Threads tagged with: poveste

                                                                                                 Viespea              Înainte de toate trebuie să știm că viespile fac parte din familia numeroasă a insectelor. Dar ce sunt insectele? Ei bine, să facem cunoștință cu ele.            Insectele sunt animale nevertebrate, adică nu au coloană vertebrală. Ele trăiesc singure sau în colonii. Corpul le este format din cap, torace (sau cosul pieptului sau stern) și abdomen.            Au șase picioare și majoritatea au câte două perechi de aripi. Se înmulțesc prin ouă.   Durata de viață:  Dronele (viespile masculine) aproximativ 22 zile, reginele pana la 12 luni Mediu de viață :  Gospodarii, paduri, pajisti, stanci Nume știintific:   Hymenoptera Mâncarea principală:  Nectar, insecte, omide, fructe Cine vânează/mănâncă acest animal:  Păsări, reptile, mamifere Pe ce continente trăiesc? :  Asia Africa America de Nord America de Sud Australia Europa           Din familia insectelor le vom cunoaște pe următoarele:                                         Viespile                                        Țânțarul                                         Muștele                                      Cărăbușul                                         Lăcusta                                         Furnicile                                         Libelula                                      Buburuza                                         Fluturii                                        Albinele                                                                                                                      Să o cunoaștem pe Viespe                                                                             Viespea are corpul de culoarea galbenă cu dungi negre, foarte asemănătoare cu albinele, numai că viespea este mai mare.                 Viespile trăiesc în colonii, în formă de fagure, care este construit din lemn mărunțit cu mandibulele altor insecte;                 Ele transmit mesaje altora frecându-și antenele una de alta;                 Viespile, comunică producând o substanță chimică numită feromon. Viespile au un ac neted care le permite să-și înțepe dușmanii de câte ori vor.                  Spre deosebire de albine, viespile pot înțepa dușmanul de mai multe ori până să le cadă acul.   ȘTIAȚI CĂ......?           ****        Multe dintre ele îşi fac cuiburi din scoarţă de copac. Unele folosesc nămol, noroi sau chiar şi hârtie produsă din pulpă de lemn. În China antică oamenii au văzut viespile cum îşi construiau cuibul şi au aplicat şi ei aceeaşi metodă la fabricarea hârtiei. În general, locuinţele lor sunt de dimensiuni mari, uneori de circa 50 de centimetri şi se află prin ramurile copacilor, pe acoperişurile clădirilor sau prin tufişuri.             ****        În multe sate japoneze din zonele montane, viespile sunt delicatese, în special larvele. Sunt adesea consumate prăjite, dar şi crude. Ele reprezintă o sursă bună de proteine, iar japonezilor le place să cumpere cuiburi de viespi. Totodată, din larve se produce o băutură lipicioasă şi dulce pe care muncitorii japonezi o consumă, deoarece le oferă energie.                                                                                               Cum tratăm înțepătura viespei?                Înțepătura viespei aduce în organism un venin care provoacă imediat după înțepătură o umflătură, care trebuie curățată uimediat cu spir sau o soluție cu alcool, apă și săpun.              Din păcate există persoane care sunt alergice la înțepătura viespei si în cazul acesta trebuie să fie tratat imediat.               Pentru că am făcut cunoștință cu VIESPEA, poate sunteți curioși să citiți o poveste.....o poveste pe care am să vi-o las puyțin mai jos. Lectură plăcută !!!                                                                                                                                                    Viespea, păianjenul şi prostănacul (poveste birmaneză)           Odată, un băiat se uita cum o viespe încearcă să rupă pânza unui păianjen, căci se încâlcise în ea, iar un prostănac care trecea pe acolo se apucă să tragă viespea din pânză de mila păianjenului care avea să-şi vadă casa distrusă. Dar viespea, drept mulţunire, îl înţepă pe prostănac, făcându-l să rămână şi mai prost de nedumerire şi durere. Băiatul zâmbi şi în sinea lui se gândi că şi viespea, şi păianjenul, şi prostănacul ţin umbră pământului degeaba.          Dar, într-o bună zi, când băiatul fu luat la goană de alţi băieţi mai voinici ca el pentru nu ştiu ce poznă pe care o făcuse, se ascunse într-o peşteră. Tocmai atunci, un păianjen mare îşi lăsă pânza în faţa intrării în peşteră. Trecând pe acolo, celorlalţi băieţi nu le trecu nici prin gând că cel urmărit s-ar fi putut ascunde în peşteră, deoarece pânza era neatinsă.          Amintindu-şi băiatul de ceea ce văzuse cu câtva timp în urmă, îşi schimbă părerea: ”De ceilalţi nu spun nimic, deocamdată, dar văd că păianjenul uneori poate fi de folos omului.” Şi ieşi din peşteră cam stânjenit că era nevoit să rupă pânza păianjenului care-l salvase de la bătaie.         Altă dată, băiatul se pomeni fugărit de un slujitor împărătesc. Dar chiar în clipa când omul întinse mâna să-l prindă, o viespă îl înţepă atât de tare, încât îşi trase braţul şi, văicărindu-se de durere, îi dădu răgaz băiatului s-o poată lua la sănătoasa. ”Văd că şi o viespe îţi poate fi cândva de folos” gândi băiatul.            Trecu vremea. Băiatul se făcu mare. Era numai bun de însurătoare. Şi tatăl lui găsi o fată bogată, da tare urâtă. În schimb, feciorul era îndrăgostit de altă fată, nu prea bogată, dar frumoasă foc. Se tot gândea băiatul cum să facă să scape de necaz. Şi deodată îi veni un gând.         – Tată, mă duc acasă la mireasa pe care mi-ai ales-o dumneata! îi spuse bătrânului.         Şi bătrânul se arătă fericit că băiatul se hotărâse să-i dea ascultare, căci nu ştia ce plănuise fiu-său. Se duse, într-adevăr, acasă la viitorii socri. Dar cum se purtă el oare acolo? Făcu pe prostănacul. Dădu nişte răspunsuri care mai de care mai prosteşti. De socri nu mai spun…ce părere îşi făcură! Dar până şi fata, cât era ea de urâtă, tot nu mai căzu la învoială să-şi împartă viaţa cu un prostănac ca el, după cum se dovedi a fi în faţa ei. Aşadar, băiatul scăpă cu faţa curată. Căci, îi spuse el tatălui, nu era el cel care nu voia să ia fata bogată, ci fata bogată îl respingea; şi atunci taică-său nu mai avu ce spune. Iar fiul se convinse că, la urma urmelor, şi un prostănac poate fi de folos!       Aveți la atașamente o plansă cu imaginea viespei de lipit pe caiete si povestea în format word            

                                                                                                                                                                             Izvorul fermecat de Călin Gruia                        Cică demult, pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, trăia undeva la poalele munţilor, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să ştiţi că nu cu una cu două se potcovesc caii năzdrăvani; de aceea, câţi ucenici veneau la el să înveţe meşteşugul, nici unul nu rămânea mai mult de o zi.                 Nu ştiu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un băiat îndrăzneţ şi priceput, care învăţă meşteşugul într-un ceas şi după aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!           [...] Meşterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi ca pe copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveştile. Dacă vreun călător începea o poveste, atunci ucenicul se aşeza pe o buturugă, îşi proptea tâmplele în palme, se uita în ochii drumeţului fără să clipească, fără să scoată o vorbă, fără să-i pese că trecea vremea. Şi potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lăsa noaptea şi calul rămânea nepotcovit.           Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meşterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur şi argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, şi care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.     - Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?   - Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?           Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că sluţenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-una din zile meşterul său.   - Nu cumva eşti puricele năzdrăvan?   - Da, eu sunt.   - Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar aşa de greu...   - Dar nici uşor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci şi nouă ocale de fier. Numai aşa mă simt uşor şi pot zbura în slava cerului ca să aduc poveşti.            Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari şi un gând năstruşnic îi veni în minte.   - Fii fără grijă, te potcovesc îndată. Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite şi să sufle în cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroşi. Apucă apoi ciocanul şi începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.         Nu trecu multă vreme şi prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. După fiecare potcoavă de nouăzeci şi nouă de ocale, puricele spunea că se simte din ce în ce mai uşor, şi că abia aşteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă potcoavă, nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu nădejde.        [...] ÎI purtă puricele peste ape întinse şi întunecate, peste munţi păstioşi, peste cetăţi şi împărăţii, zburând în jos, zburând în sus, zburând ca vântul, zburând ca gândul, dintr-o parte în alta a lumii, chipurile să-l sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de poveşti. Ucenicul nu se da bătut.   - Ori mă duci să-mi arăţi de unde iei poveştile, ori rămân călare pe tine până ţi s-or toci potcoavele de nori şi văzduh.         [...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta zbor prin ţări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, după vreme îndelungată, simţind că puterile îi slăbesc din ce în ce mai mult şi că potcoavele i se tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:   - Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce acolo unde voieşti, căci m-ai biruit...         Şi, încovoindu-şi picioarele subţiri ca aţa, sări din vârful unui munte într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri semeţe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presărate pe pajiştea verde a văii, iar miresmele lor scăldau ca într-un abur copacii drepţi ca lumânările. Totul în acea vale părea nemişcat: şi floare, şi iarbă, şi ram. Stâncile de la poalele munţilor, albe ca omătul şi bătute cu litere scumpe, păreau că ascultă şi ele împreună cu florile şi copacii un cântec fermecat, care nu semăna cu niciun cântec auzit vreodată. Venea cântecul din înaltul munţilor, din adâncul pământului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune.        Mai degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că ajunsese în lumea poveştilor. Poate că de aceea toate în jur săreau cuprinse de vraja cântării: şi munţii înalţi, şi stâncile albe, de la poalele lor, şi copacii, şi iarba, şi florile, şi pământul de sub tălpile lui.          Cântecul era nespus de frumos şi parcă nu se mai sfârşea.          [...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveştilor. Cântecul fermecat îl însoţea peste tot locul, când vesel ca pârâul, când duios ca foşnetul frunzelor, când liniştit ca rădăcinile lor. Şi tot umblând băiatul prin acele locuri tainice şi necunoscute, se pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea şipotul cu totul şi cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când se aplecă să bea, altă ciudăţenie: din şipot nu curgea nicio picătură de apă. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndată. Prin şipotul de aur curgeau poveşti şi legende.         Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale păsărilor, poveştile munţilor, poveştile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfârşea o poveste, începea alta, şi apoi alta, care de care mai minunată şi nemaiauzită. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă şi uită de sine, uită de tot. Nu vedea nimic în jur, nici când soarele răsărea şi apunea, nici când luna cobora în pârâiaşul din vale, nici când frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici şuierul crivăţului pe crestele munţilor, nu simţea bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta poveştile şi legendele care se împleteau cu cântarea aceea măiastră din inima lui. Şi cum se sfârşea o poveste, începea alta, şi el n-avea de unde să ştie că în jurul izvorului cu şipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alţi nori se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început drepţi ca lumânările erau aplecaţi, bătrâni şi scorburoşi şi că alţi copaci tineri se ridicaseră demult, drepţi ca lumânările, spre piscurile semeţe ale munţilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum isprăvea o legendă, începea alta şi pe nici una n-o spunea de două ori. Izvorul cu şipotul de aur curgea parcă drept în inima ucenicului şi poveştile auzite se aşezau una peste alta sub fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un singur lucru: să audă cât mai multe poveşti, cât mai multe, ca apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără sfârşit. De câte ori a încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă poveste şi o vrajă nelămurită îl ţinea acololegat cu funii nevăzute.        Într-o zi se ridică în picioare şi voi să plece, dar picioarele îi rămăseseră nemişcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului cu şipotul de aur". Se rezemă din nou s-o asculte.          Şi din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa de vraja acelor locuri, ca să poată duce mai departe poveştile în lume. Nu mai stătu pe gânduri şi, cu un cosor ce-1 avea în cingătoare,prinse să sape, să vadă adâncimea şipotului de aur în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune cât o fi săpat. Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri şi cântecul şi ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la marginea unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise. Fruntea îi era grea şi fierbinte. Se aplecă să ia apă să şi-o răcorească. Pe dată însă se feri şi scoase un strigăt de uimire. Îşi văzuse chipul în apă. Părul îi era alb ca omătul, obrajii zbârciţi, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri şi limpezi aşa cum şi-i ştia el.         Trecuseră, se vede, mulţi ani fără să-şi dea seama. Îşi aduse aminte de meşterul potcovar. Porni să-l caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de potcovar. Îi întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:   - Nu ştii unde s-a mutat potcovarul?   - Care potcovar, moşule?   - Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos... Caii năzdrăvani...   - De aşa minune nu se pomeneşte prin părţile noastre. Dar să-1 întrebăm pe cel mai bătrân om din sat.         Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe a văzut şi auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneală.         S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-şi poate afla meşterul, dar fiind înţelept nu i-a fost greu să priceapă că vremea măturase de mult cenuşa potcovarului. În cele din urmă porni prin ţară să spună poveştile pe care le auzise în valea aceea minunată.        

                       Nuielusa de alun de Calin Gruia             A fost odată la marginea unei păduri, un bordei în care trăia o femeie săracă, ce avea doi copii, un băiat şi o fată. Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat Mugurel.          Într-o zi, după ce Sprinteoara îşi termină treburile prin casă, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Şi cum mergeau, ei se afundau tot mai mult în pădure ; uitându-se pe sub copaci numai iată că zăresc o ciupercă mare şi frumoasă într-o vâlcea. Dar când să se aplece s-o rupă, n-o mai găsiră acolo. Când se uitară în jur zăriră ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se depărta.           Şi aşa au mers ei au mers, până au ajuns într-o poiană mare, unde erau multe ciuperci. Aici copacii erau strâmbi şi aveau frunze lungi şi subţiri, ce se mişcau ca nişte degete. Sprinteoara vru să-l cheme pe Mugurel care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, căci se auzi un vuiet atât de puternic, de se aplecară copacii cu frunzele la pământ şi o arătare ciudată se repezi asupra lui Mugurel şi-l ridică în sus deasupra norilor. În pădure se făcu tăcere. Copacii îşi strânseră frunzele, potecile se întunecară.            Sprinteoara o porni la fugă, strigând după ajutor. Cărările însă îi erau necunoscute. Se rătăcise. Abia târziu ieşi intr-un luminiş. Căută drumul spre casă, dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Şi tot umblând, Sprinteoara văzu în faţa ei legănându-se un alun. Nu adia niciun vânt şi totuşi alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine să-l mişte oare? Ba încă, lucru şi mai ciudat, la fiecare legănare îi cădeau de pe ramuri câteva frunze care se îngălbeneau văzând cu ochii.   — Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara.   — Nu te uita că mă legăn cînd nu bate vântul şi-mi îngălbenesc podoaba în toiul verii, grăi alunul, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile şi frunzele.   — Un vierme? făcu Sprinteoara. Dacă pot, am să te ajut.            Fata începu să sape pământul tare, cu un băţ ascuţit. Rădăcinile alunului erau adânci, dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele şi nu-l stârpi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ şi minune ! Alunul îşi lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi şi înflori.   — Mulţumesc fată bună, că m-ai scăpat, spuse alunul, aplecându-şi un ram înflorit. Rupe de aici o nuieluşă. Cu atât te pot răsplăti. Poate îţi va fi de folos în drumul tău … Cu nuieluşa aceasta, de vei atinge copacii uscaţi, vor înflori pe dată şi vor lega rod. Sprinteoara luă nuieluşa de alun, o băgă în sân şi o porni la drum. Şi merse, şi merse multe zile la rând şi tot atâtea nopţi, întrebând izvoarele, păsările, dacă nu cumva ştiu ceva de frăţiorul ei, dar nimeni nu-i putu răspunde. Şi după atâta umblat, iată că ajunse într-o pajişte verde şi se aşeză să se odihnească. Şi cum sta fata pe gânduri, numai că aude un foşnet. O namilă de şarpe se târa prin iarbă. Uneori şarpele se oprea, îşi ridica capul şi arunca în văzduh, ca un bici, o limbă despicată. Ochii îi străluceau ca jăratecul, iar printre dinţi scotea un fluierat ascuţit. Se îndreptă către un tufăriş. Acolo era un cuib de pasăre, iar în cuib câţiva pui golaşi încremeniţi de spaimă. Sprinteoara scoase nuieluşa de alun şi atinse cu ea un rug uscat de mure; şi pe dată în calea şarpelui răsări o tufă de mure şi încolăcindu-se asupra şarpelui, îl prinse ca într-o ţesătură încâlcită. Când şarpele nu mai putu mişca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un băţ şi lovindu-l de câteva ori zdravăn în cap, îl lăsă fără suflet.     Nu mult după aceea, Sprinteoara auzi un fâlfâit de aripi. O pasăre cu penele de argint coborî la cuib şi după ce-şi roti ochii şi văzu şarpele ucis, spuse:   — Cum să-ţi mulţumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puişorii de la moarte?   — Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aş putea găsi pe fratele meu?   — Am zburat azi departe şi l-am văzut închis pe frăţiorul tău, împreună cu alţi copii. Ca să ajungi până acolo îţi trebuie opinci de fier şi îndrăzneală de voinic. Frăţiorul tău a fost furat de Baba Cloanţa şi acum stă închis intr-un munte de cremene neagră. Şi în fiecare zi el coboară în fundul pământului să caute mărgăritare pentru zgripţuroaică, iar muntele e ferecat şi păzit de o lupoaică cu dinţi de oţel şi ochi neadormiţi. Ţine pana asta, când vei fi la greu o pui în palmă. Şi acum porneşte spre Miază-Noapte. Fii însă cu băgare de seamă, zgripţuroaica e tare vicleană şi nu o vei putea doborî decât cu sabia uriaşului. Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva dar pasărea îşi luase zborul.     Şi a mers Sprinteoara, şi a mers, zi de vară până în seară şi abia intr-un târziu, se aşeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunele. Cînd se uită mai bine într-o vale, văzu un om mare, mare, înalt de vreo douăzeci de coţi şi care cu o ghioagă lovea stâncile şi munţii. Munţii se prăvăleau, stâncile se sfărâmau în bucăţi, pământul se cutremura. Uriaşul lovea în pietre de săreau mii de scântei şi se văicăreau: „Dac-ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aş dărui orice mi-ar cere. Căci viespea îmi mănâncă vederea“.           povestea audio o gasesti aici......     https://latimp.eu/1-nuielusa-de-alun-2-povestea-pupezei-de-calin-gruia-povesti-pentru-copii-audio-la-microfon-vinil/      

  Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui            Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.         Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.         Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane  opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.           Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).             Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.             De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.            Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.            Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.            Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.              Deznodământul legendei este înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei.              La finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.