PDF SHIRLEY de Charlotte Brontë carte de citit online si decarcare gratuita

CAPITOLUL XXXIII

 

Tactica lui Martin

 

Pentru punerea la punct a planului său, Martin avea nevoie să rămână acasă în ziua aceea. Ca urmare, de dimineaţă n-avu niciun fel de poftă de mâncare; apoi, cu foarte puţin înainte de vremea plecării la şcoală, îl apucă o cumplită durere la inimă, ceea a făcut de dorit ca în loc să pornească spre şcoală împreună cu Mark, să urmeze tatălui în fotoliul de lângă foc şi la lectura jurnalului de dimineaţă. Treaba asta fiind mulţumitor aranjată, după plecarea lui Mark la clasa domnului Summer şi retragerea lui Matthew şi a tatălui către clădirea administraţiei, trei alte isprăvi – ba nu, patru - aşteptau să fie duse la îndeplinire.

Cea dintâi dintre ele era consumarea micului dejun din care nici nu gustase şi de care foamea lui de băiat de cincisprezece ani nu prea îi îngăduia să se lipsească; a doua, a treia şi a patra să le îndepărteze succesiv din calea sa pe doamna Yorke, domnişoara Moore şi doamna Horsfall înainte de ceasurile patru ale după-amiezii.

Deocamdată prima era cea mai grabnică, întrucât eforturile ce-l aşteptau cereau o cantitate de energie pe care starea de goliciune a tânărului său stomac nu prea părea capabilă s-o furnizeze.

Martin cunoştea drumul înspre cămară; şi cunoscându-l, porni să-l străbată. Slujnicele se aflau în bucătărie şi îşi luau în tăcere micul dejun, cu uşile închise; maică-sa şi domnişoara Moore ieşiseră la aer pe pajişte şi discutau despre cei aflaţi dincolo de uşile închise adineauri pomenite; ştiindu-se deci în deplină siguranţă, Martin făcu din întreaga provizie a cămării o alegere într-adevăr exigentă. Micul lui dejun fusese întârziat şi de aceea hotărâse că avea să fie rafinat; avea impresia că o variaţie faţă de obişnuita şi cam searbăda porţie de pâine şi lapte ar fi fost nu numai de dorit, ci şi recomandabilă; se gândea că foarte bine ar putea combina consistenţa cu suculenţa. Avea la îndemână un stoc de mere roşietice înşirate pe poliţă; alese trei. Pe o farfurie se aflau plăcinte; luă una cu cremă de caise şi o tartă cu goldane. Obişnuita pâine de casă nu o învrednici nici baremi cu o privire; dar cercetă cu bunăvoinţă un chec cu stafide, cum se servea la ceai, şi consimţi să ia o bucată. Cu ajutorul briceagului izbuti să-şi însuşească o aripă de pasăre şi o felie de şuncă; găsi de asemenea cu cale că la toate acestea s-ar potrivi şi o felioară din budincile cu ouă şi lapte rânduite pe rafturi; iar după ce făcu şi acest adaos prăzii, se furişă în hol.

Tocmai ajunsese la jumătatea drumului – încă trei paşi iar fi ajuns ca să poată ancora în rada salonului din fund – când uşa din faţa lui se deschise şi în prag se arătă Matthew. Mult mai bine ar fi fost dacă s-ar fi ivit Scaraoţchi însuşi, cu întregu-i echipament de coarne, copite şi coadă.

Bănuitor şi totdeauna ironic, încă de dimineaţă Matthew nu prea dăduse crezare acelei dureri de la inimă; mormăise el ceva, mai desluşite fiind nişte vorbe cu privire la „prefăcătorie”; dar mai cu seamă îl scosese din fire succesiunea la fotoliu şi la jurnalul de dimineaţă; spectacolul ce i se înfăţişa în clipa aceea, merele, tartele, checul, friptura de pasăre, şunca şi budinca îi ofereau dovada neîndoielnică în sprijinul stimei ce-o avea faţă de propria-i putere de pătrundere.

Un moment, doar o singură clipă, Martin rămase interdit; în clipa următoare deveni pe deplin conştient de situaţie şi hotărî că totul era în regulă. Cu adevărata agerime de minte „des âmes d’élite“ îşi dădu numaidecât seama în ce fel această întâmplare – nenorocită la prima vedere – poate fi întoarsă înspre marele lui folos; văzu cum s-ar fi putut sluji de ea pentru a-şi asigura ducerea la bun sfârşit a celei de a doua isprăvi, adică îndepărtarea maică-si. Ştia foarte bine că o încăierare între el şi Matthew îi sugera totdeauna doamnei Yorke ideea oportunităţii unui acces de istericale; mai ştia de asemenea că în conformitate cu principiul „după ploaie vine vreme bună”, unei dimineţi de istericale îi urma fără greş din partea maică-si o după-amiază de şedere la pat. Lucru ce i-ar fi convenit lui de minune.

Şi fără întârziere încăierarea avu loc în hol. Un râs dispreţuitor, un rânjet încărcat de jignire, o ironie necruţătoare întâmpinată de un răspuns usturător fură semnalele de începere. Şi se aruncară unul împotriva celuilalt. Deşi în mod obişnuit în astfel de ocazii Martin rămânea tăcut, de astă dată făcu o gălăgie asurzitoare. Numaidecât dădură năvală slujnicele, doamna Yorke şi domnişoara Moore; dar nicio mână de femeie n-ar fi fost în stare să-i despartă, aşa că în mare grabă fu chemat domnul Yorke.

— Băieţii mei, proclamă dânsul, dacă asemenea lucru se mai întâmplă, unul dintre voi trebuie să plece de sub acoperişul meu; eu n-am să tolerez ca aici să aibă loc înfruntarea dintre Cain şi Abel.

Atunci Martin se lăsă tras deoparte. Ieşise destul de mototolit, fiind cel mai tânăr şi mai slab,  dar arăta foarte calm şi nu părea deloc furios. Ba chiar zâmbea, încântat că partea cea mai grea din lucrul ce-şi propusese a-l îndeplini se încheiase cu bine.

La un anumit ceas din cursul dimineţii parcă s-ar fi dat bătut.

— Nu merită să-mi bat eu capul cu domnişoara Caroline asta, rosti pentru sine.

Dar un sfert de oră mal târziu se afla din nou în sufragerie şi privea portretul cu păr răvăşit şi ochi turburaţi de deznădejde.

— Da, zise, am făcut-o să ofteze din adânc, să tremure şi aproape să leşine; înainte de a termina cu ea am s-o fac să zâmbească; şi, în afară de asta, vreau să păcălesc tot muieretul ăsta.

Îndată după prânz, doamna Yorke se conformă socotelilor fiului său şi se retrase la ea în cameră. Rămânea Hortense.

Distinsa domnişoară tocmai venise în salonul din fund şi se aşezase în tihnă să ţeasă ciorapi, când Martin, întins pe sofa (căci după mărturisirile lui încă se simţea rău), lăsă jos cartea citită până atunci cu voluptoasa nepăsare a unui paşă tânăr încă neştiutor de griji, şi rosti agale câteva vorbe privitoare la Sarah, slujnica de la Hollow. Cu multe ocolişuri şi întortocheli strecură vestea că, după câte se spunea, jupâniţa ar fi avut nu mai puţin de trei drăguţi: Frederick Murgatroyd, Jeremiah Pighills şi John-al-lui-Mally-alHannei-a-lui-Deb, iar domnişoara Mann ar fi spus precum că ştie sigur că Sarah, rămasă singură şi de capul său la Hollow’s Cottage, adesea îi chema pe flăcăii ăştia la masă şi îi ospăta cu tot ce se găsea mai bun prin cămări.

De mai mult nici nu era nevoie. Un ceas n-ar mai fi putut trăi Hortense fără să se ducă în persoană la locul unde se petreceau asemenea blestemăţii şi să vadă cu ochii ei cum stăteau lucrurile. Mai rămânea doamna Horsfall.

Stăpân pe situaţie acum, Martin scoase din coşuleţul de lucru al maică-si o legătură de chei; cu una dintre ele deschise uşile unui bufet, luă de acolo o sticlă neagră şi un păhăruţ, le aşeză pe masă, urcă în fugă scările, se duse la uşa camerei unde zăcea domnul Moore şi bătu. Îi deschise sora de caritate.

— Dacă binevoiţi, doamnă, sunteţi poftită în salonul din fund să gustaţi ceva; n-are să vă deranjeze nimeni, fiindcă toată lumea e plecată.

O conduse pe scări; o aşteptă să intre înăuntru; închise uşa cu mâna lui; acum ştia că din partea asta poate fi liniştit.

Ce fusese mai greu se făcuse; de-acum urma partea plăcută. Îşi înhăţă şapca şi o întinse spre pădure.

Încă nu era decât trei şi jumătate; dimineaţa fusese frumoasă, dar la ceasul acela cerul se întunecase; începea să ningă; sufla un vânt rece; pădurea era posomorâtă; copacul cel bătrân părea încruntat. Totuşi lui Martin îi plăcea întunecimea aceea şi găsea că înfăţişarea fantomatică a stejarului zgâlţâit de vânt are un farmec deosebit.

Trebui să aştepte; se plimbă de colo până colo în vreme ce fulgii de nea se îndeseau, iar vântul, care mai înainte gemuse, începu să vuiască jalnic.

— Cam întârzie, mormăi Martin uitându-se în lungul cărării înguste. Mă mir, bombăni mai departe, la ce-oi fi dorind aşa de mult s-o văd. Doar nu pentru mine vine încoace. Dar am putere asupra ei şi vreau să vină, ca că mă folosesc de puterea asta. Îşi continuă umbletul.

— Dar să ştii, conchise el după ce mai trecu o vreme, că de n-o veni am s-o urăsc şi-am s-o dispreţuiesc.

Auzi cum orologiul de la biserică bate în depărtare ceasurile patru. Un pas, atât de iute şi atât de uşor încât dacă n-ar fi fost foşnetul frunzelor nici nu s-ar fi auzit pe cărarea din pădure, îi potoli nerăbdarea. Vântul bătea acum cu tărie şi viforul alb mereu mai înteţit îţi lua vederile; dar ea se apropia mereu, fără să se descurajeze.

— Ei, Martin, îl întrebă cu înfrigurare, cum se simte?

„E ciudat cum se gândeşte mereu numai la el, îşi spuse Martin. Cred că nici nu simte frigul pătrunzător şi viscolul care te orbeşte; şi totuşi nu-i decât „o mână de om“, cum ar zice mama. Uite, parcă simt în inimă dorinţa să am o pelerină şi s-o înfăşor în ea.

Furat de aceste gânduri, nici nu-i răspunse domnişoarei Helstone.

— L-ai văzut?

— Nu.

— Vai! Mi-ai promis c-o să-l vezi.

— Vreau să fac pentru tine ceva mai bun. Nu ţi-am spus că mie nu-mi arde să-l văd?

— Bine, dar acum o să treacă aşa de mult până când oi ajunge să aflu ceva sigur despre el, şi m-am îmbolnăvit deatâta aşteptare. Martin, fii bun şi du-te să-l vezi, transmite-i salutări din partea Carolinei Helstone, spune-i că a vrut să afle cum se simte, să ştie dacă poate face ceva pentru el.

— Nu mă duc.

— Te-ai schimbat; noaptea trecută ai fost atât de prietenos.

— Hai să mergem! Nu-i bine să stai aici în pădure; e prea frig.

— Bine, dar înainte de a pleca promite-mi că o să vii aici şi mâine, să-mi aduci veşti.

— Nici nu vreau s-aud. Sunt mult prea plăpând ca să stabilesc şi să respect asemenea întâlniri pe vreme de iarnă. Dacă ai şti ce durere grozavă am avut în piept azi de dimineaţă, cum m-am lipsit de micul dejun, şi-am mai luat şi tăvăleală, atunci ţi-ai da seama cât e de nepotrivit să maduci aici, în zăpadă. Hai, când îţi spun.

— Eşti într-adevăr plăpând, Martin?

— N-arăt aşa?

— Ai obraji ca bujorii.

— Asta-i de la oftică. Mergi, sau nu mergi?

— Unde?

— Cu mine. Am fost prost că n-am luat o pelerină. Te-aş fi făcut să te simţi bine.

— Tu te duci acasă; drumul meu cel mai scurt e prin partea astălaltă.

— Ia-mă de braţ, că am eu grijă de tine.

— Păi… zidurile… gardurile… e aşa de greu de trecut peste ele, şi tu eşti prea subţirel şi tânăr.

— Ai să intri pe poartă.

— Păi…

— Păi!… Păi! Ai încredere în mine, sau n-ai?

Îl privi drept în faţă.

— Cred că da, o să am. Orice-ar fi, tot e mai bine decât să mă întorc la fel de îngrijorată cum am venit.

— De asta n-aş putea să răspund. Totuşi, ceva pot să-ţi promit: ascultă-mă pe mine şi-ai să-l vezi pe Moore cu ochii tai.

— Să-l văd cu ochii mei?!!

— Cu ochii tăi.

— Păi, dragă Martin, el ştie?

— Aha! Acuma-s dragă! Nu; nu ştie.

— Şi mama ta şi ceilalţi?

— Toate-s aranjate.

Caroline căzu într-o lungă tăcere prielnică visurilor, dar continuă să meargă la braţul călăuzei. Ajunseră într-un loc de unde se vedea la Briarmains.

— Te-ai hotărât?

Niciun răspuns.

— Hotărăşte-te. Uite că am ajuns. Eu n-am să-l văd – ţi-o spun de pe-acum – nu dau ochii cu el decât ca să te anunţ.

— Martin, eşti un băiat tare ciudat, iar pasul ăsta e cel puţin la fel de ciudat; dar tot ce simt eu este şi a fost, încă de multă vreme, ciudat. Merg să-l văd.

— Şi după ce ai spus vorbele astea, nici n-o să şovăieşti şi nici n-o să dai înapoi?

— Nu.

— Atunci s-a făcut. Să nu te temi când ai să treci prin dreptul ferestrei salonului: n-o să te vadă nimeni. Tata şi cu Matthew sunt la administraţie; Mark e la şcoală; slujnicele sunt în bucătăria din spate; domnişoara Moore e la Hollow; mama s-a băgat în pat; şi doamna Horsfall este în paradis.

Fii atentă aici: n-am nevoie să sun, deschid singur; în hol nu-i nimeni, nici pe scări, nici pe coridor; casa întreagă şi toţi cei dinăuntru se află sub o vrajă pe care n-am s-o risipesc decât după ce vei fi plecată.

— Martin, am încredere în tine.

— Niciodată n-ai spus vorbă mai frumoasă. Dă-mi şalul; am să-l scutur de zăpadă şi-am să ţi-l pun la uscat. Te-ai udat şi tremuri de frig; nu contează; sus e foc. Eşti gata?

— Da.

— Hai după mine.

Îşi lăsă ghetele pe covoraş şi urcă scările desculţ; Caroline se strecură după el cu paşi neauziţi; în capul scărilor începea o galerie şi pe urmă un scurt coridor; după ce trecu de coridor, Martin se opri în faţa unei uşi şi ciocăni. Trebui să bată de două – de trei ori. În cele din urmă, un glas cunoscut unuia dintre ascultători zise:

— Intră.

Băiatul intră numaidecât.

— Domnule Moore, a venit o doamnă şi întreabă de dumneavoastră; niciuna dintre slujnice nu-i pe-aici; e zi de spălat şi fetele sunt până peste cap pline cu clăbuc de săpun; aşa că am rugat-o eu pe doamna să vină până sus.

— Aici sus, sir?

— Aici sus, sir. Dar dacă aveţi ceva împotrivă, doamna se poate retrage.

— Măi, băiat zăpăcit, ăsta e un loc şi sunt eu acum un om la care să aduci o doamnă?

— Nu. Aşa că am să plec cu ea de aici.

— Martin, stai pe loc. Cine e?

— Bunica dumneavoastră din castelul acela de pe Escaut tot pomenit mereu de domnişoara Moore.

— Martin, nu te mai ţine de prostii, se auzi dinspre uşă cea mai stinsă şoaptă.

— E-aici? întrebă Moore cu înfrigurare. Auzise şi el un sunet nedesluşit.

— E-aici şi-i gata să leşine; stă în picioare pe covoraş, uluită de-atâta lipsă de dragoste filială.

Martin, eşti o încrucişare primejdioasă între un drăcuşor şi un paj. Cum arată?

— Mai mult ca mine decât ca dumneavoastră, fiindcă e tânără şi frumoasă.

— Trebuie s-o aduci încoace. M-auzi, sau nu?

— Vino, domnişoară Caroline.

— Domnişoară Caroline! repetă Moore.

Şi când domnişoara Caroline intră, fu întâmpinată în mijlocul camerei de o siluetă înaltă, subţiratică, împuţinată, care îi luă amândouă mâinile într-ale sale.

— Vă dau un sfert de oră, spuse Martin retrăgându-se, nu mai mult. În vremea asta spuneţi-vă tot ce aveţi de spus; până atunci eu aştept în galerie, aşa că nicio suflare omenească n-are să se apropie. Pe urmă vin să te scot de aici şi să te conduc fără nicio primejdie. Dacă stai mai mult decât ţi-am spus, te las să te descurci cum ţi-o fi soarta.

Închise uşa. În galerie se simţi mândru ca un rege; niciodată nu trăise, vreo aventură care să-l încânte în asemenea grad; fiindcă în nicio altă aventură rolul său nu avusese atâta importanţă şi nu îi trezise un asemenea interes.

— În sfârşit, te-ai arătat, spuse bărbatul acela slab, privindu-şi vizitatoarea cu ochi duşi în fundul capului.

— Mă aşteptai şi mai înainte?

— Vreme de o lună – două luni aproape, nu ne-am aflat departe unul de celălalt; şi am trecut prin mari suferinţe, mari primejdii şi mult chin, Cary.

— N-am putut să vin.

— N-ai putut? Dar între casa parohială şi Briarmains nu-i cale lungă: doar două mile.

Şi suferinţă şi bucurie se citeau pe chipul fetei când asculta aceste reproşuri implicite; era dulce – dar era şi amară apărarea.

— Când am spus că n-am putut să vin am înţeles că n-am putut să te văd; fiindcă am venit împreună cu mama chiar în ziua când am auzit de cele întâmplate. Pe urmă domnul MacTurk ne-a spus că nu poate lăsa niciun străin să te vadă.

Dar după aceea – în fiece după-amiază frumoasă din aceste multe săptămâni din urmă am aşteptat şi am tras cu urechea. Ceva de aici, Cary (îşi puse mâna pe piept), îmi spunea că este cu neputinţă să nu te gândeşti la mine. Nu că aş fi vrednic de gândurile tale; dar suntem cunoştinţe vechi, suntem veri.

— Am mai fost şi altă dată, Robert; mama şi cu mine am mai fost şi altă dată.

— Aţi mai fost? Bine, asta merită să fie ştiută; dacă aţi mai fost şi altă dată, o să stăm jos şi să vorbim despre venirile voastre.

Se aşezară. Caroline îşi trase scaunul lângă al lui. Aerul era acum încărcat de fulgi de zăpadă; o vijelie ca din Islanda îi învârtejea cu furie. Cei doi nu-i auzeau vuietul prelung şi nu-i vedeau povara albă purtată de colo-colo; fiecare părea conştient doar de un singur lucru: de prezenţa celuilalt.

— Şi va să zică mama şi cu tine aţi mai venit pe aici?

— Iar doamna Yorke s-a purtat cu noi destul de straniu. Am rugat-o să ne lase să te vedem. Şi ne-a răspuns: „Nu, în casă la mine, nu. Acuma eu sunt răspunzătoare de viaţa lui, şi n-are să şi-o piardă pentru jumătate de ceas de baliverne fără rost.“ Dar nu e cazul să-ţi povestesc tot ce-a zis: a fost cumplit de neplăcut. Cu toate astea, am mai venit din nou – mama, domnişoara Keeldar şi cu mine. De data asta credeam c-o să izbândim, fiindcă eram trei împotriva uneia, fiind şi Shirley de partea noastră. Numai că doamna Yorke a pornit o asemenea canonadă… Moore zâmbi.

— Ce v-a spus?

— Lucruri care pur şi simplu ne-au uluit. Până la urmă Shirley a început să râdă, eu am plâns, iar mama s-a supărat foarte tare; toate trei am fost puse pe fugă. Şi de-atunci am trecut numai o singură dată în fiecare zi pe lângă casă, doar pentru mulţumirea de-a putea să mă uit la fereastra dumitale, singura cu perdelele lăsate. Zău că nu mai aveam curaj să intru.

— Chiar mi-a fost dor de tine, Caroline.

De asta n-am ştiut. Nici n-am visat, fie şi măcar pentru o singură clipă, că te-ai gândit la mine. Dacă mi-ar fi trecut prin minte oricât de vag că aşa ceva ar fi cu putinţă… — Doamna Yorke tot te-ar fi înfrânt.

— Nu m-ar mai fi înfrânt. Dacă nu izbuteam s-o conving, inventam eu vreo stratagemă. Aş fi venit pe la uşa bucătăriei, şi slujnicele m-ar fi lăsat să intru; şi-aş fi alergat de-a dreptul aici, la etaj. De fapt mult mai puternică era teama că te deranjez – teama de dumneata, şi ea m-a împiedicat mai mult decât teama de doamna Yorke.

— Chiar noaptea trecută îmi pierdusem nădejdea c-am să te mai văd vreodată. Slăbiciunea mă făcuse să cad într-o teribilă deprimare – cumplită deprimare.

— Şi stai singur?

— Mai rău decât singur.

— Dar probabil că-ţi merge din ce în ce mai bine, de vreme ce te poţi da jos din pat.

— Mă cam îndoiesc c-o să mai rămân în viaţă; după o asemenea încercare, nu mai văd înaintea mea altceva decât decăderea.

— Ai… ai să te întorci acasă, la Hollow.

— Tristeţea are să-mi fie tovarăşă – nimic îmbucurător n-o să se mai apropie de mine.

Eu am să schimb treaba asta; neapărat trebuie să vină o schimbare, chiar dac-ar fi să mă războiesc cu zece doamne Yorke.

— Cary, mă faci să zâmbesc.

— Da, zâmbeşte, zâmbeşte iarăşi. Să-ţi spun ce mi-ar plăcea mie?

— Spune-mi ori şi ce vrei – numai vorbeşte. Sunt ca şi regele Saul, de n-ar fi muzica, aş pieri.

— Mi-ar plăcea să fii adus la casa parohială şi dat pe mâna mea şi a mamei.

— Preţios dar! De când m-au împuşcat şi până astăzi n-am mai râs.

— Te doare ceva, Robert?

— Acum nu prea mă mai doare; dar sunt înfiorător de