ARTELE Şi UMANITATEA
TRECUT ŞI VIITOR1
Ştiu că faptul de a apărea, de la început, în România, cu un volum de „pagini autobiografice”, în loc de pagini pur literare, va nemulţumi critica răuvoitoare.
Îmi permit să nu ţin nicio seamă de această critică, dat fiind că pe omul răuvoitor totul îl nemulţumeşte, nimic nu-l împacă, afară de lopata de pământ ce i se aruncă pe coşciug.
Viaţa unui artist sentimental, pasionat, şi care mai ales a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionată ca şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul rămâne sincer, şi dacă scrie, nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavă a cititorului sătul şi blazat, ci ca să se vadă până unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni ale vieţii, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins. Nu oare acestui gen de literatură se datoreşte faptul că dintre toate operele lui Jean Jacques Rousseau, cea mai populară, cea mai răspândită, cea mai tradusă, sunt Mărturisirile sale? Şi nu e această carte şi aceea din care un om sănătos poate trage cele mai multe învăţăminte? Ori, în epoca asta a noastră de universală confuzie a spiritelor, mai mult decât pe vremea lui Rousseau, omenirea are nevoie de învăţăminte.
Şi eu cred în învăţăminte, oricâte exemple din propria-mi viaţă mi s-ar pune sub ochi, susţinându-se că n-am ţinut seamă de ele. Ba aş afirma că, chiar dacă uneori le-am călcat în picioare, încă nu e un motiv să descurajăm această deznădăjduită omenire, pretinzând că învăţămintele nu servesc
1 Articolul dă titlul volumului publicat de Editura Renaşterea în 1925.
La nimic. Numai omul blazat, această caricatură hidoasă a vieţii, se întinde cu burta pe pământ când cade în genunchi şi geme în loc să se scoale repede. Puţini oameni, luptând cu viaţa, au căzut în genunchi atât cât am căzut eu. M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăşi sublima prietenie. Acum în urmă, după cum se ştie, căzusem aşa de rău că eram gata să nu mă mai mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai cu folos ca oricând.
Să nu mă întrebe nimeni ce cred, în intimitatea mea, despre opera Creatorului: cred şi eu, ca şi procopsitul de blazat, că ar fi fost mult mai bine ca această operă să nu fi existat niciodată, chiar dacă n-ar fi decât din cauză că început şi sfârşit sunt două cuvinte neînţelese în Univers. Dar, din moment ce existăm, să-mi spună filosofii academiilor burgheze ce trebuie să aleg între ură şi iubire, între acestea amândouă şi nimic.
A urî, numai, e o monstruozitate. A iubi, numai, e o nătângie. A nu face nici pe una, nici pe cealaltă, e egal cu sinuciderea. Iar a face pe câteşitrei numai pe jumătate, înseamnă să opreşti omenirea în mersul ei.
Iată cele patru categorii de existenţe cari compun imensa majoritate a omenirii şi care se lasă grea pe spatele celei de a cincea categorii: aceea care crează fără încetare condiţii noi de viaţă.
Viaţa este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi; totul e modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se opreşte în loc, piere; şi e mai bine să dai uneori îndărăt decât să nu te mişti.
Întreg progresul uman se datoreşte necontenitei frământări
— A unei infime minorităţi a omenirii. Această minoritate e fecundă atât în «în cât şi în iubirea ei. Restul e puhoiul, care se lasă târât, ori pune beţe în toate; totuşi, în sterilitatea sa, el ascunde şi înăbuşă nenumărate individualităţi fecunde, creatoare, ori numai cercetătoare şi active, ceea ce încă e util progresului. Eu însumi vin din acest puhoi; cine bănuia de existenţa mea, până în ziua când, o mână care nu dă greş m-a smuls din nisipurile vieţii? Cine bănuia de existenţa lui Gorki, până la strigătul triumfal al lui Korolenko, descoperitorul lui? Şi cine ştia că lucrătoarea Simona Basarab gândea, crea, de doisprezece ani, până în ziua când, o inteligenţă activă, cercetătoare, în loc să-i arunce la coş scrisoarea şi poeziile, dă totul la tipar, pune pe public s-o judece şi-i împlineşte astfel destinul? Cine poate bănui câte energii inovatoare în domeniul larg al vieţii, câţi creatori de condiţii de existenţă potrivite vremurilor de mâine se zbat în întuneric, luptă cu valurile nisipoase şi cad înfrânţi pe fiece zi? Şi aceştia sunt, doar, făuritorii lumii. Fără ei, omenirea ar fi o cohortă, o cireadă de vite. Ei au săvârşit tot ce vedem.
Pe aceştia, societatea de azi – ca şi toate societăţile cari au existat până în prezent – îi lasă mereu să piară. Societatea de azi, care condamnă la ocnă pe un criminal, dar organizează criminala măcelărire în masă, tot cu aceeaşi inconsecvenţă condamnă pe mama care şi-a ucis pruncul din ruşine ori din mizerie, dar ea însăşi ucide zilnic vieţi mult mai preţioase decât aceea a unui făt de-abia venit pe lume, vieţi cari nu aşteaptă decât prilejul de a se manifesta, pentru a face dovada aptitudinilor cu cari sunt înzestrate.
Această societate, artistul trebuie s-o combată şi să conlucreze la dărâmarea ei. Fie-mi îngăduit să mă enumăr şi eu printre luptătorii pentru dreptate. Şi deschizându-mi inima celor cu inimă, să-i las să vadă ce simt.
*
Mă aflu în clipa asta pe cale de a păşi pragul unei case sfinte: mă înfăţişez cititorilor mei din România.2
2 Inutil să mai subliniez că dragostea pentru meleagurile natale reprezintă una din coordonatele luminoase şi constante ale dramaticei şi nestatornicei sale existenţe. Volumul Trecut şi viitor are ca prefaţă o scrisoare trimisă de Panait Istrati din Nisa (15 aprilie, 1925) în care hotărârea de a se traduce singur în româneşte (după scandaloasa traducere a Chirei Chiralina) îi prilejuieşte această fierbinte profesiune de credinţă: „M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sunt şi ţin să fiu un autor român. Ţiu la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nicio cădere!), ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. Înainte de a fi «prozator francez contemporan», aşa cum se spune pe coperta
După treizeci de ani de credinţă neclintită într-o idee, şi de dureri îngrămădite, iată-mă gata să-mi spun cuvântul. Viaţa mi-a îngăduit în sfârşit, să mi-l spun. I-am smuls vieţii această îngăduinţă. I-am smuls-o cu preţul unor jertfe pe care numai eu singur le cunosc.
Dar, mai întâi de toate, cine sunt cititorii mei? Cui mă adresez eu?
Cititorii mei nu sunt, şi nici nu vreau să fie, acea categorie de însetaţi care aleargă după aşa-zisa literatură senzaţională. Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu meşteşug între patru pereţi şi nu scriu cu scopul de a transforma pe lector într-un sclav sentimental al dramelor cu deznodă- mânt, marfă ordinară a unei lumi ordinare, produs otrăvitor de suflete, opium literar, destinat să acapareze minţile şi să le întunece şi mai mult decât sunt întunecate când vin pe lume.
Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă din ziua când a ieşit de pe băncile şcolii primare, aşa cum s-a întâmplat cu mine, omuiui care se zbate în ghearele acestei vieţi şi care caută scăpate.
Lupta asta e de două ori aprigă, căci ea e dusă, în acelaşi timp, cu legile firii şi cu cele create de om.
Împotriva celor dintâi nu putem aproape nimic. Când moş Anghel se aprinde de o femeie care trebuia să-l ducă colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut “. Chestiunea este dezbătută cu mult patos: „Las pe oamenii de bună credinţă să judece.
Acestor oameni, singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e acelaşi lucru), că aceşti eroi au gândit şi au grăit, în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, în româneşte, oricât de universală ar părea simţirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un «înstrăinat» ca mine va şti să le ducă dorul şi să le dezmierde amintirea, aşa cum ştiu eu astăzi când trăiesc din amintiri.
„Iată câteva din motivele care, adăugate la cutezanţa mea de-a scrie româneşte, precum şi la numărul cititorilor mei din România, îmi dau dreptul de-a fi scriitor român… “
La dezastru, când bunurile agonisite cu trudă i se năruiesc, când copiii pier unul după altul şi când alcoolismul şi boala îl doboară, el se lasă târât ca de un şuvoi năprasnic. Când cele două Chire ale mele, precum şi micul Dragomir-Stavru îşi dau frâu liber patimii de a trăi viaţa aşa cum o simţeau zvâcnind în carnea lor şi când această patimă se izbeşte cumplit în zidul altor patimi şi-i duce pe toţi la pierzanie, ei se lasă duşi, nicio forţă nu le-a putut veni în ajutor. Când Cosma, frate bun cu cele două Chire, nu ascultă decât vocea sângelui său clocotitor, trăieşte după legea lui şi cade răpus de această lege, el nu e victima nimănui decât a firii.
Până aici, am ţinut să pun sub ochii lui Adrian mai mult problemele de nerezolvat ale vieţii, decât cele care se pot rezolva. În lucrări lăturalnice ca: Pescuitorul de bureţi, Sotir, Codin am făcut un pas spre problema socială, sentimentele personajelor se împiedică de organizaţia economică de azi şi ei se răzvrătesc. Se răzvrătesc în felul lor, aşa cum vreau eu.
Dar iată că mâine năvălesc Haiducii. Simţirilor omeneşti de totdeauna li se adaugă revolta de totdeauna a luptătorului pentru dreptate. Patimi oarbe şi năzuinţi conştiente sunt închise în acelaşi cuptor şi arse până la topire. Aci, nedreptatea veşnică a omului e luată de piept şi ţintuită în văzul tuturor.
Nu dau problemei nicio soluţie spiţărească, nu consfinţesc nicio metodă în dauna alteia, căci, pentru mine, nedreptatea veşnică a omului nu e o şaradă pe care o rezolvi petrecând, dar consfinţesc în schimb lupta eternă a fiinţei umane slabe cu semenul său născut lup.
Aci, câmpul de prăşit e fără margini, iar leacul bolii, în mâinile noastre, dacă vrem ca aceste mâini să făurească o lume nouă, sau o lume care să tindă măcar spre acea înnoire dorită de toate sufletele însetate de dreptate.
Şi acum, iată, îmi scot căciula în faţa sutelor de anonimi care mi-au scris şi-mi scriu mereu, pre< um şi în faţa miilor care mă citesc, care nu mi-au scris şi nu-mi vor scrie niciodată.
Mă descopăr în faţa mulţimii de jos, în faţa acestei Sa- hare cotropitoare de valori umane, Sahară fecundă, nesecată în energii, ocean social în care am fost pescuit eu însumi şi de unde răsar mai toţi acei care s-au impus omenirii.
Cu această mulţime vreau să stau de vorbă aci, cu ea, care mi se spovedeşte zilnic şi-mi cere să fiu sincer. Pentru a sta de vorbă cu dânsa, trebuie să mă spovedesc mie însumi.
Dintre sutele de chestiuni, sentimente, idei, care mi-au fost puse sub ochi în aceste trei sferturi de an de când sunt în corespondenţă cu România anonimă, o singură întrebare, o singură chestiune, pe care mi-a trântit-o în sac un lucrător de la Brăila, îmi stă dinainte cu litere de foc. Pe ea o văd de câte ori pun mâna pe condei. Cu ea, în gând, mă culc seara, cu ea mă scol dimineaţa.
Lucrătorul acesta (care nu-şi semnează scrisoarea), după ce mă acoperă cu laude, termină întrebându-mă:
— … Ei, ia spune, neică Panaite: CE-AI DE GÂND SĂ FACI ACUMA?
Întrebarea asta mi-am pus-o eu în ceasul când Romain Rolland, judecând după scrisorile pe care le primea el, mi-a scris: „Nu cunosc un succes mai complet şi mai rapid decât al dumitale “. Întrebarea asta rezumă şi chestiunile dezbătute de mai toţi aceia care mi-au scris, fie cam într-o doară, fie din glumă, fie scrâşnind din dinţi.
Ce-ai de gând să faci acuma?
Apoi de… „neică “, ce să fac acuma, când am reuşit să-mi smulg piciorul din lanţul care mă fereca sorţii voastre? Vreţi să urmez calea a aproape tuturor acelora care se ridică de jos pentru a cădea în mocirla celor de sus? Vreţi să vă fabric şi să vă vând basamac, cocaină, morfină ori tămâie? Să scriu literatură pe placul vreunui bancher puternic al zilei din prostia noastră? Sau să tămâiez pe vreun ministru cu fonduri secrete, pe vreo cucoană cu influenţă în lumea „mare”? Să aduc apă la moara vreunui partid cu nume falnic, care se bălăceşte în zoile combinaţiilor politice şi vă vinde pielea între două discuţii de principii? Ori – lăsând la o parte toate aceste fapte nedemne şi trecând de partea voastră – să cânt osanale clasei din care am ieşit? Să spun că voi sunteţi, noi suntem, cei fără vină şi fără prihană în marele rău care bântuie omenirea? 1
1 Un punct important în programul estetic al lui Panait Istrati. Contravin aceste afirmaţii crezului său, mărturisit, în atâtea rânduri, de scriitor angajat? Nu. În prefaţa la Moş
Spuneţi-mi, măi Stane, măi Ioane, cu cine să mă leg? Din cine să-mi fac tovarăş, eu, care am cutreierat pământul aproape fără tovarăş?
Tovarăş de viaţă şi de drum, mi-a fost mie, mai întâi, blestemul unei lumi minată de egoism, acea cumplită lege care-mi arăta la fiece pas pe frate despuindu-şi fratele în folosul său. Eu n-am trecut prin viaţă mirosind un trandafir şi că- tând galeş la stele. Tovărăşia unei mame care venea seara acasă cu mâinile crăpate de ger şi de leşie, care punea petic peste petic, care se lipsea de pâinea ei ca să-mi cumpere mie haine şi cărţi, această primă tovărăşie m-a învrăjbit
Anghel, îstrati va relua problema în termeni şi mai expliciţi: „Nu ştiu dacă în prezent sunt un scriitor al muncitorimii, dar pot să încredinţez lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politiceşte, că voi fi în curând aşa ceva “. Urmează această precizare: „Prin asta nu trebuie să se înţeleagă că voi fi un trâmbiţaş al virtuţiilor acestei lumi, ci un om care o va arăta aşa cum este şi îşi va spune gândul fără niciun înconjur: astfel înţeleg eu prietenia “.
Pentru Panait istrati, tocmai scriitorul care-şi asumă responsabilităţi sociale şi morale este chemat să promoveze şi să apere această lege de aur a artei adevărate: rostirea adevărului. Tendinţele idilice – lui, vagabondului de atâtea ori îngenunchiat de mizeria vieţii – din totdeauna i-au repugnat, (într-un articol din România muncitoare – 26 august, 1912. – Aşadar, pe când era un simplu gazetar, desfiinţează iritat o piesă a lui I. C. Vissarion, alterată de o viziune sămănătoristă, cu aceste argumente: „Autorul piesei, deşi este ţăran, e departe de a fi autor-ţăran. El nu ne dă nici limba, nici sentimentele, nici revolta coşbuciană a ţăranilor noştri, ci numai nişte exclamări hamletice, rezultatul unor citiri fugare şi pedantice.”)
Fireşte, potrivit viziunii sale romantice, mesianice asupra artistului, îstrati va interpreta puţin unilateral raportul dintre creator şi societate: societatea nu face altceva decât să primească, iar artistul numai să dea (revelând omenirii marile adevăruri, transformând ca prin miracol condiţia ei existenţială şi morală). O problemă infinit complexă care la acea dată, fie spus, n-o găsim încă clarificată cum trebuie nici la cei mai competenţi oameni de specialitate.
Pentru totdeauna cu o lume păgână care a făcut din viaţa mamelor noastre un iad pământesc.
Tovarăşe mi-au fost, apoi, toate acele umbre răzvrătite din născare, pe care destinul mi le-a presărat de-a lungul nesfârşitelor mele drumuri.
Umbre, fantome, eroi nebănuiţi de nimeni, fiinţe venite de pe alte pământuri! … Pe toţi şi pe toate le-am pierdut, dar toţi trăiesc aievea în sufletul meu. Şi în clipa când pun mâna pe condei şi mă aplec peste hârtia albă, eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic, nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi: ochii scrutători ai tovarăşilor mei de visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea şi ei îmi cer să fiu om înainte de a fi literat. Ei nu s-au amuzat. Viaţa pentru ei a fost năprasnică.
Cum aş putea eu, deci, să scriu pe placul unei lumi care nu caută decât „senzaţii “?
Văd privirea bună a spălătoresei care mi-a dat viaţă şi pe care răutatea omenească a dus-o la mormânt, luându-i până şi mângâierea de a-şi săruta odrasla în ceasul morţii, odrasla pentru care a spălat murdăria altora timp de patruzeci de ani, cu speranţa să mă vadă „om cu căpătâi “.
Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail Ka- zanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic şi inimă nobilă, descoperit de mine, la şaptesprezece ani, în plăcintăria lui Kir Nicola din Brăila, unde citea cărţi franţuzeşti pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. Nouă ani de prietenie eroică, de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi şi discuţii eroice, pentru ca într-o bună zi să-şi dea sufleriil în cine ştie ce colţ al imensei Rusii, neavând încă etatea de treizeci de ani.
Văd apărând din negura unui trecut de vis, făptura în- veşmântată de revoltă sinceră a lui Ştefan Gheorghiu, altă faţă aprinsă de ftizie galopantă, dar cât de deosebită de cea dintâi! Unul se poticneşte de bolovanul ignoranţei omeneşti, cade, se ridică numai pe jumătate şi se retrage în lumea gân- dirii nepătate şi nestăvilite. Celălalt, cu şi mai mult avânt, ridică pumnul împotriva zidului prostiei universale, îşi dă seama de grosimea lui şi în loc să dispereze, el aleargă după artilerişti, îi cheamă la luptă, nu se îndoieşte o clipă de răsunetul glasului său, dar amuţeşte într-o zi primăvăratică de martie, în sanatoriul de la Filaret, singur în odaia lui, singur, cu credinţa sa neclintită în viitorul unei lumi făurite de cei care vor trebui să aleagă între luptă şi ftizie.
Văd pe zidarul pictor Samoilă Petrov luptând voiniceşte cu truda-i zilnică de muncitor, în vreme ce mintea-i căuta să pătrundă legile culorilor, în vreme ce inima-i se avânta cu generozitate în lumea prieteniei ideale. S-a dus şi el. Valurile de nisip ale Saharei cotropitoare l-au prins în vâr- tejul lor şi l-au înmormântat acolo unde nu s-au gândit niciodată să pună piciorul: sufletul lui, doritor de măreţie, a zburat între patru pereţi ai unei camere de spital din Odesa.
Mai văd alţi eroi aievea răsărind din negura unor vremuri neuitate şi întruchipându-se în personaje de roman trăit. Iată pe Isac Perimutter şi pe sora sa Estera, purtând prin lumea largă crucea crimei de a fi iubit prea mult viaţa, ca şi străbunul lor Iisus. Primul – un moş Anghel aproape imberb – se rupe ca un vlăstar de butucul secat de sevă şi pleacă să-şi caute alt pământ, dar niciun pământ nu-i convine, se veştejeşte de dorul întielor adieri şi moare la Cairo, răpus de amintiri prea vii şi de rachiu prea tare. Deşi tânăr, el ştie că n-a murit beţiv din vina nimănui, ci dintr-o mare vină: Isac ştie mai mult decât moş Anghel. Mai mult decât Isac ştie mândra lui soră Estera, care, tronând ca o regină în somptuosu-i bar de la Singapore, îngenunche pe umilitori şi cade umilită de propriile ei victorii.
Urmează acestora o întreagă legiune străină de oameni fără căpătâi şi fără nume. Pe unul, îl mai aud şi azi cum îmi vorbea pe întuneric în azilul de noapte din Lausanne, de unde, ieşiţi a doua zi, n-am mai putut găsi de lucru, fiindcă ştampila milostivului azil aplicată pe hârtiile noastre, ne-a indicat vindictei burgheze ca nişte ciumaţi ai orânduielii modeme. Un altul – pe o noapte ploioasă şi neagră ca lumea în care trăim – dă peste mine pe când mă adăposteam printre stâncile unui port mediteranean. Nu puteam să-i disting chipul. Şi niciuna nici două, în huietul valurilor care se spărgeau, îmi spune pe nerăsuflate: – „Bine… Tu eşti creştin. Eu sunt ovrei. Dar am să te iau judecător. Uite: mi-a murit nevasta şi am rămas cu trei copii mici, la Marsilia, unde-mi câştig pâinea. Am făcut cum am putut şi am plecat cu ei la Ierusalim să-i depun într-o comunitate anume creată pentru aşa ceva. Acolo, în loc să fiu compătimit, sunt luat din scurt:
Mi se reproşează că de ce nu port perciuni, că cum am îndrăznit să viu la ei fără perciuni. Auzi domnule! Mie îmi arde casa şi femeia, nu ştiu ce să fac cu copiii, nu mai am niciun rost pe pământ şi ei mă întreabă de ce nu port perciuni la… Marsilia!? apoi să-ţi spun drept: nu mai cred în Dumnezeu! “
Un al treilea…
Dar, de ce să mai întind pomelnicul?
*
Aceste chipuri, şi altele la fel, fac parte din viaţa mea de ieri. Tot ele îmi vor umple şi literatura pe care voi scri-o, tot cu de voi trăi şi de azi înainte.
Nu ştiu dacă scrisul meu va avea darul să facă dintr-un om rău unul bun, nu ştiu dacă va reuşi să schimbe cu o iotă mersul crâncen al vieţii nemiloase. Ceea ce ştiu, e că arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferinţele omeneşti în monedă bine cotată la bursa literelor de tarabă.
Orele mele de lucru sunt ore de penitenţă.
Multe uşurinţi, multe abateri îmi îngădui şi azi, aşa cum mi-am îngăduit ieri, dar să iau în deşert ce mi-a fost sfânt întotdeauna, la asta să nu se aştepte cititorul meu: nu-i voi specula prostia.
Scriitorul de profesie, ca şi cititorul de profesie, bălăcesc astăzi amândoi în aceeaşi mocirlă a artei fără umanitate, chiar atunci când o nuvelă, un roman, o piesă sunt în stare să smulgă lacrimi fierbinţi. Când arta va reuşi să facă pe oameni mai buni, numai atunci vom avea dreptul să vorbim de artă. Teatrele sunt pline de cucoane care plâng în loji asistând la Dama cu Camelii, plâng în toaletele lor scumpe, plâng în diamantele lor, plâng suferinţele închipuite ale unei artiste care după căderea cortinei redevine ceea ce este: o adulată pentru orele de digestie a lumii sătule. Dar când aceste cucoane inimoase sfârşesc de plâns în loji, îşi şterg lacrimile cu ruşine, se urcă în automobile şi, în drumul lor spre culcuşul voluptos, nu au nicio lacrimă pentru acele dame fără camelii, care apar pe la răspântii şi trag pe trecător de mânecă pentru o bucată de pâine şi un culcuş.
Murillo a pictat pe micul cerşetor care se păduche în văzul tuturora, iar Millet, pe ţăranii lui deşelaţi de muncă. Vereşa- ghin plăteşte cu viaţa nobilul gest de a se duce să se con vingă cu ochii de grozăviile războiului ruso-japonez, el care a creat, între altele, Santinela şi Piramida de căpăţâni. Aceste tablouri, menite să sfâşie inima omului nu sfâşie nimic. Copiii cerşetori umplu drumurile: nimenea nu-i vede, dar toată lumea „cultă “admiră „celebrul tablou al lui Murillo”.
Cu „ţăranii lui Millet” se mândreşte Luvrul, dar nimeni nu se gândeşte că fiii şi nepoţii ţăranilor pictaţi de Millet au rămas şi azi tot robi ai pământului, tot deşelaţi, tot stâlciţi de muncă 4. Şi să nu vină niciun boeraş să-mi spună că ţăranul francez de azi cumpără bonuri ale apărării naţionale; eu am trăit prin satele franţuzeşti şi am văzut că toţi ţăranii trăiesc cu faimoasa lor „supă “, care nu e altceva decât ciorba noastră de fasole, iar pâinea, făcută o dată pentru o lună, e mai rea decât mămăliga românului, căci o taie cu toporul timp de 15 zile, când e uscată ca lemnul.
Pentru ţăranul acesta, ca pentru întreaga omenire trudită, nu s-a născut încă artistul care să-i fie Mesie, nu s-a născut încă opera de artă care să răstoarne fundamentele unei alcătuiri bazate pe cruzime şi care să întroneze dreptatea pe pământ. Şi se vor mai scurge poate multe secole, în care timp suferinţa umană va rămâne tot numai un obiect de inspiraţie pentru artişti, şi lumea, cu toată oroarea ce insuflă piramida de cranii a luivereşaghin, va continua să se măcelărească, după cum continuă să fie egoistă, cu toată generozitatea capodoperelor universale.
4 Să recunoaştem că şi aici scriitorul rămâne fidel tezei iluministe: „ideile conduc lumea”. După el, arta n-are decât să-şi exercite funcţiile magice pentru ca de îndată să se schimbe faţa păcătoasă a lumii, să triumfe Adevărul, Binele, Frumosul. În fond această naivitate de tip romanesc – care ignoră formele mai complexe de influenţare prin artă a conştiinţei oamenilor – o amendează Pompiliu Constantinescu când recenzând Trecut şi viitor opinează – de pe o poziţie extremistă care subapreciază rolul social al artei: „Dar ceea ce nu înţelege d. Îstrati e că arta nu poate fi proletară sau burgheză; ea n-are o finalitate practică, nu poate servi interesele unei clase… arta e un scop, nu un mijloc cum vrea d. Îstrati, regretând că ţăranii lui Millet au rămas şi azi tot robi ai pământtdui, tot deşelaţi, tot stâlciţi de muncă”.
Acestei suferinţi, însă, a noroadelor, eu, care am pornit de la opincă şi am pătimit mai mult decât Christ, îi voi închina toate forţele mele ca să contribui la micşorarea ei, atât cât poate contribui un suflet îngrozit de suferinţa lumii obidite.
Din eroii mei, eu nu voi face o ţintă a literaturii mele, ci numai un mijloc. Un prieten intim mi-a remarcat că aproape toate titlurile bucăţilor mele, publicate ori nepublicate încă, poartă un nume propriu de om sau de femeie. E adevărat; şi nu din întâmplare. Toate aceste figuri, toţi aceşti eroi sunt trimişii mei autorizaţi să vorbească, cu zeci de mii de glasuri, maselor din care îmi trag obârşia, căci ţinta scrisului meu e chemarea acestor mase la luptă.
Iată de ce am spus că eu nu scriu ca să ajut cititorului să adoarmă seara, când intră în pat, ori să uşurez digestia de după-amiază a sătuilor.
Martor şi părtaş, din frageda-mi copilărie, al trudei popoarelor, eu port mereu în inimă rana durerilor lor. Eu aud şi azi, tânguirile muncitorului de la oraş, ca şi pe acelea ale iobagului de la sate, iobag împroprietărit după fiecare război şi devenit iarăşi iobag după treizeci de ani de pace. Eu scrâş- nesc din dinţi cu scrâşnetul mult prigonitului popor evreu (…) în ţară ori afară din ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrî- nului Herman Binder, crâşmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a şi ruinat!) ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale maiestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu poveşti gălăţene şi cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului „jidan “, cât şi în ai ascultătorului român neaoş, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul naţional român, şi încă mi-aş lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate, lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor de pe pământ.
Dar eu nu dau întâietate suferinţei unui neam, în dauna altuia. N-am nicio preferinţă în materie de durere. Când văd că un om cade în stradă, eu nu-l întreb cărui Dumnezeu se închină, ci îi săr în ajutor. Şi fiindcă am trăit în douăsprezece ţări de pe pământul acesta blestemat, fiindcă am ascultat pe oameni tânguindu-se cu acelaşi fel de lacrimi în ochi, eu voi adresa cuvântul meu de luptă şi emoţia artistică tuturor neamurilor care gem sub jugul apăsării internaţionale, mulţimilor anonime care ascund în sânul lor dureri ştiute doar de ele şi eroi nebănuiţi de nimeni.
Iată ce am să scriu. Iată pentru cine scriu.
gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati