Alchimia sau căutarea perfecțiunii de OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

CAPITOLUL XI

Orgoliu şi smerenie

Vanitatea se arată bună, amabilă, generoasă; ea merge peste tot pentru a fi văzută, ea face bine pentru a fi remarcată, este serviabilă pentru a fi apreciată. Dar celui care o manifestă îi este dăunătoare, asta este sigur. În schimb, în ceea ce priveşte orgoliul, el nu-i este nimănui de folos; nici măcar celorlalţi. Cel orgolios este dur şi dispreţuitor, el vrea să fie apreciat şi respectat fără să facă nimic pentru altcineva. Satisfăcut de buna părere pe care o are despre el însuşi, el nu se duce să se prezinte în faţa celorlalţi, ci vrea ca ceilalţi să se deranjeze până la el pentru ca să îl descopere. El este ca vârful muntelui, solitar, de gheaţă. Trebuie să urci pentru ca să îl găseşti şi chiar şi atunci rămâne deseori inaccesibil şi ascuns. Iar atunci când constată că nu i se acordă nici respect şi nici aprobare, că nu este recunoscut ca o fiinţă superioară, el se închide şi se întunecă. La cel vanitos există cel puţin o lumină… o lumină nu prea grozavă, ce-i drept, dar cel puţin face ceva pentru ca să strălucească. Cel orgolios este întunecat, este sub semnul lui Saturn, cât timp cel vanitos este mai curând sub semnul lui Jupiter.

Dacă se studiază această problemă din punct de vedere frenologic, se va observa că centrul vanităţii este situat pe lateralul craniului, în timp ce orgoliul este situat pe axa mediană puţin mai la spate. Dar vanitatea şi orgoliul nu îi sunt proprii numai omului; le vedem apărând deja la regnul vegetal şi la cel animal. Dintre animale, găina este vanitoasă, în timp ce cocoşul este orgolios. Dintre vegetale, pepenele este vanitos şi dovleacul este orgolios, roşia este vanitoasă şi prazul este orgolios. La oameni, femeia este mai curând cea vanitoasă şi bărbatul cel orgolios. O femeie orgolioasă este un bărbat deghizat şi invers. Pentru o femeie este mai potrivit să fie vanitoasă. În fiinţa noastră interioară întâlnim atât orgoliul cât şi vanitatea: intelectul este înclinat spre orgoliu, inima spre vanitate. Pe măsură ce se dezvoltă, intelectul devine orgolios, el se izolează de ceilalţi. Inima, din contră, este vanitoasă, simte nevoia de a arăta tot ce are sau tot ce ştie să facă.

Se poate spune că Iniţiaţii din Antichitate se caracterizau prin orgoliu: ei doreau să păstreze cu gelozie toate secretele şi ţineau mulţimea departe de mistere. În zilele noastre, din contră, Iniţiaţii au tendinţa să reveleze totul, să dăruiască totul. Priviţi, toată Ştiinţa Iniţiatică este acum expusă la lumina zilei; s-ar putea afirma deci, că Iniţiaţii contemporani sunt mai curând vanitoşi. Să spunem astfel, dacă vreţi, că şi eu sunt vanitos, da, şi că graţie vanităţii mele voi învăţaţi de la mine multe lucruri, ceea ce nu ar fi cazul dacă aş fi orgolios.
Dar, să ne oprim acum asupra orgoliului care este într-adevăr defectul cel mai greu de învins, chiar şi pentru un Maestru sau pentru un Iniţiat. Mulţi oameni care au urcat, de exemplu până în vârful unor munţi înalţi, au constatat că, acolo sus multe dintre slăbiciunile şi dorinţele lor inferioare îi părăsiseră, ei se simţeau mai mari, mai dezinteresaţi, mai generoşi. Un singur lucru nu îi părăsea: orgoliul. Ca şi copacii care nu pot rezista deasupra unei anumite altitudini, tendinţele noastre inferioare nu rezistă la o anumită elevare spirituală, cu excepţia orgoliului care, ca lichenul agăţat încă de stâncile cele mai înalte, îi acompaniază pe Sfinţi şi pe Iniţiaţi până la ultimul lor grad de evoluţie.

Este destul de uşor să te eliberezi de toate celelalte defecte, dar de orgoliu este deosebit de dificil, cu atât mai dificil cu cât el este capabil să îmbrace toate aparenţele, chiar şi cele virtuoase, cele mai luminoase. Câţi nu sunt aceia care au căzut deja din cauza orgoliului lor, mândri de ştiinţa lor, de puterea lor, de sfinţenia lor! Cu toată înţelepciunea lor, ei nu au observat că inima lor se împietrea şi unii chiar au sfârşit prin a crede că ei erau Dumnezeu pe pământ. De aceea este recomandabil ca discipolul să se ferească încă de la început.
Ce este orgoliul? Un mod de a ţine capul şi de a privi. Bineînţeles, iată o definiţie pe care nu o veţi găsi în nici un dicţionar. Dar de ce nu aş avea dreptul să am definiţii proprii? Şi umilinţa este tot un fel de a ţine capul… veţi înţelege îndată. Să presupunem că obişnuiţi să priviţi mereu numai în jos, ce veţi vedea? Animale, insecte, microbi, adică proşti, nebuni, criminali. Comparându-vă cu ei, vă veţi găsi inteligent, genial, o perfecţiune şi veţi începe să-i dispreţuiţi pe ceilalţi, să doriţi să-i striviţi. Iată orgoliul: o comparaţie cu cei ce se află sub voi. Smerenia este atitudinea inversă: ea constă în a privi în sus, în a ridica ochii către toate făpturile superioare… şi comparându-vă cu ele, vă veţi găsi foarte mic.

Tradiţia iniţiatică povesteşte că Lucifer era cel mai mare şi cel mai frumos dintre Arhangheli. În puterea sa, a început să creadă că este egalul Domnului şi a vrut chiar să Îl detroneze. Şi acesta este tot orgoliu: a ne crede egali cu o fiinţă care ne depăşeşte şi să dorim să o înlocuim. Văzând aceasta, un alt Arhanghel s-a ridicat şi a spus: “Cine este asemenea Domnului?” în ebraică “Mi (cine) – Ka (asemenea) – El (Dumnezeu)”. Atunci Domnul, care se spune că privea scena, a spus: “De acum înainte te vei numi Mikael (Mihai) şi vei fi conducătorul oştilor cereşti”. Dacă orgoliul l-a făcut să cadă pe cel mai mare dintre Arhangheli, care în căderea lui a antrenat şi alţi îngeri, cu atât mai mult el poate produce căderea oamenilor.

Pentru a scăpa de orgoliu trebuie să facem eforturi şi să cunoaştem cele două naturi ale noastre, cea superioară şi cea inferioară, individualitatea şi personalitatea despre care v-am vorbit deja de atâtea ori, şi să învăţăm să lucrăm cu ele. Numai cu această condiţie vă puteţi păzi de orgoliu. Exact ca şi în cazul vanităţii, al furiei, al forţei sexuale: în loc să fiţi învinşi, subjugaţi de orgoliu, îl puteţi domina dându-i de lucru. Nici eu nu mă simt apărat dacă nu fac acest lucru. Umanitatea duce cu ea acest orgoliu de milioane de ani, dar el îşi are raţiunea de a fi, şi învăţând să-l dominăm pentru a-l pune la lucru, putem scăpa de el.
Prima condiţie pentru a fi stăpân pe orgoliu este a şti să-i recunoşti manifestările. Dar mulţi oameni iau orgoliul drept umilinţă şi invers. Atunci când văd un om care stă în faţa celor puternici din această lume cu o atitudine servilă pentru că se simte sărac, neştiutor şi slab în comparaţie cu ei, ei spun că el este umil. Dar când întâlnesc pe cineva care vrea să realizeze Împărăţia Domnului, spun: “Ce orgoliu!” Nu, ei se înşeală. Primul nu este umil: el se înclină în faţa celui bogat şi puternic din cauza slăbiciunii lui sau din nevoie, căci nu poate face altfel, dar dăruiţi-i puţină bogăţie şi puţină forţă şi veţi vedea atunci dacă este într-adevăr umil!

Nu trebuie să ne încredem în atitudinea unora pe motiv că, pentru moment, nu fac rău nici unei muşte. Ei sunt docili; dar docili faţă de cine? Câţi nu sunt ca aceia care în momentul în care ajung să posede mijloacele de a se impune, îşi spun: “Cutare şi cutare mi-au făcut rău altădată, las’că le dau eu lor acum o lecţie!” şi se răzbună. Dacă un om, atunci când a primit în mână bogăţia şi puterea rămâne înţelegător, accesibil, se poate spune că umilinţa sa este reală, autentică. Dar atâta vreme cât această experienţă nu a fost făcută, nu putem fi siguri de nimic.
Priviţi, deasemenea, anumite persoane aşa-zis umile, în diferite încercări. Câte din ele, în faţa celor mai mici dificultăţi nu se revoltă împotriva Domnului sau chiar îi neagă existenţa! Adevărata umilinţă nu este să te înclini în faţa celor puternici, a celor bogaţi, a călăilor, ci în faţa lumii divine, în faţa Domnului, să respecţi tot ce este sacru, să-l păstrezi în tine şi în jurul tău. Câţi nu se cred umili, în timp ce calcă în picioare legile divine! Nu, umilinţa este serviciul absolut, disponibilitatea absolută, este supunerea absolută faţă de Creator.

În opinia unora, Iisus era orgolios pentru că spunea: “Eu sunt fiul Tatălui”, gonea negustorii din Templu cu un bici şi îi numea pe farisei “soi de vipere”, “fii ai diavolului”, “morminte spălate”… În realitate, El nu era orgolios, căci se supunea celor hotărâte în Ceruri şi în faţa celor mai cumplite suferinţe a spus: “Tată, facă-se voia Ta şi nu a mea”.
Orgoliosul este acela care îşi închipuie că el este totul, că el nu depinde de nimeni şi de nimic, exact ca şi o lampă care ar pretinde că ea este cea care dă lumina, fără să se gândească că, dacă centrala electrică va înceta să-i mai furnizeze curentul electric, va rămâne întunecată. Orgoliosul crede că el este izvorul fenomenelor ce se petrec în el; de aceea, pentru a scăpa de orgoliu, Iniţiatul care obţine o victorie spirituală nu trebuie să spună: “Eu sunt cel care am reuşit!” ci “Doamne, Tu eşti cel care ai reuşit prin mine… Fie ca gloria să revină numelui Tău!”.
Omul umil ştie că el nu este o fiinţă izolată, că nimic nu depinde de el şi că, dacă nu rămâne legat de Cer, nu va avea nici forţă, nici lumină şi nici înţelepciune. El simte că este o za dintr-un lanţ infinit, conductorul unei energii cosmice care vine foarte de departe şi care curge prin el către ceilalţi oameni. Omul smerit este o vale stropită cu apa care coboară de pe înălţimi pentru a fertiliza câmpiile, el primeşte forţele care izvorăsc în munţi şi atunci cunoaşte abundenţa. În timp ce cel orgolios, care crede că depinde numai de el, sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, prin a pierde totul. Încă nu a fost înţeleasă toată bogăţia umilinţei.

Orgoliul este un defect al intelectului şi dacă vreţi să vedeţi una dintre cele mai strălucitoare manifestări ale orgoliului în lume, ascultaţi-i vorbind pe oamenii de ştiinţă, pe filozofi, pe artişti, pe oamenii politici, atunci când îşi prezintă ideile, punctele lor de vedere, crezul lor: toţi sunt convinşi că sunt singurii care au dreptate, care gândesc corect, şi sunt gata să-i masacreze pe ceilalţi pentru a face să triumfe convingerile lor. Istoria este plină de aceşti oameni care, convinşi că ei sunt cei care se află în posesia adevărului, sau măcar de a fi braţul drept al Domnului, şi-au permis să devasteze oraşe întregi, să masacreze populaţia. Priviţi doar Biserica cu Inchiziţia. Toţi acei preoţi, acei episcopi s-au crezut atât de superiori încât şi-au permis să-i extermine pe cei pe care i-au considerat că greşesc. Ce orgoliu, ce prezumţie!
Atâta vreme cât îşi închipuie că punctele lor de vedere sunt cele mai bune şi se pronunţă în orice problemă într-o manieră care nu admite replică, oamenii nu vor face altceva decât să comită erori. Căci, această atitudine este contrarul unei atitudini inteligente. Adevărata inteligenţă este umilinţa, adică să recunoaştem că există fiinţe deasupra noastră care ne depăşesc şi care pot înţelege lucrurile mai clar, mai pur, şi mai divin decât noi. Numai un idiot îşi poate închipui că felul lui de a vedea lucrurile este absolut. Omul inteligent va spune: “Iată, pentru moment gândesc aşa, sunt aşa, înţeleg aşa. Dar asta nu înseamnă că nu există alte fiinţe mai evoluate, care sunt capabile să mă înveţe sau să mă ajute. Voi merge să le caut.” Iată adevărata inteligenţă.

Dar unde întâlneşti fiinţe care să judece atât de înţelept? Câţi nu sunt aceia care îşi varsă sângele şi îşi sacrifică viaţa (sau pe cea a altora) doar pentru a demonstra că ei au dreptate! Căci din nefericire, nimic nu produce mai multe conflicte între oameni decât dezacordul asupra ideilor. Toţi sunt dispuşi să se accepte unii pe alţii cu slăbiciunile şi lipsurile lor, dar de îndată ce ideile lor politice, filozofice sau religioase diverg şi se opun, războiul e gata. Priviţi lumea: câtor fiinţe excepţionale nu li s-au recunoscut virtuţile şi sfinţenia numai pentru că aveau puncte de vedere diferite! Au fost decapitaţi ca nişte hoţi ordinari, fără nici o consideraţie pentru valoarea lor morală. Orgoliul te face orb la virtuţile celui ale cărui opinii vrei să le combaţi. Orgoliul este cel care aţâţă fiinţele unele împotriva altora, şi umilinţa este cea care restabileşte armonia între ele.

Înţelepciunea, inteligenţa, adevărata inteligenţă divină, o posedă fiinţele umile, cele care nu se încred numai în elucubraţiile intelectului lor. Atâta vreme cât intelectul vorbeşte, discută, face zgomot şi ocupă el singur tot locul, mentalul superior nu mai poate să-şi spună cuvântul. Singur mentalul superior ne permite să înţelegem scopul divin pentru care omul a venit pe pământ şi nu numai să-l înţelegem ci să-l şi realizăm. Lipsit de această umilinţă, care permite să ne proiectăm dincolo de intelect, omul va trece mereu pe lângă esenţial. Doar atunci când va fi reuşit să reducă pretenţiile nesăbuite ale intelectului, el va da mentalului superior posibilitatea de a se manifesta, şi splendoarea universală se va descoperi în faţa privirii sale uimite.

Toţi cei care sunt convinşi de dreptatea absolută a opiniilor lor, sunt orgolioşi. Veţi spune: ”Atunci niciodată nu trebuie să ne gândim că avem dreptate?” Bineînţeles că da, şi eu vă voi da metoda pentru ca acest gând să nu antreneze o atitudine de orgoliu. Dar mai întâi este necesar să aveţi idei clare asupra naturii inteligenţei, ca şi asupra originii punctelor voastre de vedere, a opiniilor.
Inteligenţa noastră nu este altceva decât suma, sinteza multor mii de centre şi organe care se află în noi, a tuturor tendinţelor, pulsiunilor pe care le transformăm din încarnare în încarnare de milioane de ani, este un rezumat al tuturor facultăţilor şi capacităţilor pe care le posedă celulele care compun organismul nostru, iar cu cât celulele sunt mai evoluate, mai sensibile, mai armonioase, cu atât inteligenţa noastră este mai dezvoltată. Iată ceea ce trebuie înţeles. Inteligenţa nu este un atribut separat, distinct, independent de ansamblul fiinţei umane, de celulele sale, de organele sale. De aceea, a gândi corect nu necesită numai un efort al intelectului, este în realitate rezultatul unei întregi discipline de viaţă.
Să mergem mai departe. Care este originea acestei inteligenţe pe care noi o posedăm?

Ea este reflectarea Inteligenţei Cosmice. Dar este o reflectare imperfectă, căci trecând prin toate celulele noastre care sunt adesea prada dezordinii pasiunilor noastre, bineînţeles că este limitată şi întunecată. Inteligenţa Cosmică nu se poate manifesta perfect printr-un individ care nu ştie încă să-şi stăpânească mişcările instinctive; dar cu cât se purifică, se perfecţionează cu atât mai mult creşte capacitatea lui de a sesiza şi a capta lumina acestei inteligenţe.
Din moment ce inteligenţa este o consecinţă a stării în care se află toate celulele corpului său, discipolul trebuie să vegheze să le menţină într-o stare cât mai armonioasă, fiind atent la calitatea hranei sale fizice, dar mai ales a celei psihice (la senzaţiile sale, la sentimentele sale, la gândurile sale); altfel el rămâne închis celor mai mari revelaţii. Nu există un alt mod de a-ţi ameliora inteligenţa, decât prin a-ţi îmbunătăţi felul în care trăieşti. Eu am crezut aceasta întotdeauna, am ştiut-o întotdeauna şi întotdeauna am lucrat în acest sens.

Când văd câteodată persoane care îşi dau cu părerea asupra unor subiecte despre care nu ştiu nimic, cu certitudinea absolută asupra adevărului pe care îl susţin şi care sunt gata să-i extermine pe ceilalţi şi să se distrugă pe sine în numele convingerilor lor, sunt uluit. Ei nu-şi vor pune niciodată întrebarea: ”Şi dacă mă înşel? Poate că nu sunt chiar atât de evoluat, atât de purificat, de receptiv. Oare am dreptul să fiu atât de convins? Trebuie să mă asigur: voi mai studia.” A, nu, nu, ei îi vor ucide pe ceilalţi, se vor ucide şi pe ei, dar nu vor renunţa la părerile lor.
Dar cum pot oare oamenii să fie într-atât de convinşi că au dreptate în toate, în evenimente, în religie, în politică, în dragoste?… După câţiva ani îşi schimbă complet părerile şi din nou cred că au dreptate. În tinereţe au gândit într-un fel, adulţi gândesc altfel şi la bătrâneţe vor gândi iar altfel. Atunci de ce ţin atât la ideile lor? Ar trebui să-şi spună: ”Din moment ce mi-am schimbat părerile până acum de mai multe ori, cine îmi dovedeşte că de data asta am dreptate?” Chiar şi la 99 de ani trebuie să ne spunem: ”Aştept încă pentru ca să mă pronunţ. Poate că de azi în câteva mii de ani, voi vedea lucrurile mai clar. Mi-am schimbat de atâtea ori părerile în cursul vieţii!”. Trebuie să fim într-adevăr convinşi, dar nu de capacităţile noastre de a judeca, căci ele sunt limitate, incomplete. Mai trăiţi încă puţin şi vă veţi schimba încă de câteva ori părerile.

Acum, că aţi înţeles cât suntem toţi de ameninţaţi de orgoliu, luaţi-vă precauţiuni pentru a nu fi atinşi: în fiecare zi încercaţi să priviţi în sus, să vă comparaţi cu fiinţele care vă depăşesc, Arhanghelii, Divinităţile, şi veţi vedea că nu sunteţi mare lucru. De aceea în loc să vă daţi cu părerea asupra tuturor subiectelor spunând: ”După părerea mea, este aşa… În opinia mea…” încercaţi să cunoaşteţi opinia Ştiinţei Iniţiatice, a Marilor Maeştri ai umanităţii, întrebaţi-i cum văd ei lucrurile pentru ca ei să vă comunice lumina lor. Toţi se înşeală atâta vreme cât nu s-au dus să-şi verifice opiniile, modul lor de a vedea lucrurile, comparându-le cu Inteligenţa Cosmică. Istoria este cea care dovedeşte că după ani de zile se observă că au comis erori mari.

Deci, iată cea mai bună metodă pentru a rezista orgoliului. Ştiind că din cauza erorilor pe care le-aţi putut comite în încarnările anterioare, aveţi în această existenţă o inteligenţă foarte limitată şi că a vă baza pe ea însemnează a vă lăsa pradă catastrofelor, trebuie să cereţi permanent părerea lumii divine. În fiecare zi obişnuiţi-vă să priviţi în sus şi să spuneţi: ”Iată ce gândesc eu despre acest subiect, despre această persoană. Am oare dreptate? Luminaţi-mă”. În acel moment, nu numai că nu mai puteţi fi orgolioşi, dar primiţi răspunsuri clare şi adevărate şi sunteţi pe drumul cel bun. Să nu credeţi niciodată că aţi atins perfecţiunea, nu, voi mergeţi doar pe drumul către perfecţiune. Trebuie să fiţi foarte atenţi căci atâta vreme cât nu aţi ajuns încă în vârf, puteţi încă să vă înşelaţi.
De altfel, se poate spune că toţi aceia care nu lucrează cu adevărat pentru ca să-şi transforme modul de viaţă, care continuă să se lase hărţuiţi de dorinţele lor inferioare, chiar dacă cer Cerului să fie luminaţi, primesc un răspuns eronat; nu este vorba de intuiţie, ci de o impresie mincinoasă. De ce? Pentru că răspunsul Cerului trecând prin toate straturile lor impure pe care le-au acumulat, suferă o deformare.

Exact ca atunci când scufundăm un baton în apă: el ne pare frânt. Da, chiar şi sfaturile lumii divine, dacă trec prin straturi de impurităţi, se deformează. Şi atunci există atâtea riscuri de erori că este mai bine să nu ascultaţi ceea ce recepţionaţi. Multă lume este receptivă, puţin mediumnică, puţin clarvăzătoare, şi este adevărat că captează elemente din lumea invizibilă dar sunt elemente amestecate, cărora este bine să nu li se dea credibilitate. Singur acela care face eforturi pentru a se purifica, a se curăţa, a se înnobila, primeşte de la Ceruri răspunsuri clare, limpezi şi adevărate.

Capitolul XII

Sublimarea forţei sexuale

Povestea primului bărbat şi a primei femei, Adam şi Eva, aşa cum este relatată în Geneză, viaţa lor în grădina Edenului şi motivul pentru care ei au fost izgoniţi din această grădină este o povestire de o mare profunzime simbolică care niciodată nu va fi îndeajuns cercetată.

Dumnezeu a pus, deci, întreaga grădină a Edenului la dispoziţia Evei şi a lui Adam. El le-a interzis doar să guste din fructele Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului. De ce?
Într-un anumit fel, Paradisul era un laborator alchimic, şi primii oameni erau alchimişti care studiau proprietăţile elementelor, simbolizate prin copacii grădinii. Şi dacă Dumnezeu le-a interzis să mănânce din Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului, acesta era din cauză că el conţinea elemente pe care ei nu erau încă pregătiţi să le suporte, trebuiau să mai aştepte.

Dar, iată că Eva, mai curioasă decât Adam, observa aceste fructe cu mare interes fără a îndrăzni să le atingă. Dar în acel moment, şarpele care se afla în spatele ei s-a trezit, căci era foarte cald, şi şerpii se trezesc şi devin foarte agili la căldură. Ori, în acea zi, era foarte cald în Paradis… bineînţeles că toate acestea sunt simbolice!… şi şarpele ascuns în şira spinării Evei (A se vedea în “Centri şi corpuri subtile” – colecţia Izvor nr. 219 – cap.VI, partea I-a, unde Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului este asimilat sistemului de chakre şi şarpele forţei Kundalini.) s-a trezit şi i-a spus: “Încearcă, gustă din acest fruct, de ce te temi? Dacă vei mânca vei deveni asemenea Domnului, şi tocmai de aceea El ţi-a interzis”. Era adevărat că din cauza acestui fruct Eva va deveni asemeni lui Dumnezeu, dar numai după miliarde de ani de suferinţă, de peripeţii, de reîncarnări succesive. Deci Eva a mâncat din fructul interzis şi i-a dat şi lui Adam. Dar organismul lor nu-l putea suporta. Dumnezeu spusese: “Dacă veţi mânca din acest fruct, veţi muri”. Şi într-adevăr au murit, au murit în sensul că în ei s-a produs o schimbare de conştiinţă. Înainte erau liberi, fericiţi, uşori, luminoşi şi ei au murit pentru această stare superioară; au murit pentru bucuriile şi luminile Cerului şi au prins viaţă pentru suferinţele pământeşti.

Şarpele din Geneză este deci un simbol: simbolul forţei sexuale care s-a trezit în om şi căreia i-a căzut victimă. Şarpele se trezeşte la căldură şi adoarme la răceală. În toate pasiunile veţi întâlni căldura: o căldură care distruge şi care consumă totul în interior. În pădurile ecuatoriale unde domneşte o căldură puternică, trăieşte cel mai mare număr de fiare sălbatice. Cel care se aventurează adesea la ecuator (stomac, sex) se izbeşte de pasiuni (fiare) care încep să se înmulţească în el.
Şarpele este considerat expresia răului în om, cu toate că în realitate simbolismul său nu este exclusiv negativ: din contră, şarpele este considerat şi simbolul înţelepciunii. Această dublă semnificaţie este foarte bine reprezentată prin Caduceul lui Hermes.
Pentru Iniţiaţi, primul şarpe al caduceului reprezintă forţa sexuală, cauza răului iar al doilea şarpe este simbolul transformării acestei forţe într-o altă energie, foarte puternică care este înţelepciunea şi clarviziunea. Iată pentru ce faraonii vechiului Egipt sunt adeseori reprezentaţi cu un şarpe mic care iese dintre cei doi ochi. Aceasta semnifică că ei au transmutat forţa sexuală ridicând-o până la creier. Această forţă transmutată le dă Iniţiaţilor posibilitatea de a arunca o privire asupra subtilităţilor lumilor supraterestre. Anumite religii ale Antichităţii aveau un cult pentru şerpi şi aceştia erau folosiţi ca oracole; la Delphi de exemplu, se spunea că Pythia săvârşea oracole sub inspiraţia unui şarpe Python.

Înţelepţii care cunosc legile şi mijloacele de a transforma puterea care dormitează în fiecare om, devin “şerpi”, adică fiinţe înţelepte, prudente. În India, înţelepţii sunt numiţi “nagi” adică şerpi, pentru a arăta că forţele răului pot deveni benefice dacă omul ştie să le transforme. Şarpele din noi se află în coloana vertebrală. La baza coloanei dormitează puterea şarpelui Kundalini, şi Kundalini poate face minuni în Iniţiatul care ştie cum să-l trezească. (A se vedea în “Centri şi corpuri subtile” – colecţia Izvor nr. 219 – cap.V: forţa Kundalini.)
Câţi religioşi din trecut considerau că forţa sexuală este o forţă diabolică care trebuie înfrântă prin toate mijloacele! Şi care era rezultatul? Ei nu mai aveau viaţă în ei, resursele lor scădeau, nu mai aveau nici elan, nici o bucurie. Îşi închipuiau că astfel vor deveni sfinţi. Dar sfinţenia nu este asta! În trecut, generaţii întregi au urmat acest drum şi ce a ieşit din asta?…

Bineînţeles, că dintre miile de mistici, unii aveau într-adevăr har, o inteligenţă şi o voinţă ieşite din comun, care le permiteau să treacă prin această uscăciune, dar nici ei nu se dezvoltau şi nu înfloreau. De ce? Pentru că nu ştiau că forţa sexuală este o energie divină pe care Creatorul a dat-o umanităţii, spre fericirea ei… şi nu spre nenorocirea ei aşa cum credeau ei.
Forţa sexuală este o energie care trebuie exploatată cu înţelepciune: este o sevă brută care se transformă în celule şi pe care spiritul o distribuie apoi în tot organismul sub formă de vitalitate în planul fizic, sub formă de dragoste şi de bucurie în inimă, sub formă de lumină şi înţelepciune în creier.
Forţa sexuală este o putere enormă pe care înţelepţii ştiu să o conducă: ei nu o lasă să îi chinuie sau să îi împingă să trăiască tragedii, ei nu o lasă să inunde sau să distrugă satele şi oraşele din ei, ci construiesc mari uzine, canale de irigaţie şi culeg roadele pe care această forţă repartizată cu înţelepciune le-a produs. Cu cât suntem mai raţionali în utilizarea forţei sexuale, cu atât acumulăm mai multe bogăţii spirituale. Forţa sexuală dominată, este exact ca şi apa unui mare fluviu pe care o canalizăm pentru a iriga pământuri, cum au făcut Egiptenii cu Nilul, asigurând astfel prosperitatea ţării.

Cu cât omul exploatează mai înţelept forţa sa sexuală, cu atât el se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu şi înţelege sensul şi frumuseţea vieţii.
S-ar părea însă că, cu cât li se explică mai mult oamenilor problema dragostei din punct de vedere iniţiatic, cu atât înţeleg mai puţin. De ce? Pentru că de mii de ani ei au repetat de prea multe ori mereu aceleaşi practici, acelaşi mod de comportament; ei nu pot înţelege că după ce le-a dat făpturilor o perioadă de timp anumite comportamente sexuale, natura vrea acum să le schimbe drumul, pentru a-i face să descopere, în acest domeniu, alte moduri de manifestare, superioare, mai frumoase, mai spirituale. Când li se vorbeşte despre o astfel de concepţie asupra dragostei, ei răspund că dacă nu îşi vor mai putea satisface nevoile sexuale, vor muri, căci aceasta este ceea ce îi face să trăiască! Da, într-adevăr asta ţine în viaţă rădăcinile dar florile din vârf mor. Deci, totul depinde de persoană şi de gradul său de evoluţie.

Oamenii sunt făcuţi pentru a evolua în toate domeniile, şi atunci de ce nu ar evolua şi în domeniul dragostei? Şi tocmai acest stadiu superior, această evoluţie consistă în a sublima energia sexuală, a o dirija în sus, către cap, pentru a hrăni creierul şi a-l face capabil de cele mai minunate creaţii. Dragostea este o forţă divină care vine de sus şi ea trebuie respectată, păstrată şi chiar să ne gândim să o întoarcem înapoi către Cer, în loc să o trimitem în infern unde este luată şi utilizată de monştri, de larve, de elementali. Atâta timp cât oamenii nu vor cunoaşte modalităţile de a utiliza această energie pentru lucrări spirituale de mari proporţii, ei vor continua să o risipească şi de aceea sărăcesc, se abrutizează. Toată lumea ştie că forţa sexuală urmează o anumită direcţie. Dar sunt foarte puţini aceia care sunt conştienţi de faptul că ea poate fi orientată într-o altă direcţie, şi care se decid să facă această experienţă.

Forţa sexuală este resimţită de majoritatea oamenilor ca o tensiune teribilă de care simt nevoia să se elibereze. Şi se eliberează, fără să ştie că pierd astfel ceva foarte preţios, o chintesenţă care este consumată în mod stupid numai în plăceri, în timp ce ea ar fi putut fi folosită pentru o adevărată regenerare a întregii lor fiinţe. Omul trebuie asemuit unui bloc cu 50 sau 100 de etaje; se va înţelege atunci că este necesară o presiune ridicată, o tensiune mare pentru a face ca apa să urce până la partea superioară a clădirii, pentru ca locatarii de la etajele superioare să beneficieze de apă pentru a se spăla, a bea, pentru a-şi uda florile, etc. Fără această presiune, apa nu va urca niciodată până sus. Dacă ei ar şti ce reprezintă această tensiune, dacă ar şti cum să o folosească, oamenii ar ajunge să-şi adape şi să-şi hrănească celulele creierului, căci această energie poate urca până la creier prin canale pe care natura inteligentă le-a construit special în acest scop.

Putem compara acest sistem de canale cu cel ce se găseşte într-un arbore. Toate substanţele extrase prin rădăcini din sol formează seva brută. Această sevă aspirată de perii absorbanţi ai rădăcinii este transportată prin vasele lemnoase de-a lungul trunchiului până la frunze şi apoi alimentează florile şi fructele. Arborele cunoaşte secretul alchimic al transmutării materiei. Şi atunci, dacă arborele cunoaşte acest secret, de ce omul nu l-ar cunoaşte şi el?
Tensiunea este deci folositoare, nu trebui să ne debarasăm de ea, căci graţie ei, energia poate urca până sus: altfel, în loc să se trezească pentru a face lucrări minunate, celulele creierului vor rămâne amorţite, sărăcite, cloroformizate şi se vor mulţumi să asigure doar bunul mers al funcţiilor inferioare, atâta tot. Atâta vreme cât nu veţi învăţa să vă stăpâniţi, vă privaţi de toate posibilităţile de a deveni puternici şi inteligenţi.

Cum să-i faci pe bărbaţi şi pe femei să înţeleagă că, în planurile Inteligenţei cosmice, această energie a fost destinată să fie folosită pentru creaţii sublime? Nu este chip! Ei caută plăcerea, caută ceea ce este uşor de obţinut, ceea ce nu cere nici un efort. Ei bine, această plăcere trebuie plătită foarte scump. Ei nu ştiu că cel care face eforturi pentru a se domina, nu numai că se îmbogăţeşte, dar resimte şi o plăcere extraordinară. Dar cuvântul “plăcere” nu este cel potrivit aici căci el este legat de manifestările instinctelor inferioare, ci cuvintele “bucurie”, “încântare”, “extaz”sunt mai potrivite. Plăcerea nu este întotdeauna ceva de laudă, ba chiar câteodată ne este ruşine, în timp ce bucuria, încântarea, extazul nu pot fi atinse decât prin declanşarea forţei divine din noi.

Mă adresez în special tineretului. Tinerii nu-şi dau seama că există experienţe care i-ar îmbogăţi mai mult decât acelea în care ei se aventurează în mod obişnuit şi de pe urma cărora în câţiva ani îşi vor pierde prospeţimea, farmecul, frumuseţea, lumina. Tinerii vor să experimenteze dragostea fizică, bine, înţeleg, dar ei nu vor găsi fericirea prin acumularea acestor experienţe; după câtva timp vor fi uitat toate senzaţiile de plăcere pe care le-au resimţit şi nu va mai rămâne decât ruina, regretul, întunecarea. Trebuie să încerce să facă un efort de stăpânire de sine; chiar dacă nu vor reuşi chiar de la început, rezultatele vor veni încetul cu încetul; vor fi mândri de a fi fost capabili să învingă şi se vor simţi mai puternici.

Unii vor spune: “Dar cum să ne exersăm?” Nu este greu deloc, există atâtea ocazii în care tinerii se întâlnesc: pe stradă, la serviciu, la petreceri, în excursii, la diferite întâlniri, pe plajă… Şi atunci, este firesc să simtă câteodată un elan trezindu-se în ei. Dar în loc să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-şi satisfacă cât mai grabnic dorinţele, de ce să nu ia hotărârea să reziste şi să facă un efort de sublimare? Da, să ia energia care s-a trezit în ei şi să o ridice până la Cer, până la Mama Divină, până la Tatăl Ceresc… Făcând aceste exerciţii timp îndelungat, vor ajunge cu timpul să dea acestor energii o cu totul altă orientare şi să simtă ceea ce este cu adevărat dragostea spirituală.
Amintiţi-vă, deasemenea, ceea ce v-am spus despre sacrificiu: că este periculos să renunţaţi la ceva: la un obiect, la o obişnuinţă, la o dorinţă, fără a le înlocui cu altceva, un alt obiect, o altă obişnuinţă, o altă dorinţă. De aceea dragostea nu trebuie niciodată refulată, ci trebuie înlocuit obiectul dragostei cu altul mai vast, mai luminos.

Să luăm un exemplu: un bărbat iubeşte o femeie şi crede că nu se poate lipsi de ea. Dar această femeie nu este liberă, sau chiar el însuşi este însurat, şi deci nu pot trăi împreună fără ca aceasta să producă mari perturbări într-o familie. Cum va putea el să învingă această dorinţă? Foarte simplu, tot cu ajutorul femeilor: în loc să se limiteze la o singură femeie, trebuie să ia hotărârea în inima lui, în sufletul lui, de a iubi în acelaşi timp toate femeile. Va fi atunci atât de ocupat încât nu va mai avea timp să se ţină nici măcar după una singură şi astfel toate femeile îl vor salva. Bineînţeles că aceiaşi metodă este valabilă şi în cazul unei femei. Este necesar să vă deprindeţi să realizaţi această lărgire a conştiinţei, altfel veţi rămâne mereu împărţiţi, în conflict cu voi înşivă. Şi chiar dacă aţi pierdut fiinţa iubită, dacă ea v-a părăsit sau a murit… nu trebuie să o înlocuiţi cu alta, căci riscaţi să o pierdeţi şi pe aceasta, ci înlocuiţi-o cu o mare dragoste îndreptată spre ceva ceresc, divin. Atunci calmul, liniştea se vor restabili în voi pentru că vidul vostru interior se va umple cu prisosinţă. Bineînţeles că, cu toate că este de dorit ca toată lumea să depună eforturi în acest sens, nu îi este dat oricui să poată să stăpânească cu adevărat forţa sexuală pentru a întâlni dragostea superioară. De aceea, înainte de a vă avânta într-o astfel de încercare este bine să vă analizaţi şi să vă cunoaşteţi cât mai bine. Dacă simţiţi că aveţi încă mare nevoie de plăcerile fizice, este de preferat să nu încercaţi să renunţaţi brusc la ele, căci astfel va fi mai rău. Dar dacă aţi evoluat deja şi simţiţi nevoia de a avea trăiri mai subtile, mai spirituale, de a înţelege splendoarea lumii divine şi de a ajuta oamenii cu dragostea voastră, puteţi alege acest drum. Dar, vă repet, el nu este pentru toată lumea şi eu nu sfătuiesc pe oricine să apuce pe acest drum, pentru că eu cunosc bine toate inconvenientele care pot să se producă. Ce se va întâmpla, de exemplu în cupluri, dacă unul din cei doi se va decide pentru a trăi o dragoste mai spirituală, în timp ce celălalt nu se poate lipsi de plăcerea fizică şi face din asta o tragedie? Bineînţeles că eu voi fi cel vinovat. Ştiu că este un mare risc să vă vorbesc aşa cum am făcut-o, sunt obligat însă să dau învăţături celor care vor să evolueze şi sunt conştient de pericolul la care mă expun de a fi greşit înţeles şi de a-mi atrage ostilităţi.

Eu cer doar tuturor celor care mă ascultă să încerce să înţeleagă adevărul spuselor mele, să înţeleagă mai ales că nu am intenţia de a strica familiile, ci doar aceea de a lărgi din ce în ce mai mult conştiinţa atât a bărbaţilor cât şi a femeilor. Dacă concepţia uzuală pe care unii oameni o au despre dragoste ar da rezultate bune, n-aş avea nimic de spus. Dar priviţi puţin cum se petrec lucrurile: drame, sinucideri, crime, divorţuri… şi chiar atunci când doi sunt împreună, deseori ei se gândesc unul la amantă, celălalt la amantul pe care îi au sau pe care le-ar plăcea să îi aibe. Aparent îşi sunt fideli unul altuia, dar în interiorul lor sunt pe cale să se înşele.

De aceea, chiar atunci când cineva nu se simte încă în stare să trăiască fazele elevate ale dragostei, el trebuie totuşi să încerce să îmbunătăţească ceva în felul lui de a iubi. Vă voi da o comparaţie. Aveţi în faţa voastră două sticle. Să presupunem că una reprezintă bărbatul şi cealaltă femeia. Cum fiecare din ei nu conteneşte să extragă din celălalt, foarte repede ambele sticle se vor goli şi nu mai rămâne decât ca ele să fie aruncate pentru a fi apoi înlocuite. Aceasta este ceea ce se petrece în concepţia obişnuită privitoare la dragoste: se bea dintr-o sticlă care are un conţinut limitat şi când ea s-a golit, este aruncată. Cum trebuie făcut pentru ca aceste “sticle” să nu se golească niciodată? Este necesar ca fiecare dintre ele să fie legată la Izvorul infinit al dragostei: atunci nimic nu le va putea epuiza, ele vor fi mereu pline, alimentate pentru totdeauna de către apa Izvorului.

Aceasta înseamnă că, în loc să vă opriţi asupra a ceea ce este superficial la o femeie sau la un bărbat, să îi iubiţi spiritul, sufletul şi astfel să vă conectaţi la ceva viu, ceva ce este deja legat la Izvor, la Dumnezeu. Astfel, dragostea voastră va dura pentru totdeauna: chiar şi atunci când veţi îmbătrâni, ridaţi, veţi continua să vă iubiţi, căci nu aţi iubit trupul, ci o fiinţă care este reflectarea Divinităţii. Prin femeie, bărbatul o caută de fapt pe Mama Divină, el se ridică până la ea pentru a primi energii, lumină, bucurie. Prin bărbat, femeia se ridică până la Tatăl Ceresc.. şi în acest fel dragostea lor nu va lua niciodată sfârşit. Dar dacă bărbatul şi femeia se mulţumesc să se caute în planurile inferioare, să nu se mire dacă vor fi repede decepţionaţi. Este normal, cum ar putea dragostea să dăinuiască când dincolo de trup nu mai există nimic altceva bun şi frumos de iubit?

Priviţi cum se petrec lucrurile în natură: tot ceea ce este întunecat, murdar, impur, are tendinţa de a se acumula în partea de jos şi ceea ce este pur se ridică deasupra. La fel se petrec lucrurile şi în fiinţa umană: şi în el tot ceea ce este grosier se adună în părţile inferioare, în timp ce tot ce este uşor, pur, luminos, urcă către cap. De aceea ochii, urechile, gura, nasul, creierul sunt aşezate în partea superioară, în timp ce alte funcţii sunt plasate în partea inferioară. Acestor două părţi fizice ale omului îi corespund cele două naturi ale sale, inferioară şi superioară: personalitatea şi individualitatea. Dragostea manifestată de personalitate, care nu se gândeşte decât să ia, să se ghiftuiască, este îmbâcsită cu elemente grosiere şi întunecate. În timp ce dragostea manifestată de individualitate conţine elemente de generozitate, de dezinteres, este pură şi luminoasă…

Prin dragostea lor egoistă şi senzuală, oamenii îşi transmit tot felul de elemente întunecate care îi împiedică să vadă limpede şi să simtă senzaţiile celeste. Bineînţeles, sunt liberi, se pot lăsa în voia tuturor poftelor lor, dar nu este în interesul lor! Dacă Iniţiaţii au dat reguli şi prescripţii, n-au făcut-o pentru a le interzice plăcerile dragostei, ci pentru a-i împiedica să coboare prea jos în stări de conştiinţă inferioare, acolo unde nu vor mai putea primi nimic din binefacerile şi minunile lumii divine.
De acum înainte, încercaţi să faceţi eforturi pentru a înţelege această filozofie sublimă, căci ea este singura care îi învaţă pe bărbaţi şi pe femei cum să-şi utilizeze toate aceste elanuri pe care şi le dau unii altora, toată această minune, fericire de a se contempla pentru a fi mereu inspiraţi şi pentru a deveni nişte genii, nişte divinităţi.

Dar toate acestea nu le veţi înţelege cu adevărat decât după ce le veţi înţelege întâi înăuntrul vostru prin meditaţii şi prin modificări interioare. Când veţi fi reuşit, vă veţi afla în posesia tuturor bogăţiilor pe care natura vi le-a pregătit, le veţi putea folosi cu tot atâta precizie ca şi cum v-aţi afla într-un laborator: veţi şti să folosiţi elementele şi forţele pentru propria voastră regenerare, iluminare şi pentru cea a lumii întregi.