Threads tagged with: invatatori

                       Operaționalizarea obiectivelor educaționale privită ca proces metodologic instructional fundamental                   Prin operaționalizare, în percepția mea, înțelegem acțiunea prin care stabilim cine, ce, cum și cât trebuie să răspundă unei cerințe școlare. aceste patru elemente-ancoră îi sunt de mare folos profesorului, deoacrece îl ajută să se „sprijine” de lucrurile care determină schimbarea comportamentului elevului, în care raport cu sine, pe terenul fiecărei discipline/arii curriculare. În paranteză fie spus, comportamentul lui se schimbă nu neapărat în plan social, atitudinal vorbind, ci în plan intrinsec, unde se acumulează achizițiile fundamentale. Întrucât devine din ce în ce mai vast și mai solid, fondul de achiziții îi dă elevului tot mai multă siguranță de sine. În altă ordine de idei, operaționalizarea este activitatea ce îi deschide profesorului drumul prin conținutul unei unități tematice, iar mai apoi, înspre anumiți descriptori de performanță, derivați din competențele vizate.                Prin obiectiv educațional, înțelegem aspectul ce trebuie punctat în profilul elevului, profil conturat avându-se în vedere o anumită disciplină studiată curent. Aspectul în cauză se înfățișează sub forma unei propoziții alcătuite clar, concis, complet și corect. Elaborarea propoziției se face după normele lui Bloom, de regulă. În taxonomia cu același nume sunt multiple verbe de acțiune, selectate din aceste domenii de referință: cunoștințe, înțelegere, analiză, sinteză, evaluare - obligatoriu de abordat pentru reușita operaționalizării.              Legătura dintre operaționalizare și proiectare.             În viziunea mea, operaționalizarea nu este prima acțiune scrisă în planul de lucru al profesorului. Înainte de a întocmi lista cu obiective operaționale, acesta trebuie: să parcurgă cu atenție conținutul lecției; să stabilească scopul; să vizeze rubrica Reactualizarea cunoștințelor, să aleagă resursele optime pentru tema și forma lecției; să țină cont de formele de organizare a elevilor; să se gândească la caracterul eterogen al clasei; să își trateze individualizat elevii în raport cu potențialul fiecăruia; să ia în calcul și zona proximei dezvoltări, mult îmbogățită cu stimuli; să aleagă elemente de joc, mulțumită cărora trecerea de la o secvență la alta devine mai plăcută.           Pentru profesor, operaționalizarea este deosebit de importantă așa cum, pentru navigator, este stabilirea coordonatelor geografice sau ancorarea pe pământ stabil, luminat de farul maritim. Odată realizată, aceasta facilitează cursul procesului de învățământ, ducându-l în sensul dorit de proiectant. Procesul devine în egală măsură fluent și coerent, date fiind punctele strategice rpin care trece conținutul lecției și drumul elevului. Odată realizată, operaționalizarea favorizează și formarea elevului sub câteva aspecte definitorii: cognitiv. afectiv, psihomotor, socio-atitudinal. La sfârșitul lecției, gândind la obiectivele neatinse și cele nesatisfăcător realizate, profesorul poate anticipa cursul lecției viitoare. Întrebările (auto)reflexive autoadresate determină analiza procesului instructiv-educativ, efectuată în scopul îmbunătățirii. În baza aceleiași analize riguroase, se vor lua și măsurile reclamate de nevoile școlarului - ameliorare sau dezvoltare, după caz.          Deoarece taxonomia lui Bloo privește strict domeniul cognitiv, pe durata elaborării setului de obiectivve concrete, ideal ar fi ca profesorul să aibă ca puncte de reper și celelalte două taxonomii existente în dctrină. Acestea privesc domeniul afectiv (Krathwohl) și domeniul psihomotor (Simpson). Inspirându-se din acestea, profesorul proiectant își poate nuanța activitatea didactică de așa manieră încât elevul să își dezvolte laturile ce îi întregesc personalitatea. În consecință, viața școlarului devine mai ușoară, având bazele puse.       Descarcati atasamentul in format word gratuit de mai jos              

                                        Taxonomia finalităților educației                        Finalitățile educației înglobează elemente ce constituie catalizatorul sistemului de educație. Acestea sunt, de fapt termenii pe care-i cunoaștem deja: ideal, scop și obiectiv. Fiecare element este legat de celelate prin linii bidirecționale, toate fiind într-un flux continuu. Calitatea conexiunii din circuitul triadei depinde substanțial de niște factori intrinseci și extrinseci. Impactul factorilor variază în funcție de efectele unor circumstanțe. Fără doar și poate, profesorii pot crea premisele necesare pentru a îndeplini dezideratul ce invocă educația de calitate. Transpus într-o deviză, dezideratul ne apare așa: Om bine educat = Civilizație - Societate prosperă. Acesta este tangibil dacă procesul de învățământ se derulează optim la nivelul fiecărei clse de elevi.                   Binomul finalități de sistem - finalități de proces se resimte efectiv la nivelurile macro și micro. Acesta funcționează în baza unor criterii și sisteme de referință. Drept criterii trec acestea: ciclurile de învățământ; anii școlari și semestrele; săptămânile și silele de școală; planurile-cadru de învățământ; ofertele curriculare per nivel, arii și discipline; tipurile de învățământ; tipurile unităților de învățământ; baza materială; capitalul uman, format din prestatatori de servicii educaționale și beneficiari (in)direcți; activitățile derulate pe diverse ramuri (formare profesională, evaluare, cercetare); aparatul de resort.               Într-o proporție mai mare ori mai mică, criteriile sunt influențate de factorul timp și manifestate pe termen scurt/mediu/lung, după caz. Iar drept vorbind sisteme de referință trec: standardele ce privesc indicatorii de performanță concepuți pentru evaluarea și asigurarea calității în educație; descriptorii de calitate; descriptorii de performanță din testele elevilor și cei enumerați în fișele de autoevaluare ale cadrelor didactice; ghidurile cu exemple de bune practici, întâlnite în sistemul autohton de educație și în sistemele străine.                Gradele de generalitate este determinat de incidența obiectivelor educaționale. Știm că obiectivele-cadru au devenit competențe generale iar obiectivele generale au devenit competențe specifice. Mai știm că numai cele concrete și-au păstrat titulatura, rămânând aceleași arhicunoscute obiective operațioanle. Oricum s-ar (re)denumi, toate își găsesc aplicabilitate în activitatea desfășurată în entitățile care ființează în spiritul principiilor educației. Ne referim la entitățile privite pe linie verticală, începând cu clasa de elevi și terminând cu ministerul de resort.Mai mult decât atât, indiferent cum s-ar (re)denumi aceste obiective, modul de calcul rămâne valabil. Indicatorii se raportează la gradele în care activitățile și subiecții implicați suportă impactul unor asemenea atribute: identificare, observare, măsurare în spațiu și timp, sustenabilitate, îmbunătpăție, previziune/anticipare.               Totodată. dimensiunea personalității ajunge la forma dorită numai dacă se valorifică optim potențialul – academic și emoțional – la capacitatea permisă de fiecare structură umană. Exploatarea lui se poate face prin învățare individualizată. Întrucât există cadru legislativ, mai trebuie numai să se creeze un mediu care să aibă spații adecvate, resurse materiale și resurse umane interesate de programe de perfecționare/specializare sau de parteneriate educaționale. În plus, trebuie efectuată și operaționalizarea obiectivelor, judicios și în deplină concordanță cu taxonomiile prezentate în literatura de specialitate.                  Dintre toate însă, cel mai des aplicată este a lui Bloom, dezvoltată în domeniul congnitiv. Dar noi le recomandăm și pe cele ce privesc domeniile afectiv și psihomotric. Rațiunea constă că vizăm dezvoltarea plenară a educabilului.       Descarca atasamentul word gratuit de mai jos              

Eficienţa procesului de învăţământ subiect rezolvat titularizare            Prin proces de învăţământ înţelegem activitatea didactică minuţios pregătită de profesor, în virtutea căreia instruieşte, evalueayă şi formează elevul sub toate aspectele. Activitatea decurge în temeiul unei proiectări structurate în concordanţă cu rigorile documentelor curriculare, cu cerinţele psihopedagogice şi didactice, respectiv cu managementul clasei. Totodată, activitatea decurge şi în deplină concordanţă cu specificul învăţământului primar. Aici, îl privim din două perspective complementare: a stadiului de dezvoltare a inteligenţei micului şcolar  - operaţional concret - şi a competenţei de a învăţa să înveţi şi, implicit, să devii   .        Prima  perspectivă este reflecţia principiului accesibilităţii, iar a doua este prelungirea domeniului parcurs în preşcolaritate, denumit capacităţi şi atitudini în învăţare. Aceasta din urmă este desosebit de important pentru reuşita actului educaţional-formativ, caracterizat de eficienţă maximă.            În cele ce urmează trecem în revistă factorii de mediu şi condiţiile inerente ce influentează procesul în discuţie. Garantat, raportul de cauzalitate determină (in)eficienţa activităţii instructiv-formative. Ne oprim asupra curriculumului ascuns, bogat în experineţe de învăţare informală. Cu titlul de exemplu, luăm trei factori: conduita profesorului per ansamblu (oglindită în ethosul şcolii), influenţele părinţilor (beneficiari indirecţi ai ofertei curriculare), cultura şi civilizaţia comunităţii locale. Cumulate, efectele lor redau calitatea vieţii şcolare. Cu alte cuvinte, pozitivitatea/negativitatea este consecinţa cumulului de factori ce gravitează în jurul comunităţii şcolare.            Ne atrage atenţia ultimul factor, parte din mediul extern. (In)direct acesta exercită influenţe asupra vieţii şcolii. Exercitarea influenţei se realizează în condiţii interne sau externe, determinate de factori intrinseci ori extrinseci. În altă ordine de idei, comunitatea şcolară îşi trăieşte viaţa în lumina factorilor dezvoltatori ori în umbra celor negativi. Prin urmare, intensitatea luminii/umbrei este egală cu forţa a doi factori puternici: mediu şi ereditare.          Concret vorbind, într-o zonă economic defavorizată există o probabilitate mai mare de a întâlni frecvent subiecţi cu comportamente devinate şi cu grave tulburări de învăţare, proveniţi din familii cu educaţie precară, inactive sau implicate în activităţi desfăşurate în afara legii ori la limita ei. În aceste circumstanţe, putem vedea efectele nefaste ale factorului ereditate. În comunitatea şcolară, grupurile de învăţare pot fi realmente nefavorabil afectate. E imperios necesar să se acţioneze pentru a preîntâmpina/combate acţiunile/fenomenele perturbante. De exemplu, consilierul educativ poate convoca întrunirea decidenţilor în scopul măsurilor ce reduc impactul distructiv. În caz contrar, faptul în sine va deteriora calitatea actului educaţional.             În concluzie, conchidem astfel că profesorului îi stă în putere să gestioneze situaţiile de învăţare în aşa fel încât gradul de eficienţă să atingă zilnic pragul maximal. Atingerea gradului pe termen scurt determină atingerea lui pe termen lung — chiar şi pe fondul curriculumului ascuns. De aceea profesorul trebuie să dea constant dovadă de măiestrie şi de vonţă, în beneficiul grupului său de învăţare şi, bineînţeles al comunităţii lui şcolare aparţinătoare.           Gândind la valenţele formative ale curriculumului ascuns şi acţionând în consecinţă, profesorul întăreşte spiritul uniunii în propria clasă. Pe scurt, el ajunge să reducă simţitor numărul momentelor de criză şi să elimine, treptat, factorii care le generează. Situaţiile tensionate apărute frecvent pe verticală şi pe orizontală sunt, drept vorbind, oportunităţi de învăţare pentru toţi actorii actului (non)educaţional.  Din acest considerent calitatea de manager a profesorului trebuie privită cu mult interes, ştiind că el acţionează pentru a-şi eficientiza colectivul de elevi şi proiectul didactic. Prin definiţie, aceasta comportă multiple roluri de jucat (aproape) instantaneu şi întotdeauna impecabil. Tema ne determină să aprofundăm şi conceptul de sintalitate (Totalitatea particularităților esențiale, edificatoare pentru profilul moral al unui grup; personalitate a unui colectiv.), în paralel cu sintagmele: diagnoza clasei, dinamica grupului şi învăţare socială. Raţiunea e de a le valoriza puterea în beneficiul tuturor. Astfel negreşit, trecem prin dimensiunile managementului clasei: socio–culturală, psihologică şi ergonomică.               Descarcă de mai jos documentul în format word                

­­­­­­­­­­­­­­­   ETAPELE DEMERSULUI DIDACTIC ­­­­­­­­­­­   ► Captarea atenţiei  -presupune pregatirea unei stari de concentrare ,de interes necesare receptării conţinutului. Aceasta se poate realiza prin elemente -surpriza ,descoperirea treptat a unui material didactic ,prin mojloace audio-vizuale sau o ghicitoare ,un scurt dialog ,o scrisoare adresata copiilor etc. Rolul acestui moment este de a dirija subiecţii spre ce urmeaza a învăţa .   ► Anunţarea temei şi enunţarea obiectivelor (pe inţelesul elevilor )urmăreşte sporirea randamentului elevilor prin cointeresare şi finalitatea activităţii.   ► Reactualizarea celor învăţate anterior dacă pot facilita înţelegerea noului coninut .Mai poartă denumirea de idei-ancoră,legătură-ancoră, cunoştinţe-ancoră, având ca scop structurarea continuturilor mai multor activitati de invatare pe tema data ,reamintirea informatiilor sau deprinderilor anterioare . Acest moment poate contribui la aplicarea in situatii noi acunostintelor dobandite anterior marind motivatia pentru invatare si facilitand transferul de la o activitate la alta .   ► Prezentarea noului conţinut şi a sarcinilor de invaţare trebuie foarte bine sistematizat in asa fel incat sa se realizeze fara abuz de cuvinte ,de verbalizare inutila ,printr-un vocabular ales si bine inteles de toti elevii .   ► Conducerea (dirijarea) invatarii presupune angajarea efortului personal al copiilor reprezentand momentul esential al activitatii pe care o desfasoara cadrul didactic impreuna cu elevii .Alegerea strategiilor de predare-invatare ramane in sarcina exclusiva a celui care conduce activitatea.Crearea momentului de independenta se realizeaza prin observarea atenta a elevilor ,a efectuarii sarcinilor de invatare propuse .   ► Obtinerea performantelor reprezinta punctul culminant al activitatii prin care se dovedeste atingerea obiectivelor propuse in exemple de comportamente si competente la nivelul programelor scolare .   ► Asigurarea feed-backului reprezinta o scurta recapitulare a cunostintelor teoretice invatate in acea activitate cu aplicatii pentru a arata ce stie  sau ce stie sa faca elevul la sfarsitul activitatii de invatare .   ► Evaluarea (formativa sau sumativa ) a performantelor reprezinta momentul cand elevii primesc confirmarea valabilitatii celor invatate ,iar cadrul didactic isi autoapreciaza munca depusa .Formele sub care se poate face evaluarea este foarte diversa de la activitati oral-verbale ,la activitati practice , lucrari scrise ,fise de munca individual-independenta ,pe grupe .Este bine ca aceste forme sa alterneze cat mai variat pentru evitarea monotoniei sau stresului creat de unele forme (de ex teste ). Aprecierea cu calificative trebuie facuta cu foarte multa prudenta cat mai corect posibil ,scotand de fiecare data in evidenta progresele elevilor ori cat de mici ar fi .   ► Intensificarea retentiei se realizeaza prin discutii legate de eficienta rezultatelor obtinute prin evaluarea din cadrul activitatii si presupune evidentierea nivelului obiectivului propus si realizat ,recomandari pentru ameliorare sau masuri de reluare a activitatii daca nivelul obiectivului este necorespunzator .   ► Asigurarea transferului se recomanda surse de informare pentru completarea pregatirii elevilor :manual, lucrari ,reviste ,culegeri .Se da tema obligatorie pentru toti elevii la nivel mediu si facultativa pentu cei cu o prgatire superioara precum si teme recuperatorii pentru cei cu dificultati de invatare .   ► R Ausubel (1981) „Daca as vrea sa reduc toata psihopedagia la un singur principiu eu spun :ceea ce influenteaza cel mai mult invatarea este ceea ce copilul stie la plecare. Asigurati-va de ceea ce el stie si instruiti-l in consecinta „ (Invatarea in scoala )   ► ETAPELE: Captarea atentiei, Anuntarea temei si a obiectivelor, Reactualizarea cunostintelor, Prezentarea noului continut si a sarcinilor de invatare, Dirijarea invatarii, obtinerea performantelor, asigurarea feed-backului, evaluarea   ► Intensificarea retentiei, asigurarea transferului .

                                           Povestirea           Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.                     Printre particularitatile povestirii se numara:   - importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);   - caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);   - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);   - povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.   - asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).   - povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.   Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.                   Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.                                               Negustor lipscan (Hanu Ancutei) de  Mihail Sadoveanu                                                           povestire                   Hanu-Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct sau martori ai evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita epoca sociala.                   Negustor Lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu-Ancutei, este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara.                   Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul, Damian Cristisor.                    Tema o constituie descrierea unei calatorii.               Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In felul acesta, interesul este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare.                 Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul este autentic. Folosirea persoanei I plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe povestitor printre personaje.                   Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.                Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului.                  La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama acestei povestiri.                  Incipitul il constituie nerabdarea pe care musteriii hanului o manifesta cu privire la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele, sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”. In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in talger de lut”.               Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”.                   Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita mare”, de unde si semnificatia titlului „Negustor lipscan”, care inseamna comerciant de marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.               Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a.                   In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa fie aparat de primejdii si de boli.                 Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris.                   Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”.                    Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”.                   Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”. Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la protap”.                   O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.                  Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante), desi „cred tot in Domnul nostru Iisus Hristos”.                  Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”.                  In lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”, cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta.                   Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca niciun „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa”. Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”.                   Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii. 19                    Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.                 Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele (razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama, lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.                  Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.            Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu-Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera Negustor lipscan este o povestire in rama.                    Hanul-Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. – George Calinescu     Caracterizare personaj            Damian Cristisor este un personaj principal, individual si pozitiv al povestirii. Acesta este un negustor lipscan, ce poposeste intr-o seara la hanul Ancutei.                  Din caracterizarea indirecta, din felul sau dea vorbi, reiese ca era un om placut, vessel: rosti cu voie-buna. Naratorul prezinta direct trasaturi ale portretului fizic: un barbat cu caciula si giubea.                     Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece ; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit. . Din reactiile pe care le starneste in sufletele celorlalte personaje, prin caracterizarea indirecta, deducem ca era un om calduros, carismatic: glasul ii crescu si scazu cu desmierdari.                     Acesta este caracterizat si direct de catre celelalte personaje: om caruia ii plac povestile, omul care rade [...] din cea dintaia clipa cand te-a vazut [...] se va arata pururea blajin si cu prietenie.                   Din felul in care el se prezinta, prin caracterizarea indirecta reiese ca era un om modest (va rog sa ma socotiti ca cel mai umil rob al domniilor voastre) si responsabil(mai intai insa [...] sa vad de hrana vitelor si-a oamenilor).          E credincios, trasatura ce rezulta din caracterizarea indirecta si din cuvintele acestuia: ziua nasterii mele a vrut Dumnezeu sa fie 18 iulie. Supus , el marturiseste ca aduce marfa de la Lipsca. Naratorul il caracterizeaa direct, ca fiind vesel si prietenos si bun tovaras.               Faptul ca Damian Cristisor este negustor, dovedeste faptul ca este un bun cunoscator de oameni le intelege vorba, nu face decat sa ispraveasca iscusinta povestirii.                                Personajul Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula si cu giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit."                                El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza: „se va arata pururi blajin si cu prietinie." Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-l arata „ initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate            

                                                     Nuvela         Definitie: Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje. Trasaturi: -                  Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative. - Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime. - Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.                 Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce confera verosimilitate. - Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint. - Rolul detaliilor semnificative. Tipuri de nuvela: - dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc; - dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.                                                          Moara cu noroc de Ioan Slavici                                                 nuvela                       Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.                     Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.            Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare.             O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.                    O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.                    Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.                    Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele morale.                   Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.                   Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac, intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.                 In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”               Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de carciumar.               Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.               Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.         Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.                  O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.                  In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.                   In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.                 In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.          Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.            

                                      Lumina de Lucian Blaga                  Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume „sunetele lacrimei”. Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, „sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului”, autodefinindu-se „mut ca o lebada” deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care marturiseste - prin bogatia metaforica, prin terminologia originala - viziunea sa poetica, lirica evoluand atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea de expresie.                                Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorinta eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creatiilor lirice din acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei. Poezia Lumina a fost publicata in revista „Glasul Bucovinei”, in 1019 si inclusa apoi de Lucian Blaga in volumul de debut, Poemele luminii, aparut in acelasi an.                                Tema:Poezia este o confesiune-arta poetica si concentreaza, in germene, intreaga lirica erotica din volum, intensitatea iubirii fiind exprimata prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce defineste starea spirituala, de „iluminare”, a eului liric.                               Titlul poeziei „Lumina” este o metafora revelatorie reprezentativa pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga si sugereaza cunoasterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vietii, constituind, totodata, un concept esential pentru existenta.   Structura poetica si semnificatiile lirico-filozofice, limbaj artistic                               Poezia Lumina este structurata in trei secvente lirice: prima si ultima strofa ilustreaza monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua si a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprima, printr-o interogatie retorica, incertitudinea si nelinistea provocate de natura misterioasa a luminii.     Strofa intai                           Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenita senzatie traita si receptata de eul liric pana in strafundurile fiintei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelasi cu „lumina mea” din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginata ca un principiu energetic universal.                            Lumina care-i navaleste in inima la aparitia iubitei („Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”) sugereaza extazul iubirii si „un strop”, („poate ca ultimul”) din lumina originara, trairea capatand dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”.                        Metaforele „ziua dintai” si „lumina aceea-nsetata adanc de viata” definesc lumina primordiala, forta demiurgica orbitoare care a facut sa se nasca viata. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creatiei. Sinestezia (figura de stil care transpune metaforic un simt ui limbajul altui simt) creeaza stari tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuala: „Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”.   Strofa a doua                          Nasterea Universului este precedata de haosul primar, de „Nimicul” care „zacea-n agonie” si „plutea-n intuneric”, pana cand „Nepatrunsul” a facut un semn si a rostit cuvintele biblice „Sa fie lumina!”. Relatiile de opozitie „intuneric” / „lumina” sustin ideea genezei, cand „a despartit Dumnezeu lumina de intuneric” („Vechiul Testament, Geneza, Facerea”). Conceptul haosului initial este definit prin metafora „Nimicul”, iar Creatorul (Marele Anonim cum il numeste Blaga) prin metafora revelatorie „Nepatrunsul”, care, in poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepatrunsului ascuns” - sugereaza misterele Universului. Verbele la imperfect („zacea”, „plutea”) sugereaza atemporalitatea ce defineste haosul primordial, iar perfectul compus in inversiune - „dat-a”- si conjunctivul „Sa fie”, ambele cu nuanta imperativa, exprima porunca divina a Genezei.   Strofa a treia                         Strofa a treia incepe cu explozia luminii care a cuprins intr-o clipa lumea, „O mare / si-un vifor nebun de lumina / facutu-s-a-n clipa”. Enumeratia substantivelor „de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi, [...] de lume si soare” sugereaza prin aceste simboluri principalele componente ale vietii, de care are parte sufletul omenesc in intreaga sa existenta: slabiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumesti si celesti.   Strofa a patra                          Strofa a patra este un distih si este realizata sub forma unei interogatii retorice care exprima ideea disparitiei luminii orbitoare „de-atunci”, stralucire fara nici o legatura cu lumina primordiala. Revelatia eului liric privind imaginea lumii aflate in pericol de a se desacraliza este sugerata de metafora „orbitoarea lumina”, incertitudinea receptarii misterelor fiind exprimata de sintagma dubitativa „Cine stie?”.   Strofa a cincea                          Ultima strofa o reia, partial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se patrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reactie afectiva intensa, care-l invadeaza in prezenta femeii iubite: „Lumina ce-o „simt navalindu-mi in piept cand te vad - minunata”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugereaza desavarsirea eternului feminin intruchipat de iubita, fiind si prima referire la aceasta ipostaza erotica.                       Din lumina originara, ca sursa a Genezei, nu a mai ramas decat „ultimul strop”, care se dovedeste a fi misterul iubirii, calea esentiala de cunoastere si de viata: „e poate ca ultimul strop / din lumina creata in ziua dintai”. Ideea constituie substanta fundamentala a filozofiei lui Lucian Blaga in definirea cunoasterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmatia: cunoasterea inseamna iubire. Nuanta dubitativa „poate” concentreaza incertitudinea eului liric despre faptul ca, din toata „lumina aceea-nsetata adanc de viata”, n-a mai ramas decat „un strop” pentru iubire.                         Prezenta in poezie a persoanei I si a II-a singular manifestata atat in desinenta verbelor, cat si prin pronume sustin ideatic lirismul subiectiv si incadrarea creatiei in specia arta poetica. Ca element de recurenta, se evidentiaza in poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenta lui in fiecare strofa: „Lumina ce-o simt”, „un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetata”, „Sa fie lumina!”, „nebun de lumina”, „orbitoarea lumina”.               Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirma ca „sensul de lumina a cunoasterii este total suprapus sensului primordial al existentei, al fiintei. Verbul a crea devine si el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiana este deci o chestiune de semantica poetica originala: a fi devine sinonim cu a crea si a cunoaste”.          

                                      Luceafarul de Mihai Eminescu                                     opera apartinand romantismului                Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”                           Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”.                           Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.                          Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”.                        Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.                        O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.                       Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.                        Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.                        Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.                           In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”.                         Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.                          Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”                            Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.                            Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”                            Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.                              Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”                                Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.                           Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”                             Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”            

                                         Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stanescu             Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi. Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.             In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele „Sensul iubirii” si „O viziune a sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.            A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”, “Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a universlui.            Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”. Poezia de tip arta poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.            Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt: poezia este considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide.              Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964 in volumul “O viziune a sentimentelor”.           Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul de creatie.          Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare, parere a emotiilor regasite in volumul respectiv. Semnificatia titlului           Opera literara “Leoaica tanara, iubirea” are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara, iubirea” surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca. Tema textului            Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”. Secvente lirice           Poezia cuprinde trei secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala. Compozitia operei           Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip adolescentin “Leoaica tanara, iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”. Sub forma constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.             A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita “natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre lumina, spre soare.          In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita, nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.           Mărcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este subiectiv.           In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei. Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara, iubirea”, urmata de schimbarea brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.           In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe, adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.           Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat “inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.           La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate. In concluzie, opera “Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica neomoderna.            

                                        Lacustră de George Bacovia               Poezia Lacustră face parte din volumul de debut, Plumb, apărut în 1916 şi este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui George Bacovia exprimând prin simboluri şi sugestii trăirile şi stările sufleteşti ale poetului: tristeţea, spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică şi dezolarea. Semnificaţia titlului               Simbolul „lacustră” are drept corespondent în natură o locuinţă temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni şi supusă iminentei prăbuşiri, ceea ce sugerează faptul că eul poetic, expus pericolelor, se autoizolează provizoriu, devenind un însingurat în societatea de care fuge.               Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor poetice specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare.                Ideea poeziei profilează starea de dezolare şi disperare a poetului, dată de imposibilitatea de adaptare şi de supravieţuire într-o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale şi materiale.                 Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor.                Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular: „aud”, „sunt singur”, „dorm”, „mi se pare”, „n-am tras”, „mă găsesc”, „simt”, „mă”, ceea ce atestă încadrarea poeziei în categoria artelor poetice. Structura şi compoziţia textului poetic                Poezia Lacustră este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie perfectă, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua curgerea implacabilă a timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.               Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realităţii ostile.     Strofa I             Incipitul exprimă simbolic ideea de atemporalitate existenţială ca stare de permanenţă sâcâitoare a eului liric, „De-atâtea nopţi”. Eul liric percepe direct -„aud”- ploaia care este atât de distrugătoare de materie, încât efectele sunt apocaliptice: „Aud materia plângând”. Întregul Univers trăieşte un dramatism sfâşietor, motivai solitudinii fiind ilustrat aici printr-o stare de singurătate dorită de eul liric, sintagma „sunt singur” simbolizează, aşadar, o existenţă solitară asemănătoare cu imaginea locuinţelor lacustre.              Strofa a doua este dominată de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce exprimă incertitudinea, nesiguranţa, spaima de dezagregare a materiei sub acţiunea distrugătoare a apei: „parcă dorm”, „tresar”, „mi se pare”, iar scândurile ude sugerează nevroza ca efect al pericolului de prăbuşire spirituală iminentă. Panica şi spaima provocate de izbitura brutală şi neaşteptată a valului, „în spate mă izbeşte-un val”, sunt amplificate până la disperarea eului liric din pricina solitudinii ce se simte ameninţată de un eventual pericol: „Tresar prin somn şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”.              Strofa a treia amplifică starea de nelinişte, de angoasă şi spleen a eului liric prin dimensiunile majore ale istoriei ca unic reper al existenţei umane, „Un gol istoric se întinde”. Lumea dispare, devine hău, neant, infinit, totul se destramă, singura certitudine, „simt”, fiind prăbuşirea, dezagregarea iminentă a Universului sub acţiunea dezintegratoare a apei: „Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”.              Ultima strofă este reluarea primei strofe, în care este schimbat numai versul al doilea, „Tot tresărind, tot aşteptând”, pentru a sugera atemporalitatea, veşnicia şi eternizarea stării de copleşitoare dezolare, de disperare apoteotică a eului poetic din cauza permanentelor pericole ce pândesc continuu existenţa spirituală a lumii.               Poezia Lacustră este simbolistă prin sugestii, simboluri şi stările sufleteşti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, făcând ca această creaţie să fie o confesiune lirică. Prezenţa persoanei I singular inclusă în mărcile verbelor sporeşte confesiunea eului liric implicat total şi definitiv în starea dezolantă care pune stăpânire decisiv şi implacabil pe sufletul lui. Limbajul şi expresivitate textului poetic               Simbolul dominant în poezie este „lacustră”, care are drept corespondent în natură o locuinţă construită de om pe apă şi susţinută pe patru piloni, o construcţie supusă iminent prăbuşirii, prin putrezirea stâlpilor de susţinere. De asemenea, o astfel de locuinţă este una provizorie, singurătatea este totală, dar în acelaşi timp, omul este ferit aici de pericolele ce-l pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.).               Lacustră simbolizează, aşadar, o solitudine doriţi, o autoizolare totală, care va duce inevitabil la prăbuşirea spirituală a eului poetic. Motivul apei este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa bacoviană acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelaşi câmp semantic: ploaia, malul, valul, scândurile ude.                Expresivitatea poeziei este susţinută de muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), „aud”, „sunt”, „mă duce”, „dorm”, „mă izbeşte”, „tresar”, „mi se pare”, „se întinde”, „mă găsesc”, „simt”, „se prăbuşesc” şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil. Gerunziul verbelor auditive, „plouând”, plângând”, sugerează tristeţea profundă, disperarea şi starea de nevroza, care constituie esenţa simţirii poetice.               Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un disconfort psihic şi un suflet aflat în pericol de dezagregare: „ploaie”, „plouând”.              Sugestia şi ambiguitatea poeziei sunt ilustrate prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din stările de disperare, spaimă, nevroză, solitudine ale poetului. Rima este dată de cuvinte cu sonoritate surdă, „plouând”, „plângând”, „gând”, de cuvintele-simbol din câmpul semantic al apei, ce acţionează ca principiu cosmic de dezintegrare: „lacustră”, „plouând”, „plângând”, „ploaie”, „ude”, „val”, „mal”. Prozodia             Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină întreaga poezie, măsura versului fiind de 8 silabe. Rima variază, în prima şi ultima strofă fiind vorba de monorimă, iar în strofele a doua şi a treia rimează numai versurile 2 cu 4, versurile 1 şi 3 fiind fără rimă.              Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalităţii versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoţională.              George Bacovia creează în întreaga sa lirică o „atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului, o descompunere a fiinţei organice”. (Eugen Lovinescu)                

                                                Basmul cult Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna. Basmul cult - este o creatie ampla a genului epic, cu o naratiune liniara, personaje purtatoare de valori simbolice, actiuni care implica fabulosul si supusa unor actiuni conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului. Particularitatile basmului cult : - clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale); - motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului; - specificul reperelor: - temporale (timpul fabulos, mitic); - spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general; - stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea; - cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12); - obiecte miraculoase; - intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist; - conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile; - personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj; - existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in: a) o situatie initiala de echilibru; b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial; c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor; d) actiunea reparatorie (trecerea probelor); e) refacerea echilibrului si raplata eroului.                                                                 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga                                              basm cult           Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.           Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.           Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.          O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.         O alta tarasatura a basmului cult este oralitatea stilului ce se remarca prin : dialog: "- Parca v-a iesit un sfant din gura, Luminate imparate, zise atunci Flamanzila. [...]- Ia lasati, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene."; "Atunci spanul zice ingamfat: - Ei, mosule, ce mai zici? - Ce sa zic, nepoate! Ia, cand as avea eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte;folosirea dativului etic: "Si odata mi ti-l insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in inaltul ceriului si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face spanul pana jos praf si pulbere."; exclamatii, interogatii, interjectii: "Si odata mi t-o insfaca ei, unul de o mana si altul de cealalta, si hai, hai!... hai, hai! in zori de ziua ajung la palat" "- Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!" "Ei, apoi? Lasa-te in sama lor, daca vrei sa ramai fara cap"; -expresii onomatopeice, "si cand sa puna mana pe dansa. zbrr!...pe varful unui munte si se ascunde dupa o stanca (...) si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!... si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna"; "S-odata pornesc ei, teleap-teleap-teleap, si cum ajung in dreptul usii, se opresc putin." adresare directa: "Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati"; -diminutive: "Si daca-ti putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Ma, fetisoara imparatului ne-a tras butucul (...) s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti"; formule specifice oralitatii: "toate ca toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe"; "vorba cantecului"; "Vorba ceea: Da-mi, doamne, ce n-am avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit"; proverbe si zicatori: "Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla"; "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale"; versuri populare sau fraze ritmate: "Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora Iui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-1-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati.", "La placinte,/ inainte/ Si la razboi/ inapoi."; "Voinic tanar, cal batran,/ Greu se-ngaduie la drum!".cuvinte si expresii populare, regionalisme: "m-ai bagat in toate grozile mortii" (m-ai ingrozit -n.n); "n-ai cui banui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua in porneala" (se ducea la pascut - n.n); "a mana porcii la jir" (a sforai - n.n); "hatarul" (placerea - n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli, a se ameti - n.n.); "farmazoana" (vrajitoare, sireata - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleaga" (partea de dinainte a plugului - n.n.);   Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.         Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.         Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.         Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.         Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”         In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.        Personajul principal al operei este Harap-Alb, fiind un personaj pozitiv fiind caracterizat direct de catre narator si de alte personaje, iar indirect este caracterizat din actiunile sale si din relatia cu celelalte personaje. El reprezinta tipul omului naiv si inocent, care dintr-un statut superior decade, insa gratie sufletului bun revine dupa multe incercari la statutul initial.        Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.        Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.        Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii. Caracterizarea directa         Astfel aflam de la inceput, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai unui crai, ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind mentionat decat mai tarziu, ca o consecinta a neascultarii. (“Amu cica era odata intr-o tara de crai, un crai care avea trei ficiori.”/ “Fiu craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros, iese afara in gradina si incepe a plange…”). Tot direct de la narator aflam ca dupa ce acesta a facut milostenie femeii, ea il sfatuieste sa mearga sa ceara costumul tatalui sau, costum pe care l-a imbracat cand a fost mire. Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata calatoria a fost imbracat intrun costum vechi, pornind la drum nu cu o infatisare grandioasa si cu suflet las asemeni fratilos sai ci foarte modest insa cu o atitudine de invingator. Mai apoi dupa ce avansam putin in actiunea propriu-zisa, respectiv dupa sosirea spanului si a lui Harap-Alb la imparatia lui Verde-Imparat, descoperim singura caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, facuta de alte personaje respectiv de catre verisoarele sale, insa tot exprimata de catre narator, atunci cand vorbeau intre ele despre rautatea spanului spunand ca Harap-Alb are o infatisare mult mai placuta decat a spanului semanand mult mai bine cu ele. (“Si din ceasul acela, au inceput a vorbi intre ele (…) ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta…) Caracterizarea directa a lui Harap-Alb este descrisa foarte sumar, autorul axandu-se mai mult pe caracterizarea indirecta, si anume pe trasaturile cele mai frumoase care au iesit la iveala din actiunile sale. Caracterizarea indirecta          Caracterizarea indirecta a protagonistului este extrem de amanuntita, caracteristicile ascunse ale sufletului iesind insusi din actiunile si probele la care este supus pe parcursul operei. Prima proba la care este supus este proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre trasaturile sufletului protagonistului, si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si astfel face o fapta buna care mai apoi va fi recompensata cu ajutor acelei femei care era de fapt Sfanta Duminica, ea ajutandu-l sa treaca de proba din Gradina Ursului si Padurea Cerbului. A doua proba la care este supus fiul cel mic de crai este proba curajului atunci cand trebuie sa treaca podul, confruntandu-se cu ursul cel fioros, actiune imposibila de realizat de catre fratii lui care au dat inapoi, dand dovada de lasitate. De aici reiese a doua trasatura morala a fiului de crai, acesta nelasand imparatia, puterea si grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind evidentiat. Dupa trecerea podului, inainteaza printr-o padure labirint. A treia proba prezenta este proba ispitei care este impartita in trei grade de dificultate. La primul apel al spanului, exact la intrarea in padure, fiul de crai refuza ajutorul oferit, ascultand de sfatul tatalui. Mai apoi dupa ce a dat de greu, fiul cedeaza acesta fiind depasit de situatie. Astfel, deducem ca atunci cand el se confrunta cu o situatie dificila, se panicheaza si uita de sfatul tatalui, dand dovada de naivitate, slabiciune, neincredere, aceste trasaturi atragand dupa ele si pedeapsa prin schimbarea identitatii devenind de acum inainte Harap-Alb (sluga neagra), “Alb” reprezentand tocmai trasaturile negative care l-au facut sa decada.           Dupa sosirea lor la imparatie, caracterul bland, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat cu cel al spanului le fac pe verisoare sa-si deschida mai bine ochii, spunand ca el este mult mai “omenos”. In timp ce spanul il supune pe Harap-Alb la incercari, caracterul lui se intarea tot mai mult chiar daca el nu simtea acest lucru. Mai apoi, in ultima sarcina data de span, respectiv in calatoria sa dupa fata imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism, sacrificandu-se si trecand prin apa, nestricand veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita. Mai apoi, el construieste un loc de adapost pentru niste alibe fara casa si de data asta fiind iarasi recompensat. De aici reiese sensibilitatea lui fata de vietitoarele neinsemnate, dand pentru prima data dovada de profunda maturitate.            Continuandu-si drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luand cu el pe cele cinci personaje, Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, imprietenindu-se cu ei. Ironiile si glumele cu care le raspunde fiecaruia arata un caracter puternic si degajat care poate sa faca haz de necaz in orice situatie insa glumind numai cand este cazul. ( “Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doara nam a te duce in spinare.”) Limbajul folosit este cu preponderenta literar, folsindu-se arhaisme si regionalisme (botit, chilimbot etc.) Sunt folosite cantecele si proverbele pentru a intelege mai bine semnificatia celor intamplate. Gratie prieteniei acordate celor cinci, Harap-Alb reuseste sa treaca de obstacolele intinse de imparatul Ros, si chiar grija care a purtat-o insectelor l-a ajutat sa treaca cu bine peste anumite obstacole. Pana si tovarasia acordata calului il ajuta in ultima cursa lansata de fata imparatului Ros, unde calul trebuia sa se intreaca cu o tuturica pentru a aduce din despicatura mintilor trei smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta. Astfel, gratie caracterului ascuns, sensibilitatii cu care s-a purtat fiecare, totul s-a intors in favoarea lui, ajutandu-l sa treac apeste cursele intinse de celelate personaje participante la actiune (imparatul Ros si spanul). In calatoria de intoarcere incepe a se imprieteni mult mai bine cu fata imparatului Ros ceea ce il descrie ca fiind un om deschis si de incredere, pe aceste doua caracteristici cladindu-se o relatie intre cei doi.        In final, reiese la iveala adevarul, Harap-Alb redevenind fiu de imparat si imparat peste imparatie, cu mai multa experienta, maturitate si putere de decizie.        Caracterizarea in antiteza cu spanul este foarte evidenta din tipologizare, Harap-Alb fiind un personaj pozitiv, iar spanul un personaj negativ, faptele fiecaruia oglindind pana la urma destinul fiecaruia, Harap-Alb domnind pe veci alaturi de o frumoasa fata fiind iubit de toti, iar spanul murind in chinuri de la inaltime.        Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc.       O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.        In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.          In relatie cu calul său, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.          In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).        Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”                                                         

Flori de mucigai de Tudor Arghezi (autor canonic) -arta poetica moderna-              Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea","Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru". Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".           Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.           Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului".              Asocierea celor doua categorii estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana. Structura, compozitie si limbaj poetic              Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.              Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul.            Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".             Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.             In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.             Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.             Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.         Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie.         La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".            

                  Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga                                  opera apartinand modernismului              Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european, gratie fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline maturitati artistice, neegalate- si poate cercetate insuficient- inca. „Drumul poetului e mereu catre izvoare”, spune Blaga, completand: „Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care totusi nu se destrama”, imagine atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de elemente estetice autohtone si forme artistice novatoare.            Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de debut, intitulat ”Poemele luminii”, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.            Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada interbelica, incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci anticlasica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este considerat ca primul poet din cultura romana care reuseste sa sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene.            Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru ingambament (procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul urmator, scris cu litera mica), care demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de prozodie clasica permite exprimarea fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu se supun ritmului clasic, nici nu au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o modalitate directa de transmitere a mesajului filosofic al poeziei.             In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest text dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente intre Univers si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte exista cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii pe calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie prin versurile: „Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns”. Pe de alta parte, exista cunoasterea de tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum insusi poetul subliniaza: „eu/cu lumina mea sporesc a lumii taina”.            Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In acest text, o prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima crezul sau artistic, conceptia sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica esential insusi conceptul de arta poetica, in viziunea sa acesta nefiind inteles ca „mestesug”, ci ca modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune, pe baza lirismului subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita prezenta prin pronumele personal „eu”, regasit de sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul pronominal posesiv „mea”, precum si prin verbele la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”.             O a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea menirii artistului prin intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le adanceasca: „Uneori, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.” Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” si „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”.              Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia, elementele de opozitie si de simetrie, figurile semantice.              Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este definit universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui „eu” ca prim termen al sintagmei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. O trasatura a expresionismului este vitalismul dionisiac (serbari dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan artistic deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele si de a cuprinde universul intreg sunt subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele personal „eu”, ce are rolul de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea operei in lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu strivesc” evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in raport cu universul. Metafora „corola de minuni a lumii” semnifica totalitatea misterelor lumii. Sintagma face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul „corola”, cu forma circulara, dar si la mister, prin continutul semantic al cuvantului „minuni”.               Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei secvente. Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc cunoasterea de tip luciferic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in flori, in ochi, pe buze ori morminte.” Metaforele din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” sintetizeaza frumusetea universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt elemente vegetale, simbolizand frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane, ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii, iar mormintele fac trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister, moartea fiind, dintre toate, cel mai profund.              In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de cunoastere: „Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-”. Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de aceea poetul refuza cunoasterea paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin amplificarea lui prin imaginatie.               Ultima secventa are rol conclusiv „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte” si surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii eului liric, este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul textului.              Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua tipuri de cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin opozitia verbelor „sugruma”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”-cunoasterea paradisiaca opusa sintagmei „lumina mea”-cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea ideii poetice din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, in finalul textului. Se observa ca in final apare conjunctia „si”, „si flori si ochi si buze si morminte”, pentru a evidentia importanta egala pe care poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine si minuni.               Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, „corola de minuni a lumii”, sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si minuni. Prin repetarea seriei de metafore plasticizante „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” se surprinde una dintre temele fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume.               Comparatia ampla „Si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister” sugereaza asumarea cunoasterii luciferice de catre poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata prin repetitia „eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”.             Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere blagiene, evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin ilus-trarea raportului eu-lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie moderne, talentul si forta artistica deosebita ale acestui mare creator roman: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)          

                                Enigma Otiliei de George Calinescu                                               Romanul realist               Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care, prin intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii cotidiene.               La aparitia „Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica. George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin „Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala, moderna.              Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie sociala), interbelic. O prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din „spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv, omniscient. Acesta este deci detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor.              O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este scena primului atac cerebral al lui mos Costache. Naratorul observa cu detasare cum toti membrii familiei care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin casa, cum toti se asaza la masa, mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se intereseze de starea batranului prezent langa ei.             Singura exceptie o constituie Felix si Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui mos Costache.             Naratorul prezinta detasat, neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de caracter ale acestora si modul lor de a gandi.             A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor din opera. Actiunea este prezentata linear, de la venirea tanarului Felix in casa lui mos Costache, pana la plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile tanarului, emotiile, sentimentele fata de Otilia, discutiile importante cu aceasta, privind destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea, in raport cu familia Giurgiuveanu.             Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul secolului XX, reprezentand o adevarata fresca a unei lumi, dar, in acelasi timp si istoria unei formari, fiind urmarit destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai pregatirii profesionale. Tema este realizata prin prezentarea a doua principale planuri epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar celalalt destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul initial „Parintii Otiliei”, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.          Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, actiunea, relatiile spatiale si temporale, conflictul.          Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anuminte roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coordonatelor spatio-temporale.          Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal „Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909” si spatial, prin descrierea strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia, prezinta principalele personaje si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix in doua momente diferite ale existentei lui.            Replica „Aici nu sta nimeni”, rostita initial de mos Costache, reflecta teama avarului de necunoscut, iar in final reflecta destramarea familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.            Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un orfan care terminase liceul la Iasi si voia sa devina medic. El soseste in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu intentia de a o infia. Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un pericol pentru mostenire.            Lupta pentru mostenirea batranului este data de Aglae si de ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa puna mana pe banii lui Costache. Tocmai de aceea ei vin foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca batranul nu o infiaza pe Otilia si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos Costache tine ascunsa in casa o mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are un atac cerebral si atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i moartea. Totusi Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati de arivistul Stanica Ratiu, chiar de sub salteaua bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.             Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Ele sunt realizate in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada Sfintii Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitecturale ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ochiul „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta o anumita casa.            Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului, de la strada la casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate de patrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Strada si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati, burghezi imbogatiti candva si realitate: inculti (aspectul de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale incompatibile), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina). Arhitectura sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.           Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia Medicina si locuieste la tutorele sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi.           In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae impotrva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.            Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu, acel personaj in jurul caruia se construieste actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia celorlalte personaje.            Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include case cu chiriasi si restaurante. Psihologic, personajul pare a se lasa influ-entat de opiniile celor din jur, chiar acestea, de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui Costache pare a-i fi teama de parerea surorii sale, de vorba ei aspra si de sarcasmul ei cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament sau sa nu o infieze.             Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia. Aceasta este evidentiata in numeroase scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o moneda si pretinde ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru Felix, in care trece lucruri pe care nu i le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai, studenti la Medicina, seringi refolosite, construieste o casa pentru Otilia din materiale refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i da bani servitoarei, ca sa cumpere mancare.              Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, izvorata din teama de a fi jefuit. Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, potential atentator la averea sa. Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il face sa ii spuna acestuia, sosit pentru prima oara in casa, la inceputul romanului „nu, nu sta nimeni aici”.                In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem de precaut, deoarece il banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste pantalonii si tine banii permanent la sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul cu bani. Cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe chip, articuland cu disperare: „ba-banii pu-pungasule”.                Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe perspective: pentru Otilia este “papa”, “un om bun”, dar are “ciudateniile lui”, pentru Felix este “un om de treaba, dar cam ciudat”, pentru Stanica este “un pezevenghi”.                In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul personajului pare a se ascunde in replica ce pare de neinteles la inceputul romanului:„noi nu traim decat patru-cinci ani”. Romancierul insusi a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.               “Enigma Otiliei” de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip balzacian, prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii umane care se infrunta, un roman care surprinde moravurile unei categorii a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.          

                                                               Iona de Marin Sorescu drama                     Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.                      Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.                    In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume: “Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi pierde insa ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.”                      De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.                    Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: “Iona, pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care “faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria conditie, dar si prin gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi cumva la lumina.”                  Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva, meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem timpul cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”               Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care incearca pur si simplu sa scape.               O scena semnificativa este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet…”                A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la lumina” )sustin semnificatia simbolica a piesei.                 Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul.                Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul personajului: “Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias”. Si in tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”, evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba schivnicilor de pe fresce.” Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.               Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.                Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.                In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele.” Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.               Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea.               Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi, bucuria de a privy gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o data, finndca „Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.”                 Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : “Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Maretia personajului consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.                  Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de peste.                 Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica, “iona” inseamna “porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica integrata in continutul de idei al textului.                 In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.