, ca si al celui de evaluare în mod specific; cresterea transparentei si a consistentei procesului de apreciere/notare si prin aceasta, a credibilitătii deciziei, a judecătii de valoare în cazul evaluării curente, cu impact direct în perspectivă si asupra examenelor; întemeierea, în timp, a consensului de tip „profesionist” între cei care actionează ca evaluatori în activitătile curente, si ca examinatori, în situatia de examen în mod special – profesorii si învătătorii. Realizarea acestui tip de consens este esentială pentru optimizarea continuă a calitătii judecătii experte, bazate pe criterii asumate, transparente si operationalizabile în mod concret, răspunzând nevoilor reale; stimularea, si pe această cale, desi într-un mod indirect, dar „puternic” – prin utilizare consecventă si „adaptată” – a schimbării accentului si ponderii de pe continuturi curriculare pe competente si capacităti activate contextual sau situational, unde continuturile sunt cu adevărat ilustrative si nu determinate.    Documentele de evaluare întocmite de Serviciul National de Evaluare si Examinare contin numeroase exemple de descriptori de performantă la diverse discipline scolare. Ele au menirea de a oferi modele, exemple, sugestii viabile fiecărui învătător, tinând seama de curriculum si de situatiile concrete de evaluare. Se parcurge următorul traseu: se formulează o capacitate (si/sau o subcapacitate) pe care doreste evaluatorul, pe baza competentelor generale  si/sau a competentelor specifice; se elaborează (formulează) descriptorii de performantă pe trei niveluri: FB, B, S; se aplică o probă de evaluare si se apreciază elevii, prin calificative, în concordantă cu descriptorii de performantă pe baza cărora s-a realizat evaluare.

CAPITOLUL I Proiectarea, organizarea și desfășurarea activității didactice     Curriculum – definiții, clasificări, componente           Conţinutul învăţământului preuniversitar este asigurat prin Curriculumul naţional.Curriculumul naţional este ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ, al programelor şcolare şi al manualelor şcolare din învăţământul preuniversitar (Legea învăţământului). Curriculumul naţional reprezintă: „ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar; ansamblul documentelor şcolare de tip reglator, în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului.” (HG nr. 231/ 2007).   Curiculumul Național este alcătuit din două segmente: A – Curriculm nucleu 70% - constituie unicul sistem de referinţă pentru toate tipurile de evaluare externă a şcolii şi care va fi consemnat la nivelul standardelor naţionale de performanţă. Curriculumul nucleu reprezintă trunchiul comun, adică numarul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzuta in planul de invățământ.  B – Curriculum la decizia şcolii(CDS) 30% - Curriculumul la decizia școlii acoperă diferența de ore dintre curriculum-ul si numărul minim/maxim de ore pe săptămână, pe disciplină si pe an de studiu, prevazute in planurile-cadru de invățământ. CDS reprezintă ansamblul proceselor educative si al experiențelor de învățare pe care fiecare școală le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare proprii. La nivelul planurilor de învățământ, CDS reprezintă numărul de ore alocate şcolii pentru construirea propriului proiect curricular. Cuprinde următoarele categorii:   B1  - Curriculum extins – reprezintă, pentru învățământul general, acea forma de CDS care urmărește extinderea obiectivelor (competențelor) si a conținuturilor din Curriculumul-nucleu prin noi obiective de referință (competențe specifice) și noi unități de conținut, în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline. Acesta presupune parcurgerea programei în întregime (inclusiv elementele marcate cu asterisc).  B2 – Curriculum nucleu aprofundat –  reprezintă, pentru învățământul general, acea formă de CDS care urmăreşte aprofundarea obiectivelor de referinţă (competențelor specifice) ale Curriculumului-nucleu prin noi obiective de referință (competențe specifice) si unităţi de conţinut, în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline. Conform Ordinului ministrului nr. 3638/11 aprilie 2001, aprofundarea se aplică numai în cazuri de recuperare pentru acei elevi care nu reuşesc să atingă nivelul minimal al obiectivelor/competențelor  prevăzute de programă în anii anteriori. Școala nu abordează deloc segmentul de 30%, ci aprofundează exclusiv curriculum nucleu. Este recomandat pentru elevii cu ritm lent şi moderat de învăţare.  B3 – Curriculum elaborat de şcoală – "Opţionalul" - reprezintă, pentru învățământul obligatoriu, acea varietate de CDS ce constă într-o nouă disciplină şcolară; aceasta presupune elaborarea în şcoală a unei programe cu obiective (competente) şi conţinuturi noi, diferite de acelea existente în programele de trunchi comun.  CDS se poate realiza prin mai multe tipuri de opţionale, respectiv: Opţional la nivelul unei discipline  Opţional  la nivelul ariei curriculare Opţional la nivelul mai multor arii curriculare    În funcţie de forma educaţiei cu care se corelează, curriculum poate fi clasificat in : Ÿ Curriculum-ul formal/ oficial, este cel prescris oficial, care are un statut formal şi care cuprinde toate documentele şcolare oficiale, ce stau la baza proiectării activităţii instructiv-educative la toate nivelele sistemului şi procesului de învăţământ. El reprezintă rezultatul activităţii unei echipe interdisciplinare de lucru, este validat de factorii educaţionali de decizie şi include următoarele documente oficiale: documente de politică a educaţiei, documente de politică şcolară, planuri de învăţământ, programe şcolare şi universitare, manuale şcolare şi universitare, ghiduri, îndrumătoare şi materiale metodice-suport, instrumente de evaluare. Ÿ Curriculum-ul neformal/ nonformal vizează obiectivele şi conţinuturile activităţilor instructiv-educative neformale/ nonformale, care au caracter opţional, sunt complementare şcolii, structurate şi organizate într-un cadru instituţionalizat extraşcolar (de exemplu, în cluburi, asociaţii artistice şi sportive, case ale elevilor şi studenţilor, tabere ş.a.m.d.). Ÿ Curriculum-ul informal cuprinde ansamblul experienţelor de învăţare şi dezvoltare indirecte, care apar ca urmare a interacţiunilor celui care învaţă cu mijloacele de comunicare în masă (mass-media), a interacţiunilor din mediul social, cultural, economic, familial, al grupului de prieteni, al comunităţii etc. Practic, curriculum-ul informal emerge din ocaziile de învăţare oferite de societăţi şi agenţii educaţionale, mass-media, muzee, instituţii culturale, religioase, organizaţii ale comunităţilor locale, familie.  Asadar, Curriculum, in sens larg, reprezintă ansamblul proceselor educative si al experiențelor de invațare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar. In sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul acelor documente școlare de tip reglator in cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele educative si experiențele de invățare pe care școala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial. Aria curriculara - reprezintă un grupaj de discipline școlare care au în comun anumite obiective si metodologii si care oferă o viziune multi- si/sau interdisciplinară asupra obiectelor de studiu. Curriculumul Național din România este structurat în șapte arii curriculare. Ariile curriculare au fost selectate în conformitate cu finalitațile învățământului, ținând cont de importanța diverselor domenii culturale care structurează personalitatea umană, precum si de conexiunile dintre aceste domenii. Ariile curriculare asupra cărora s-a convenit în învățământul românesc sunt urmatoarele: Limbă si comunicare (limba şi literatura romană, limbile străine) Matematică si Științe ale naturii (matematică, fizică, chimie, biologie) Om si societate (geografie, istorie, religie, discipline socio-umane) Arte (educație plastică, educație muzicală) Educatie fizica si sport ( educatie fizica si sport) Tehnologii (Educatie tehnologica si de specialitate,Informatica) Consiliere si orientare Ciclurile curriculare - reprezinta periodizari ale scolaritatii care au în comun obiective de referinta/ competentespecifice  . Ele grupeaza mai multi ani de studiu, care apartin uneori de niveluri scolare diferite si care se suprapun peste structura formala a sistemului de învatamânt, cu scopul de a focaliza obiectivul major al fiecarei etape scolare si de a regla procesul de învatamânt prin interventii de natura curriculara.                 Cicluri curriculare: Ciclul curricular al achiziţiilor fundamentale (grupa pregătitoare a grădiniţei - acolo unde există, clasa 0, urmată de clasele I şi a II-a) are ca obiective majore acomodarea la cerinţele sistemului şcolar şi alfabetizarea iniţială.  Ciclul curricular de dezvoltare (clasele a III-a - a VI-a) are ca obiectiv major formarea capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor.  . Ciclul curricular de observare şi orientare (clasele a VII-a - a IX-a) are ca obiectiv major orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare.  Ciclul curricular de aprofundare are ca obiectiv major adâncirea studiului în profilul şi specializarea aleasă, asigurând, în acelaşi timp, o pregătire generală pe baza opţiunilor din celelalte arii curriculare.  Ciclul curricular de specializare are ca obiectiv major pregătirea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii.    Componentele curriculumului national: planuri cadru, programe scolare, manuale         1. Planul-cadru de învăţământ ( elaborat de Centrul National Pentru Curriculum si Evaluare in Invatamnatul Preuniversitar) reprezintă principalul document oficial de tip reglator – componentă a curriculumului naţional, un instrument de bază în promovarea politicii educaţionale la nivel naţional. Planurile-cadru de învăţământ stabilesc, diferenţiat în funcţie de nivelul de şcolarizare, disciplinele studiate de către elevi în şcoală şi numărul de ore alocat fiecăreia dintre acestea. Disciplinele sunt prezentate grupat în cele şapte arii curriculare: Limbă şi comunicare, Matematică şi ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare. Această grupare asigură coerenţa structurală a planurilor-cadru de învăţământ pentru toate nivelurile de şcolaritate.                                                                                                                                                  Planul de învăţământ  stabileşte: - finalităţile şi obiectivele generale ale pregătirii; - competenţele finale şi standardele pregătirii; - structura conţinutului pregătirii, grupate modular, sub formă de discipline, inter sau trans disciplinar, etc. - eşalonarea în timp a pregătirii cu precizarea: succesiunii experienţelor de învăţare (parcurgerii disciplinelor); numărul săptămânal şi anual de ore afectate fiecărui obiect de studiu (disciplină); limitele maxime şi minime ale pregătirii (nr.de ani de studiu, posibilităţi de accelerare a studiului); structura anilor de studiu, cu precizarea succesiunii intervalelor de timp afectate studiilor, vacanţelor; - sistemul de acces şi sistemul de finalizare al pregătirii; - modalităţi de evaluare a competenţelor şi standardelor pregătirii pe parcurs şi finale.     Principii ce stau la baza eleborării planurilor cadru   Principiul egalităţii şanselor – se referă la dreptul fiecărui individ la educaţia comună; Principiul descongestionării – recomandă selectarea, structurarea şi esenţializarea conţinuturilor programelor şcolare şi diminuarea supraîncărcării informaţionale. Principiul selecţiei şi ierarhizării culturale – a condus la integrarea disciplinelor de studiu într-un sistem şi la interrelaţionarea lor, permiţând structurarea Curriculum-ului Naţional în arii curriculare.  Principiul funcţionalităţii – recomandă adaptarea disciplinelor de studiu şi, implicit, a ariilor curriculare la particularităţile de vârstă ale elevilor şi gruparea programelor de studiu preuniversitare pe cicluri optime. Principiul coerenţei, care se referă la asigurarea echilibrului optim între ariile curriculare şi disciplinare de studiu, în plan orizontal şi vertical. Principiul racordării la social – subliniază necesitatea asigurării unor corespondenţe între instituţiile de învăţământ şi cerinţele sociale, a unor legături optime şi a unor colaborări între instituţiile de învăţământ şi comunitate. Principiul compatibilizării cu standardele europene în învăţământ - cu paradigmele educaţionale promovate la nivel european.   Pentru învăţământul primar şi gimnazial, planurile-cadru cuprind două componente:  - trunchi comun, ca ofertă curriculară obligatorie pentru toţi elevii; - curriculum la decizia şcolii, care cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare proprii fiecărei unităţi de învăţământ; se asigură astfel cadrul pentru susţinerea atât a unor performanţe diferenţiate, cât şi a intereselor specifice de învăţare ale elevilor.    Pentru învăţământul liceal, planurile-cadru cuprind următoarele componente:  - trunchi comun şi curriculum diferenţiat, ca ofertă curriculară obligatorie pentru fiecare filieră, profil, specializare; - curriculum la decizia şcolii, pentru filierele teoretică şi vocaţională;                             - curriculum în dezvoltare locală, pentru filiera tehnologică – componente care cuprind orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare proprii fiecărei unităţi de învăţământ. Curriculumul în dezvoltare locală asigură cadrul pentru realizarea instruirii elevilor, în parteneriat cu agenţi economici, conform Standardelor de pregătire profesională.   2. Programa şcolară este parte componentă a curriculumului naţional. Aceasta reprezintă documentul şcolar de tip reglator – instrument de lucru al profesorului – care stabileşte, pentru fiecare disciplină, oferta educaţională care urmează să fie realizată în perioada de timp alocată pentru un parcurs şcolar determinat.   Programele şcolare pentru învăţământul gimnazial si liceal au următoarele componente: • notă de prezentare • competenţe generale • valori şi atitudini • competenţe specifice şi conţinuturi • sugestii metodologice. Programele şcolare pentru învăţământul primar  au următoarele componente: • notă de prezentare • obiective cadru • obiective de referinţă • conţinuturi • exemple de activităţi de invaţare   Nota de prezentare a programei şcolare argumentează structura didactică adoptată şi sintetizează o serie de recomandări considerate semnificative din punct de vedere al finalităţilor studierii disciplinei respective. Competenţele - reprezintă ansambluri structurate de cunoştinţe si deprinderi dobândite prin învăţare; acestea permit identificarea şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu. Competenţele generale - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata mai multor ani . Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învăţare. Competenţele specifice - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar. Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în dobândirea acestora. Competenţelor specifice li se asociază prin programă unităţi de conţinut. Valorile şi atitudinile orientează dimensiunile axiologică şi afectiv-atitudinală aferente formării personalităţii elevului din perspectiva fiecărei discipline. Realizarea lor concretă derivă din activitatea didactică permanentă a profesorului, constituind un element implicit al acesteia. Conţinuturile învăţării sunt mijloace prin care se urmăreşte formarea competenţelor specific/realizarea obietivelor de referinţă  şi, implicit, a competenţelor generale propuse/obiectivelor cadru. Ele sunt organizate tematic, în unităţi de conţinut. Obiectivele cadru - sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate. Ele se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul disciplinei şi sunt urmarite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele cadru au o structură comună pentru toate disciplinele, aparţinând unei arii curriculare, şi au rolul de a asigura coerenţă în cadrul acesteia. Obiectivele de referinţă - sunt obiective care specifică rezultatele aşteptate ale învăţării la finalul unui an de studiu şi urmaresc progresia în formarea de capacităţi si achiziţia de cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul. Sugestiile metodologice propun modalităţi de organizare a procesului de predare-învăţare-evaluare. Exemplele de activităţi de învăţare sugerează demersuri pe care le poate întreprinde profesorul pentru formarea competenţelor specifice. 3. Manualul Scolar reprezintă un document oficial de politică a educaţiei, care asigură concretizarea programei şcolare intr-o formă care vizează prezentarea cunoştinţelor si capacităţilor la nivel sistemic, prin diferite unităţi didactice, operaţionalizabile, in special din perspectiva elevului : capitole, subcapitole, grupuri de lecţii, lecţii. Funcţiile pedagogice valabile la nivelul manualului şcolar, dar şi in cazul altor materiale de invăţare angajează capacităţile operaţionale ale programelor şcolare de formare – dezvoltare a personalităţii elevilor prin intermediul unor sarcini de instruire din ce in ce mai complexe. In acest context sunt relevante urmatoarele funcţii pedagogice ale manualului şcolar (Nicola Ioan):  -  Funcţia de informare care evidentiază sistemul de cunoştinţe si capacităţi fundamentale in domeniul de studiu respectiv, prezentate prin mijloace didactice adecvate : imagini,  scheme, desene, fotografii, simboluri etc.  - Funcţia de formare - vizează stimularea activităţii individuale, independenţe si autonome a elevilor;                             -  Funcţia de antrenare care stimulează operaţiile de declanşare, activare si susţinere a atenţiei si a motiţiei elevilor in şi pentru invăţare;                                                                 - Funcţia de autoinstruire care stimulează mecanismele de conexiune inversă internă existente la nivelul acţiunilor didactice.                                                                            Structura manualului şcolar reflectă dimensiunile funcţionale evocate, asigurând concretizarea programei prin realizarea in ordine ierarhică a urmatoarelor operaţii pedagogice : identificarea unităţilor de conţinut, specificarea experienţelor de invăţare corespunzatoare,  programarea unităţilor de instruire la nivelul unor secvenţe evaluabile in termeni de performanţă – competenţe, angajarea acţiunilor de predare, invăţare, evaluare la nivelul constiinţei pedagogice a profesorului, indrumarea proiectelor de “invaţare in clasă “ şi de “invăţare acasă”. Elaborarea  unui manual şcolar eficient presupune respectarea urmatoarelor criterii pedagogice : selecţionarea informaţiei cu valoare formativă superioară, accesibilizarea informaţiei selecţionate printr-o formă de prezentare inteligibile si stimulativă (imagini, tabele, indicatori, elemente rezumative…), adaptarea informaţiei la situaţii formative multiple  (deschise in direcţia educaţiei permanente / rolul mediului informal al elevului), asigurarea coerenţei pedagogice interne (ordonarea – corelarea, orientarea formativă a informaţiei) şi externe (in raport cu diferite autorităţi, modele, imperative sociale  exprimate la nivelul comunităţii educative locale si teritoriale), facilitarea surselor de consultaţii didactice la nivelul interacţiunii dintre instruire formală – nonformală – informală (Mialaret, Gaston).       Tipologia manualelor şcolare poate fi sesizată pe baza urmatoarelor linii de demarcare :                                 a)  după “ţinta” vizată din punct de vedere funcţional – structural, manual pentru elev, manual pentru profesor;                                                                                                                                                                               b)  după metoda predominantă, manuale bazate pe instruirea programată, manuale bazate pe instruirea prin cercetare, manuale bazate pe instruirea prin acţiuni practice,, manuale bazate pe instruirea problematizată, manuale bazate pe instruirea asistată de calculator;                                                                                            c)  după modul de structurare si organizare predominant, manuale inchise (care oferă elevului o singură sursă de informare), manuale deschise (care oferă elevului mai multe surse de informare);                                                                                      d)   după sursa principală, manual de autor, manual – culegere (bazat pe texte, probleme, exerciţii ).                            Această clasificare trebuie completată prin evidenţierea cuplului manual unic (aplicabil in exclusivitate la o anumită treaptă, clasă, disciplină şcolară), manuale alternative (aplicabile “in concurenţa” in cadrul aceleeaşi trepte, clase, discipline şcolare). Manualele alternative propun structuri de operaţionalizare a conţinuturilor  echivalente valoric, care stimulează realizarea obiectivelor generale si specifice (competenţelor)    stabilite unitar la nivelul unei programe unice, deschisă pedagogic din perspectiva proiectării si dezvoltării curriculare – Conţinutul procesului de invăţământ.

2.Mijloace de învățământ 2.1. Delimitări conceptuale                                                                                                                                                                      Mijloacele de învățământ reprezintă  un ansamblu de instrumente, materiale, produse, adaptate și selecționate in mod intenţional pentru a servi nevoilor organizării și desfăşurării procesului instructiv-educativ din școală ( I. Cerghit);                                                                                                                                                                                       -Mijloacele de învățământ reprezintă  totalitatea materialelor, dispozitivelor și aparatelor, cu ajutorul cărora se realizează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute' (I. Nicola).   2.2. Funcțiile mijloacelor de învățământ a. Funcția cognitivă: constă în faptul ca mijloacele de învățământ sunt instrumente prin care se comunică date, informații asupra realităţii studiate, facilitând înţelegerea, însuşirea și reţinerea acestora, prin îmbinarea obiectelor reale cu cuvântul, a scrisului cu acţiunea, a cunoaşterii senzoriale cu cunoaşterea raţională.                                                                                                                                                                             b. Funcția formativă: constă în faptul că mijloacele de învățământ permit dezvoltarea gândirii și a operațiilor acesteia, a spiritului de observaţie, atenţiei, formarea atitudinilor și convingerilor ştiinţifice, tehnice, culturale, contribuind și la formarea noţiunilor și a capacităţii de corelare interdisciplinară. Mijloacele de învățământ contribuie și la stimularea motivaţiei învățarii, determinând participarea activă a elevilor in cadrul procesului instructiv-educativ.                                                                                                                                                                              c. Funcția demonstrativă constă în faptul că prin mijloacele de învățământ li se înfăţişeaza elevilor o multitudine de aspecte ale realităţii, care sunt greu accesibile cunoaşterii directe, acest lucru contribuind la formarea corectă a reprezentărilor și dezvoltarea imaginaţiei.                                                                                                                                                                                                                          d. Funcția ergonomică - se referă la contribuţia mijloacelor de învățământ la raţionalizarea eforturilor profesorilor și elevilor, în cadrul activităților didactice. Mijloacele de învățământ vor reduce efortul de predare al cadrului didactic și efortul de învățare al elevilor.                                                                                                                                            e. Funcția de evaluare - se referă la posibilitatea pe care o oferă unele mijloace de învățământ de a obține informații despre rezultatele elevilor, nivelul performanţelor atinse.                                                                                                                                                                              f. Funcția estetică - constă în faptul că mijloacele de învățământ sunt astfel concepute și utilizate, încât să declanşeze trăiri afective, să cultive capacitatea de înţelegere și apreciere a frumosului, simțul echilibrului.   2.3. Clasificarea mijloacelor de învățământ a.  Mijloace de învățământ care cuprind mesaj didactic Sunt mijloace care redau și reproduc anumite trăsături, caracteristici, însuşiri ale obiectelor și fenomenelor realităţii ce constituie mesaj pentru activitatea de învățare. Mesajul didactic include atât informații, cât și acţiuni obiectuale. Sunt mijloace care includ numai informații, altele solicită operarea cu ele, iar altele cuprind și una și alta. În funcție de conţinutul mesajului didactic, în această categorie sunt incluse următoarele mijloace: -materiale didactice care redau în formă naturală obiectele și fenomenele realităţii (colecții de plante, roci, substante, aparate, instrumente autentice);                                                                                                                                                                                                                                                                -mijloace de învățământ sub formă de materiale grafice și figurative (hărţi, scheme, diagrame, grafice, fotografii, tablouri, planşe);                                                                                                                                                                              -mijloace sub formă de modele substitutive, funcționale, acţionale. Ele reproduc, la scară mai mică, anumite obiecte, fenomene, principii de funcționare (machete, mulaje, modelele unor maşini etc.);                                                                                                                                                                          -mijloace tehnice, audiovizuale - reprezintă ansamblul instrumentelor electrice și electromecanice de reproducere a imaginilor și sunetelor (proiecţii, emisiuni radio, înregistrări, filmul TV).   b. Mijloace de învățământ care facilitează transmiterea mesajelor didactice                                                                                                               Sunt mijloace care nu conţin mesaje, dar ajută și mijlocesc transmiterea acestor mesaje. Nu sunt legate de un anumit  tip de mesaj, dar pot fi folosite în vederea transmiterii unei game largi de mesaje. Printre mijloacele de învățământ care favorizează transmiterea mesajelor didactice, se pot enumera: -instrumente, aparate și instalaţii de laborator;                                                                                                                                                                                                         -echipamente tehnice pentru ateliere;                                                                                                                                                                                     -instrumente muzicale și aparate sportive;                                                                                                                                                                                                                   -maşini de instruire și calculatoare electronice;                                                                                                                                                                                                                -jocuri didactice;                                                                                                                                                                                                                                                                         -simulatoare didactice, instalaţii pentru laboratoare fonice. În afară de cele două grupe de mijloace, sunt utilizate și mijloacele de măsurare a rezultatelor învățării, care ajută la evaluarea randamentului școlar în unele circumstanţe educative. De asemenea, calculatorul este un mijloc distinct de învățământ, care nu poate fi încadrat in nici una din cele două categorii. Instruirea asistată de calculator (IAC) Informatizarea societăţii a determinat pătrunderea calculatorului în instituţiile de învăţământ. Calculatorul poate fi folosit în şcoală pentru activităţi de: predare – învăţare - evaluare; activităţi extraşcolare - proiecte; cercetare; administraţie, gestiune. Raportat la procesul de învăţământ, calculatorul constituie mijlocul de învăţământ cel mai nou şi mai complex. El este utilizat: în predarea informaticii, mijlocind învăţarea elevilor în utilizarea unor tehnici de comunicare; în predarea celorlalte discipline şcolare, determinând o nouă formă de concepere şi realizare a învăţării, denumită instruirea asistată de calculator (IAC) . În acest context, calculatorul devine o resursă valoroasă, care generează o serie de avantaje, precum: - posibilitatea furnizării unor informaţii de calitate, în baza unor programe elaborate de echipe multidisciplinare; - posibilitatea de a dirija învăţarea unui număr mare de elevi/studenţi, acordându-le o asistenţă pedagogică de calitate; - posibilitatea individualizării învăţării prin respectarea ritmului de lucru şi a nivelului de pregătire al fiecărui elev; - posibilitatea realizării unui învăţământ „la distanţă” pentru diferite categorii de elevi/studenţi dar şi cadre didactice. Cu ajutorul calculatorului pot fi prezentate: informaţii; aplicaţii, exerciţii, probleme; jocuri didactice; simularea unor procese/fenomene; itemi de evaluare/autoevaluare; Eficienţa instruirii asistată de calculator depinde de: calitatea programelor; competenţele didacto-metodice şi tehnice ale cadrului didactic; competenţele tehnice ale elevilor.   Avantaje ale utilizării mijloacelor audio-vizuale: -suplimentează explicațiile verbale, oferindu-le un suport intuitiv;                                                                                                                                               -îi familiarizeaza pe elevi cu o realitate greu accesibilă pe cale directă;                                                                                                                                               -provoacă și sustin motivaţii și interese cognitive; consolidează cunoștințe și abilităţi;                                                                                                                                   - eficientizează folosirea timpului de instruire. Dezavantaje ale utilizării mijloacelor audio-vizuale: -predispun la o uniformizare a perceperii și interpretării realităţii;                                                                                                                                                       -predispun la receptarea pasivă;                                                                                                                                                                                                             -produc, uneori, exagerări și denaturări ale fenomenelor.   3.Forme de organizare a activităţii didactice   În organizarea procesului de învăţământ se are în vedere îmbinarea optimă, conform obiectivelor urmărite, a trei principale forme de activitate: 3.1.Activitatea frontală, cu întreaga clasă; 3.2.Activitatea pe grupe de elevi; 3.3.Activitatea individuală.   3.1.Activitatea frontală   Formă predominantă de organizare a activităţii în lecţia tradiţională, ponderea acesteia se reduce treptat în învăţământul modern. Concomitent se schimbă şi conţinutul ei. Dacă până nu demult conţinutul activităţii frontale era orientat cu precădere spre transmiterea cunoştinţelor, profesorul şi materialul demonstrat de acesta constituind principalele surse de informaţie pentru elevi, acum, în centrul acestei forme de muncă, prinde din ce în ce mai mult contur funcţia profesorului ca organizator şi îndrumător al activităţii de învăţare pe care o realizează elevul. Astfel, activitatea cu întreaga clasă are pe de o parte menirea să  pregătească activitatea de grup sau individuală, punându-se şi delimitându-se problemele ce trebuie studiate şi clarificate, metodele ce trebuie folosite şi etapele ce trebuie parcurse. Pe de altă parte, cu colectivul întregii clase se dezbat şi rezultatele activităţii de grup şi individuale, se trag concluzii, se fac generalizări, se apreciază calitatea muncii depuse.             Activitatea frontală presupune relaţia profesorului cu întreg colectivul clasei, se lucrează în acelaşi timp cu toţi elevii angajaţi în aceeaşi activitate. Această formă de organizare asigură manifestarea rolului de conducător al profesorului cu toate consecinţele ce decurg de aici. În esenţă, un asemenea context pedagogic impune raportarea la nivelul mediu al clasei – nivel la care se află majoritatea elevilor din colectivul respectiv. Avantajul constă în faptul că, din punct de vedere intelectual, se realizează o omogenitate a colectivului, cu care se lucrează, deci conţinutul şi metodele vor fi adecvate particularităţilor tuturor elevilor din clasa respectivă.             Dezavantaje majore: dificultatea cunoaşterii elevilor posibilitatea redusă de dezvoltare a aptitudinilor individuale şi de motivaţie dificultăţi de realizare a relaţiilor de colaborare între elevii cu posibilităţi/performanţe diferite apariţia tendinţelor de dezvoltare unilateral intelectuală         3.2.Activitatea pe grupe   Superioritatea soluţionării problemelor în condiţii de grup, faţă de rezolvările individuale a fost demult confirmată de cercetările de psihologie socială.             Activitatea de grup se foloseşte în vederea realizării unor observaţii, experienţe, lucrări practice. În funcţie de condiţiile materiale şi de timp, grupele pot executa concomitent aceeaşi lucrare sau lucrări diferite, dar care concură la elucidarea aceleiaşi probleme, deci ale căror rezultate pot fi corelate şi sintetizate.             De regulă, grupele sunt permanente, ele se consituie cel puţin pe durata unui an şcolar. În ceea ce priveşte componenţa grupelor se pare că s-a optat în special pentru organizarea unor grupe eterogene, formate din elevi buni, slabi şi mediocri. Eficienţa grupelor ar creşte dacă prof., la alcătuirea lor, ar avea în vedere în mai mare măsură, particularităţile individuale ale copiilor, aptitudinile, înclinaţiile şi interesele acestora.             Activitatea pe grupe presupune operarea subgrupării în cadrul colectivului clasei, în funcţie de obiectivele didactice.             Avantaje majore: activizează în mai mare măsură stimulează motivaţia învăţării transformă elevul în subiect al educaţiei permite valorificarea aptitudinilor şi capacităţilor individuale formează şi dezvoltă spiritul de cooperare şi deschidere spre interacţiune.   3.3Activitatea individuală               Presupune ca, în funcţie de particularităţile psihoindividuale, elevii să fie angajaţi în realizarea unor sarcini de învăţare pe măsura acestora, adecvate din acest punct de vedere; prezintă marele avantaj de a crea posibilitatea ameliorării şi dezvoltării nivelului de învăţare individual. Aplicată în învăţământul tradiţional, aproape exclusiv în sfera rezolvării temelor pentru acasă, acest tip de activitate tinde să ocupe locul pe care îl merită în procesul lecţiei, pe măsură ce îmbogăţirea bazei materiale de studiu permite acest lucru. De asemenea, elaborarea unor mijloace ajutătoare (fişe de lucru pt elevi) permite desfăşurarea de activităţi individuale.             Activitatea individuală a elevului la lecţie vizează pe lângă însuşirea independentă a unor cunoştinţe şi acomodarea acestuia cu metode de investigaţie larg utilizate în acest domeniu: observaţia, experimentul, descrierea, comparaţia, clasificarea etc. Prin activitatea independentă se verifică şi progresul realizat de elev.

Metodica predării limbii și literaturii române/comunicării în limba română (20 de puncte)   Într-o activitate instructiv-educativă desfășurată la finele unui spectacol de teatru de păpuși, arătați valoarea dialogurilor în baza cărora formați sau dezvoltați competența specifică din secvența dată. Vizați aceste cinci aspecte:   a) Prezentați aplicabilitatea acelei activități în formarea/dezvoltarea competenței specifice din secvența dată.     Să participe cu interes la dialoguri simple, în varii contexte de comunicare orală, elevii pot fi instruiți și în afara școlii; mai exact, într-o sală de tea păpuși și pe durata întâlnirii cu actorii acestuia. De pildă, la finalul piusei vizionate, micii școlari le cer actorilor permisiunea de a intra în culise, unde își doresc să poarte un dialog tematic, dirijat de învățător. Pe calea dialogului, ei ationg cele trei elemente de conținut aparținătoare competenței specifice vizate: acte de vorbire, forme ale discursului oral, reguli de vorbire eficientă. Prin cuvintele și atitudinea actorilor, ei învață să formuleze o rugăminte (să li se povestească despre păpușile animate ș.a.m.d), să formuleze idei (despre cum le-ar mântui ei însiși etc), să exprime păreri (despre spectacol, personaje, comportamente, întâmplări, afișul spectacolului etc.), să formuleze o cerere sau o rugăminte despre ceva care prezintă interes pentru ei, să primească și să ofere complimente. Elevii învață și să descrie un obiect (scena, păpușa care i-a încântat cel mai mult etc.) și o persoană (cea cu care se aseamănă o păpușă anume ș.a.m.d.). În contextul de învățare astfel creat, ei exersează vorbirea pe rând, împrejurare în care trebuie să își asculte interlocutorul și să păstreze ideea/firul discutiei.        Pe fondul celor scrise, în vederea dobândirii competenței specifice enunțate, concluzionăm că deosebit de utile sunt și activitățile derulate în afara unității de învățământ.  În principiu, mediul extrașcolar reprezintă un cadru propice pentru educația nonformală. Știm că aceasta stă sub semnul libertății de expresie și că este profund marcată de spiritul ludic al omului. Prin excelență, teatrul pentru copii este pură educație nonformală ce deschide o lume a cuvintelor exprimate în viu grai, unul accesibil și elevat în același timp.       b) Indicați trei suporturi tehnice de instruire folosite în scopul cerut.      Gând la competența în cauză, învățătorul poate folosi suporturi tehnice de instruire eficiente: reportofonul, CD-player-ul și DVD-ul. Toate facilitează transmiterea mesajelor verbale. De vreme ce au receptat mesajele, școlarii pot dialoga despre lumile eroilor care le animă joaca și fantezia. Învățătorul își pune permanent elevii în centrul atenției, dorind să le arate atuurile mijloacelor didactice folosite, dar și să îi obșnuiască cu instrucțiunile de utilizare corespunzătoare.       c) Prezentați două metode de instruire eficiente în contextul creat.      Având în vedere competența cerută, prezentăm două metode de instruire pentru formarea/dezvoltarea sa. În opinia noastră, potrivite și eficiente sunt jocul de ri cubul.     Prima metodă, jocul de rol, atrage elevii în lumea teatrului. Se știe că aici situațiile de comunicare sunt captivante, variate, numeroase și perfect adaptate continuturilor prestabilite. Este dovedit faptul că aceast se numără printre școlarilor, fiindcă îi readuce în perioada preșcolarității. Atunci, jocul și joaca de-a ceva sau de-a cineva erau pe ordinea de zi.       Cu alte cuvinte, această metodă simulează variate și interesante situații din viața reală. Pentru a le aducce la cunoștința publicului, e firesc să efectuăm acte de comunicare non-, para- și verbală. La fel procedăm și într-o reprezentație. Nu este absolut deloc întâmplătoare asemănarea jocului de rol cu teatrul. În esență, piesa de teatru implică receptarea și exprimarea mesajelor verbale. Ceea ce înseamnă că dialogurile apar de la sine. La fel este si participarea cu interes la fiecare dialog apărut într-un context de comunicare dat.     Implicit, piesa teatrală ne transpune în împrejurări de viață ce ne sunt așa de familiare. Ceea ce înseamnă că vedem cum actorii adevărați utilizează acte de vorbire, formele discursului oral și normele de vorbire eficientă; adică, exact cele trei elemente de conținut apartinătoare competenței specifice vizate.     Alegând metoda jocului de rol pentru a învăța micii școlari să participe cu interes la dialoguri simple în varii contexte de comunicare, realizăm transformări în sinele unui copil și în structurile mentale pe care, încet-încet, și le construiește. Reușim dacă ne axăm pe exerciții de educare a limbajului și de îmbogățire a vocabularului, dar și pe exerciții de (auto)control și de îmbunătațire a imaginii sonale. Procedând așa, avem în față un copil care, la nivelșul vârstei sale, răspunde clar, corect, fluent și pertinent la întrebările adresate, inițiază schimburi verbale în diverse contexte uzuale, dovedește o atitudine prietenoasă față de interlocutori, formuleaza idei/păreri/cereri. Însă pentru a obține rezultatele așteptate, trebuie să parcurgem etapele jocului de rol și pregătim elevii în acest sens.        A doua, cubul, atrage micuții în lumea jocurilor cu zaruri colorate. Cuprinși într-o activitate sub formă de joacă, ei își exersează multiple capacități fundamentale pentru a se propulsa pe traseele educaționale.       În cesul de învățământ, nu există secvență care nu îi solicite micului școlar în egală măsură: atenția, gândirea, memoria voluntară, comunicare, (inter)acțiunea și atitudinea. Nu exită nici sevență care să nu implice (auto)cunoașterea și conexiunea inversă. Din ideea enunțată extragem cuvântul comunicare. La acesta ne duc toate cele șase cuvinte de pe fețele cubului: Descrie, Compară, Asociază, Analizează, Aplică/Efectuează, Argumentează (pro/contra). Toate și fiecare în parte necesită acte de vorbire. E lesne de înțeles că elevii trebuie să comunice constant pentru a trece prin etape. Implicit, ei receptează mesaje orale și le transmit pe aceeași cale. Prin dialoguri mai mult sau mai puțin strucutrate, evii intră în sfera vorbirii (in)directe.       d) Prezentați o metodă de evaluare aplicabilă pe fondul competenței din secvența dată.      Prin aprecierea gradului în care s-a format/dezvoltat competența vizată, se pot pune în aplicare diferite ,metode eficiente. Una este metoda RAI, în care de departe observăm funcțiile comunicării. Alternativ, ne gândim la expunerea verbală - metodă expozitivă prin defințe.       Privită prin prisma actului de evaluare, nu de predare, expunerea orală pune elevul în postura de emițător. Ca atare, învățătorul ia locul receptorului. În raport cu principiului accesibilității, elevului îi este îngăduit să expună ber termeni-cheie, ide-ancoră,exemple ș.a.m.d. Pe lângă faptul că verifică nivelul de cunoștințe și ceea ce știe elevul să facă cu acestea, învățătorul îi testează: receptivitatea la mesaje orale (conexiunile neuronale, viteza de reacție), felul în care își exprimă răspunsurile, pronunția, intonația, fluența, coerența și comportamentului manifest frintal. Pe deasupra, ultimul aspect deschide calea spre metoda observării sistematice a conduitei, metodă cu ajutorul căreia se pot reține informații semnificative despre subiectul educabil.         Conchidem că micul școlar este instruit și în considerarea competenței specifice urmărite, și al vorbirii în public. De aici se vede clar legătura dintre competența dată și retorică - domeniu frumos ce merită luat în seamă pentru succesul dorit la viitorul loc de muncă.         e) Argumentați valoarea activităților în mediul extrașcolar cu acele derulate în mediul școlar pentru a forma/dezvolta competența specifică 2.3          Ne sunt cunoscute avantajele activităților desfășurate în mediul extrașcolar în alternanță cu cele derulate în mediul școlar. Acestea sunt complementare, așa cum sunt și elemente definitorii ale triadei educației: non-, in- și formală. Ambele medii sunt benefice pentru dezvoltarea plenară a elevului.       Reflectând la avantajele activitîțile (extra)școlare, învățătorul are ocazia să valorifice normele legislative în materie, care îi permit să își conducă elevii în afara școlii spre alte medii educaționale. În speță, teatrul de păpuți este unul dintre acestea. Oferta lui este în deplină concordanță cu nevoia copiilor de comunicare despre temele ce le caracterizează universul. În sala de teatru, prin vocile păpușarilor, se pot continua discuțiile purtate de elevii la ultima lecție din sala de clasă, una de predare a noțiunilor privind formularea opiniilor despre personaje reale/imaginare, comportamente, întâmplări ș.a.m.d Iarîn cadrul activității nonformale de tipul Biblioteca Vie, organizată de actorii păpușari, elevii își pot continua exercițiile despre complimente - cum le oferim și cum le primim.         Concluziv vorbind, prin activități judicios corelate și coordonate, învățătorul are posibilitatea să formeze și să dezvolte competența care le facilitează micilor școlari participarea cu interes la dialoguri simple, în diverse situații de comunicare. Li se verifică implicit capacitatea de receptare-redare a mesajelor orale vocabularul. Negrețit, activitățile de natură (extra)școlară le dezvoltă prima dintre cele opt competențe-cheie statuate la nivel european: cea de comunicare. În subsidiar, le formează și o alta din aceeași serie: competența de rezolvare a problemelor. Cadrul potrivit îl constituie întâmplările prin care trec anumite păpuși și întrebările lor adresate micului public, în timpul spectacolului, pentru a căuta împreună soluții salvatoare. Vedem cum scenariul și decorul teatral, alături de scenariul didactic și de lecțiile parcurse, reprezintă un ansamblu de factori externi benefici pentru cultivarea artei comunicării sub toate aspectele sale....       ELEMENTE DE PEDAGOGIE ȘCOLARĂ (15 PUNCTE)       Redactați un text de o pagină despre taxonomia finalităților educației, gândită pentru buna funcționare a procesului de învățământ.           În cele ce urmează vom descrie legătura indisolubilă dintre finalităților educației (parte din taxonomii) și învățământ (parte dintr-un proces).               Știm că finalitațile în cauză înglobează elemente ce constituie catalizatorul sistemului de educație. Acestea sunt, de fapt, bine cunoscuții termeni ideal,scop și obiectiv. Fiecare element este legat de celelalte prin linii bidirecționale, toate fiind într-un flux continuu. Calitatea conexiunii din circuitul triadei depinde substanțial de niște factori intrinseci și extrinseci. Impactul factorilor variază în funcție de efectele unor circumstanțe. Fără doar și poate, profesorii pot crea premisele necesare pentru a iondeplini dezideratul ce invocă educația de calitate. Transpus într-o deviză, dezideratul ne apare așa: Om bine educat = Civilizație = Societate prosperă. Acesta este tangibil dacă procesul de învățământ se derulează optim la nivelul fiecărei clase de elevi.         Binomul finalități de sistem - finalități de proces se resimte efectiv la nivelurile macro și micro. Acesta funcționează în baza unor criterii și sisteme de referință.Drept criterii trec acestea: ciclurile de învățământ; anii școlari și semestrele; săptămânile și zilele de școală; planurile-cadru de învățământ; ofertele curriculare per nivel, arii și discipline de studiu; tipurile de învățământ; tipurile de învățământ; tipurile unităților de învățământ; baza materială; capitalul uman, format din prestatori de servicii educaționale și beneficiari (in)direcți; activitățile derulate pe diverse ramuri (formare profesională, evaluare, cercetare); aparatul de resort.          Într-o proporție mai mare ori mai mică, criteriile sunt influențate de factorul timp și manifestate pe termen scrut/mediu/lung, după caz. Iar drept sisteme de referință trec: standardele ce privesc indicatorii de performanță din testele elevilor și cei enumerați în fișele de autoevaluare ale cadrelor didacticce; ghidurile cu exemple de bune practici, întâlnite în sistemul autohton de educație și în sistemele străine.         Gradul de generalitate este determinat de incidența obiectivelor educaționale. Știm că obiectivele-cadru au devenit competențe generale iar obiectivele generale au devenit competențe specifice. Mai știm că numai cele concrete și-au (redenumite, toate își găsesc aplicabilitate în activitatea desfășurată în entitățile care ființează în spiritul principiilor educației. (Ne referim la entitățile privite pe linie verticală, începând cu clasa de elevi și terminând cu ministrul de resort). Ba mai mult decât atât, indiferent cum s-ar (re)denumi aceste obiective, modul de calcul rămâne valabil. Indicatorii se raportează la gradele în care activitățile și subiecții implicați suportă impactul unor asemenea atribute: identificare, observare,măsurare în spațiu și timp, sustenabilitate, îmbunătățire, previziune/anticipare.          Totodată, dimensiunea personalității ajunge la forma dorită numai dacă se valorifică optim potențialul - academic și emoțional - la capacitatea permisă de feice structură umană. Exploatarea lui se poate face prin învățare individualizată. Întrucât există cadru legislativ, mai trebuie numai să se creeze un mediu care să aibă spații adecvate, resurse materiale și resurse umane interesate de programe de perfecționare/specializare sau de parteneriate educaționale. În plus, trebuie efectuată și operaționalizarea obiectivelor, judicios și în deplină concordanță cu taxonomiile prezentate în literatura de specialitate.          Dintre toate însă, cel mai des aplicată este a lui Bloom, dezvoltată în domeniul cognitiv. dar noi le recomandăm și pe cele ce privesc domeniile afective și psihomotric. rațiunea constă în faptul că vizăm dezvoltarea plenară a educabilului.                     

                                                       Ştiu – vreau să ştiu – am învăţat                  Cu grupuri mici sau cu întreaga clasă, se trece în revistă ceea ce elevii ştiu deja despre o anumită temă şi apoi se formulează întrebări la care se aşteaptă găsirea răspunsului în lecţie. Pentru a folosi această metodă puteţi parcurge următoarele etape:                  1.Cereţi-le la început elevilor să formeze perechi şi să facă o listă cu tot ceea ce ştiu despre tema ce urmează a fi discutată. În acest timp, construiţi pe tablă un tabel cu următoarele coloane: Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am învăţat                       ȘTIU (S)                             VREAU SĂ ȘTIU(V)                                  AM ÎNVĂŢAT(I) Ce credem că știm?                                 Ce vrem să știm?                                         Ce am învăţat?                 2.Cereţi apoi câtorva perechi să spună celorlalţi ce au scris pe liste şi notaţi lucrurile cu care toată lumea este de acord în coloana din stânga. Poate fi util să grupaţi informaţiile pe categorii.                  3.În continuare, ajutaţi-i pe elevi să formuleze întrebări despre lucrurile de care nu sunt siguri. Aceste întrebări pot apărea în urma dezacordului privind unele detalii sau pot fi produse de curiozitatea elevilor. Notaţi aceste întrebări în coloana din mijloc.                 4.Cereţi-le apoi elevilor să citească textul.                 5.După lectura textului, reveniţi asupra întrebărilor pe care le-au formulat înainte de a citi textul şi pe care le-au trecut în coloana „Vreau să ştiu“. Observaţi la care întrebări s-au găsit răspunsuri în text şi treceţi aceste răspunsuri în coloana „Am învăţat“. În continuare, întrebaţi-i pe elevi ce alte informaţii au găsit în text, în legătură cu care nu au pus întrebări la început şi treceţi-le şi pe acestea în ultima coloană.                 6.Întoarceţi-vă apoi la întrebările care au rămas fără răspuns şi discutaţi cu elevii unde ar putea căuta ei aceste informaţii.                 7.În încheierea lecţiei elevii revin la schema S – V – I şi decid ce au învaţat din lecţie. Unele dintre întrebările lor s-ar putea să rămână fără răspuns şi sar putea să apară întrebări noi. În acest caz, întrebările pot fi folosite ca punct de plecare pentru investigaţii ulterioare.

Metode traditionale - Expunerea                                                                       metoda tradițională, de comunicare de cunoștințe, expozitiva, verbala; consta in prezentarea de catre profesor a unui volum de cunoștințe intr-o unitate determinata de timp(principalul avantaj) eficiența acestei metode consta in faptul ca scurteaza drumul de acces al elevilor catre valorile culturii (Cerghit, 1976, p. 72); este considerata emblematica pentru sistemul de invațamant tradițional,  limiteaza contactul direct al elevului cu faptele, experiența directa cu lucrurile, cu realitatea de cunoscut; ofera elevilor cunoștințe "de-a gata", favorizand invațarea mecanica, reproductiva și limitand dezvoltarea gandirii și a creativitații; intreține o relație autoritarista profesor-elev, activitatea didactica fiind centrata pe professor confera elevului un rol pasiv in procesul invațarii; utilizarea excesiva a expunerii in activitatea didactica duce la oboseala, plictiseala, monotonie, dezinteres etc; in funcție de varsta și de experiența cognitiva a elevilor, expunerea imbraca mai multe forme: povestirea, explicația, prelegerea; 

  SINELG                         „Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi Gândirii” (SINELG) este o modalitate de codificare a textului care permite celui care învaţă să citească şi să înţeleagă în mod activ şi pragmatic un anumit conţinut.   SINELG presupune următoarele etape:   I. În timpul lecturii elevii, marchează în text (sau notează pe hârtie în timpul prelegerii):   - cunoştinţele confirmate de text [√]   - cunoştinţele infirmate / contrazise de text [–]   - cunoştinţele noi, neîntâlnite până acum [+]   - cunoştinţele incerte, confuze, care merită să fie cercetate [?]II. După lectură, informaţiile se trec într-un tabel: √ – + ?   III.        Informaţiile obţinute individual se discută în perechi/ grupuri etc., apoi se comunică de către perechi/ grupuri profesorului care le centralizează într-un tabel similar la tablă.   IV.        Cunoştinţele incerte pot rămâne ca temă de cercetare pentru lecţiile următoare.