AnnaE
#0

Nopți la Serampore de Mircea Eliade comentariu literar pentru bacalaureat

 

Mircea Eliade este un scriitor interbelic, nuvelist si romancier de marcă, o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, care abordează domenii de activitate multiple; religie, istorie, lingvistică, antropologie, folclor, mitologie, literatură. Activitatea sa literarăse remarcă, în special, prin dezvoltarea fantasticului, categorie estetică modernă, pe care o fundamentează proza sa scurtă.

 

Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict puternic și personaje bine conturate, individulizate prin detalii semnificative și a căror importanță este accentuată.

Nuvela „Nopți la Serampore” se încadrează prozei scurte fantastice eliadești și apare în 1940, într-o plachetă, împreună cu „Secretul doctorului Honigberger”, ambele nuvele pornind de la experiența indiană a autorului. În nuvelă este abordată  temă de factură existențială prezentând experiența neobișnuită a ieșirii din traiectoria firească a timpului și spațiului, prin explorarea teritoriului sacru al Indiei.

Perspectiva narativă este subectivă, narațiunea se realizează la persoana întâi din punctul de vedee al unui narator implicat ca pesobaj în relatare; viziunea este, așadar, actorială, homodiegetică (naratorul omniprezent, care e parte a povestirii și care relatează povestea la persoana I singular).

 

Titlul nuvelei fantastice conține o refeire temporală, asupra unui timp mitic, al revelației, și una spațială, fixând acțiunea pe teritoriul sacru al Indiei.

Relațiile temporale și spațiale se manifestă pe două coordonate, reală, obiectivă și fantastică. Timpul are trei ipostaze: prezentul, din care omul matur relatează nostalgic întâmplarea stranie, trecutul apropiat, în care s-a petrecut evenimentul, trecutul îndepărtat, timp subiectiv în care au fost proiectați protagoniștii, care explorau misterele junglei indiene.

Spațiul este aparent acelși, teritoriul Indiei, țara exotică cu tradiție ancestrală; în esență, acest teritoriu se constituie ca un spațiu spiritual, rămas în memoria afectivă a autorului prin conotațiile sale mitice.

Subiectul nuvelei are la bază mai multe secvențe narative legate prin înlănțuire și inserție. Structural, nuvela are nouă capitole și trei părți; introducerea în universul amintirii, aventura inițiatică și căutarea unor explicații logice ale acesteia.

Incipitul textului se constituie ca o confesiune dominată de nostalgie a naratorului-personaj, omul matur, care a trăit experiența inițiatică a ieșirii din timp și spațiu, refăcând mitul eternei reîntoarceri: „Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh”. Ea fixează, de asemenea, spațiul mitic, încărcat de sacralitate, lumea indiană, care exercită asupra europenilor o fascinație imposibil de explicat.

În expozițiune, naratorul prin intermediul memoriei esențiale, se întoarce în trecut la vremea când era „un foarte tânăr învățăcel”, cum însuși se autodefinește, amintindu-șu de prietenia sa cu alți doi europeni, Bogdanof, profesorul de persană, „un orientalist celebru” și olandezul van Manen, cel care ”adoră  lumea indiană”, fiind cercetător, bibliotecarul și secretarul „Societății asiatice din Bengal”, celibatar, dedicat afinității sale pentru „lucruri oculte”. Cei trei protagoniști aparțin unei elite intelectuale; deși naratorul este încă foarte tânăr, se remarcă prin capacitatea intelectuală de a susține o frumoasă prietenie cu oameni maturi, cu o bogată experiență de viață, ambii inițiați în tainele indiene.

Intriga nuvelei este reprezenttă de invitația făcută de Van Manen, „cel mai vorbăreț” și cel mai în vârstă dintre ei, de a merge la Serampore, acolo unde locuia un prieten de-al său, pe nume Budge.

Nuvela continuă printr-o proză descriptivă, prilej pentru a oferi amănunte în legătură cu așezarea exactă a localității spre care cei trei au pornit.

Ei ajung la reședința lui Budge, care le povestește despre Suren Bose, un profesor din Calcutta, inițiat în practicile tantrice secvență oferită cititorului prin procedeul inserției, o prefațare a fenomenelor stranii, la care cor lua parte protagoniștii. La miezul nopții, naratorul, Bogdanof și Van Manen pornesc spre Calcutta, într-o mașină condusă de șoferul lui Budge. Momentul este prielnic revelației sacre și debutează cu impresia ciudtă că s-au rătăcit, deși se pare că alt drum spre destinția lor nu există. „Un țipăt infiorător de femeie” constituit ca un indiciu al manifestării fantasticului, ca semnal auditov, tulbură incertitudinea pe care o trăia naratorul, adâncind-o și mai mult; sunetul este perceput și de ceilalți și se conturează ca o chemare disperată, așa că cei trei pornesc în căutarea celei care le cerea ajutorul. Naratorul dozează foarte bine amănuntele intruziunii în lumea fantasticului, ale cărui elemente sunt menite a tulbura liniștea obișnuită a pădurii în miez de noapte.

Dorința de a oferi ajutor unei ființe umane aflate în dificultate domină groaza resimțită de călători, iar rătăcirea lor disperată prin întuneric îi scoate din timpul real, proiectându-i în sacralitate și mit. Căutarea se soldează cu un eșec, căci, deși se afundă cu toții în junglă, nu găsesc nicio ființă umană. În schimb, naratorul este năpădit de o stare acută de oboseală, care îi conferă senzația că visează și că nu se poate trezi la realitate. Senzațiile lor sunt stranii, constituindu-se ca semne ale confruntării omului obișnuit cu inexplicabilul; „aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis”.

Bogdanof pune pe seama „halucinației” ceea ce auziseră și propune revenirea la realitatea de la care porniseră, mai ales că aveau cu toții impresia  ciudată că jungla are o influență negativă asupra lor. Neînțelegerea lumii insolite, paralelă cu cea familiară, îi conferă individului obișnuit senzația că se confundă în visare. Dispariția mașinii constituie momentul în care cei trei se află în incapacitatea de a oferi o explicație logică, cu toate că încearcă să o formuleze; șoferul plecase probabil să-i caute.

Aventura inițiatică este în plină derulare, dar cei trei sunt tentați să acționeze să acționeze conform regulilor realității pe care o cunosc și se hotărăsc să pornească pe jos înapoi la Serampore. Un alt semnal al sacrului de această dată vizual, tulbură echilibrul lor interior; zăresc acum „un felinar care se adâncea legănându-se în inima pădurii”. Lumina, simbol al vieții, reprezintă o tentație irezistibilă, „o necurată atracție” de a descoperi ce taină ascunde această apariție neobișnuită, pe care cei trei o urmează, pătrunzând din nou în spațiul magic al pădurii. Singuratatea în junglă, marcată de evenimente care doar se conturează, fără a se dezvălui, devine greu de suportat  și inspiră o teamă inexplicabilă. Rătăcind prin pădure - labirint al cunoașterii -, frica se mistuie, transformându-se din senin într-o senzație de familiaritate cu spațiul înconjurător.

Vraja luminii îi determină să o caute cu „o îndărătnicie oarbă”, până la marginea pădurii, zona liminală între sacru și profan, unde aceasta se metarmorfozează într-o „lumină tulbure”, care prinde contur, devenind „reflexul unei vetre cu jăratic” și totodată o a treia revelație a sacrului.

Simbolul ancestral al vetrei este interpretat conform explicației logice unde drumeții ar putea poposi peste noapte, sperând în aflarea unor gazde primitoare. Fără măcar să bănuiască ieșirea din timp sau spațiu, ei pătrund într-un teritoriu sacru al trecutului îndepărtat, reprezentat de „o cladire destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenușiu de piatră”. Întâmpinați de un batrân cu o aparență neobișnuită, care pare trezit „dintr-un somn lung” si care nu este deloc surprins să-i vadă la o oră atât de înaintată rătăcind prin junglă, sunt conduși către stăpânul casei, Nilamvara Dasa, „un barbat între două vârste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înțepenite”.

Senzațiile stranii năpădesc pe narator, resimțind ca pe un vis, ieșirea din timpul real: „aveam un sentiment ciudat că visul meu continuă și că nu izbutesc încă să mă trezesc. Focurile acelea părăsite, casa aceasta curios înconjurată de pădure din trei părți, bătrânul care parcă nu înțelegea ce-i spuneam (..) Parcă timpul rămăsese suspendat, și trăiam numai fragmentar, doar în anumite episoade”. Intuiția ieșirii din cotidian devine, pe măsura derulării evenimentelor, o certitudine imposibil de explicat pe cale rațională.

Apariția stăpânului casei determină confruntarea cu neobișnuitul, căci acesta vorbea și se comporta foarte ciudat: „Greutatea cu care se mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păstra necontenit încleștați, toate astea începeau acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi era cu desăvârșire ciudat.

Attachments
AnnaE
#1

Aveam uneori senzația că e împins de o forță nevăzută, fără ajutorul căreia ar înțepeni, zâmbind foarte stins, în fața noastră. „Mai mult, deși acesta a anunțat de trei ori că li se pregătesc camerele pentru găzduire, casa era cuprinsă de liniște și nemișcare.

Senzația de teamă îl năpăstuiește pe narator, sințindu-se cuprins de o vrajă nedefinită și amintindu-și de țipetele auzite în pădure. Ceilalți doi tovarăși de drum par a avea aceeasi revelație, iar Van Manen începe să-i povestească gazdei întâmplarea ciudată din pădure, declanșând o suferință puternică, manifestată din plin prin gemete și cuvinte de neîțeles. Reușesc să distongă doar un nume „Lila”, pe care stăpânul casei îl repetă obsesiv. Călătorii înțeleg cu greu că era vorba de fiica și soția acestuia, care fusese ucisă în pădure. Astfel, curtea se umple de „umbre”, care par că participă la un ritual de îngropăciune, iar cei trei se hotăresc să plece pentru a nu tulbura suferința gazdei; îndreptându-se spre poartă, își dau seama că nu își pot lua rămas-bun, deoarece cu toții dispăruseră.

 

Sleiți de puteri, călătorii nu bănuiesc ceea ce petrecuse cu ei; ajung în zori la Serampore, la vila cunoștinței lor, fiind propulsați înapoi, în realitatea căreia, îi aparțineau și cu care erau, implicit, familiarizați. Ulterior, află cu stupefacție că nici ei, nici șoferul nu plecaseră nicăieri noaptea anterioară. Mai mult, Budge adânci dilema, căci le spuse că nu există o casă în junglă, iar faptele la care asistaseră ei se petrecuseră cu o sută cincizeci de ani în urmă.

Imposibilitatea formulării unei explicații logice pentru seria evenimentelor din noaptea respectivă, îl macină obsesiv pe narator, care nu încetează să caute răspunsuri. După câteva luni, într-o mănăstire din Himalaya, acesta îl întâlnește pe Swami Shivananda, un inițiat al practicilor magice, căruia îi relateaza ciudata întâmplare. Cei doi au opinii diferite. Tânărul crede că au fost victimele unui ritual inițiat de Suren Bose, fiind determinați să pătrundă într-un spațiu sacru, prin ieșirea din timpul obiectiv și spațiul real. Shivananda are o altă opinie, considerând că realitatea e doar o iluzie, „un joc de aparențe”.

Pentru că tânărul pare a nu înțelege aventura inițiatică la care a luat parte, învățatul îi propune o nouă probă, proiectându-l din realitate din nou dincolo de ea. Ieșirea repetată din timp este percepută mai întâi organic:„În acea clipă simtii brusc dogorindu-și obrajii, și răsuflarea aproape mi se opri în piept.”, ulterior, trezirea la o altă realitate e din ce în ce mai evidentă: „Mi se părea că mă trezesc în altă lume.(...) Am pălit văzând în împrejurimile, și am zărit jăraticul în cetrele părăsite, și am văzut, nu prea departe în fața noastră, casa lui Nilamvara.”

Repetarea experientei stranii, punctul cxulminant al nuvelei, se constituie ca un șoc pentru tânăr, care imploră revenirea la lumea pe care o cunoaște, conștient fiind, de această dată, de caracterul ei iluzoriu. Somnul rezolvă pe deplin frământările conștiinței și readuce liniștea benefica a spiritului într-un mediu prielnic, cunoscut.

Finalul nuvelei restabilește astfel pacea interioară prin luarea în stăpânire a universului familiar:„Când m-am deșteptat, a doua zi, în kutiarul meu, soarele se înălțase de mult, și apele verzi ale gamgelui mi s-au părut nespus de blânde, fără asemănare de limpezi și odihnitoare”.

Relația dintre incipit și final se axează pe ideea de liniște sufletească a tânărului care a traversat o aventură inițiatică, în raport cu omul matur, care își amintește nostalgic aventura spre a edifica asupra tuturor detaliilor sale.

Naratorul subiectului nuvelei este si personajul ei principal. Faptele sunt prezentate din perspectiva omului matur, dornic de a se edifica, prin intermediul confesiunii nostalgice, asupra unor întâmplări cu rol inițiatic, petrecute pe când era un tânăr student în India.

Această ipostază autorială se fundamentează pe date din biografia lui Eliade, care, în tinerețe, a studiat la Calcutta, rămânând impresionat de magia exercitată de cultura și civilizația indiană. datele reale se împletesc cu cele imaginare într-o operă literară dominată de fanatic.

Perspectiva narativă este subiectivă, iar personajul principal relatează, la persoana întâi, o întâmplare stranie petrecută în trecut, în timpul studenției sale pe meleagurile Indiei.

Încă de la începutul nuvelei, naratorul, prin confesiune încărcată de nostalgie, precizează că memoria sa esențială păstrează întipărite pentru totdeauna nopțile petrecute la Serampore, cu prietenii săi, Bogdanof și Van Manen. Toți trei sunt europeni erudiți, care se confruntă cu misterul indian, acționând, de cele mai multe ori, ca un personaj colectiv, în raport cu aventura inițiatică pe care o traversează împreună.

Pe parcursul scrierii, tânărul novice se dovedește a fi inteligent, rațional, preocupat de amănunte, un fin observator al spațiului fascinant în care se află și un bun cunoscător al psihologiei umane. El întruchipează astfel tipul intelectualului lucid, însetat de cunoaștere. Fiind puternic ancorat în realitatea căreia îi aparține, se confruntă, la un moment dat,  cu fenomene inexplicabile, pe care încearcă totuși să le explice rațional, dovedind naivitate specifică vârstei.

Reacția sa perfect întemeiată în raport cu straniul este de teamă, iar rezolvarea situației dilematice este pusă pe seama visului, negăsind altă explicație posibilă. El acționează ca un om obișnuit, care cunoaște doar „legile naturale”, cum spunea Todorov, și care încearcă din răsputeri să le folosească de zestrea cunoștințelor anterioare în confruntarea cu provocarea existențială.

Aventura inițiatică debutează noaptea, timp prielnic al deșteptării spiritului, printr-un semnal auditiv; atât naratorul, cât și prietenii săi se dovedesc a fi curajoși și omenoși, dorind să ajute o ființă umană aflată în primejdie. Disponibilitatea lor sufletească sporită îi determină să pornească la miez de noapte în căutarea celei care solicită ajutor, fără a se gândi la pericolele care îi așteaptă la tot pasul. Natura lor rațională îi determină să se încreadă doar în ceea ce le comunică simțurile, dar naratorul nu acceptă varianta că au cu toții „halucinații”.

Cei trei călători se dovedesc a fi perseverenți, urmărind de fiecare dată semnele sacrului și depășind teama firească de pericolele nopții în pădure. Aceste semne sunt ca o chemare pe care o urmează cu o „îndărătnicie oarbă”, neglijând oboseala firească, de care ființa fiecăruia dintre ei era mistuită.

Rațiunea naratorului conferă permanent soluții, acesta gândindu-se că visează, că a ieșit din timp și spațiu sau că este vrăjit; este evidentă însă imposibilitatea formulării unei explicații logice.

Naratorul prezintă detaliat portretul gazdei ciudate de la marginea pădurii, dovedind un puternic spirit de observație. În raport cu Nilamvara Dasa, el trece printr-o stre ciudată de teamă și curiozitate de a-i descifra enigma. Eșecul înțelegerii noii realități derivă din faptul că acesta este mult prea diferită de cea cărora călătorii îi aparțin.

Aventura inițiatică se sfârșește brusc, la fel cum începuse, dar tânărul este frământat în continuare de imposibilitatea formulării unei soluții pentru toate amănuntele ei. Dorința sa de comunicare, de împărtașire a experienței stranii, îl determină să caute răspunsuri, sfătuindu-ze cu un inițiat. Cu toate că varianta acestuia contrazice ceea ce gândea naratorul, acesta din urmă regăsește echilibrul spiritual în realitatea familiară, singura în care are încredere și care îi conferă starea de siguranță.

Pe parcursul nuvelei, personajul-narator înregistrează o dublă evoluție; de la statutul de tânăr novice la cel inițiat în tainele sacre, de la vârsta naivității către cea a senectuții.

Ca modalități de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, rezultată din fapte, vorbe, atitudini ale acestuia. La începutul scrierii, naratorul folosește autocaracterizarea, spunând despre sine că era „un foarte tânăr învățăcel”.

În relațiile cu celelalte personaje, el se dovedește un prieten de nădejde cu cei doi europeni. Cei trei protagoniști ai nuvelei aparțin unei elite intelectuale; deși naratorul este încă foarte tânăr, se remarcă prin capacittaea intelectuală de a susține o frumoasă prietenie cu oameni maturi, cu o bogată experiență de viață, ambii inițiați în tainele indiene..