Viewing Single Post
AnnaE
#17

                                      Lumina de Lucian Blaga

 

               Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume „sunetele lacrimei”. Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, „sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului”, autodefinindu-se „mut ca o lebada” deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care marturiseste - prin bogatia metaforica, prin terminologia originala - viziunea sa poetica, lirica evoluand atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea de expresie.

                 Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorinta eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creatiilor lirice din acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei. Poezia Lumina a fost publicata in revista „Glasul Bucovinei”, in 1019 si inclusa apoi de Lucian Blaga in volumul de debut, Poemele luminii, aparut in acelasi an.

                 Tema:Poezia este o confesiune-arta poetica si concentreaza, in germene, intreaga lirica erotica din volum, intensitatea iubirii fiind exprimata prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce defineste starea spirituala, de „iluminare”, a eului liric.

                Titlul poeziei „Lumina” este o metafora revelatorie reprezentativa pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga si sugereaza cunoasterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vietii, constituind, totodata, un concept esential pentru existenta.

Structura poetica si semnificatiile lirico-filozofice, limbaj artistic

                Poezia Lumina este structurata in trei secvente lirice: prima si ultima strofa ilustreaza monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua si a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprima, printr-o interogatie retorica, incertitudinea si nelinistea provocate de natura misterioasa a luminii.

Strofa intai

               Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenita senzatie traita si receptata de eul liric pana in strafundurile fiintei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelasi cu „lumina mea” din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginata ca un principiu energetic universal.

               Lumina care-i navaleste in inima la aparitia iubitei („Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”) sugereaza extazul iubirii si „un strop”, („poate ca ultimul”) din lumina originara, trairea capatand dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”.

            Metaforele „ziua dintai” si „lumina aceea-nsetata adanc de viata” definesc lumina primordiala, forta demiurgica orbitoare care a facut sa se nasca viata. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creatiei. Sinestezia (figura de stil care transpune metaforic un simt ui limbajul altui simt) creeaza stari tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuala: „Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”.

Strofa a doua

              Nasterea Universului este precedata de haosul primar, de „Nimicul” care „zacea-n agonie” si „plutea-n intuneric”, pana cand „Nepatrunsul” a facut un semn si a rostit cuvintele biblice „Sa fie lumina!”. Relatiile de opozitie „intuneric” / „lumina” sustin ideea genezei, cand „a despartit Dumnezeu lumina de intuneric” („Vechiul Testament, Geneza, Facerea”). Conceptul haosului initial este definit prin metafora „Nimicul”, iar Creatorul (Marele Anonim cum il numeste Blaga) prin metafora revelatorie „Nepatrunsul”, care, in poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepatrunsului ascuns” - sugereaza misterele Universului. Verbele la imperfect („zacea”, „plutea”) sugereaza atemporalitatea ce defineste haosul primordial, iar perfectul compus in inversiune - „dat-a”- si conjunctivul „Sa fie”, ambele cu nuanta imperativa, exprima porunca divina a Genezei.

Strofa a treia

             Strofa a treia incepe cu explozia luminii care a cuprins intr-o clipa lumea, „O mare / si-un vifor nebun de lumina / facutu-s-a-n clipa”. Enumeratia substantivelor „de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi, [...] de lume si soare” sugereaza prin aceste simboluri principalele componente ale vietii, de care are parte sufletul omenesc in intreaga sa existenta: slabiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumesti si celesti.

Strofa a patra

              Strofa a patra este un distih si este realizata sub forma unei interogatii retorice care exprima ideea disparitiei luminii orbitoare „de-atunci”, stralucire fara nici o legatura cu lumina primordiala. Revelatia eului liric privind imaginea lumii aflate in pericol de a se desacraliza este sugerata de metafora „orbitoarea lumina”, incertitudinea receptarii misterelor fiind exprimata de sintagma dubitativa „Cine stie?”.

Strofa a cincea

              Ultima strofa o reia, partial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se patrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reactie afectiva intensa, care-l invadeaza in prezenta femeii iubite: „Lumina ce-o „simt navalindu-mi in piept cand te vad - minunata”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugereaza desavarsirea eternului feminin intruchipat de iubita, fiind si prima referire la aceasta ipostaza erotica.

            Din lumina originara, ca sursa a Genezei, nu a mai ramas decat „ultimul strop”, care se dovedeste a fi misterul iubirii, calea esentiala de cunoastere si de viata: „e poate ca ultimul strop / din lumina creata in ziua dintai”. Ideea constituie substanta fundamentala a filozofiei lui Lucian Blaga in definirea cunoasterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmatia: cunoasterea inseamna iubire. Nuanta dubitativa „poate” concentreaza incertitudinea eului liric despre faptul ca, din toata „lumina aceea-nsetata adanc de viata”, n-a mai ramas decat „un strop” pentru iubire.

             Prezenta in poezie a persoanei I si a II-a singular manifestata atat in desinenta verbelor, cat si prin pronume sustin ideatic lirismul subiectiv si incadrarea creatiei in specia arta poetica. Ca element de recurenta, se evidentiaza in poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenta lui in fiecare strofa: „Lumina ce-o simt”, „un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetata”, „Sa fie lumina!”, „nebun de lumina”, „orbitoarea lumina”.

              Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirma ca „sensul de lumina a cunoasterii este total suprapus sensului primordial al existentei, al fiintei. Verbul a crea devine si el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiana este deci o chestiune de semantica poetica originala: a fi devine sinonim cu a crea si a cunoaste”.

 

Attachments
Lumina de Lucian Blaga.docx 17.7 Kb . 93 Views