AnnaE
#0

ORIGINI ŞI DEZVOLTARE

DE UNDE VINE OMUL

 

Faptul că noi, oamenii, existăm este o pură întâmplare. Sau, exprimat mai ştiinţific: fiinţarea noastră depinde de evoluţie, ceea ce, în esenţă, înseamnă acelaşi lucru. Deoarece motorul evoluţiei nu este nimic altceva decât întâmplarea – chiar dacă unora le stă ca ghimpele în ochi teoria că noi şi cimpanzeii am proveni din strămoşi comuni (ceea ce, de altfel, nu este deloc una şi aceeaşi cu teza adesea auzită, că străbunii noştri ar fi fost maimuţe). La fel li se pare de nepotrivită imaginea şi celor care ne consideră ţelul sau – formulat pe cât de poetic, pe atât de îngâmfat – încununarea creaţiei. Deşi teoria evoluţiei, aşa cum a fost prezentată de Charles Darwin la mijlocul secolului al XIX-lea în cartea sa Originea speciilor prin selecţie naturală, a fost admisă de naturaliști, de majoritatea filozofilor şi chiar şi de o bună parte dintre teologi, este în continuare greşit înţeleasă, tezele ei sunt în continuare greşit interpretate. Când vorbim despre survival of the fittest, nu înseamnă de fapt supravieţuirea celui mai puternic, după ce îl execută sumar pe cel mai slab, ci a celui mai bine adaptat – care ar putea să fie şi cel mai slab dintre ei. Aşa se face că, pe termen lung, se impune acea fiinţă care se acomodează cel mai bine în condiţiile de mediu respective, pe când cel mai puţin adecvat dispare în termen mai scurt sau mai lung.

Să luăm un exemplu: undeva, într-un loc unde e cald şi grâul creşte pe terenuri de culoare închisă, trăiesc iepuri bruni-roşcaţi. Fiind bine camuflate, rozătoarele cad rareori victimă animalelor de pradă, iar celelalte se pot înmulţi nestingherit. Cu timpul, clima suferă modificări; deceniu de deceniu, sau poate secol de secol, se face tot mai frig, ninge tot mai des, iar zăpada se topeşte tot mai greu. O catastrofă, în ceea ce priveşte iepurii, cât se poate de uşor de observat de la mare distanţă pe un teren de culoare deschisă, mulţi fiind omorâţi şi mâncaţi de vulpi, vulturi şi alte carnivore. Şi atunci, datorită unei distribuţii şi reasamblări aleatorii ale genelor cu prilejul împerecherii a doi iepuri, sau după intervenţia unei mutaţii, schimbare la fel de aleatorie a genotipului, pe lume apare un iepure cu blană ceva mai deschisă la culoare. Pe vremuri, un rozător uşor de distins ar fi fost înhăţat primul de păsările de pradă şi ar fi ieşit din scenă încă înainte să-şi între în rol. Însă acum, în mediul mai luminos, outsiderul prezintă avantajul de a fi mai greu de depistat decât ceilalţi membri ai speciei; aşa ajunge să se înmulţească şi să transmită mai departe, anumitor urmaşi, genele răspunzătoare de deviaţia de culoare a blănii lui. Astfel, în generaţiile următoare se vor naşte, pe lângă iepurii întunecaţi, şi unii cu blana de culoare puţin mai deschisă. Şi cum rozătoarele de nuanţă închisă sunt rapid decimate de duşmani, multe dintre ele nu ajung să se mai înmulţească, în vreme ce iepurii de culoare deschisă care se împerechează între ei sau cu cei maro-roşcaţi aduc iarăşi pe lume pui ceva mai decoloraţi.

Ca să scurtăm povestea: culoarea deschisă, în mod normal echivalentă cu o condamnare la moarte, se dovedeşte o adevărată binecuvântare în noile condiţii şi, cu timpul, genele răspunzătoare devin tot mai des prezente în ereditatea iepurelui, în aşa-numitul lui bazin genetic, pe când genele care determină naşterea unor exemplare cu blana de culoare închisă dispar, încetul cu încetul. Procesul continuă până când, după multe, foarte multe generaţii, rozătoarele ajung în sfârşit de culoare aproape albă. Aşa ceva durează, în condiţiile date, zeci de mii, ba chiar milioane de ani în cazul schimbărilor mai puţin evidente, însă evoluţia nu are nicio grabă. Când iepurii întunecaţi sunt siliţi de împrejurări să se retragă într-o regiune cu mai puţină zăpadă, ca să aibă şanse mai mari să se adăpostească, în vreme ce iepurii albi se simt în largul lor tocmai pe terenul deschis la culoare, adică atunci când cele două populaţii se îndepărtează treptat tot mai mult între ele sau întâlnirea lor este împiedicată de o barieră geografică – un gheţar uriaş, spre exemplu, sau o prăpastie tot mai adâncă, aşa ca Grand Canyon din Statele Unite –, nu se mai pot împerechea şi face schimb de gene între ele. În zona de condiţii climaterice hibernale vor mai trăi în cele din urmă doar iepuri albi, care între timp s-au îndepărtat atât de mult de strămoşii lor iniţiali din punctul de vedere al trăsăturilor fizice şi al comportamentului de reproducţie, încât, chiar dacă s-ar mai întâlni cu ei, fie nu s-ar mai împerechea deloc, fie urmaşii rezultaţi nu ar mai fi fertili. Aşa a apărut o nouă specie. Şi, dacă mai avem răbdare doar câteva milioane de ani, din noile specii se dezvoltă, în acelaşi fel, noi genuri, familii, ordine şi clase. Tot aşa, spre exemplu, s-au dezvoltat, din peşti, broaştele şi restul amfibienilor, apoi reptilele şi păsările şi, în cele din urmă, mamiferele.

Şi la fel s-a întâmplat, ştiinţific vorbind, şi cu noi, oamenii, care am devenit ceea ce suntem astăzi, prin continuă variaţie şi selecţie. Cu totul întâmplător, pornind de la stadiul preliminar, asemănător cu maimuţa (numit de oamenii de ştiinţă Australopithecus) şi trecând prin Homo Habilis, adică „omul îndemânatic”, şi Homo erectus, ceea ce s-ar traduce prin „omul ridicat” sau „vertical”. Prin urmare, nu suntem în niciun caz produsul final al unei dezvoltări continue şi ferme, dinainte plănuite (Darwin i-a supărat pe o mulţime dintre contemporanii săi cu această constatare), ci rezultatul ei pe cât de întâmplător (variaţie), pe atât de inevitabil (selecţie).

Evoluţia nu stabileşte un plan, este perfect oarbă în ce priveşte viitorul şi produce absurdităţi cu nemiluita; de aceea şi seamănă desfăşurarea ei cu o cursă nebună, în zigzag, plină de ocolişuri şi de salturi laterale. Continuarea dezvoltării s-a produs exclusiv graţie faptului că natura acordă o şansă de supravieţuire de durată doar acelei fiinţe care se afirmă cel mai bine în condiţiile ambientale dominante la un moment dat, cu alte cuvinte alege din nenumăratele variante apărute din pură întâmplare intenţionat pe cele care prezintă cele mai bune premise de supravieţuire. Este cert că de-a lungul milioanelor de ani au existat numeroşi străbuni potenţiali de-ai noştri lipsiţi de avantajul de a trăi într-un loc sau în condiţii climatice convenabile, dispărând de aceea pentru eternitate. Străbunii noştri, în schimb, au avut pur şi simplu norocul să fie înzestraţi cu trăsăturile potrivite, şi apoi prilejul să se perpetueze şi, cu timpul, să progreseze.

NEANDERTALIENI ŞI ALŢI OAMENI PREISTORICI

În acelaşi mod a apărut şi omul de Neandertal[1], nume dat de o vale din apropierea oraşului Düsseldorf, unde, în 1856 – la trei ani după apariţia ediţiei princeps a cărţii lui Darwin despre selecţia naturală – au fost găsite pentru prima oară oasele sale: calota craniană, ambele femururi şi humeruşi, cinci coaste şi o parte din bazin. A durat mai mulţi ani până când arheologii germani şi englezi au ajuns la o părere comună în legătură cu enigmatica descoperire – şi anume că, împotriva presupunerilor iniţiale, nu era vorba de un călăreţ mongol dezertat din armata rusă în vremea lui Napoleon. Mai târziu s-au găsit şi alte schelete, mai întregi, printre care unul foarte bine păstrat, în apropiere de Weimar.

Homo neanderthalensis, aşa cum se numeşte el exact, ştiinţific, era puternic şi înalt de statură – potrivit măsurătorilor, ajungea la 1,80 metri – cu braţe lungi, respectând proporţiile. Volumul interiorului cutiei craniene, implicit şi al creierului, era cu mai mult de un litru şi jumătate mai mare decât al nostru, de astăzi; altfel, se deosebea de noi în primul rând prin proeminenţa osoasă pronunţată de deasupra ochilor, nasul lat şi turtit şi bărbia lipsă. Potrivit determinărilor pe baza osemintelor descoperite, omul de Neandertal ocupa în urmă cu circa 150000 de ani întregul spaţiu european, unde a trăit vreme de „doar” aproximativ 125000 de ani, pentru a dispărea fără urmă acum circa 25000 de ani, din motive încă neelucidate.

Deşi el a reprezentat, prin urmare, o linie colaterală a evoluţiei, şi nu strămoşul nostru direct – rol atribuit aşa-numitului „om de Cro-Magnon” – în cele ce urmează vom vorbi, generalizând, despre neandertalian, referindu-ne la străbunii noştri primitivi. Folosim acest termen comun şi acceptat ca simplu sinonim pentru stră-străbunicii noştri arhaici – ştiind bine că ei nu pot fi de fapt băgaţi în aceeaşi oală, chiar şi din cauza perioadei imense, de mai multe milioane de ani, cât au populat pământul şi s-au dezvoltat.

De la primii hominizi (fiinţe umanoide cu mers mai mult sau mai puţin vertical) care au populat lumea, au trecut în jur de patru milioane de ani, iar trăsătura aparte în succesiunea tipurilor de oameni primitivi este că totul s-a desfăşurat extrem de lent. Exemplarele răspândite pe suprafeţe vaste au avut timp sute de mii de ani să se adapteze în amănunt la noile condiţii de mediu. În schimb, de când cei din urmă neandertalieni au părăsit planeta, au trecut doar douăzeci, maximum treizeci de mii de ani. Poate să pară mult, dar pe scara evoluţiei reprezintă doar o clipită în istoria omenirii. Dacă reducem dezvoltarea genului „homo”, a cărui ultimă verigă o reprezentăm, la o zi de douăzeci şi patru de ore, omul şi-a petrecut cu mult peste douăzeci şi trei de ore ca vânător culegător. S-a apucat de agricultură abia cu şase minute înainte de miezul nopţii şi chiar în ultima secundă s-a născut Iisus Hristos.

Consecinţa inevitabilă este că pentru adaptarea la viaţa noastră de astăzi, cu toate circumstanţele ei complicate, a rămas cu mult prea puţin timp. Dacă ne gândim că evoluţia pretinde, în circumstanţe asemănătoare, milioane de ani pentru a reuşi transformări minuscule într-o fiinţă, adaptând-o astfel cu foarte puţin mai bine la condiţiile de mediu, nu este de mirare că genele noastre care ne determină nu doar înfăţişarea, ci şi funcţiile corpului şi nu în ultimul rând comportamentul, au rămas în continuare în bună măsură identice cu cele ale strămoşilor din Epoca de Piatră. Antropologii Lionel Tiger şi Robin Fox formulează cât se poate de drastic această stare de lucruri în cartea lor The Imperial Animal (subtitrată în ediţia germană Vânători din Epoca de Piatră în capitalismul târziu): „Omul în postura de vânător nu a fost un interludiu al trecutului nostru îndepărtat. Suntem în continuare vânători, vânători încarceraţi, domesticiţi, înveninaţi, dezindividualizaţi şi derutaţi.”

Originile noastre cinegetice sunt confirmate şi de o analiză mai recentă a genotipului făcută de cercetători din Germania, Marea Britanie şi Estonia şi publicată la sfârşitul lui 2005 de revista Science. În concluzie, locuitorii Europei Centrale de astăzi corespund din punctul de vedere al zestrei genetice în mică măsură cu plugarii – foarte recenţi, din perspectiva evoluţiei – de la sfârşitul Epocii de Piatră. „Rezultatele obţinute de noi indică mai degrabă că ne tragem din culegători şi vânători din Paleolitic”, explică profesorul Joachim Burger de la Institutul de Antropologie din Mainz. În concluzie, micile grupuri care au introdus agricultura în Europa par să fi fost alungate din nou de hoardele de vânători-culegători – lăsând în urma lor plugăritul, dar nu şi urme genetice. După cum se vede, nu suntem urmaşii unor agricultori paşnici, ci ai unor triburi străvechi, în care bărbaţii obişnuiau să plece la vânătoare, iar femeile se îngrijeau de căminele lor din grote, de descendenţi şi de agonisirea hranei prin intensă activitate de cules.

Dincolo de toate astea nu avem voie să scăpăm din vedere un aspect crucial: materialul cu care lucrează evoluţia este mereu cel existent, şi numai asupra lui se poate interveni pentru a fi schimbat extrem de încet şi pas cu pas. Spre deosebire de un inginer care stabileşte că o maşinărie nu mai face faţă, evoluţia nu poate să arunce aşa, pur şi simplu, un organism demodat şi să pună în locul lui altul nou, construit din temelii. Este adevărat, fiinţele încep să decadă şi se stâng atunci când nu fac faţă la ritmul schimbărilor de mediu, dar asta nu intră deloc în contradicţie cu realitatea că toate speciile de animale şi de plante care se găsesc astăzi pe pământ provin din forme preexistente, prin urmare sunt rezultatul unui plan de construcţie cu puţin mai bun, dar cu siguranţă nu nou.

De aceea şi noi am rămas, în esenţă, oameni ai Epocii de Piatră, cu câteva detalii ameliorate graţie evoluţiei, în cel mai bun caz. Suntem în cea mai mare măsură construiţi la fel ca ei, corpul nostru funcţionează potrivit aceloraşi mecanisme ca ale lor, iar creierul ne este programat identic.

Aşadar, este perfect firesc că ne purtăm şi astăzi, în multe situaţii, la fel ca strămoşii noştri din Epoca de Piatră – chiar dacă de cele mai multe ori o facem inconştient.

UNABOMBER

Nu de mult, în Statele Unite a fost arestat un criminal în serie, care în şaptesprezece ani a pus la cale şaisprezece atentate cu bombă, ucigând trei oameni şi rănind, uneori grav, alţi douăzeci şi trei, fiind cunoscut în lung şi-n lat sub porecla de „Unabomber”. La arestare, s-a dovedit că nu era o brută primitivă, aşa cum se aştepta toată lumea, ci un matematician foarte inteligent, absolvent al Universităţii Harvard. Cu scurt timp înainte, îi persuadase pe cei de la Washington Post şi New York Times să-i publice o declaraţie de o pagină, unde susţinea că revoluţia industrială şi toate consecinţele ei ar reprezenta un dezastru pentru omenire. Problemele sociale şi sufleteşti ale societăţii moderne ar fi rezultatul unei dezvoltări în urma căreia oamenii au fost obligaţi să trăiască în condiţii fundamental diferite de cele în care au apărut. Potrivit lui, lumea modernă ne sileşte la o existenţă în afara modelului natural al comportamentului uman.

Surprinzător, cu toată repulsia stârnită de crimele comise fără niciun fel de scrupule, Unabomber a devenit un fel de figură-cult. Oameni cu cele mai diverse origini şi pregătiri şi-au pus, în ziare şi pe Internet, următoarea întrebare: „Oare nu zace, în fiecare din noi, un mic Unabomber?” „Poate că nu ne face plăcere modul în care îşi varsă el mânia”, explică Robert Wright, jurnalist american specializat în ştiinţe, „dar mânia lui ni se pare cât se poate de cunoscută.”

Cât de mare e numărul celor care nu se acomodează cu cerinţele şi excesele societăţii moderne ar trebui să fie limpede judecând că, de la începutul industrializării, numărul sinuciderilor a crescut constant. În jur de 12000 de germani îşi vor lua viaţa şi în acest an, din cauza derutei totale, iar psihiatrii sunt la mare căutare în statul industrial modern. O carte aşa ca Lasă grijile, începe să trăieşti! De Dale Carnegie sau alte coduri de comportament aflate de zeci de ani pe listele de bestseller demonstrează că suntem făcuţi pentru viaţă, aşa cum o trăim, la fel de bine pe cât se potriveşte securea la fabricarea microcipurilor. Faptul devine şi mai frapant dacă aruncăm o privire asupra nenumăratelor boli ale civilizaţiei şi a suferinţelor cronice cauzate de condiţiile vieţii moderne care dau ceva bătaie de cap şi răspund de moartea multor contemporani.

Pe drept cuvânt, cercetătorii evoluţiei ne compară creierul cu un computer, după al cărui program suntem siliţi să trăim – vrând-nevrând. Însă software-ul care guvernează toate modurile noastre de comportament şi le conectează între ele mai mult sau mai puţin raţional a fost creat nu în epoca modernă, ci în urmă cu milioane de ani, iar evoluţia îl adaptează lent şi treptat la condiţiile noastre de existenţă actuale – în orice caz infinit mai lent decât s-au schimbat şi urmează să se schimbe condiţiile de viaţă în sine.

UGUR ŞI TRIBUL LUI

Personajul principal din Epoca de Piatră al acestei cărţi este un bărbat solid, cu alură atletică, Ugur pe numele său. Desigur, nu ştim ce nume purtau strămoşii noştri, nu ştim nici măcar dacă aveau nume, cum avem noi azi, dar asta nu are în esenţă nicio importanţă. Ugur era în vârstă de douăzeci şi şase de ani, şi probabil habar nu avea de asta, fiind greu de presupus că oamenii din Epoca de Piatră îşi înregistrau data de naştere şi sărbătoreau repetarea ei. Fără îndoială urmăreau mişcările aştrilor şi meditau asupra revenirii periodice a fenomenelor naturii în diversele anotimpuri, se bucurau când era vară şi cald şi se retrăgeau în caverne din calea frigului hibernal. Dar să indice şi să deosebească o zi anume, de pildă, în ce zi pică 14 martie sau 3 septembrie, de asta cu siguranţă nu erau în măsură.

În mijlocul grupului lor de bărbaţi, femei şi copii, Ugur era perceput ca o căpetenie cu experienţă şi sfatul lui era ascultat de toţi. Deşi nu fusese desemnat, şi cu atât mai puţin ales în mod expres, ceilalţi membri ai tribului îl acceptau drept conducător. Femeia lui era Wala, o fiinţă puternică, puţin prea corpolentă, cu câţiva ani mai tânără, şi împreună aveau doi copii: un fiu de şase ani, Korod, şi o fiică de trei ani, căreia îi vom da numele Alani. Acum, Wala era din nou însărcinată, în şase luni, şi dacă totul va merge bine, va aduce pe lume încă un copil, de care se va îngriji cu spirit de sacrificiu şi îl va alăpta vreme de câţiva ani, până la următorul.

Aşa cum am spus, Ugur şi hoarda lui nu trăiau într-o vreme sau un loc anume; ci, mult mai mult de atât, erau modelul strămoşilor noştri care populau pământul cu cincizeci până la două sute de mii de ani în urmă. Ne putem permite lejer o perspectivă atât de generoasă şi nu este nevoie să stabilim limitele temporale. Un atribut caracteristic al vieţii lor era tocmai acela că nu săreau peste etape de dezvoltare, aşa ca acum, ci dimpotrivă, nu se schimba practic nimic, vreme de zeci, ba adesea chiar şi o sută de mii de ani.

Un motiv esenţial îl constituia, fără îndoială, posibilitatea limitată de comunicare. Spre exemplu, când unul dintre strămoşii noştri făcea o descoperire sau o invenţie importantă, nu putea să o prezinte decât familiei şi celorlalţi câţiva membri ai comunităţii lor, existând permanent primejdia considerabilă ca ea să fie dată uitării. Astăzi, oamenii de știinţă află imediat – prin telefon, fax şi Internet, prin e-mail şi SMS şi nu în ultimul rând prin articole publicate în reviste de specialitate cu circulaţie în toată lumea – rezultatele ultimelor cercetări, indiferent cine este autorul şi unde s-au desfăşurat ele. Astfel cercetătorii lucrează în esenţă împreună, în ciuda sau poate tocmai datorită concurenţei dintre ei, în vederea unui scop comun, ceea ce contribuie la dublarea cunoaşterii în lumea noastră modernă la fiecare cinci până la şapte ani. Ceea ce ar fi fost de neconceput Epoca de Piatră.

TEORII GOALE?

A ajuns o adevărată modă tendinţa de a pune modurile inexplicabile de comportament pe seama moştenirii noastre din cursul evoluţiei, care ar fi asigurat succesul omului din Epoca de Piatră, ridicând însă obstacole dificile în calea lui Homo technicus de azi. Prin variate abordări intelectuale, se fac multe încercări de interpretare a fenomenelor medicale, sociale şi culturale drept relicve preistorice, efecte ale discrepanţei dintre genotipul nostru şi pretenţiile lumii moderne. Cu siguranţă, o parte dintre aceste concepte şi teorii par îndoielnice. Dar întotdeauna s-a întâmplat la fel cu orice ipoteză ştiinţifică, pentru ca apoi unele să aibă nevoie de corectări, altele dovedindu-se totuşi deplin valabile. Biologii care studiază evoluţia exprimă starea de fapt printr-o glumă autoironică: „De ce sunt interesaţi bărbaţii de femeile în rochii mini?

— Pentru că, în Epoca de Piatră, femeile care purtau veşminte lungi se împiedicau şi, în cădere, îşi omorau copiii.”

Aşadar, multe dintre tentativele următoare de explicare a comportamentului uman prin prisma rădăcinilor noastre din Epoca de Piatră se bazează pe presupuneri şi pe teorii. Dar ele provin, în majoritate, din cercetările paleontologilor, psihologilor, biologilor, behavioriştilor şi ale specialiştilor din discipline înrudite, printre alţii ale cunoscutului behaviorist Konrad Lorenz, ale paleoantropologului Svante Pääbo, venit din Suedia să lucreze la Leipzig, sau ale lui Edward Wilson, biolog de la Harvard, care au susţinut în multe publicaţii ştiinţifice teza potrivit căreia comportamentul uman este, încă din Preistorie, determinat biologic, adică genetic. Asemenea opinii sunt bine întemeiate, dar, cu puţine excepţii, nu se pot demonstra la fel de solid ca o lege matematică. La asta se adaugă şi deosebirile dintre noi şi faptul că înzestrarea noastră genetică se reflectă diferit, în funcţie de condiţiile de viaţă şi de mediul care ne influenţează.

Prin urmare, să-l însoţim pe Ugur, împreună cu familia şi cu tribul său, şi să remarcăm ce anume îi impulsiona şi modul lor de comportament. Apoi vom constata cu uimire, şi în ciuda unui anume scepticism, că în esenţă nu ne deosebim prea mult de ei. Ne vom da seama cât de puternic funcţionează în continuare omul primitiv din noi, la ce soi bizar de gândire şi de acţiune, şi uneori chiar grotesc, din punctul de vedere actual, ne împinge el şi de cât de numeroase şi de uluitoare fenomene din viaţa de zi cu zi se face el vinovat, în cele din urmă.

Şi să încercăm să tragem un folos din toată cunoaşterea dobândită astfel. Ca să ne înţelegem mai bine propriile sentimente şi porniri, dar şi pe cele ale semenilor noştri, pentru ca apoi să ne putem adapta puţin mai eficient comportamentul cotidian la programul de computer din creierul nostru şi, în acest fel, să trăim măcar în parte aşa cum se cuvine, pentru sănătatea şi binele personal.

FOC ŞI LUMINĂ

Ugur şi alţi bărbaţi din tribul lui stăteau ghemuiţi, în tăcere, la marginea unei păduri. Răcoarea serii începea să pătrundă prin veşmintele lor din piei zdrenţuite, şi mulţi tremurau de frig. Atmosfera era apăsătoare, pentru că întreaga zi încercaseră zadarnic să vâneze un mamut. Conduşi de Ugur şi de prietenul lui, Ruki, reuşiseră să încolţească uriaşul şi să îl hăituiască spre o mlaştină, unde nu puţine sălbăticiuni urmărite de ei îşi găsiseră sfârşitul. Mamutul ajunsese foarte aproape de terenul înşelător, care ar fi cedat sub greutatea lui enormă, făcându-l incapabil să se mai mişte şi să se apere de atacul urmăritorilor, când brusc, cuprins de panică, şi-a schimbat direcţia şi a pornit-o în viteză înapoi, printre ei, urlând dezlănţuit.

Vânătorii stăteau acum pe vine, cu fruntea plecată spre pământul pietros, încercând să-şi uite dezamăgirea. Cel mai afectat era Hodur, vraciul, care la începutul vânătorii invocase zeii cu tot felul de scrâşnete şi cântări monotone şi prezisese apoi că vor avea izbândă. Acum se retrăsese puţin şi mesteca posomorât un fir de iarbă.

După o trudă îndelungată, unul dintre ei a reuşit, sucind între palme cu încăpăţânare şi tot mai repede un băţ ascuţit, să facă scântei şi să dea foc la puţină iască, de care aveau mereu la îndemână. În scurt timp focul de tabără lumina în noapte şi le încălzea trupurile murdare şi pline de zgârieturi, iar ei îşi treceau din mână în mână un soi de vas meşterit din piele, cu un suc dulce-amărui de fructe de pădure. Bărbaţii perpeleau în flacără, pe ţepuşe de lemn, bucăţi din carnea unui iepure pe care îl prinseseră în adăpostul lor, şi în aer plutea din plin mirosul irezistibil de friptură.

Şi în scurt timp unul dintre ei a rupt tăcerea şi a început să povestească, atât cât se pricepea, cum se întâmplase totul cu vânătoarea lor zadarnică. Unde greşiseră şi unde făcuseră bine. Şi toţi ceilalţi s-au grăbit să intervină, încingând o conversaţie cât se poate de animată. De acum se încălziseră bine şi friptura avea un gust desăvârşit, deşi nu le ajungea nici pe departe să se sature; încetul cu încetul, dezamăgirea a dispărut de la sine, locul fiindu-i luat de bucurie şi de aşteptarea plină de încredere a unei noi zi. Când vor reuşi să captureze mamutul, pe urmele căruia se aflau, iată, de unsprezece zile. Animalul ar fi trebuit să fie epuizat de atâta alergătură bezmetică, şi, cu siguranţă, se odihnea pe undeva, nu departe de ei. Dar mâine nu le va mai scăpa, îl vor mâna spre mlaştină şi vor înfige în corpul lui masiv lăncile lor ucigaşe. Până va pierde suficient sânge şi se va prăbuşi, dându-şi ultima suflare.

Şi Hodur, şamanul, îşi regăsise entuziasmul în dogoarea prietenoasă a focului şi le insufla curaj, prin incantaţiile lui războinice. Flacăra liniştită le făcea umbrele să danseze pe frunzişul întunecat, încălzindu-le trupurile şi alungând fiarele nopţii, reuşind să-i transforme din oameni înfrânţi în vânători încrezători, plini de nerăbdare să reînceapă lupta cu un adversar aparent superior.

Chiar dacă astăzi nu ne mai luptăm cu mamuţii, cu greu putem ignora forţa de atracţie a unui foc de tabără. Jocul flăcărilor şi al scânteilor ţâşnind în noapte aidoma unor licurici, trosnetul lemnelor şi căldura jarului, care ne apropie unii de alţii în cel mai adevărat înţeles al cuvântului, induc un sentiment intens de comuniune şi trezesc dorul de aventură. Oare ne putem imagina o pipă a păcii fără foc?

Asemenea sentimente pentru un foc de tabără în sine sunt uluitoare, deoarece focul nu este deloc prietenul omului, fiind periculos, imprevizibil, capabil să provoace mari dureri şi chiar să ucidă, dacă nu este preţuit cum se cuvine. Nu este de mirare că aproape toate animalele fug instinctiv din calea lui. Doar noi, oamenii, am învăţat să ne folosim de foc, deşi e sigur că izbânda nu a fost obţinută fără durere şi suferinţă. Dar strămoşii noştri, la început şi ei la fel de înspăimântaţi ca restul creaturilor când trăsnetul incendia copaci şi flăcările se întindeau cu repeziciune, au învăţat că focul emană căldură şi face mult mai plăcută viaţa din peşteri, mai ales toamna şi iarna. Dar, mai mult decât atât, focul dă lumină şi ţine departe sălbăticiunile.

Ţinut bine sub control, focul s-a dovedit o adevărată binecuvântare pentru strămoşii noştri şi din alt punct de vedere; mai exact au învăţat să-l folosească pentru pregătirea hranei, reuşind să prepare adevărate delicatese. Dovadă stă descoperirea unor cămine străvechi la Amata, în sudul Franţei, a mai multor oase carbonizate în apropiere de Beijing şi putem fi convinşi că în foc frigeau nu numai carne şi peşte, ci şi legume şi cereale.

Nu în ultimul rând, focul de tabără a fost mereu un spaţiu de socializare, destindere şi confort. Seara, în jurul lui se adunau vânătorii, sub cerul liber, împreună cu toţi membrii tribului ieşiţi din adăposturile şi din peşterile lor. O experienţă cu rădăcini atât de adânci înăuntrul nostru, încât şi astăzi este la fel de eficientă. Deşi în prezent nu avem nevoie de foc nici să ne lumineze, nici să ne încălzească şi cu atât mai puţin să ne apere de fiare, focul de tabără are darul să ne trezească un intens sentiment de protecţie şi de romantism.

OMUL DE LA GRĂTAR

Pandantul modern al fripturii din Epoca de Piatră este mult îndrăgitul grătar de vară, pe cărbuni, încins după ritualul cel mai autentic, la căderea serii, într-o grădină discret luminată, cu făclii. După părerea comportamentiştilor, bărbaţii, în primul rând, sunt cei care se simt, atunci când se îndeletnicesc cu transformarea bucăţilor de carne crudă într-o friptură apetisantă, la fel ca strămoşii vânători care îşi hrăneau tribul cu prada doborâtă cu greu – tot ei fiind cei care devorează cea mai mare parte, ca să-şi recapete puterile după o vânătoare extenuantă.

Apoi, după părerea oamenilor de ştiinţă, munca la grătar este hotărâtoare pentru rolul jucat în comunitate. „Cine aprinde focul ocupă o poziţie foarte înaltă în ierarhia socială”, explică Nina Dengele, profesor de sociologie la Universitatea din Freiburg şi conducătoare a unui proiect de cercetare făcut în urmă cu câţiva ani, intitulat „Grătar şi stil de viaţă”. „Grătarul este un ritual prin care se demonstrează apartenenţa la un grup. Este important în primul rând pentru bărbaţi, care îşi doresc cu ardoare să facă parte dintr-o comunitate. La asta se adaugă şi faptul că, la grătar, îndatoririle sunt limpede împărţite între bărbaţi şi femei: bărbatul este şeful, plasat lângă foc, în centrul acţiunii, sub privirile tuturor. Şi în laudele generale, asigurând hrana întregii comunităţi, preluându-i astfel şi responsabilităţile. Dar la sfârşit, când se ajunge la strânsul şi la spălatul vaselor, preferă să lase totul în seama femeilor.”

Şi, într-adevăr, cele mai multe dintre femeile intervievate în cadrul studiului Institutului de Sociologie al Universităţii din Freiburg au declarat că nici nu şi-ar putea imagina altfel desfăşurarea unui grătar – ele se ocupă de garnituri, în vreme ce bărbaţii frig carnea pe jarul fierbinte. Mai ales doamnele în vârstă susţin ferm o asemenea împărţire a atribuţiilor, în vreme ce tinerele recunosc că uneori se ocupă şi ele de această treabă, iar dacă nu o fac, motivul este că „vor să fie şi ele o dată servite de bărbaţi”.

CASĂ DE VIS, CU ŞEMINEU

Nu doar focul de tabără şi grătarul ne potolesc dorul de trosnetul lemnului în flăcări, ci şi şemineul oferă o soluţie foarte apreciată. Şi nu pentru căldura pe care o emană socotim focul atât de romantic şi de îmbietor – caloriferele moderne sunt mult mai eficiente şi nici nu fac fum sau funingine –, nici pe departe, ci pur şi simplu suntem nebuni după dansul limbilor de foc, trosnetul şi pârâitul lemnului şi după jocul mereu nou, misterios, al umbrelor pe pereţi. La urma urmei, un asemenea foc pune în mişcare toate simţurile: vedem flăcările jucăuşe, le simţim dogoarea, mirosim fumul şi auzim trosnetul butucilor arzând. Şi toate astea ni se par atât de irezistibile, încât căminul deschis ocupă de multe ori un loc de frunte pe lista preferinţelor persoanelor care îşi construiesc o casă.

Aşa cum a arătat un studiu al revistei Schöner Wohnen[2], Consacrat idealului de „casă pentru o viaţă”, 64 din cititorii care au răspuns la chestionar au indicat prezenţa obligatorie a şemineului în casa visurilor lor.

Şi de această dată, bărbaţii sunt cei dintâi fermecaţi de flăcările jucăuşe, mulţi dintre ei fiind piromani nemărturisiţi, care n-ar găsi o plăcere mai mare decât să se joace cu focul, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Sau să îl contemple, muţi de încântare în faţa şemineului, visându-se eroi ai vremurilor de început.

CINĂ LA LUMINA LUMÂNĂRII

De când se ştie, focul reprezintă o încununare a atmosferei plăcute şi a romantismului, chiar şi în condiţii mai modeste decât într-un şemineu. Nu există niciun ghid practic despre arta seducţiei care să uite laudele la adresa efectului irezistibil al luminii lumânării şi al muzicii în surdină, mai cu seamă asupra doamnelor, şi nu există formă mai nobilă de cină decât un candlelight dinner într-o ambianţă semiobscură.

Chiar şi pentru un prânz banal, orice restaurant care se respectă nu renunţă la lumânarea plasată în mijlocul mesei, aprinsă de chelner de parcă ar fi flacăra olimpică. Lumina lumânării nu ţine de cald, nu asigură mai multă lumină în miez de zi şi, cu puţin ghinion, îţi poţi arde şi degetele oferindu-i partenerului un castron. Apoi, ceara se scurge şi pătează faţa de masă, şi nici mirosul răspândit nu e întotdeauna din cele plăcute. Iar o flacără de lumânare produce neîncetat funingine, care în timp afumă tavanul. Dar câtă vreme aduce bucurie, merită.

Şi, pentru că vorbim despre desfătări culinare, la o atmosferă festivă contribuie nu doar lumânările, ci şi limbile de foc ce ies din preparatele flambate: punci, carne, peşte şi deserturi – de preferinţă cu luminile din jur stinse. Gurmeţii susţin că alcoolul flambat ar aduce un plus de savoare, ceea ce rămâne un simplu şi modest efect secundar în comparaţie cu farmecul sărbătoresc al focului. Sondajul făcut de o revistă franţuzească de lifestyle pe această temă a arătat că, pentru majoritatea intervievaţilor, conceptul de „flambat” evocă festivitate, efect spectaculos şi romantism mai degrabă decât gust şi aromă deosebite. De dragul acelui sentiment de sărbătoare indus de foc suntem gata să ne asumăm şi riscuri considerabile. Câţiva mii de copaci şi mai ales brazi de Crăciun iau foc în fiecare an în Germania, producând de multe ori pagube considerabile. Şi totuşi nu suntem dispuşi să renunţăm la inofensivele instalaţii cu beculeţe şi la prezenţa lor fascinantă. Lumânările au, în ceea ce ne priveşte, o valoare simbolică atât de mare, încât ne impresionează şi subliniază momentul festiv chiar şi dacă rămân neaprinse – cu prilejul ceremoniilor religioase. Mai ales când sunt desăvârşit împodobite, aşa ca lumânările de Paşti sfinţite, simbolizându-l pe Iisus Hristos ca lumină a lumii. O asemenea operă de artă îşi îndeplineşte misiunea chiar dacă nu ne îndurăm să o sacrificăm, aprinzându-i flacăra.

ARTIFICII

Desigur, nimic nu se compară cu focul. Nu e nevoie de un incendiu, unde se adună mii de curioşi, de parcă n-ar fi vorba de o întâmplare tragică, soldată cu victime arse şi intoxicate cu gaze, ci de un spectacol măreţ, încărcat de un simbolism mistic, de neratat. Dar cum dezastrele de acest gen sunt rare şi în general greu previzibile, compensăm prin focuri de artificii, cu prilejuri speciale şi de mari sărbători. Steluţele, spiralele şi fulgerele pocnind şi scâncind multicolor ne mişcă până în adâncuri. Şi asta cu toate că întotdeauna ne mustră conştiinţa, ştiind că banii aruncaţi în vânt – şi nu puţini, în jur de 100 de milioane de euro – ar fi mai chibzuit cheltuiţi pe „pâine pentru săraci”. Nemaivorbind că mai toţi cunoaştem oameni care au păţit-o rău – arsuri sau tulburări de auz – în urma distracţiilor cu roiuri de luminiţe perfide şi bubuituri de tun.

Tot un joc de lumini, ceva mai cuminte, dar nu mai puţin impresionant, dezlănţuie şi fanii concertelor de muzică rock, când îşi manifestă adoraţia pentru idolii lor balansând ritmic brichetele aprinse. Dacă îi mai şi acompaniază într-un glas, se naşte acelaşi sentiment de intimă identitate, exact aşa cum se petrecea cu Ugur şi cu tovarăşii săi, în vremuri preistorice, lângă focul nocturn de tabără.

Nu există vânătoare cu gonaci la care, seara, numărarea prăzii să nu se facă la lumina pâlpâitoare a făcliilor şi în sunetul cornului, nici reprezentaţie de circ în care să nu apară un înghiţitor de flăcări cu ţinută marţială şi feline mari sărind prin cercuri de foc şi nici festivitate de deschidere a Jocurilor Olimpice fără aprinderea spectaculoasă a flăcării care eclipsează toate celelalte ceremonii.

Şi lumânările aprinse de Paşti au acelaşi efect, şi focurile aprinse toamna şi primăvara, de praznice, la strânsul recoltei sau coborârea turmelor din munţi, la fel retragerile cu torţe şi lanternele veneţiene. Şi copiii au o bucurie enormă să străbată străzile întunecate cu lampioane făcute din dovleci scobiţi, nefiind nici ei scutiţi de fascinaţia focului. Au o adevărată pasiune să se joace cu chibrituri sau să rămână până la ore târzii din noapte în jurul focului de tabără, cu obrajii îmbujoraţi şi spatele îngheţat, întrecându-se cine rezistă mai mult cu palma deasupra flăcărilor. „Cuţit, furculiţă, foc şi foarfeci, cu ele copilul nu are voie să se joace” spune un vers din „prea trista poveste a scăpărătorii” din povestea lui Petre Ciufulici-Struwwelpeter, unde copiii sunt avertizaţi cu cea mai mare asprime de pericolul reprezentat de un incendiu:

 

Vai! Ce nenorocire!

Rochia ia foc într-o clipire.

Arde şorţul, arde mâna, arde părul,

Arde tot copilul, ăsta-i adevărul.

 

Efort zadarnic. Aşa cum arată statisticile, un număr foarte mare de copii sunt atraşi să se joace cu focul şi suferă accidente. Eterna fascinaţie exercitată de dansul flăcărilor încă din vremuri imemoriale rămâne pur şi simplu irezistibilă.

Incontestabil, focul nu ne lasă indiferenţi, ceea ce arată limpede şi nenumărate expresii întâlnite în oricare limbă pentru momentele în care te joci cu focul, ca să îţi atingi scopul cu orice risc, uneori punându-ţi şi căsnicia în primejdie pentru un flirt atrăgător; când te entuziasmezi, eşti înflăcărat; pentru cineva drag eşti în stare să te arunci în foc, să mănânci foc sau să bagi mâna în foc; iar dacă se întâmplă ceva neplăcut, ce te afectează profund, simţi că iei foc. Cum zicea Sfântul Augustin? „În tine trebuie să ardă ceea ce vrei să aprinzi în ceilalţi.”

SUPERSTIŢIE ŞI MISTICĂ

Încă înainte de răsăritul soarelui bărbaţii au ieşit de sub adăposturile lor din piei de animale şi s-au pregătit pentru o nouă zi. Focul de tabără de cu seară era stins de mult şi se lăsase un frig pătrunzător. În pâclă palidă a zorilor murmurul râului din apropiere, foşnetul arborilor în bătaia vântului şi ţipetele ascuţite ale unei păsări de pradă se contopeau într-un cântec deprimant şi tulburător. Astăzi trebuie să reuşească, astăzi trebuie să captureze mamutul!

Asta nu însemna să lase succesul la voia întâmplării. Hodur trebuia să-i înduplece pe zei şi să prezică desfăşurarea vânătorii. Prin urmare, după ce au mâncat câteva alune şi boabe de zmeură şi au băut puţină apă de izvor, bărbaţii s-au adunat în tăcere în jurul vraciului care se concentra, nemişcat şi posomorât. Apoi, pe neaşteptate, a început să cânte răguşit, nu foarte tare, ca să nu sperie prada, într-o succesiune frenetică de sunete, emoţionantă şi plină de energie. Apoi şi-a lăsat pe spate capul împodobit cu pene, a schiţat câţiva paşi şi a scos un strigăt strident, fioros, ca o pasăre răpitoare, în aerul rece al dimineţii, după care a rămas din nou nemişcat, cu privirea aţintită în pământ, murmurând monoton.

După o vreme, Hodur a emis un ţipăt gutural atât de surprinzător şi de straniu, încât s-au înfiorat cu toţii. S-a aplecat, a scormonit puţin în iarbă şi a scos la lumina zilei un gândac mort, cu reflexe roşietice, călcat în timpul dansului său. Triumfător, l-a ridicat şi s-a rotit lent, ca să vadă şi să se minuneze toţi de insecta fără viaţă. Un cărăbuş, nici mai mult, nici mai puţin, simbolul norocului la vânătoare! Zdrobit sub călcâiul lui Hodur, cu o lovitură bine ţintită! Cu toţii au răsuflat uşuraţi. Astăzi vor avea succes, nimeni nu se mai îndoia. Şi, în vreme ce Hodur strecura discret cărăbuşul într-un ascunziş al veşmântului său din blană, vânătorii au pus mâna pe arme şi, sub comanda căpeteniei lor, au pornit la drum. Şi Ugur era plin de încredere, cu atât mai mult cu cât toată noaptea visase cum răpuneau un mamut enorm, într-o hărmălaie generală.

În timpul ăsta, soţia lui, Wala, cutreiera împreună cu micuţul Korod prin pădurea din apropierea taberei, căutând ciuperci, zmeură şi alune, în răcoarea dimineţii. Pana de vultur – lăsată seara pe jos, lângă culcuşul ei – se răsucise uşor spre stânga, în timp ce dormiseră, semn infailibil de noroc la cules. Şi mai mult decât atât, Alani, sora cea mică a lui Korod, se trezise de trei ori peste noapte, apoi, când ieşiseră din tabără, trei iepuri traversaseră poteca în faţa ei, iar când s-au apropiat de pădurea în care voiau să-şi încerce norocul, încă de la distanţă au văzut sclipind în soare frunzele a trei mesteceni albi. Trei era cifra ei norocoasă, frecvenţa cu care îi ieşea în cale nu putea fi întâmplătoare, cu siguranţă va avea noroc. Astăzi se va întoarce cu sacul plin, fără îndoială.

VINERI, 13

Adevărat, astăzi nu mai punem mare preţ pe felul în care se răsuceşte o pană şi pe iepurii care ne ies în cale, dar, în esenţă, convingerea că norocul poate fi prevăzut sau chiar atras prin tot soiul de practici nu s-a schimbat cu nimic. Iar o asemenea masă de oameni – circa o treime din populaţie, în Germania – mai consideră şi astăzi 13 o cifră cu ghinion, încât temerile stârnite astfel au primit o denumire ştiinţifică proprie: „triscaidecafobia”, derivată din termenii greceşti triskaideka, 13, şi phobos, teamă. Frica superstiţioasă de 13 este atât de răspândită, încât în anumite clădiri deasupra etajului al 12-lea urmează al 14-lea, iar în multe hoteluri nu găseşti camere cu numere terminate în 13.

Pentru mulţi triscaidecafobi lucrurile iau o turnură dramatică în lunile în care data de 13 se întâmplă să cadă vinerea. Preferă să se închidă în casă şi să nu facă nimic ce ar presupune un risc, oricât de mic. Cercetătorii britanici au stabilit că în zilele de vineri, 13, numărul de victime al accidentelor de circulaţie este mai mare decât în vinerile obişnuite, punând faptul exclusiv pe seama superstiţiei, care le abate atenţia celor în cauză, ei devenind mai vulnerabili decât de obicei. În comparaţie cu o asemenea funestă zi de vineri, pare doar un fleac să-ţi taie calea de la stânga la dreapta o pisică neagră sau să vezi un păianjen dimineaţa – evenimente care anunţă primejdia, după cum se mai teme şi astăzi aproape un sfert din populaţie.

DESPRE VISĂTORI ŞI CITITORI ÎN STELE

La întrebarea credeţi în horoscop? Cei mai mulţi scutură indignaţi din cap, dar dacă insişti recunosc adesea, cu jumătate de gură, că îi interesează din când în când cum apreciază astrologii şansele lor de a avea noroc sau ghinion. Desigur, cei mai mulţi ştim că astrele urmează legi ale fizicii bine stabilite, pe traiectorii la fel de bine stabilite în îndepărtările spaţiului cosmic, iar soarta noastră nu are nimic de-a face cu drumul lor. Da, mulţi cunosc chiar şi că, datorită precesiei echinocţiilor, echinocţiul de primăvară s-a decalat aproape cu o zodie întreagă în ultimii 2000 de ani, astfel încât data naşterii şi semnul astrologic nu mai corespund de mult. Cu toate astea, ne citim cu regularitate horoscopul, de obicei pe furiş, bazat pe semnele astrologice din Antichitate, susţinem sus şi tare că nu dăm doi bani pe preziceri, dar suntem uşuraţi dacă previziunile astrale sunt bune, dar ne arătăm mai sceptici dacă prognoza pe termen scurt nu ni se arată prielnică.

Visăm cu toţii, fără excepţie, dar nu ne aducem aminte la fel de bine. Ştim că visele sunt fireşti şi probabil importante pentru buna noastră funcţionare, deoarece gândurile se eliberează din constrângerile zilei şi se pot desfăşura nestingherit doar în relaxarea oferită de somn. Dar dacă în spatele lor se ascunde un sens profund, dacă sunt cu adevărat o oglindă a sufletului? Nu auzim şi nu citim mereu de întâmplări de mare importanţă, anunţate din timp de vise? De accidente, boli şi moarte, dar şi de îmbogăţiri spectaculoase şi de coincidenţe fericite, de care cei în cauză fuseseră pregătiţi cu câteva nopţi înainte, ca să spunem aşa? Mulţi sunt familiarizaţi cu asemenea idei, şi nu puţini îşi fac planuri şi iau hotărâri urmând trăirile şi experienţele lor onirice.

PORT-BONHEUR

Alţii – sau poate aceiaşi – nu ies din casă fără bănuţul norocos din portmoneu şi bat în lemn, fiind ferm convinşi că le ajută la ceva. Sau au porcul lor pe care îl mângâie când şi când, pe ascuns, şi nu se pot abţine să caute prin iarbă trifoi cu patru foi, convinşi că îşi vor găsi norocul. În cadrul unui sondaj efectuat de Institutul de Demoscopie din Allensbach în 2005, 42 din cei intervievaţi au recunoscut că sunt convinşi că trifoiul cu patru foi este de bun augur. Aproape la fel de mulţi consideră un semn sigur de noroc vederea unei stele căzătoare, 40, şi întâlnirea cu un coşar, 36. Iar un sfert din cei chestionaţi au mărturisit că, dacă le taie calea o pisică neagră, mai ales venind din stânga, nu se îndoiesc că îi paşte un ghinion. Doar în jur de 30 din populaţie nu atribuie nicio semnificaţie oricărei forme de superstiţie – şi totuşi le urează noroc prietenilor ridicând degetul mare.

Studiile revelatoare făcute de specialişti cu regularitate, începând din 1973, arată de fapt că germanii atribuie astăzi semnelor mistice chiar mai multă semnificaţie decât în deceniul al optulea. În Germania Occidentală a acelor vremuri de două ori mai puţini cetăţeni decât astăzi considerau că există o legătură semnificativă între o stea căzătoare şi persoana care o vede şi doar un sfert dintre vest-germani credeau că trifoiul cu patru foi este aducător de noroc.

În acest context merită pomenite şi figurinele adesea bizare agăţate obsesiv la oglinzile retrovizoare. Care nu rareori îl împiedică pe şofer să vadă bine ce se întâmplă în jur, desigur punându-l în pericol; însă aceşti adepţi ai cultului talismanelor preferă să-şi rupă gâtul decât să se despartă de coşari, de semnul zodiacal sau de Sfântul Cristofor.

GLOBUL DE CRISTAL ŞI ZAŢUL DE CAFEA

În comparaţie cu pasionaţii maimuţoilor de retrovizoare, numărul celor care cred în conversaţii cu înaintaşii din lumea de apoi – şi iau parte la şedinţe de spiritism în jurul unei mese care se mişcă în prezenţa unui mediu în carne şi oase care intră în legătură cu cei de dincolo – este mai degrabă restrâns. Dar credinţa primitivă în supranatural a rămas atât de adânc înrădăcinată, încât ghicitoarele care citesc viitorul în cioburi, cărţi de joc, în cafea sau în glob de cristal rămân mereu la mare căutare. Da, se pare că până şi politicienii şi marii industriaşi, care ar trebui să ştie bine pe ce lume se află, adesea nu iau hotărâri importante fără să ceară o părere de clarvăzător. O vrăjitoare germană de legendă a fost Margarethe Goussanthier, care se trăgea dintr-o familie de ţigani francezi din sudul Franţei, cunoscută drept „Madame Buchela” şi „Pitia de pe Rin”. Din câte se spune, printre cei care ţineau seama de prezicerile ei se numărau cancelarii federali Konrad Adenauer şi Ludwig Erhard, şahul Persiei şi regina Iuliana a Olandei.

Este foarte de înţeles că strămoşii noştri arhaici credeau în asemenea semne ale norocului. Sau ale ghinionului. Ei nu aveau la dispoziţie buletine meteorologice actualizate oră de oră, nici nu puteau încheia asigurări împotriva eventualelor lovituri ale sorţii şi nici nu aveau frecvent contacte cu triburile din vecini, care să-i ţină la curent cu ultimele noutăţi. Pe deasupra, erau total neputincioşi în faţa condiţiilor de mediu în permanentă schimbare, care trebuie să li se fi părut misterioase şi complet impredictibile. Prin urmare, nu trebuie să ne mire că la tot pasul vedeau lucrarea forţelor supranaturale şi făceau fetişuri din cele mai banale obiecte, atribuindu-le virtuţi magice. Astăzi, în schimb, când lucrurile s-au schimbat mult graţie creşterii enorme a cunoştinţelor ştiinţifice capabile să explice logic chiar şi fenomenele aparent supranaturale, nu putem pune decât pe seama primitivismului pornirile multora de a atribui tot soiul de semnificaţii parapsihologice celor mai banale fenomene, credinţa lor în telepatie şi în voci din lumea de dincolo, în puterea ascunsă a diverselor pietre preţioase şi în magicieni şi vrăjitoare dotaţi cu capacităţi extrasenzoriale.

NU SE POATE SĂ FIE O ÎNTÂMPLARE

O formă specială de convingere mistică este cea încă profund înrădăcinată în noi de a stabili legături între repetarea perfect întâmplătoare a unor numere – la fel ca Wala, cu cei trei iepuri şi mesteceni ai ei – şi întorsăturile sorţii. Aşa se face că persoanele cu teamă morbidă de cifra 13 le semnalează scepticilor, ca dovadă că fobia lor ar fi îndreptăţită, că la Cina cea de Taină au luat parte nu întâmplător 13 persoane, că la prima extragere la loto din anul 1955 primul număr a fost 13 (pentru ca după aceea, foarte curios, să fie mult mai rar extras decât toate celelalte numere) şi că bomba de la Hiroshima a avut puterea echivalentă a exact 13000 de tone de dinamită. Sau îşi aduc aminte de Arnold Schönberg, creatorul muzicii dodecafonice şi mărturisit triscaidecafob (poate de aceea nu e muzică tridecafonică?), născut pe un 13 septembrie şi decedat pe un 13 iulie, şi anume exact cu 13 minute înainte de miezul nopţii. Împlinise 76 de ani, iar dacă aduni cele două cifre ajungi, nici nu mai e o surpriză, tot la 13!

Multe persoane nu consideră asemenea serii rodul hazardului şi sunt dispuse să caute neobosit reguli şi principii de ordonare şi în ceea ce pare nesistematizat şi haotic. Se chinuie neîncetat să descopere o explicaţie potrivită, pentru tot şi orice, chiar dacă cifra se repetă numai de două ori. Matematicianul american John Allen Paulos, autor al unui volum revelator despre acest fenomen intitulat innumeracy (analfabetism matematic), este de părere că „oamenii sunt o specie animală în continuă căutare de patternuri. Întâmplările ni se par mult mai semnificative decât sunt – ceea ce, putem bănui, este impus de alcătuirea noastră biologică. Contemplaţi lumea, cu toate stâncile, râurile şi plantele ei. Rareori apar ciudăţenii, dar omul primitiv trebuia să fie mereu în alertă, să observe totul în jurul său şi să reacţioneze ca şi cum s-ar fi aflat cu adevărat în primejdie”.

Desigur, anumite corelaţii care la prima vedere pot părea întâmplătoare – termenul ştiinţific corect este cel de coincidenţe – dovedesc un fundal logic, la o privire mai atentă, iar unii cercetători ai mecanismelor cunoaşterii ridică înclinaţia noastră de depistare a patternurilor la rangul de principiu esenţial – acela de a da sens unei existenţe banale. Dar adesea facem prea multe speculaţii pe seama unor situaţii pur întâmplătoare. Suntem convinşi de acţiunea unor puteri mai mult sau mai puţin întunecate sau a unui fenomen ştiinţific atunci când o femeie naşte de patru ori la rând într-o zi de 17, când un bărbat scapă de cinci ori la rând de trăsnet sau când acea dată nefastă a americanilor, 11.09, ajunge tot la suma de 11 dacă avem fantezia să-i adunăm cifrele (1+1+9=11).

Jucătorii de ruletă sunt ferm convinşi că, după ce bila a rămas de şase ori la rând pe negru, trebuie să se oprească neapărat pe roşu, deşi în esenţă ştiu cu precizie că şansele sunt din nou fifty-fifty, ca la oricare altă încercare, iar la o echilibrare a raportului, din motive de probabilitate, te poţi aştepta abia după un număr foarte mare de jocuri. Filozoful Ludwig Wittgenstein rezumă cât se poate de limpede: „în exteriorul logicii, totul este întâmplare. Nu există nicio constrângere să se întâmple ceva anume, din cauză că mai devreme s-a întâmplat altceva anume.” Dar dacă stai să-i întrebi pe jucătorii la loto cât de probabilă consideră ei seria 1-2-3-4-5-6, sunt gata să jure orbeşte că şansele sunt de patru ori mai mici decât pentru oricare altă combinaţie.

Experimentele au demonstrat că jucătorii de zaruri care doresc o cifră mai mare aruncă mai tare decât cei care au nevoie de un unu sau de un doi; şi adesea vezi jucători de poker care, înainte de a-şi vedea cărţile, bat de trei ori teancul de masă, ca să le între mai mulţi aşi, valeţi sau ce-or avea ei nevoie, deşi sunt conştienţi că nu pot schimba cu nimic ordinea celor pe care le ţin în mână, indiferent cât de iscusit le-ar lovi. Alţii insistă să se aşeze tot pe scaunul pe care au stat când au câştigat la ultima partidă, iar antrenorii de fotbal nu se bărbieresc niciodată în timpul unei serii de victorii, ci abia după ce echipa lor a încasat o înfrângere.

Importanţa dincolo de orice raţiune atribuită de mulţi contemporani fenomenelor şi corelaţiilor care au de-a face cu numerele serveşte de mult diverselor organizaţii şi mediilor de informare ca să lanseze statistici înfricoşătoare. La fiecare zece secunde moare câte o persoană din cauza cancerului pulmonar, declară Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Cercetare a Cancerului din Germania vine cu o ştire şi mai dură, anunţând că 400 de fumători pasivi mor anual în Germania, tot de cancer pulmonar, iar medicii de la Clinica Universitară Charité din Berlin răspândesc avertismentul riscului de infarct pentru persoanele care locuiesc în zone cu un zgomot continuu de peste 65 de decibeli.

Asemenea date încă ne mai lasă să înţelegem câte ceva, cu puţină imaginaţie. Dar potrivit calculelor Centrului de Cercetare a Mediului şi Sănătăţii, o mărire suplimentară a concentraţiei de particule fine cu zece micrometri pe metru cub de aer atmosferic ar creşte mortalitatea cu 6 şi că expunerea continuă la praf scade speranţa de viaţă cu doi ani. La fel şi radiaţiile de 50 de milisieverţi, cât poate suporta o persoană expusă, prin profesie, radiaţiilor X.

Şi totuşi asemenea cifre ne impresionează profund. Gerd Gigerenzer, psiholog şi director al Institutului Max Planck pentru Dezvoltare Umană din Berlin, etichetează efectul cifrelor procentuale exprimate cu tot cu sutimi drept „iluzie a certitudinii”. După părerea lui, din vremea strămoşilor noştri din Epoca de Piatră şi până astăzi nu am învăţat să le răspundem cu scepticismul cuvenit. „Spre deosebire de poveşti, bârfe, flecăreli şi mituri, care au dat formă gândirii noastre de la începuturile culturii omeneşti, statisticile publice sunt o realizare culturală extrem de recentă”, explică el. „În raport cu ele, deprinderile care pe vremuri serveau oamenilor primitivi ca să supravieţuiască devin acum obstructive.” „Receptivitate primitivă faţă de poveştile horror”, aşa consideră Karl Wegscheider de la Institutul de Statistică şi Econometrică din Hamburg înclinaţia – indusă de prea puţinul nostru scepticism – de a ne lăsa impresionaţi de asemenea mesaje sub formă numerică.

Politicienii profită fără jenă de acest efect, bombardându-şi adversarii, spre întărirea opiniilor proprii, cu cifre pe care – asta o ştiu prea bine – nu le-ar putea niciodată susţine până la capăt. Prin statistici se poate demonstra aproape orice, în esenţă trebuie doar pricepere în alegerea şi combinarea lor, însoţindu-le cu o descriere şi interpretare convingătoare. Atunci când o statistică pretinde că depăşirea unui anume nivel acustic echivalează cu riscul de infarct, ea ignoră, poate în deplină cunoştinţă de cauză, că locuitorii din zonele zgomotoase, cel mai probabil ale marilor oraşe, sunt foarte probabil expuşi şi altor factori la fel de dăunători sănătăţii, spre exemplu, poluării cu gaze de eşapament, motiv pentru care şi apar mai des infarctele miocardice.

Ne punem mare nădejde în obiecte şi gesturi simbolice care, potrivit convingerii noastre, aduc noroc, şi evităm, adesea inconştient, tot ceea ce ar putea atrage ghinionul. De aceea şi suntem foarte înclinaţi să acordăm încredere simbolurilor cu încărcătură pozitivă – şi orice firmă care se pricepe cât de cât la marketing se foloseşte din plin de acest truc. Departamentele proprii sau agenţiile de publicitate nu se ocupă decât de născocirea de mărci şi de logouri ademenitoare care, odată introduse şi răspândite pe piaţă, produc, după cum s-a demonstrat, asupra consumatorilor un efect mai puternic decât informaţiile ample, sub formă de text, asupra produsului.

Nu suntem câtuşi de puţin conştienţi că, în esenţă, firmele nu fac decât să profite de sensibilitatea noastră străveche faţă de simbolurile mitice, faţă de semnele şi sunetele magice. Atunci când valoarea unei mărci împreună cu logoul ei urcă la multe milioane, atunci când în Statele Unite şi chiar şi în Anglia există posibilitatea includerii acestei valori în bilanţul activelor unei companii, este limpede că mesajele lor publicitare sunt percepute ca fiind foarte importante. La cumpărarea sau vânzarea unei companii, mărcile fac parte dintre elementele pe baza cărora se stabileşte preţul, iar în cazul marilor tranzacţii se întâmplă deseori ca persoana care cumpără să plătească o sumă cu mult peste valoarea la bursă, dacă în deal intră şi mărci valoroase, cu logouri de largă recunoaştere. Şi asta deoarece la evaluarea întreprinderii nu se ţine deloc seama exclusiv de fabrici şi de reţelele de distribuţie, ci de mărci, ceea ce reprezintă garanţia profiturilor viitoare. Deşi ar trebui să ne fie cât se poate de limpede că steaua Mercedes influenţează tot atât de puţin calitatea unei maşini cât o face şi M-ul cel mare din McDonald’s cu gustul de fast-food sau bifa Nike cu adecvarea pantofilor şi a echipamentelor de sport, stabilim automat acest gen de conexiune la prima vedere a logoului. De fapt, conform celor mai recente studii, avem aceeaşi reacţie ca strămoşii din Epoca de Piatră în faţa fascinantelor picturi rupestre, cărora paleontologii le atribuie aceleaşi efecte mistice profunde.

ŞAMANI MODERNI

Dar şi în alte domenii, total diferite, ale vieţii de zi cu zi suntem dispuşi să ne lăsăm amăgiţi şi să permitem puterii magice să-şi exercite influenţa. Descoperim o adevărată încântare să ne lăsăm în voia puterii de sugestie a convingerilor noastre şi să cădem mult prea uşor pradă unor manipulări străine, la fel ca vânătorii primitivi cărora Hodur nu făcea decât să le arate un cărăbuş mort şi să le promită, destul de convingător, că norocul le va surâde. Şi, uluitor, vraja funcţionează nu de puţine ori. Da, dacă suntem suficient de convinşi că un fapt are asupra noastră un efect anume este mai mult ca sigur că respectivul efect se va face cu adevărat simţit.

De mare faimă se bucură în această privinţă aşa-numitul efect placebo, puterea vindecătoare verificată a unui preparat fără substanţe farmaceutice active, condiţia fiind ca pacientul căruia i se administrează pseudomedicamentul – o tabletă de praf de budincă, spre exemplu – să fie ferm convins de efectul lui benefic. Niciun medic înţelept nu va renunţa să susţină procesul de vindecare cu asemenea substanţe cu efect intens, dar datorat exclusiv sugestiei, cu atât mai mult cu cât se ştie de mult că o mulţime de tulburări mentale se pot mult mai bine trata prin terapie psihică, şi nu medicamentoasă. Prescrise de medic în maniera cea mai convingătoare şi furnizate de farmacist împreună cu încurajări menite să inspire şi mai multă încredere, asemenea pretinse medicamente produc asupra celui în cauză acelaşi efect magic pe care îl aveau dansurile şi cântările mistice ale şamanilor.

Medicii sunt unanim de acord că o bună parte din somniferele şi calmantele atât de scumpe ar putea fi înlocuite prin placebo, fără nicio teamă că ar fi mai puţin eficiente. La fel se explică şi efectul deloc neglijabil al medicamentelor homeopatice, administrate de multe ori în doze atât de diluate, încât în câţiva litri de lichid nu există decât o moleculă de substanţă activă. Un rol important îl joacă probabil şi faptul că tratamentul prin sugestie are cel mai puternic efect asupra celor care, potrivit propriilor mărturii, însă fără să existe cauze detectabile pe cale medicală, se află într-o stare generală precară şi, drept urmare, nu sunt de multe ori nici în deplinătatea facultăţilor lor mentale.

După cum se ştie, prin credinţă poţi muta munţii din loc şi, la fel cum strămoşii noştri arhaici se lăsau impresionaţi de spectacole mistic-enigmatice – mai ales însoţite de strigătele şi schimonoselile unor experţi autointitulaţi, ca Hodur –, nici noi, cei de astăzi, nu suntem imuni la asemenea manipulări. De asta au profitat în mod deosebit vracii, care se foloseau în tratamente de cele mai fanteziste invenţii abil mânuite, ca să-şi impună autoritatea asupra pacienţilor, inspirându-le teamă.

În această privinţă, nimic nu s-a schimbat între timp: cu cât pare mai scumpă şi mai complicată aparatura medicală, cu cât produce efecte sonore şi luminoase mai impresionante, cu atât suntem mai convinşi de importanţa şi de puterea ei vindecătoare. Fiind cât se poate de conştienţi de asta, producătorii de aparatură şi tehnică medicală îşi complică instrumentarul futurist cu o mulţime de fantezii inutile, dar de efect, cu unicul scop de a-i impresiona pe pacienţi. Iar medicii participă bucuroşi la acest joc: îşi ticsesc cabinete cu nenumărate obiecte misterioase şi maşinării aparent ultramoderne, de care în bună parte nici nu au nevoie, capabile însă să inducă bolnavilor un amestec de curiozitate, frică şi în orice caz admiraţie faţă de un medic atât de avangardist – dar, indirect, şi însănătoşirea mai grabnică.

CĂUTĂTORI – CULEGĂTORI

Un alt fenomen nu mai puţin uimitor şi la fel de greu explicabil prin argumente raţionale pe care îl datorăm strămoşilor este pornirea noastră profund înrădăcinată de a culege şi strânge toate lucrurile posibile şi imposibile. Şi aici nu este deloc vorba doar de comportamentul adesea compulsiv al culegătorilor de ciuperci autumnali, în stare să cutreiere ore întregi prin păduri şi tufişuri, să se umple de zgârieturi, pentru ca în cele din urmă prada să fie atât de săracă, încât sunt nevoiţi să mai cumpere ca să le ajungă pentru o mâncare. În comportamentul lor se vede strădania împinsă uneori până la obsesie de a-şi face rezerve de hrană, ceea ce pentru strămoşii noştri era vital, lăsând să iasă la vedere şi pornirile tipice de vânători primitivi, care pândesc în stare latentă în cei mai mulţi dintre noi. Ele merg de la trezitul în zori, purtatul unei ţinute adecvate – vestoane strânse, pantaloni şi cizme – şi a unui cuţit cu aspect fioros, până la bântuitul prin cele mai izolate zone, care trebuie cu orice preţ să rămână secrete concurenţei. Nu cunoaştem dacă Wala şi Korod îşi luau măsuri pentru a nu trăda nimănui calea spre cele mai bogate zone de cules, dar e sigur că în ziua de azi multă lume face asta în cele mai groteşti forme.

Oricum, prada unui culegător de ciuperci sau de fructe de pădure – care desigur trebuie să aibă cunoştinţe suficiente în ce priveşte soiurile comestibile – contribuie la hrana noastră şi prin urmare la satisfacerea unor nevoi fundamentale. Ceea ce nu mai este valabil în ceea ce îi priveşte pe cei care adună obsesiv tot ceea ce le iese în cale, cu nemăsurată hărnicie şi considerabilă risipă de timp şi de bani: poze de sportivi, animale şi maşini, lipite apoi în albume, timbre cu dinozauri, suporturi de bere americană şi capace multicolore, cutii de chibrituri din Asia de Sud-Est, dar şi tirbuşoane, maşini de râşnit cafea cu mecanism complicat şi, dacă banii nu sunt o problemă, mai presus de orice automobile cât mai vechi, dar cu piese cromate strălucitoare, în stare perfectă. Nimic nu rămâne ferit de furia lor de a colecţiona şi există şi o mulţime de reviste dedicate exclusiv acestei forme de spleen, iar paginilor de pe Internet consacrate obiectelor de colecţie bizare nu le mai poate nimeni ţine socoteala.

Fiindcă a venit vorba de Internet, răspândirea colosală a world wide web-ului pare să fi înteţit încă o dată furia colecţionării. Cum altfel să înţelegem oferta atât de diversă – spre exemplu, colecţia celor mai obscene înjurături, sau a celor mai comice nume din cartea de telefon, sau a celor mai aventuroase moduri de a-ţi pune capăt vieţii? Pornirea străveche de a aduna, care le-a asigurat strămoşilor noştri supravieţuirea, are rădăcini atât de adânci în noi, încât mulţi suntem gata să plătim sau să riscăm oricât de dragul unei colecţii de lucruri perfect inutile. Aşa ca acel fan din Hong Kong, care la o licitaţie din Spania a plătit nu mai puţin de 3 460 de euro pentru un fir de păr de-al fostului Beatles John Lennon; sau ca bavarezul care, în patima lui de colecţionar de cizme din cauciuc, a ajuns să pătrundă în locuinţe, garaje şi grădini, să spargă lacăte şi ferestre, în căutarea cât mai multor exemplare frumos colorate.

Sociologii mai aduc un argument în favoarea acestei adesea inexplicabile manii a colecţiilor: statutul social sperat de cel în cauză. O persoană care nu dispune nici de bani mulţi, nici de talente speciale, are de regulă puţine şanse să-şi câştige o poziţie bună în societate, aşa cum reuşesc automat politicienii, artiştii, sportivii sau oamenii de ştiinţă renumiţi, ca produs secundar al activităţii lor. Astfel, colecţionatul promite să fie o metodă de succes pentru a atrage atenţia opiniei publice. Prin urmare, strângând cantităţi cât mai mari cu putinţă din cele mai neobişnuite lucruri, cum ar fi ambalaje de bomboane ale unei mărci anume, plasturi nazali de la diverşi producători sau toate emisiunile de timbre poştale ale insulei Niue, din Pacific. Tot ceea ce contează este ca nimeni să nu mai aibă o colecţie comparabilă. Apoi este doar o chestiune de timp ca să fii băgat în seamă de mass-media şi colecţia ta să fie prezentată publicului larg. Şi atunci nu-ţi rămâne decât să te bucuri de faima câştigată la fel ca odinioară de femeia din Epoca de Piatră, întoarsă în tabără după lungi incursiuni cu cea mai mare cantitate de fructe de pădure.

 

[1] Neandertal, după grafia germană actuală (n. tr.).

[2] Să locuim mai frumos (n. tr.).

 

 

Attachments