Crestinismul de-a lungul secolelor de Earle E. Cairns – carte word full

III. VIAŢA ŞI ÎNCHINĂCIUNEA MEDIEVALĂ

Arhitectura gotică a fost precedată de stilul bizantin, în care erau folosite
mari domuri pe pandantive şi mozaicuri decorative, ca de exemplu în biserica
Sfînta Sofia şi în biserica Sfîntul Marcu. Mai tîrziu, arhitectura romană, din
1100 pînă în 1150, a avut arcuri rotunde masive şi formă de cruce. Catedrala
Durham este un exemplu de astfel de arhitectură.

Turnurile universităţii medievale, reprezentative pentru scolasticism, îşi
aveau corespondentul în turlele catedralei gotice descrisă deseori ca „o Biblie
în piatră”. Marile catedrale medievale, accentuînd liniile verticale, aveau
deseori nevoie de un secol pentru a fi construite. Ele exprimau natura
spirituală a epocii, tot atît de mult cum zgîrie-norul exprimă spiritul
materialist al secolului al XX-lea. Multe din aceste biserici mari au fost
ridicate în nordul şi vestul Europei între anii 1150 şi 1550. Arhitectura gotică,
la fel ca şi scolasticismul, a fost la apogeul ei în timpul secolului al XlII-lea şi
deschizător de drumuri i-a fost Suger, abatele de la Saint-Denis.

Cu toate că arhitectul Renaşterii, legat de pămînt, considera arhitectura
medievală barbară şi, de aceea, gotică, epocile următoare nu au susţinut
acceastă idee. Clădirile gotice au anumite caracteristici care arată măiestria
constructorilor medievali. Intrînd într-o catedrală gotică, oricine poate observa
planul pardoselii construcţiei în formă de cruce, expresie a simbolului central
al Bisericii creştine. Folosirea arcadei ascuţite în loc de arcada rotundă romană
este imediat observată, conducînd ochiul şi aspiraţiile de pe pămînt către
înălţimi. Stflpi aerieni creste lungi ataşate la acoperiş şi la stîlpii individuali
sau contraforturi zidite în pereţii catedralei transmit pămîntului greutatea
acoperişului, aşa încît zidurile superioare pot fi subţiri şi în ele se pot monta ferestre pentru a permite intrarea luminii atît de necesară în zilele întunecoase
ale iernilor din nordul Europei. De obicei există trei uşi la capătul dinspre
apus al bisericii. întreaga ornamentaţie, fie geamuri cu vitralii sau statui, este
subordonată planului întregii clădiri. O statuie, văzută jos pe pămînt, ar putea
părea grotesc disproporţionată, dar aceeaşi statuie în nişa ei deasupra uşilor se
contopeşte armonios în planul clădirii. Culorile sînt folosite de maestrul în
vitralii pentru a ilustra povestiri cît mai clar posibil.

Cele mai bune exemple de catedrale gotice medievale au fost construite pe
o rază de o sută de mile de Paris. Catedrala Notre Dame este renumită pentru
splendida ei faţadă. Atît catedrala din Chartres cît şi Notre Dame au ferestre
remarcabile în formă de trandafir deasupra intrării principale, ceea ce
demonstrează folosirea măiastră a sticlei colorate de către artizanul medieval.

Semnificaţia catedralei gotice este mult mai importantă decît
caracteristicile ei. Catedrala reprezenta clar spiritul supranaturalist al epocii
prin poziţia ei dominantă în oraş şi prin faptul că exprima simbolic adevărul
biblic. Solidaritatea socială a omului medieval era exprimată prin faptul că
marile catedrale au fost zidite ca lucrări ale comunităţii extinzîndu-se peste
decenii, toate rangurile şi clasele luînd parte la lucrare. Catedrala din Colonia
a fost construită din anul 1248 pînă în anul 1880. Catedrala a avut de
asemenea o reală valoare educativă, deoarece în vitralii şi statui ţăranul
analfabet putea vedea singur adevărul Bibliei. Adesea un centru pentru
activităţile sociale şi pentru multe alte activităţi ale oraşului, catedrala era, mai
presus de orice, un loc unde sufletul putea veni în contact cu Dumnezeu în
actul închinării.

Toate ceremoniile importante pentru viaţa religioasă a individului aveau
loc în catedrală, dacă el era destul de norocos să trăiască într-un oraş cu
catedrală. El era botezat, confirmat şi căsătorit în biserică. Era îngropat în
cimitirul din jurul ei. Dar cea mai importantă parte a închinăciunii în clădirea

unei catedrale sau într-o simplă biserică, era liturghia. După al patrulea
Conciliu de la Lateran din 1215, din dogma romano-catolică făcea parte
convingerea că prin cuvintele de consacrare ale preotului pîinea şi vinul se
schimbau cu adevărat în trupul şi sîngele lui Cristos. Cristos era din nou
sacrificat de către preot în folosul credincioşilor. După secolul al XH-lea,
credinciosului nu i se dădea şi vinul ci numai pîinea la împărtăşanie, deoarece
se considera că fiecare element conţinea şi trupul şi sîngele lui Cristos.
Practica ridicării elementelor de către preot a devenit un obicei în secolul al
XlII-lea astfel încît credincioşii să se închine lui Cristos în liturghie.

Apariţia muzicii polifonice, care era formată din multe linii melodice şi era
deci cîntată mai bine de coruri instruite, a pus capăt practicii cîntatului la
unison a congregaţiei. Muzica a devenit complicată şi colorată, ca un
acompaniament potrivit pentru misterele sacre ale liturghiei.

Nu pot fi trecute cu vederea contribuţiile reale şi pozitive ale Bisericii
Romane între 590 şi 1305, în ciuda multelor dovezi ale insuccesului în
practicile personale şi instituţionale. Ea a dat germanilor barbari care au
cucerit Imperiul Roman cultura greco-romană şi religia creştină. Ea a asigurat
singura cultură şi învăţătură reală care a menţinut educaţia vie prin lucrările
unor învăţaţi ca Beda, Alcuin, Einhard şi alţii. Tonul moral al societăţii a fost
îmbunătăţit prin micşorarea racilelor sclaviei, ridicarea poziţiei femeilor şi
slăbirea ororilor războiului feudal. Biserica Romană a patronat operele de
ajutor şi de caritate făcute în evul mediu. Ea a asigurat o sinteză intelectuală
pentru viaţă în sistemul teologic pe care l-au dezvoltat scolasticii şi le-a
imprimat oamenilor sentimentul de solidaritate unii cu alţii ca membri ai
bisericii, în ciuda tendinţelor descentralizatoare ale feudalismului. Dumnezeu a
folosit Biserica Romano-Catolică pentru a-Şi împlini propriile Lui scopuri, în
ciuda eşecurilor ei în atît de multe puncte, în comparaţie cu adevărata Biserică
descrisă de Noul Testament.

 

APUSUL EPOCII MEDIEVALE ŞI APARIŢIA EPOCII MODERNE, 1305-1517

Incercări de reformă internă

Reîntoarcerea la Scriptură nu a început cu conducători ai Reformei cum
au fost Calvin şi Luther. Au avut loc încercări anterioare de a opri declinul
prestigiului şi puterii papale prin reforme de diferite feluri. Din 1305 pînă în
1517, proteste şi încercări de reformă au contestat autoritatea Bisericii
Romane. Papalitatea coruptă şi extravagantă, care îşi avea reşedinţa în Franţa
în loc de Roma, şi schisma ce a rezultat din încercările de a-l face pe papă să
se înapoieze la Roma, au dat impulsul care i-a determinat pe mistici, pe
reformatori (ca Wycliffe, Hus şi Savonarola), conciliile de reformă din secolul
al XlV-lea şi pe umaniştii creştini să caute căi de a provoca o trezire în viaţa
spirituală a Bisericii Romano-Catolice.

I. PAPALITATEA ÎN DECLIN, 1309-1439

A. Falimentul clerului.

Intre anii 1309 şi 1439, Biserica Romană a ajuns la un punct cît se poate
de jos în ochii laicilor. Organizarea ierarhică cu cererea ei de celibat şi
ascultare absolută de papă cît şi feudalizarea Bisericii Romane au dus la un
declin în morala clericilor. Celibatul era opus atît instinctelor naturale ale
omului cît şi afirmaţiilor biblice care sînt în favoarea căsătoriei. Mulţi preoţi
aveau concubine sau se angajau în aventuri nepermise cu membre din bisericile
lor. Unii trebuiau să se îngrijească de copiii născuţi din aceste legături, dînd
mai multă atenţie acestei probleme decît datoriilor lor clericale. Alţii, mai ales
în timpul Renaşterii, duceau o viaţă de lux. Feudalismul mai constituia încă o
problemă, deoarece supunerea dublă faţă de papă şi faţă de seniorul feudal
crea în multe cazuri o diviziune de interese. Adesea clericul dădea mai multă
atenţie responsabilităţilor lui laice decît responsabilităţilor lui spirituale.

B. Captivitatea babiloniana şi Marea Schismă.

Papalitatea însăşi a pierdut respectul din partea laicilor în diferite domenii.
„Captivitatea Babiloniană” (1309-1377) şi Marea Schismă, care nu trebuie
confundată cu schisma din 1054, au fost evenimentele responsabile pentru
pierderea prestigiului papalităţii. Puterea papală a ajuns la apogeu în

MAREA SCHISMĂ ŞI CAPTIVITATEA BABILONIANĂ A PAPALITĂŢII

Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea; dar papalitatea a alunecat rapid de pe acea
înălţime ameţitoare a puterii, după ce Bonifaciu al VlII-lea a eşuat în
încercările lui de a-i supune pe conducătorii Angliei şi Franţei, care erau
sprijiniţi de naţionalism.

Clement al V-lea, un francez ales ca papă de către cardinali în 1305, era
un om slab cu o moralitate şubredă. Ajuns sub influenţa regelui francez, el s-a
mutat de la Roma în Franţa, în 1305, şi s-a instalat la Avignon în. 1309. în
ochii europenilor, aceasta l-a pus pe papă sub control francez, deşi Avignonul
practic nu era teritoriu francez. Cu excepţia unei perioade scurte, între 1367 şi
1370, reşedinţa papală a fost menţinută la Avignon pînă în 1377, fiind
dominată de puternicii regi francezi. Pioasa mistică Caterina de Siena 1347-
1380) a făcut presiuni puternice asupra Papei Grigore al Xl-lea să se întoarcă
la Roma pentru a restaura acolo ordinea şi pentru a recîştiga prestigiul
papalităţii ca o autoritate internaţională independentă. în 1377, el s-a reîntors,
punînd capăt „captivităţii babiloniene”.

Cînd Grigore al Xl-lea a murit în anul următor, cardinalii l-au ales pe cel
care a devenit Urban al Vl-lea. Temperamentul lui dificil şi aroganţa lui i-au
atras curînd duşmănia cardinalilor, şi prin urmare, în 1378 aceştia l-au ales ca
papă pe Clement al VII-lea. Clement, ascultător, a mutat pentru a doua oară
capitala la Avignon. Ambii, aleşi de acelaşi colegiu de cardinali, pretindeau a
fi papa cel legitim şi adevăratul succesor al Sfîntului Petru. Faptul acesta a
forţat populaţia Europei să hotărască cărui papă să i se supună. Nordul
Italiei, cea mai mare parte a Germaniei, Scandinavia şi Anglia l-au urmat pe
papa roman; Franţa, Spania, Scoţia şi sudul Italiei, se supuneau papei de la
Avignon. Această schismă a continuat pînă cînd a fost rezolvată la începutul
secolului următor de către conciliile de reformă. „Captivitatea” şi Marea
Schismă au întărit nevoia tot mai mare de reformă din interiorul Bisericii
Romane.

C. Impozitele papale

Impozitele papale pentru susţinerea celor două curţi papale au devenit o
povară apăsătoare pentru populaţia Europei. Venitul papal se realiza din
următoarele surse: venitul de pe domeniile papale; zeciuiala pe care o plăteau
credincioşii; anatele, care reprezentau salariul pe primul an de slujire a unui
oficial al Bisericii, dat papei; dreptul de aprovizionare, prin care oamenii
Bisericii şi constituenţii lor trebuiau să plătească cheltuielile de călătorie ale
papei cînd el se afla în domeniul lor; dreptul de deposedare, prin care
proprietatea personală a clerului înalt în caz de deces trecea în stăpînirea
papei; bănuţul lui Petru, care era plătit anual de laici în multe locuri; şi
venitul de la posturi vacante cît şi numeroase alte taxe. Puternicii conducători
de acum ai statelor naţionale şi puternica clasă de mijloc care îi sprijinea
detestau scurgerea bogăţiei din vistieria naţională spre cea papală. Acest lucru
a fost valabil în special la conducătorii Angliei şi ai Franţei. în timpul lungii
perioade de captivitate, în secolul al XlV-lea, englezii nu puteau suporta să
plătească bani care ştiau că merg la duşmana Angliei, Franţa, pentru că
reşedinţa papei era în teritoriul dominat de regele francez.

D. Apariţia statelor naţionale

Un factor politic care a jucat un rol important în declinul influenţei papale
în Europa a fost apariţia statelor naţionale opuse ideii suveranităţii universale,
inerentă în conceptul de Sfîntul Imperiu Roman şi de Biserica
Romano-Catolică. Regele şi burghezia cooperau: regele cu armata lui
naţională oferea apărare, şi astfel burghezia putea să-şi desfăşoare afacerile în
siguranţă; drept compensaţie, burghezia dădea bani pentru ca regele să poată
conduce statul. Statul naţional puternic care a rezultat era suficient de tare ca
să-l sfideze pe papă şi să încerce să supună Biserica intereselor naţionale în
Boemia, Franţa şi Anglia.

Toate acestea au dat naştere unor vociferări care cereau reformă internă a
papalităţii în secolele al XlV-lea şi al XV-lea. Conducătorii s-au postat curînd
în frunte. Reformatorii mistici, biblici şi conciliari erau urmaşii reformatorilor
monastici din secolele al XH-lea şi al XlII-lea.

II. MISTICII

Reapariţia misticismului în epocile cînd Biserica alunecă în formalism
dovedeşte dorinţa inimii omeneşti de a avea contact direct cu Dumnezeu în
actul închinăciunii, în loc de a participa pasiv la actele formale reci de
închinare îndeplinite de cleric. Misticul doreşte contact nemijlocit cu
Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie imediată. Dacă accentul este pus pe
unirea esenţei misticului cu esenţa Dumnezeirii în experienţa extazului, care
este coroana experienţei mistice, atunci misticismul este filozofic. Dacă
accentul este pus pe unirea emoţională cu Dumnezeirea prin intuiţie, atunci
misticismul este psihologic. în oricare din cazuri, obiectivul principal este
perceperea imediată a lui Dumnezeu într-un mod extraraţional, în timpul în
care misticul stă înaintea Lui într-o atitudine pasivă, receptivă. Ambele tipuri
au putut fi găsite în misticismul secolului al XlV-lea.

A. Cauzele apariţiei misticismului

Scolasticismul a contribuit la apariţia misticismului, deoarece el punea
accentul pe raţiune, neacordînd importanţă naturii emoţionale a omului.
Misticismul a fost o reacţie împotriva acestei tendinţe raţionaliste. Mişcările
care pun accentul pe aspectul subiectiv al relaţiei omului cu Dumnezeu apar de
obicei ca o reacţie la mişcările care pun accentul pe aspectul intelectual,
într-un mod similar, pietismul a urmat după perioada de ortodoxie rece din
luteranismul secolului al XVII-lea. Nominalismul scolastic a dus la punerea
unui mai mare accent pe individ ca sursă a realităţii, şi pe experienţă ca mod
de cîştigare a cunoaşterii. în felul acesta, o ramură a scolasticilor nominalişti
s-a întors spre misticism, ca şi cale de a cîştiga cunoaşterea despre Dumnezeu,
în timp ce alţi nominalişti puneau accentul pe materialism şi pe experiment.

Misticismul a fost de asemenea o mişcare de protest şi o reacţie împotriva
vremurilor tulburi şi împotriva unei Biserici decadente şi corupte. Mişcările
sociale şi politice erau un lucru obişnuit în secolul al XlV-lea. Ciuma neagră
din 1348 şi 1349 a ucis printr-o moarte dureroasă cam o treime din populaţia Europei. Răscoala ţăranilor din Anglia în 1381 a fost o dovadă a neliniştii
sociale asociată cu ideile lui Wycliffe. „Captivitatea babiloniană” şi Marea
Schismă i-au făcut pe mulţi să se îndoiască de conducătorii lor spirituali şi să
dorească un contact direct cu Dumnezeu.

B. Mistici de seamă

Misticii din această epocă se împart în două grupuri majore, misticii latini
şi misticii teutoni. Misticii latini, avînd o concepţie despre viaţă mai
emoţională decît teutonii, au pus accentul pe misticism ca experienţă
emoţională personală cu Cristos. Acesta a fost cazul cu Bernard de Clairvaux
în secolul al XH-lea. El accentuase importanţa unei unităţi de voinţă şi de
afecţiune cu Dumnezeu mai presus de orice unitate de esenţă. Majoritatea
misticilor teutoni au accentuat o apropiere mai filozofică de Dumnezeu, care
în cazul lui Meister Eckhart a dus la un fel de panteism.

Caterina de Siena a reprezentat apogeul misticismului latin. Ea credea cu
fermitate că Dumnezeu i-a vorbit în viziuni, însă ea folosea întotdeauna aceste
viziuni pentru scopuri practice bune. Ea a fost cea care, neînfricată, a
denunţat relele clericale şi care, în Numele lui Dumnezeu, a reuşit în anul 1376
să-l convingă pe Grigore al Xl-lea să se întoarcă de la Avignon la Roma.
Curajul ei a făcut-o să se opună păcatului chiar şi atunci cînd papa era în
cauză.

Mişcarea mistică în Germania şi-a avut centrul în ordinul dominican.
Meister Eckhart (cea 1260-1327) a fost dominicanul căruia îi este atribuită de
obicei fondarea misticismului german. înainte de a merge să predice la
Colonia, el a studiat la Universitatea din Paris. Crezând că numai Divinul este
real, el a susţinut că scopul creştinismului trebuie să fie unirea spiritului cu
Dumnezeu printr-o fuziune a esenţei umane cu esenţa divină în timpul unei
experienţe extatice. El făcea distincţie între Dumnezeire, care pentru el
însemna Dumnezeu în sensul absolut ca unitate filozofică din spatele
universului, şi Dumnezeu care este Creatorul personal şi Conducătorul lumii.

Scopul lui era unitatea cu Dumnezeirea care era la baza întregii creaţii. El este
cunoscut pentru afirmaţia: „Dumnezeu trebuie să devină eu, şi eu
Dumnezeu”. Concepţiile lui Eckhart s-au apropiat atît de mult de
neoplatonism încat i s-au adus acuzaţii de panteism din partea Inchiziţiei, şi
vederile lui au fost condamnate ca fiind panteiste într-o bulă papală dată după
moartea lui. Deşi vederile lui erau întrucîtva panteiste, trebuie spus că Eckhart
a accentuat de asemenea nevoia slujirii creştine ca rod al unirii mistice cu
Dumnezeu. „

Un grup de dominicani cunoscuţi sub numele de „Prietenii lui Dumnezeu”
au continuat tradiţia învăţăturilor lui Eckhart. Johann Tauler (cea 1300-1361),
mai evanghelic decît maestrul său, a susţinut că o experienţă interioară cu
Dumnezeu este mult mai vitală pentru prosperitatea sufletului decît
ceremoniile exterioare. El era asociat cu „Prietenii lui Dumnezeu”, care îşi
stabiliseră cartierul general pe valea Rinului. Heinrich Suso (cea 1295-1366)
era poetul grupului şi a exprimat si normă poetică idei mistice similare cu cele

ale lui Eckhart. Bancherul Ruleman Merswin (1307-1382) a fost „îngerul
păzitor” care a furnizat membrilor grupului o casă religioasă, unde îşi puteau
avea reşedinţa. Micul volum mistic intitulat Theologia germanica este asociat
de obicei cu acest grup. Lui Luther această carte i-a fost utilă în lupta lui
pentru salvare, şi în 1516 a publicat-o într-o ediţie germană. Această lucrare
are aceeaşi nuanţă de panteism ca şi scrierile lui Meister Eckhart.

Mişcarea din Olanda, cunoscută sub numele de Devotio moderna, sau
„Frăţia vieţii în comun”, care şi-a avut principalul centru la Deventer, a fost o
expresie a misticismului mult mai practică şi, desigur, mai puţin pan teistă decît
mişcarea „Prietenii lui Dumnezeu”. Johann de Ruysbroeck (1293-1381), care
intrase sub influenţa scrierilor lui Eckhart şi care cunoştea pe cîţiva din
„Prietenii lui Dumnezeu”, a influenţat mişcarea mistică din Olanda. El 1-a
ajutat pe Gerhard Groote (1340-1384) să pună accentul pe Noul Testament în
dezvoltarea experienţei mistice, şi Groote a devenit conducătorul „Frăţiei vieţii
în comun”. Groote l-a inspirat pe discipolul său Florentius Radewijns să
deschidă la Deventer o casă pentru „Frăţia vieţii în comun”. Ordinul era
format din laici care trăiau în comun după o anumită regulă, devotîndu-şi
vieţile învăţării şi altor slujbe practice, şi nu experienţei pasive cu Dumnezeu,
pe care pusese accentul Meister Eckhart. Ambele grupuri puneau accentul pe
educaţia tinerilor, construind şcoli mari excepţionale. în toată Olanda au fost
fondate case ale grupului.

Imitaţia lui Cristos a contribuit mai mut decît orice la reputaţia trainică a
„Frăţiei vieţii în comun”. Această carte este asociată cu numele lui Thomas a
Kempis (1380-1471) sau, cum a fost cunoscut atunci, Thomas Hemerken din
Kempen. Educat în Deventer sub ochii binevoitori ai lui Radewijns, el a intrat
în mănăstirea augustiniană de lîngă Zwolle. El a fost probabil autorul scrierii
Imitaţia lui Cristos.5 Această lucrare reflectă orientarea mai practică a Frăţiei.
Ea nu se opreşte la simpla renunţare la lume, ci afirmă nevoia unei iubiri
pozitive faţă de Cristos şi nevoia de a-L sluji într-un mod practic şi cu
umilinţă.

C. Consecinţele apariţiei misticismului

Mişcarea mistică, forma clasică a pietăţii romano-catolice, s-a dezvoltat ca
o reacţie împotriva ritualului sacerdotal formal şi mecanic şi împotriva
scolasticismului sec care exista în Biserica din timpul acela. Ea reflecta
tendinţa permanentă spre aspectul subiectiv al creştinismului, care apare ori de
cîte ori se pune accent prea mare pe actele exterioare în închinăciunea creştină,
în acest sens, misticismul poate fi considerat o anticipare a abordării religiei
într-un mod personal, o caracteristică foarte importantă a Reformei.

Două dintre pericolele care au apărut în această mişcare au fost tendinţa
de a înlocui Biblia cu o autoritate interioară subiectivă şi tendinţa de a
minimaliza importanţa doctrinei. împins la exces, misticismul ducea la o atît
de mare pasivitate, încît cei ce-l practicau deveneau introspectivi şi antisociali,
în cazul lui Eckhart, ea a dus, din punct de vedere filozofic, la un fel de
panteism care-L identifica pe Dumnezeu cu creaţia şi creaturile Sale.

 

III. PREDECESORII REFORMEI

Misticii încercaseră să facă religia mai personală, dar reformatori ca
Wycliffe, Hus şi Savonarola au fost preocupaţi mai mult să încerce o
reîntoarcere la idealul Bisericii prezentat în Noul Testament.Wycliffe şi Hus
au reuşit să valorifice sentimentul naţionalist antipapal în timpul perioadei de
„captivitate babiloniană a papalităţii”, cînd papa locuia la Avignon.

Poporul englez nu putea suporta să trimită bani unui papă la Avignon,
aflat acolo sub presiunea duşmanului Angliei, regele Franţei. Acest sentiment
naţionalist natural era accentuat de resentimentul regelui şi al clasei de mijloc
faţă de banii pierduţi din tezaurul englez şi din serviciul statului englez prin
taxele papale. Statutul Vicarilor din 1351 a anulat numirea în funcţii de către
papă a clericilor în Biserica Romană din Anglia. Statutul de Praemunire
(delictul de a te supune unei alte autorităţi în loc de a fi loial Coroanei), emis in 1353 a interzis practica de a transfera cazurile clericilor din tribunalele
engleze la curtea papală de la Roma. Parlamentul a oprit în această perioadă
plătirea tributului anual de o mie de mărci, care începuse pe vremea lui Ioan.
în această epocă de reacţie naţionalistă împotriva ecleziasticismului, a apărut
pe scenă Wycliffe. Ajutat de puternicul John de Gaunt, Wycliffe a reuşit să-l
înfrunte pe papă.

Wycliffe a studiat şi a predat la Oxford cea mai mare parte a vieţii lui.
Pînă în 1378 el era un reformator care dorea să reformeze Biserica Romană
prin eliminarea clericilor imorali şi prin deposedarea ei de proprietăţi, care,
credea el, erau o cauză a corupţiei. într-o lucrare intitulată Despre stăpînirea
civilă (1376), el afirma că există o bază morală pentru conducerea ecleziastică.
Dumnezeu a dat conducătorilor bisericeşti proprietăţi pe care puteau să le
folosească dar nu cu drept de proprietari, ci ca nişte bunuri date lor în grijă
pentru a fi folosite spre gloria Lui. Faptul că ecleziasticii nu şi-au îndeplinit
adevăratele lor funcţii a fost un motiv suficient pentru ca autoritatea civilă să
ia de la ei proprietăţile şi să le dea altora care-L serveau pe Dumnezeu în mod
acceptabil. Această concepţie era pe placul nobililor, care abia aşteptau să
pună mîna pe prorietatea Bisericii Romane. Ei şi John de Gaunt îl susţineau
pe Wycliffe aşa încît Biserica de la Roma nu a îndrăznit să se atingă de el.

Dezgustat de „captivitatea babiloniană a papalităţii” şi de schismă,
Wycliffe n-a mai fost satisfăcut cu această abordare mai degrabă negativă, şi
după 1378, a început să se opună dogmei Bisericii Romane cu idei
revoluţionare. El a atacat autoritatea papei în anul 1379, insistînd în scris că
Cristos este Capul Bisericii şi nu papa. El a afirmat că Biblia şi nu Biserica
este singura autoritate pentru credincios, şi că Biserica trebuie să ia model de
la Biserica noutestamentală. Pentru a susţine aceste convingeri, Wycliffe a
oferit Biblia poporului în propria sa limbă. în 1382 el terminase deja prima
traducere completă în manuscris a Noului Testament în limba engleză. în
1384, Nicholas din Hereford a terminat traducerea Vechiului Testament în
limba engleză. în felul acesta, pentru prima dată, englezii puteau citi Biblia în
propria lor limbă. Wycliffe a mers chiar mai departe, în 1382, opunîndu-se
dogmei transsubstanţierii. în timp ce Biserica Romană credea că substanţa
sau esenţa elementelor se transforma în timp ce forma exterioară rămînea
aceeaşi, Wycliffe susţinea că substanţa sau esenţa elementelor era
indestructibilă şi că Cristos era în mod spiritual prezent în sacrament şi era
simţit prin credinţă.6 Dacă ar fi fost adoptată concepţia lui Wycliffe, ar fi
însemnat că preotul nu mai era în măsură să priveze pe cineva de mîntuire,
refuzîndu-i trupul şi sîngele lui Cristos în Comuniune.

Vederile lui Wycliffe au fost condamnate la Londra în 1382, şi el a fost
obligat să se retragă în parohia sa la Lutterworth. Dar el se îngrijise de
continuarea răspîndirii ideilor sale, formînd un grup de predicatori laici,
lollarzii, care i-au răspîndit ideile în întreaga Anglie, pînă cînd Biserica
Romană, promulgînd în 1401, prin Parlament, statutul De haeretico
comburendo (Despre arderea ereticilor), a făcut ca propagarea ideilor lollarde
să fie pedepsită cu moartea.

Realizările lui Wycliffe au fost importante în pregătirea căii reformei
ulterioare din Anglia. El le-a dat englezilor prima Biblie în limba lor naţională
şi a creat grupul lollard pentru a proclama ideile evanghelice în întreaga
Anglie, între oamenii de rind. învăţăturile lui despre egalitatea în Biserică au
fost aplicate de către ţărani la viaţa economică, aşa încît ei au început
Răscoala Ţărănească din 1381. Studenţii boemieni care studiau în Anglia i-au
dus ideile în Boemia, unde ele au devenit baza pentru învăţăturile lui Jan Hus.

B. Jan Hus (cea 1373-1415)

Cînd Richard al II-lea al Angliei s-a căsătorit cu Ana de Boemia, studenţii

din Boemia au venit în Anglia să studieze. La întoarcerea în Boemia, au dus

cu ei ideile lui Wycliffe. Jan Hus, pastor al Capelei Betleem, care studiase la

Universitatea din Praga şi care devenise rectorul ei în 1409, a citit şi a adoptat

ideile lui Wycliffe. El a predicat aceste idei într-o perioadă în care se năştea

sentimentul naţional boemian împotriva stăpînirii Boemiei de către Sfîntul

Imperiu Roman. Hus şi-a propus să reformeze Biserica Romană din Boemia

pe coordonate similare cu cele proclamate de Wycliffe. Vederile lui i-au atras

duşmănia papală, ordonîndu-i-se să meargă la Conciliul de la Constance, în

Elveţia, cu bilet de liberă trecere din partea împăratului. Dar biletul de liberă

trecere nu a fost onorat. Atît vederile lui cît şi ale lui Wycliffe au fost

condamnate la acel conciliu. Refuzînd să retracteze cele susţinute, Hus a fost

ars pe rug din ordinul conciliului; dar cartea lui, De ecclesia (1413), a rămas.

Persecutorii pot distruge trupurile oamenilor, dar ei nu pot distruge ideile
şi ideile lui Hus au fost răspîndite de adepţii lui. Aceştia, mai radicali,
cunoscuţi sub numele de taboriţi, renegau orice aspect din credinţa şi practica
Bisericii Romane ce nu putea fi găsit în Scriptură. Utrachiştii susţineau poziţia
că numai ceea ce interzicea Biblia trebuia eliminat şi că laicii trebuiau să
primească atît pîinea cît şi vinul la liturghie. Cîţiva din grupul taboriţilor au
format ceea ce urma să fie cunoscut sub numele de Unitas Fratrum (Uniunea
fraţilor) sau „Fraţii boemieni”, în jurul anului 1450. Acesta este grupul din
care s-a dezvoltat Biserica Moraviană, care există şi în zilele noastre.

Deşi Biserica Romană i-a luat viaţa lui Jan Hus, ea nu a putut distruge

influenţa lui. Biserica Moraviană a devenit ulterior una din bisericile cu cea

mai puternică orientare misionară din istoria Bisericii creştine. Jan Amos

Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic progresist, a fost unul dintre

„fraţi”. Se poate spune că Hus l-a influenţat în mod indirect pe Wesley,

deoarece moravienii au fost aceia care l-au condus pe Wesley spre lumină în

Londra. Invăţăturile şi exemplul lui Hus au fost o inspiraţie pentru Luther

atunci cînd era confruntat cu probleme similare, în vremea lui în Germania.

Wycliffe şi Hus au fost stigmatizaţi ca eretici care au făcut din Biblie
principalul etalon al autorităţii, dar Savonarola a fost interesat mai mult în
reformarea bisericii din Florenţa. Devenind călugăr dominican în 1474, el a
fost trimis la Florenţa în anul 1490. El a încercat să reformeze atît statul cît şi
biserica din oraş, dar propovăduirea lui împotriva corupţiei papei a avut ca rezultat condamnarea lui la moarte prin spînzurare. El nu a luat niciodată

poziţia avansată pe care Wycliffe şi Hus au luat-o, dar a cerut reformă în
Biserică. Toţi aceşti trei oameni au anticipat spiritul şi lucrarea reformatorilor
în aşa măsură îneît Wycliffe, ca exponentul cel mai de seamă al măsurilor
reformatoare, este deseori numit „luceafărul Reformei”.

IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449

Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o
reformă făcînd ca laicii să fie reprezentaţi de conducerea Bisericii. Conciliile,
formate din reprezentanţi ai credincioşilor din Biserica Romană, trebuiau să-i
elimine pe conducătorii corupţi din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe
Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus şi Wycliffe, şi nici nu au căutat
reforma prin expresia religioasă subiectivă preferată de mistici.

Nevoia de reformă în Biserica Romană a devenit clară odată cu Marea
Schismă din 1378. în acel an, Urban al Vl-lea şi Clement al VH-lea pretindeau
fiecare a fi urmaşul legitim al lui Petru. Deoarece ţările Europei trebuiau să
aleagă pe cine să urmeze, Europa s-a dezbinat atît din punct de vedere
ecleziastic cît şi din punct de vedere politic. Ambii papi fuseseră aleşi de
Colegiul Cardinalilor. Cine putea să decidă care din ei avea dreptate? Teologi
de seamă ai Universităţii din Paris au propus ca problema să fie judecată de
un conciliu al Bisericii Romano-Catolice. Ei au făcut apel la precedentul
conciliilor ecumenice din perioada 325-451. Un conciliu care să reprezinte
întreaga Biserică părea a fi cea mai bună soluţie, deoarece nici un papă nu ar
fi abdicat sau acceptat hotărîrea judecătorilor.11

Nu era necesară nici o justificare pentru demiterea unui papă de către un
conciliu. Dante în Despre monarhie, scrisă în 1311, insistase că atît statul cît
şi Biserica erau un braţ al lui Dumnezeu. Ambele au fost date de Dumnezeu,
împăratul trebuia să asigure fericirea omului aici; papa trebuia să conducă
oamenii spre cer. Nici unul nu trebuia să caute supremaţie asupra celuilalt.

Cel mai important dintre toate raţionamentele reformei conciliare a fost
elaborat în cartea Defensor pacis (1324) (Apărătorul păcii) de Marsilius din
Padova (cea 1275-1342) şi Ioan de Jandun. în această lucrare, ei l-au susţinut
pe Ludovic de Bavaria împotriva papei. Cartea a desfiinţat ideea de ierarhie
absolută în Biserică precum şi în stat. Marsilius credea că oamenii în stat şi
creştinii în Biserică erau deţinătorii suveranităţii şi că prin corpurile
reprezentative ei îl puteau alege pe împărat şi pe papă, dar că împăratul era
superior papei. într-un conciliu general, Biserica, fiind condusă numai după
Noul Testament, putea să proclame dogma şi să numească pe slujitorii ei.
Conciliul bisericesc, şi nu papa, era astfel cea mai înaltă autoritate în Biserică,
şi acesta trebuia să acţioneze pentru binele întregului trup al creştinilor.12 Dacă
vederile lui Marsilius ar fi fost victorioase, Biserica Romano-Catolică ar fi fost
transformată într-o monarhie constituţională condusă de un papă ales de un
conciliu, şi papalitatea absolutistă a bisericii medievale ar fi dispărut. Dar
concepţia lui nu a avut un triumf de durată, deşi conciliile au avut realizări
bune în alte domenii.

Conciliul a fost convocat pentru a pune capăt schismei din conducerea
Bisericii Romane, pentru a reforma acea biserică din interiorul ei şi pentru a
pune capăt ereziei. Conciliul putea de asemenea să pună în practică o teorie de
guvernare după ideile date de Marsilius.

A. Conciliul de la Pisa (1409)

Cînd Conciliul de la Pisa s-a întrunit în iulie şi august 1409, Benedict al
XUI-lea deţinea control absolut asupra Avignonului, iar Grigore al XII-lea
deţinea scaunul papal la Roma. Conciliul, care a fost convocat de către
cardinali, a afirmat imediat autoritatea cardinalilor de a convoca un astfel de
conciliu şi faptul că acest conciliu avea competenţa de a cere socoteală chiar şi
papilor pentru Marea Schismă.13 Conciliul i-a destituit atît pe Benedict al
XUI-lea cît şi pe Grigore al XU-lea, numindu-l ca adevărat papă pe unul care
şi-a luat numele de Alexandru al V-lea.14 Dar ceilalţi doi papi au refuzat să
recunoască hotărîrea conciliului. Acum erau trei papi, în loc de doi.
Alexandru al V-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea cînd cel dintîi a murit în
1410.

B. Conciliu de la Constance (1414-1418)

Conciliul de la Constance a fost convocat de Sigismund, împăratul
Sfîntului Imperiu Roman şi de Ioan al XXIII-lea. Acest conciliu a fost
convocat pe baza precedentului stabilit de Constantin cînd a convocat
Conciliul de la Niceea în anul 325. S-au adunat peste 350 de înalţi slujitori ai
Bisericii. Pentru a împiedica încercarea lui Ioan de a avea control asupra
conciliului prin folosirea votului majorităţii, care le-ar fi permis partizanilor
lui italieni să domine hotărîrile conciliului, membrii conciliului au căzut de
acord să voteze ca grupuri naţionale de clerici. Fiecărui grup naţional i s-a
repartizat un vot şi era nevoie de un vot unanim din partea celor cinci naţiuni
reprezentate pentru a obliga conciliul să acţioneze. Conciliul şi-a declarat
legalitatea şi dreptul la autoritate supremă în Biserica Romană.

Acestui decret al conciliului, care înlocuia absolutismul papal cu controlul conciliar al Bisericii Romei, i s-a dat titlul de Sacrosanct (Preasfînt).

Grigore al XII-lea abdicase deja, şi, după multe negocieri, au fost
destituiţi atît Benedict al XUI-lea cît şi Ioan al XXIII-lea în anul 1415. Martin
al V-lea a fost ales de către conciliu ca noul papă. Astfel conciliul a luat de la
Colegiul de Cardinali puterea de a alege un papă. Conciliul a tratat de
asemenea problema ereziei, condamnînd ideile lui Wycliffe şi arzîndu-l pe rug
pe Hus, în ciuda unui salvconduct emis de împărat. A continuat apoi cu
discutarea problemei reformei, schismei şi ereziei. Un decret al conciliului,
numit Frequens, a decis convocarea conciliilor generale în viitor la date
stabilite, ca o tehnică de menţinere a ordinii în Biserica Romană. Primul urma
să aibă loc la cinci ani după închiderea Conciliului de la Constance; al doilea
după alţi şapte ani iar apoi conciliile urmau să se întrunească odată în fiecare
deceniu pentru a trata problemele schismei, ereziei şi reformei.16

C. Conciliile de Ia Basel şi Ferrara (Florenţa) (1431-1449)

Agitaţia din Boemia după martirizarea lui Hus şi nevoia de continuare a
reformei a făcut să fie necesar Conciliul de la Basel în 1431. El s-a prelungit
pînă în 1449, dar puterea mişcării reformatoare a fost egalată de o reînviere a
puterii papale. Eugeniu al IV-lea, papa din acel timp, a fost destituit de către
conciliu în 1439, doar la doi ani după ce se întrunise la Ferrara conciliul rival
convocat de el. Din cauza ciumei, conciliul rival a fost mutat la Florenţa în
anul 1439. Conciliul de la Florenţa a făcut o încercare nereuşită de a reuni
Biserica Ortodoxă cu Biserica Romano-Catolică. Acest conciliu a decretat cele
şapte sacramente ce trebuiau acceptate de Biserica Romană. Acestea au fost
promulgate de Eugeniu al IV-lea într-o bulă papală în anul 1439. Conciliul de
la Basel s-a recunoscut înfrînt, autodizolvîndu-se în 1449.

Astfel s-a sfîrşit încercarea de a crea o monarhie constituţională în Biserica
Romană, papalitatea revenind la sistemul despotismului papal pe care-l urmase
atîtea secole. Pius al II-lea, într-o bulă papală intitulată Execrabilis, dată în
1460, condamna orice apeluri pentru concilii generale în viitor. Dar clerul
francez s-a unit cu conducătorul francez în proclamarea Sancţiunii Pragmatice
de la Bourges în 1438, care dădea bisericii franceze autonomie faţă de papă,
dar care la rîndul ei era pusă sub puterea statului.

Deşi conciliile de reformă nu au reuşit în încercarea de a forma o
monarhie constituţională în Biserica Romană, ele au salvat-o de la tulburarea
Marii Schisme. Lipsa de succes în asigurarea unei reforme eficace, a distrus
ultima şansă de reformă internă a Bisericii Romano-Catolice de către mistici,
reformatori sau concilii. Din acest moment, Reforma protestantă a devenit
inevitabilă.

 

ASFINŢITUL EPOCII MEDIEVALE

ŞI RĂSĂRITUL EPOCII MODERNE, 1305-1517

Papalitatea înfruntă opoziţia externă

Opera misticilor, a reformatorilor, a conciliilor de reformă şi a umaniştilor
a fost o încercare serioasă din diferite unghiuri de a produce o reformă internă
care să facă religia mai personală, Scriptura sursa autorităţii şi Biserica
Romană mai democratică în organizarea ei. înfrîngerea acestor mişcări sau
absorbirea lor de către Biserica Romană a pus capăt tuturor încercărilor de
reformă internă. în acelaşi timp, forţele externe creau opoziţie faţă de sistemul
papal. Aceste forţe erau spiritul umanist al Renaşterii, naţionalismul şi o lume
în expansiune geografică, rezultat al explorărilor din Extremul Orient şi din
emisfera vestică. Aceste forţe au întărit mişcarea care urma să izbucnească sub
forma Reformei protestante şi care avea să pună capăt dominaţiei papalităţii.

I. RENAŞTEREA

Renaşterea, care a avut loc în ţările mari ale Europei între anii 1350 şi
1650, marchează tranziţia de la lumea medievală la cea modernă. Numele,
care derivă din cuvintele latine pentru „naştere” şi „înapoi”, exprimă ideea
unei renaşteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima dată în anul 1854
ca termen descriptiv al acelei epoci. într-un sens mai restrîns, Renaşterea a
fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia, în timpul căruia minţile oamenilor
au fost stimulate spre producţii literare şi artistice prin redescoperirea
comorilor trecutului clasic. Spiritul clasic este vizibil în operele unor artişti ca
Petrarca (1304-1374) şi Boccacio (1313-1375). Acest umanism clasic din sudul
Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuchlin,
Colet, Erasm şi alţii din nordul Alpilor, la începutul secolului al XVI-lea.
Umaniştii din nord s-au întors la Biblia în original, în timp ce umaniştii din
sud puneau accentul pe studiul literaturii şi al limbilor clasice ale Greciei şi
Romei.

Intr-un sens mai larg, Renaşterea poate fi definită ca acea epocă de
reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă
medievală corporativă a vieţii cu o concepţie seculară şi individualistă.
Atenţia

era îndreptată asupra străzilor Romei şi Atenei, şi nu asupra străzilor Noului
Ierusalim. Concepţia teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu era
măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepţii antropocentrice despre
viaţă, în care omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe
gloria omului, şi nu pe gloria lui Dumnezeu. Clasa de mijloc a societăţii care
locuia la oraşe devenea mai importantă decît vechea societate agrară, rurală, a
epocii feudale. în acest context, trebuie amintit că, în mare, Renaşterea a fost
limitată la o mică parte a clasei înalte a societăţii şi că ideile şi modul lor de
viaţă s-au scurs încet spre păturile de jos. Comerţul a devenit mai important
decît agricultura ca mod de cîştigare a existenţei. A devenit obişnuită
abordarea umanistă, optimistă şi experimentală a lucrurilor acestei vieţi. Cu
toate că epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în
zilele sfinte ale Bisericii; şi a existat tendinţa de a da uitării ceea ce cerea
Dumnezeu de la individ în viaţa de fiecare zi.

Cîteva lucruri au contribuit la naşterea acestei concepţii despre viaţă.
Oraşele italiene, unde a apărut prima dată mişcarea, s-au îmbogăţit slujind ca
intermediare în comerţul bogat dintre Europa de Apus şi Orientul Apropiat.
Bogăţia asigura răgazul pentru studiu şi le dădea negustorilor posibilitatea de
a acţiona ca patroni ai cărturarilor şi artiştilor. Noua clasă de mijloc; care
deţinea bani mulţi, era interesată în ceea ce ar fi făcut viaţa mai plăcută şi mai
confortabilă. Guvernul centralizat asigura securitatea şi ordinea. Apariţia
tipăririi cu tipar mobil în 1456 în Germania a făcut posibilă răspîndirea rapidă
a informaţiilor în cea de-a doua parte a Renaşterii. Nominalismul, cu
preocuparea lui pentru individ şi experiment ca şi cale spre adevăr, a stimulat
tendinţele ce urmau să înflorească în Renaştere.

A. Renaşterea italiană

Renaşterea a apărut pentru prima dată în Italia, în secolul al XVI-lea,
deoarece tradiţia clasică era mai puternică acolo decît în alte părţi. Italienii
erau înconjuraţi de rămăşiţele materiale ale măreţiei lor trecute, şi spiritul
italian dădea importanţă valorilor culturale mai înalte ale acestei vieţi. Mai
mult, în Italia erau oameni bogaţi care puteau da ajutor financiar artiştilor,
pentru ca ei să fie liberi să creeze. Marele negustor Lorenzo de Medici şi-a
aranjat savanţi şi artişti ca să-i creeze un mediu ambiant estetic. Papii epocii
Renaşterii au devenit interesaţi în literatură şi arte în aşa măsură încît aceste
interese au ajuns să aibă prioritate faţă de funcţiile lor spirituale. Căderea
Constantinopolului în anul 1453 a făcut ca mulţi învăţaţi greci să aducă cu ei
în Italia mii de manuscrise greceşti valoroase pentru a nu fi distruse de
mahomedani.

Oamenii de la începutul Renaşterii din Italia erau interesaţi de cultura
clasică sau umanistă a Greciei şi a Romei mai mult decît de teologie. Cînd
Manuel Chrysoloras (1350-1415) a venit la Veneţia în 1393, ca ambasador
pentru a primi ajutor împotriva ameninţării turceşti a Constantinopolului, el a
rămas la Florenţa timp de trei ani, predînd limba greacă florentinilor
interesaţi. Petrarca, primul dintre umaniştii italieni, a căutat cu insistenţă să descopere manuscrise greceşti şi romane pe care să le studieze. Aceşti oameni

au descoperit o lume nouă studiind aceste manuscrise, o lume în care omenii
erau preocupaţi să se bucure de viaţă aici şi acum. Bucuriile acestei vieţi îi
atrăgeau pe aceşti cărturari italieni, şi religia, care era legată de eternitate, a
trecut pe planul doi.

Cărturarii şi artiştii Renaşterii tindeau să fie individualişti în concepţiile
lor. Cellini, care ne-a lăsat o relatare interesantă a vieţii sale într-o
autobiografie, era intens individualist în modul lui de a se bucura de viaţă şi
dădea importanţă în primul rînd propriilor sale dorinţe. Această atitudine din
partea artiştilor şi cărturarilor a dus la o secularizare a societăţii, în puternic
contrast cu preocuparea societăţii medievale pentru cele spirituale. Cîteva
aspecte ale acestei secularizări amorale sînt prezentate clar în cartea lui
Machiavelli, Prinţul. Machiavelli (1469 1527) sfătuia pe conducătorul unui stat
să subordoneze interesului propriu standardele absolute de conduită. Dacă o
minciună sau o înşelătorie îi putea întări poziţia şi rangul, atunci el nu trebuia
să ezite să le folosească.

De asemenea, cercetătorul este impresionat de preocupările multilaterale
ale artiştilor renascentişti. Michelangelo a decorat tavanul Capelei Sixtine cu
picturi magnifice. El a devenit de asemenea competentul arhitect care a
supravegheat terminarea bisericii Sf. Petru din Roma, încoronînd clădirea cu
frumosul ei dom. De asemenea, el a conceput uniformele colorate pe care
garda elveţiană le mai foloseşte şi astăzi. Leonardo da Vinci a pictat minunata
Cina cea de taină şi pe Mona Lisa, şi a desenat schiţe de mitraliere şi
submarine care se aseamănă în mod remarcabil cu cele din epoca noastră.

Oamenii Renaşterii erau iubitori ai frumosului în natură şi în om. De fapt,
ei au făcut un cult din frumuseţe. Picturile epocii indică interesul crescut faţă
de studiul atent al anatomiei umane, aşa încît tablourile să fie exacte. Această
dragoste pentru frumos poate fi văzută în prezentarea măiastră a ţesăturilor
bogate în culori din tablourile desenate de Tiţian, marele pictor de portrete din
Veneţia. Aceste tablouri sînt în contrast cu portretele deformate şi cu picturile
şterse realizate în epoca gotică.

Dogmele Bisericii erau acceptate şi riturile de închinare erau practicate, dar
viaţa religioasă a omului era ruptă de viaţa lui zilnică. Acest spirit lumesc i-a
afectat pînă şi pe papii epocii renascentiste. Existau puţini eretici sau atei în
ţările latine, dar spiritualitatea a luat locul al doilea după religia formală.

O scurtă analiză a activităţilor principalilor papi renascentişti dintre 1447
şi 1521 va arăta cum a capitulat papalitatea în faţa spiritului secular şi umanist
al epocii. Nicolae al V-lea (1439-1455) a fost un umanist care urcase pe scara
ierarhiei bisericeşti pînă a devenit papă. Interesul lui faţă de lumea clasică l-a
făcut să caute să repare clădirile, podurile, apeductele şi marile biserici din
Roma. Interesul lui pentru trecutul clasic s-a văzut clar în faptul că el şi-a
donat propria lui bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului,
care urma să devină un tezaur pentru viitorii cărturari. Secretarul lui a fost
Lorenzo Valla (1405-1457), care în 1440, după ce a părăsit slujba pe lîngă
papă, a scris un tratat în care susţinea că Donaţia lui Constantin este o plastografie; pentru a face acest lucru a folosit critica literară şi istorică.

Astfel, el a fost primul care a pus bazele criticii istorice. Faptul că Lorenzo
nu a avut neplăceri din cauza acestui act îndrăzneţ a fost o dovadă a
indiferenţei papalităţii faţă de religie.

Iuliu al II-lea (1441-1513) a petrecut mult timp încercînd să unească pe
cale politică statele papale din Italia. El era de asemenea un patron al
artiştilor. El 1-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine
pe care o construise Sixtus al IV-lea (1471-1484).

Leon al X-lea (1475-1521), care era papă în timpul cînd Luther a luat
poziţie faţă de indulgenţe, era membru al familiei Medici din Florenţa. El a
permis vînzarea de indulgenţe pentru adunarea banilor în vederea construirii
catedralei Sf. Petru din Roma. Şi el a fost un patron al artelor şi literelor. Cu
asemenea papi nu este de mirare că Luther a fost scandalizat de formalismul şi
de lipsa spiritualităţii adevărate atunci cînd a făcut faimoasa lui vizită la
Roma în 1510-1511.

B. Umaniştii creştini

Invăţaţii renascentişti din nordul Alpilor aveau în comun cu fraţii lor de la
sud de Alpi dragostea pentru sursele din trecut, preţuirea fiinţelor umane ca
entităţi individuale cu dreptul de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi
interesul pentru capacitatea minţii umane de a interpreta datele pe care i le
aduceau simţurile. Totuşi, ei nu erau atît de mult interesaţi în trecutul clasic,
cît în trecutul creştin. Ei studiau documentele biblice în limbile originale, tot
atît de mult sau şi mai mult decît studiau scrierile lui Platon sau Aristotel. Ei
puneau accentul pe moştenirea iudeo-creştină, şi nu pe moştenirea elenică a
Europei apusene. Ei au fost în esenţă umanişti creştini care au aplicat tehnicile
şi metodele umanismului la studiul Scripturii. Ei erau interesaţi mai mult de
om ca fiinţă umană cu un suflet, decît ca şi creatură raţională. Umanismul lor
era etic şi religios, în timp ce acela al fraţilor lor latini din sudul Alpilor era
estetic şi secular.

1. Cu toate că cele ce au fost spuse despre umaniştii italieni sînt adevărate
cu privire la majoritatea umaniştilor, a existat un mic grup în Florenţa,
condus de Marsilio Ficino (1433-1499), care căzuse sub influenţa lui
Savonarola. Marsilio a tradus scrierile lui Platon în latină între anii 1463 şi
1477. Aceşti umanişti doreau să integreze Biblia cu filozofia greacă, în special
cu cea a lui Platon. în efortul lui de a realiza acest scop, el a început să
studieze Biblia din punctul de vedere literar al umaniştilor. Ajutorul financiar
de la familia de Medici a făcut posibilă înfiinţarea Academiei Platonice în
Florenţa, unde umaniştii creştini puteau să-şi facă studiile. John Colet din
Anglia, Jacques Lefevre din Franţa şi Reuchlin din Germania au petrecut cu
toţii un timp la academie.

2. Deşi Lefevre (1455-1536) a folosit o interpretare literală şi spirituală a
Bibliei cînd şi-a scris lucrarea sa filologică despre Psalmi, el a accentuat
studiul textului Bibliei. în jurul anului 1512, el a publicat şi un comentariu
asupra epistolelor lui Pavel în latină. Opera lui a ajutat la pregătirea drumului pentru apariţia hughenoţilor, atunci cînd influenţa Reformei a ajuns în

Franţa.

Jimenez Francisco de Cisneros, cunoscut mai bine sub numele de
cardinalul Xim&ies, arhiepiscop de Toledo, Spania, a devenit confesorul
Isabelei, şi timp de cîţiva ani, marele inchizitor al Inchiziţiei spaniole. El a
fondat Universitatea din Alcala, pentru instruirea clericilor, şi a tipărit un Nou
Testament în limba greacă în anul 1514. Pe lîngă aceasta, el a supravegheat
terminarea ediţiei poliglote a Bibliei, cunoscută sub numele de
„Complutensian” (tipărită la Complutum sau Alcala, în 1522, n.tr.).

4. John Colet (cea 1467-1519) a făcut parte dintr-un grup din Anglia
cunoscut sub numele de „reformatorii de la Oxford”. După vizita lui în Italia,
Colet a început să prezinte în conferinţe sensul literal al epistolelor pauline.
Aceasta era o inovaţie, deoarece teologii dinainte fuseseră interesaţi mai mult
în alegorie decît în ceea ce încerca să comunice scriitorul Scripturii celor din
timpul său sau celor ce urmau după el. Opera reformatorilor de la Oxford a
fost un factor ce a contribuit la declanşarea Reformei în Anglia.

5. Reuchlin şi Erasm au fost însă cei mai influenţi dintre umanişti,
deoarece influenţa operei lor a fost simţită în întreaga Europă. John Reuchlin
(1455-1522) studiase cu Pico în Italia şi îşi dezvoltase gustul pentru limba,
literatura şi teologia ebraică. Roadă studiului său ştiinţific asupra Vechiului
Testament a fost o gramatică ebraică combinată cu un dicţionar pe care el le-a
numit Despre elementele de bază ale ebraicii. Această lucrare, pe care el a
terminat-o în 1506, i-a ajutat pe mulţi să se familiarizeze cu limba Vechiului
Testament, aşa îneît au reuşit să studieze această carte în limba originală.
Prezintă interes faptul că Reuchlin a dat sfaturi pentru educaţia lui
Melanchthon, mîna dreaptă a lui Luther şi primul teolog al Reformei.

Desiderius Erasmus (Erasm de Rotterdam, n.tr.) (cea 1466-1536), a fost şi
mai influent decît Reuchlin. El primise o parte din educaţie în şcoala „Frăţiei
vieţii în comun”, în Deventer, iar mai tîrziu a studiat la multe din
universităţile din Europa şi Anglia. El a devenit un cărturar universal cunoscut
în cercurile culturale din orice ţară. Spiritul său savant 1-a înclinat mai degrabă
spre reformă decît spre revoluţie, şi opoziţia sa faţă de abuzurile Bisericii
Romano-Catolice a fost exprimată în cărţile sale Elogiul nebuniei (cea 1511) şi
Convorbiri pe teme curente (1518).’ în aceste cărţi, prin satiră înţeleaptă,
Erasm a căutat să scoată în relief racilele din viaţa ierarhiei preoţeşti şi
monahale. Umaniştii au satirizat relele din Biserică, iar reformatorii le-au
denunţat. Aspectul pozitiv al operei sale a fost Noul Testament în greacă,
publicat în 1516 de Froben din Basel, care era nerăbdător să cîştige faima şi
piaţa de desfacere care însoţeau tipărirea şi publicarea primului Nou
Testament în greacă. învăţatul spaniol Xim^nes tipărise un Nou Testament
grecesc în 1514, dar nu 1-a putut vinde fără aprobarea papei. Pentru a-1 putea
vinde înaintea lui, Froben 1-a îndemnat pe Erasm să lucreze la el. Erasm a
folosit patru manuscrise greceşti, pe care le-a găsit la Basel, dar cînd a văzut
că ultimele rînduri din Apocalipsa lipseau în toate, a tradus înapoi din latină
cum credea el că ar fi fost în greacă. Influenţa cărţii a fost uriaşă, deoarece acum cărturarii se aflau pe o poziţie din care puteau face comparaţii exacte

între Biserica Noului Testament şi cea din timpul lor. Comparaţia a fost în
mod hotărît în defavoarea acesteia din urmă.

 

La început, Erasm a simpatizat cu Luther, dar mai tîrziu i s-a opus,
deoarece el nu dorea sciziunea de Biserica Romano-Catolică, pe care Luther
s-a văzut forţat să o facă. Lucrarea lui Erasm, Manual al soldatului creştin
(1503) constituie o abordare etică a creştinismului. El a pus accentul pe etică.
Mai mult, teologia lui se deosebea mult de cea susţinută de Luther. în cartea
lui Liberul arbitru (1524), el pune accentul pe eliminarea abuzurilor, dar nu
atacă doctrina, şi susţine libertatea voinţei umane despre care Luther
spunea că este total neputincioasă în ceea ce priveşte bunătatea şi salvarea.

Atît în nordul cît şi în sudul Europei, Renaşterea a avut rezultate de”
durată. Studiul trecutului clasic păgîn a dus la o abordare seculară a vieţii, în
care religia era redusă la o afacere formală sau era ignorată pînă cînd omul
ajungea în ceasul morţii. Idealul persoanei, de a fi o fiinţă umană
independentă cu dreptul de a se dezvolta aşa cum o conduceau gusturile, a
luat prioritate asupra idealului medieval, potrivit căruia cineva putea fi salvat
luîndu-şi locul umil în societatea ierarhică comună a Bisericii
Romano-Catolice. Avîntul dat de cărturarii şi de poeţii secolului al XlV-lea şi
al XV-Iea în Europa pentru folosirea limbii naţionale a fost de ajutor mai
tîrziu pentru aducerea Bibliei la oameni şi pentru ţinerea serviciilor din
Biserică în limba lor maternă. Reîntoarcerea la sursele culturii din trecut şi
studiul lor ştiinţific a făcut posibilă o cunoaştere mult mai exactă a Bibliei decît pînă atunci. Pe tărîm politic, nota amorală din lucrarea lui Machiavelli,

Prinţul, a dus la ignorarea principiilor morale în conducerea afacerilor externe
ale oraşelor-state din Italia şi a noilor state-naţiuni din nordul Europei. Cel
care caută o imagine echilibrată a impactului Renaşterii nu o poate numi nici
tragedie, nici pură binecuvîntare, ci va trebui să o considere un amestec de
binecuvîntare şi de nenorocire pentru populaţia Europei.

7. Pe lîngă dezvoltarea interesului omtjlui pentru sine ca individ ce are o
minte şi un spirit, Renaşterea a dus la dezvoltarea unei mai largi cunoaşteri a
universului fizic al omului. El a devenit interesat de mediul lui înconjurător
ca şi de sine, iar studiile ştiinţifice şi geografice au dus la o nouă lume a
ştiinţei şi la o lărgire a cunoştinţelor despre cît de mare este de fapt lumea
omului. începutul explorărilor geografice a fost din nou opera latinilor.
Prinţul Henric al Portugaliei (1394-1460) a trimis exploratori din ţara lui pînă
cînd Vasco da Gama a descoperit drumul spre India înconjurînd extremitatea
sudică a Africii. Columb (1445-1506) a făcut cunoscută lumii emisfera vestică,
şi activitatea lui a fost rapid completată de cea a exploratorilor francezi şi
englezi, toţi fiind în căutarea unei rute mai scurte spre bogăţiile Orientului îndepărtat. Copernic şi Galileo de asemenea i-au făcut pe oameni conştienţi de imensitatea universului din jurul lor, iar inventarea telescopului şi folosirea

lui tot mai eficientă le-a susţinut teoriile anterioare.

 

II. APARIŢIA STATELOR-NAŢIUNI ŞI A BURGHEZIEI

Lumea clasică fusese dominată de idealul oraşului-stat, care era cea mai
mare unitate politică în care se puteau organiza oamenii. Pînă şi Imperiul
Roman a fost doar o extindere a oraşului-stat Roma. Orice om care devenea
cetăţean, devenea cetăţean al Romei, indiferent unde locuia. Evul Mediu a
fost dominat de conceptul de unitate politică şi spirituală şi, în teorie, toţi
oamenii trebuiau să fie uniţi într-o nouă Romă Sfîntul Imperiu Roman.
Dar, în practică, feudalismul, cu toată descentralizarea lui, dădea siguranţă şi
ordine în perioadele de haos. înflorirea oraşelor înainte de Renaştere a creat în
Italia puternice oraşe-state. Dar viitorul în Europa era al statelor-naţiuni ca
formă de organizare politică. Anglia, Franţa şi Spania erau pionieri în
dezvoltarea unor asemenea state-naţiuni. în Anglia dezvoltarea a avut loc pe
fondul unei monarhii constituţionale în care suveranitatea era împărţită între
monarh şi parlament. Organele care reprezentau poporul în Franţa şi Spania
nu au devenit niciodată atît de puternice ca Parlamentul din Anglia, iar Franţa
şi Spania s-au dezvoltat ca state-naţiuni centralizate, în care domnitorul era
absolut. Pe măsură ce oraşele au crescut şi s-a dezvoltat comerţul, a apărut o
clasă de mijloc, care a dorit să participe la viaţa politică şi religioasă.

A. Apariţia statului naţional englez

Parlamentul englez s-a format din adunarea feudală cunoscută sub numele
de curia regis, introdusă în Anglia în timpul domniei lui William Cuceritorul
după invazia lui în Anglia în 1066. Această adunare a lorzilor feudali servea
ca o curte înaltă, un organ consultativ pentru rege şi un organ ce putea acorda
bani cînd regele cerea mai mult decît donaţiile feudale obişnuite. Puterea
acestui organ a fost întărită prin semnarea Magnei Carta în 1215 de către
Ioan. El a consimţit să nu perceapă taxe noi fără consimţămîntul curiei regis,
şi să le permită baronilor să se ridice împotriva lui dacă el nu ar fi respectat
înţelegerea. Dreptatea urma să fie împărţită cinstit, iar oamenilor să li se dea
dreptul de a fi judecaţi în faţa celor din propria lor clasă socială. Deşi acest
document era numai în beneficiul clasei feudale din acea vreme, el a introdus
principiile limitării domnitorului de către lege şi introducerea taxelor numai
prin consimţămîntul poporului. în anul 1295, Edward I a convocat
Parlamentul Model în care erau prezenţi atît reprezentanţi ai comitatelor şi ai
oraşelor, cît şi seniorii feudali şi marii clerici. Primele două grupuri au format
Camera Comunelor, iar ultimele două, Camera Lorzilor. în secolul al
XlV-lea, nevoia de bani a regelui a dus la atribuirea de puteri legislative
Parlamentului, deoarece membrii Parlamentului nu-i asigurau regelui
veniturile dorite decît atunci cînd el semna decretele sau deciziile lor, care
astfel deveneau legi.

Parlamentul reprezentativ, faţă de care erau responsabili miniştrii regelui,
a fost doar una din bazele monarhiei constituţionale engleze. în timpul
domniei lui Henric al II-lea, au fost dezvoltate sistemul juridic şi dreptul
comun, care apără libertăţile individului mai bine decît o face dreptul roman.
Astfel individul era protejat împotriva actelor arbitrare ale domnitorului.

Războiul de o sută de ani cu Franţa (1337-1453) a ajutat la naşterea
mîndriei naţionale engleze atunci cînd arcaşii englezi cu lungile lor arcuri au
văzut că săgeţile îl puteau înfrînge pe cavalerul francez încălecat, iar pierderea
finală a teritoriilor stăpînite de domnitorul englez în Franţa a tins să apropie
clasele de sus de cele de jos, într-o unitate naţională. Războiul Rozelor din al
treilea sfert al secolului al XV-lea a dus la desfiinţarea vechii nobilimi feudale,
făcînd posibilă o alianţă în stat între rege şi clasa de mijloc. în schimbul
ordinei şi securităţii, clasa de mijloc asigura de bunăvoie bani şi autoritate
domnitorilor. în secolul al XV-lea, libertatea Parlamentului a făcut loc
despotismului ascuns al dinastiei Tudorilor, care a condus statul în secolul al
XVI-lea după principii machiavelice. Cu toate acestea, ei au menţinut
Parlamentul pentru a-şi asigura sprijinul popular pentru acţiunile lor.

B. Apariţia statului naţional francez

Statul naţional francez a fost confruntat cu mari piedici în dezvoltarea lui.
Conducătorii englezi deţineau multe teritorii în Franţa, şi marii nobili feudali
nu erau sub controlul regelui francez, care deţinea doar o mică bucată de
pămînt în jurul Parisului. Franţa nu avea o unitate rasială sau geografică din
cauza diverselor elemente rasiale din populaţie şi din cauza compoziţiei
geografice a ţării, care stimula provincialismul. în ciuda acestor probleme,
dinastia de regi capeţieni din Paris, începînd cu Hugo Capet în 987, a reuşit să
unifice Franţa. Parlamentul francez, nu a devenit niciodată atît de puternic ca
parlamentul englez şi, ca urmare, domnitorul a avut control absolut asupra
statului. Domnitorii abili, şi ura împotriva duşmanului comun Anglia în
timpul războiului de o sută de ani, au contribuit mult la unificarea Franţei. De
asemenea, acest război le-a dat francezilor pe eroina lor naţională, Ioana
d’Arc.

C. Apariţia statului naţional spaniol

Căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în 1479, a
promovat unitatea spaniolă. Dezvoltării statului naţional spaniol i s-a dat un
aspect religios prin lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub invadatorii
mahomedani. Cruciada, cunoscută sub numele de reconquista, a ajuns la
apogeul ei în secolul al Xl-lea. Credinţa romano-catolică şi naţionalismul au
mers mînă în mînă în Spania, iar absolutismul Bisericii Romane mergea în
paralel cu absolutismul politic al domnitorului. Acest lucru s-a manifestat în
Inchiziţia spaniolă, condusă de Torquemada, sub care au fost omorîţi zece mii
de oameni, şi de Ximenes, sub care au fost omorîţi douăzeci şi cinci de mii de
oameni.

Apariţia statului naţional a întreţinut opoziţia faţă de Biserica
Romano-Catolică, în special în Franţa şi Anglia, unde domnitorii şi puternica

clasă de mijloc detestau scurgerea de bani din trezoreria statului sau din
propriile lor buzunare spre vistieria papală. Clasa nobilimii detesta faptul că
Biserica Romei avea control peste atîta pămînt. Regii nu erau mulţumiţi cu
suveranitatea divizată care îi obliga pe supuşii lor să fie credincioşi atît papei
cît şi lor. Tribunalele bisericeşti, în care puteau fi judecaţi numai clericii, erau
un afront la adresa sistemului de tribunale regale; şi apelurile la tribunalele
papale erau şi mai neplăcute. Trebuie reamintit faptul că, în jurul anului 1300,
puternicii domnitori ai Angliei şi Franţei au înfrînt cu succes eforturile lui
Bonifaciu al VUI-lea de a controla clerul din statele lor şi că Franţa, în
Sancţiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, susţinea că biserica romană
din Franţa trebuia pusă sub controlul domnitorului francez. Prin două statute,
în 1351 şi respectiv 1353, Anglia i-a interzis papei să hotărască cine va ocupa
posturile vacante în biserica engleză, fără alegeri făcute de clerul local şi fără
consimţămîntul regelui, şi totodată a interzis apeluri de la tribunalele din
Anglia la tribunalul papal. Această tendinţă de respingere a amestecului
ecleziastic în afacerile statului a fost o forţă externă care a ajutat activitatea
reformatorilor atunci cînd aceştia au apărut pe scenă.

Trebuie notat că domnitorii din Europa nu ar fi reuşit nicicând să lupte cu
succes împotriva papalităţii dacă nu ar fi fost sprijiniţi de la spate de clasa
mijlocie bogată formată odată cu dezvoltarea comerţului în urma renaşterii
oraşelor şi a negoţului, după anul 1200. Negustorii din clasa mijlocie din oraşe
şi proprietarii de pămînturi bogaţi îi sprijineau pe domnitori în opoziţia lor
faţă de controlul papal asupra ţărilor lor. Suveranitatea o deţineau
conducătorii statelor naţionale, şi nu papa.

III. BISERICA ORTODOXA GREACĂ, 1305-1517

In timp ce forţele externe dinamice ale opoziţiei şi Reforma alcătuiau în
Europa de Apus forţele care urmau să zguduie unitatea Bisericii
Romano-Catolice medievale, Biserica din Răsărit a rămas statică în concepţiile
ei teologice şi s-a extins foarte puţin. De fapt, importanţa Constantinopolului
ca centru religios a scăzut după căderea lui în mîinile turcilor în 1453, iar
patriarhii ruşi au devenit tot mai importanţi în conducerea Bisericii Ortodoxe Greceşti.

In Rusia au avut loc două schimbări care au afectat profund dezvoltarea
ulterioară a creştinismului ei. Intre 1237, cînd au venit prima dată în Rusia
invadatorii mongoli, şi 1480, cînd ei au pierdut controlul asupra statului,
Rusia a fost sub controlul invadatorilor mongoli tătari. Cu toate că această
invazie a dat Rusia înapoi din punct de vedere cultural, ea a fost în avantajul
bisericii ruse, deoarece invazia a despărţit biserica rusă de Constantinopol,
forţînd-o să-şi aibă propria ei conducere autohtonă. Naţionalismul şi religia
rusă s-au unificat cînd ruşii au trebuit să lupte să-şi menţină religia şi cultura
lor în ciuda cuceritorilor lor. Oamenii apelau la religie atît pentru mîngîiere cît
şi pentru a fi conduşi în timpul lor de crize.

în 1325, arhiepiscopul metropolitan al Bisericii Ortodoxe din Rusia şi-a
mutat cartierul general de la Kiev, Care era mai aproape de Constantinopol, la Moscova. Aici ei putea fi mai independent de Constantinopol, dar în acelaşi
timp era şi mai supus controlului secular din partea conducătorilor statului
rus. După 1453, mitropolitul rus a devenit independent de patriarhul de la
Constantinopol, datorită faptului că acest oraş şi conducătorul Bisericii
Ortodoxe au intrat sub controlul turcilor. La scurt timp după căderea
Constantinopolului, episcopii ruşi l-au ales pe mitropolit ca „Mitropolit al
Moscovei şi al întregii Rusii”. Liberă să se dezvolte în mod independent, deşi
teologia şi liturghia nu s-au schimbat în mod considerabil, Biserica Ortodoxă
din Rusia a devenit biserică naţională în 1589, iar mai tîrziu s-a identificat
îndeaproape cu statul. Moscova a devenit „a treia” Romă, care a înlocuit
Roma şi Constantinopolul.

Intre 1305 şi 1517, forţele care promovau schimbarea erau la lucru atît în
Biserica din Răsărit cît şi în Biserica din Apus. în Răsărit schimbările erau în
primul rînd la conducerea şi organizarea ecleziastică, dar în Apus Reforma a
adus schimbări fundamentale care nu numai că au creat bisericile naţionale
protestante, dar au adus reformă şi în interiorul Bisericii Romano-Catolice,
aşa încît să poată face faţă provocărilor protestantismului.