INTRODUCERE
Astronomia, alături de alte ştiinţe, ne dă posibilitatea de a cunoaşte natura, manifestările ei, legile ei, ne ajută în formarea unei concepţii corecte despre lume, deoarece ştiinţa şi credinţa sunt complementare.
De când au pornit în cucerirea planetei, oamenii au fost fascinaţi de bolta înstelată, au observat mişcările stelelor, Lunii şi a planetelor învecinate. Au învăţat să prevadă fazele Lunii pentru a putea măsura timpul, după cum reiese din gravurile de pe nişte oase, descoperite de arheologi şi datate din anul 35.000 înainte de Hristos (î.Hr.). Această perioadă corespunde momentului când neanthropul, alias Omul de Cro Magnon, venea să-l înlocuiască pe Omul din Neanderthal.
Oamenii au observat că stelele pe cer nu sunt uniform răspândite, ci sunt grupate în diferite configuraţii, pe care le-au numit constalaţii. Apariţia şi dispariţia succesivă a constelaţiilor le dădea indicaţii despre succesiunea anotimpurilor. Aceste indicaţii erau extrem de preţioase şi utile pentru muncile şi nevoile lor.
Corpurile cereşti au devenit puncte de reper referitoare la timp şi spaţiu, iar observarea lor sistematică o necesitate. Studii recente ne arată că astronomii din antichitate aveau cunoştiinţe mult mai avansate decât suntem noi dispuşi să credem. Astfel din datele furnizate de sateliţi reiese că cele trei piramide din Gizeh ne arătă configuraţia celor trei stele din constelaţia Orion, Sfinxul era orientat spre constelaţia Leul, iar turnul Bayon al templului din inima Angkorului situat în jungla cambodgiană este orientat spre constelaţia Draco aşa cum se vedeau acum 10.500 de ani, la momentul echinocţiului de primăvară. Acest lucru dovedeşte că strămoşii noştrii cunoşteau mişcarea de precesie a Pământului, deoarece în templele din Angkor predominau numerele precesionale.
Date sigure despre aceste observaţii sistematice, bazate pe documente scrise, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, dar în special al civilizaţiei antice greceşti. Aici se pot aminti numele lui Pitagora (circa 560-500 î.Hr.) care denumeşte cerul cosmos şi afirmă că Pământul are formă sferică. Tot în acel secol un alt învăţat, Philolaus din Tarent, a emis ipoteza că în centrul Universului nu se află Pământul ci Hestia (inima), un foc central, iar în jurul acestuia se mişcă Pământul. El mai considera că cel mai apropiat corp de Hestia, situat întodeauna de partea cealaltă şi astfel mereu invizibil, este Antiterra (antipământul).
Cunoştinţele despre Univers şi aştrii care-l populează s-au acumulat şi îmbogăţit timp de 2000 de ani şi prin eforturile unor astronomi remarcabili ca: Tycho Brache, Nicolaus Copernicus, Galileo Galilei, Johan Kepler, Isaac Newton, William Herschell, Edwin Hubble şi alţii până în prezent.
Strămoşii noştri geto-dacii aveau cunoştinţe solide de astronomie pe care le foloseau în activităţile lor de zi cu zi. O dovadă, în acest sens, este sanctuarul-calendar al geto-dacilor de la Grădiştea Muncelului care, chiar dacă nu este de amploarea celui de la Stonehenge, este foarte precis. ,,Soarele de andezit” de la Sarmisegetusa, cu un diametru de 7,1 m, lucrat în plăci de andezit care are în centru un disc cu un diametru de 1,5m, poate rivaliza cu orice construcţie similară care este închinată Cultului Soarelui.
Astăzi îi înţelegem pe antici pentru că divinizau Soarele, deoarece necesitatea monitorizării activităţii astrului, a devenit evidentă din momentul când s-a observat că viaţa terestră depinde într-o măsură mult mai mare decât ne aşteptam de Soare. Totodată studiul activităţii Soarelui a dat naştere la meteorologia Soarelui.
Activităţile economice moderne se bazează pe radiocomunicaţii, iar acestea pot fi perturbate de furtunile solare. Luarea deciziei între a investi în telescoape terestre şi a investi în telescoape spaţiale în viitor pentru studiu este o problemă complexă. Progresele în domeniul opticii adaptive au extins rezoluţia telescoapelor terestre până la limita care le permite să realizeze imagini în infraroşu ale unor obiecte slab luminoase. Utilitatea opticii adaptive în raport cu observaţiile Hubble depind puternic de detaliile particulare ale fiecărui subiect de cercetare în parte. Domeniul de lungimi de undă în care corecţiile optice adaptive de înaltă calitate este însă limitat,mai ales în culori optice.
Telescopul Hubble păstrează abilitatea unică de a realiza imagini de mare rezoluţie în câmp larg de frecvenţe. Pe de altă parte, tehnologiile optice terestre puteau furniza imagini ale obiectelor luminoase la o rezoluţie superioară celor pe care le poate obţine Hubble, chiar şi înainte de lansarea lui. A fost întotdeauna important pentru ca telescopul spaţial să obţină imagini mai clare ale Universului cu toate că a necesitat costuri de construcţie şi de operare ridicate.
Astronomia spaţială a adus Universul mult mai aproape de noi, iar observaţiile făcute cu ajutorul telescoapelor spaţiale au făcut să vedem Universul până în momentul apariţiei sale.
