Viewing Single Post
AnnaE
#0

Mopsul  privi  împrejur  cercetînd  parcul  printre rafalele aproape orizontale ale ploii.

— Nu văd nici o urmă de liliac, Blondule. Liliacul
creşte  numai  în  capul  tău,  printre  gărgăuni  şi
sticleţi...   zise,   ciocănindu-şi   cu   fineţe   fruntea.
Mopsul zîmbi; petele de eczemă dimprejurul gurii se
înroşiseră din cauza căldurii şi acum străluceau în
semiobscuritatea de pe terasă. De unde te cunosc
eu, Blondule? Cine eşti tu de fapt?

Blondul  observă  o  pisică  ce  se  adăpostise  de ploaie lipindu-se strîns de un trunchi; stătea acolo nemişcată, ghemotoc cenuşiu, aşteptînd răbdătoare trecerea vijeliei.

— Aha, zise Comisarul urmărind privirea Blon-

dului, ştiu la ce te gîndeşti. Ţi-ai adus aminte de
mîţele pe care... Probabil îţi zici că sînt o bestie fără
pereche. Şi cînd te gîndeşti! Dacă am fi prieteni de
mai  mult  timp,  ai  pricepe  umanismul,  adevăratul
umanism  al  faptelor  mele...  Vrei  să  fim  prieteni,
Blondule? Îţi ofer prietenia mea sinceră...

Prin înghesuiala de mese de pe terasă îşi făcu loc
către ei netunsul în straie de călugăr.
    
— Mîntuiţi-vă sufletele! suspină el, întinzîndu-le
un vas metalic ruginit în care licărea stins o apă
întunecată.

— Pleacă de aici, se zburli Comisarul.

— Se apropie judecata din urmă, făcu sfîntuleţul
cu acelaşi glas subţirel şi un tunet prelung, dintr-o

 

 

 

 

parte în cealaltă a cerului, îi sublinie parcă vorbele. Comisarul tresări.

— Ei... şopti el palid, ce trebuie să fac... pentru a-mi mîntui sufletul?

— Moaie-ţi degetele în apa sfinţită... şi plăteşte!
Mila cerului o poţi cîştiga şi cu argint pămîntesc!
    
— Nu mai spune!? nu se putu abţine Comisarul,
strecurîndu-i o bancnotă şi urmărind cu o expresie
stranie  făptura  fantomatică  a  călugărului  care  se
îndepărta.

— Te temi? îl întrebă deodată Blondul.

— Cu lucrurile astea nu poţi fi sigur niciodată... Dacă Dumnezeu există într-adevăr?

— Te temi de moarte? îşi preciză Blondul întrebarea. Mopsul îl privi. Pe faţa prelungă a Blondului surîsul acesta era o ironie pentru el, sau ce?

—  Eu  sînt un om  foarte  bun,  păru  Mopsul că
schimbă  subiectul.  Şi  tu  eşti  un  băiat  admirabil,
Blondule!   Dar   prezenţa   ta   în   acest   oraş   mă
deranjează teribil, îţi spun foarte sincer. N-ai vrea
să pleci? N-ai vrea să-ţi petreci permisia în alt oraş?
Sînt atîtea oraşe minunate! Să-i dai griji altcuiva,
nu  mie...  Vărului  Ionel,  plesni-i-ar  mutra,  care  e
comisar la Piteşti... Sau prietenului Julică, cădea-i-
ar  dinţii,  sau  fratelui  Bebică,  săruta-l-ar  ciuma
bubonică... Sau, de ce nu pleci la Bucureşti? Acolo
viaţă!  De  ce  naiba  să  ancorezi  definitiv  în  oraşul
acesta?  Îmi  eşti  tare  drag,  Blondule,  dar,  te  rog,
cară-te de aici... Ce spui?

— Nu, răspunse Blondul, după o tăcere. N-am putea discuta despre ceva mai vesel?

 

 

 

 

— Şi dacă te arestez? întrebă Mopsul pe un ton brusc agresiv.

— Arestează-mă, făcu Blondul, domol.

Ploaia  încetase  demult  şi  pe  bulevard  ieşise lumea;  Mopsul  îl  conduse  pe  Blond  pînă  în  faţa unei clădiri sumbre.

— Uite aici e frigiderul, zise. — Cum?

— Închisoarea oraşului... Aici vei ajunge... pre-
simt.

— Da, dar după ce-i viu de hac generalului, zise Blondul bine dispus.

— Ascultă, nu vorbi aşa! Iţi dai seama ce voi păţi eu dacă bătrînului von Böhm i se va clinti măcar un fir de păr cît timp se află în oraşul meu?

Comisarul îşi îndreptă spinarea.

— Să fim serioşi! Vezi-ţi de treabă, Blondule, am glumit, n-am nimic cu tine... Ţi-am spus: individul care-l urmărea pe general a fost arestat.

— Şi totuşi eu continui să te neliniştesc, strecură cu blîndeţe Blondul.

— Da, dar ştii de ce? Numai fiindcă nu reuşesc să-mi aduc aminte de unde te cunosc!
    
— Acolo, în frigider, zise Blondul, făcînd un gest
în  direcţia  sumbrei  clădiri,  au  ajuns  mulţi  dintraceia  despre  care  nu  reuşeai  să-ţi  aminteşti  de unde-i cunoşti?

— Au ajuns cîţiva, ca să fiu sincer, zise Mopsul.
    
—  Iată  o  informaţie  optimistă  pentru  mine,
 
Comisarule.

 

 

 

 

— O informaţie amicală, Blondule... Ce părere ai despre mersul războiului?

— Merge minunat!

— Aceasta e părerea ta, sau a proaspătului tău prieten, doctorul von Braun?

—  Părerile  noastre  coincid,  domnule  Comisar, zîmbi cu perfidie Blondul. Ai ceva împotrivă?
    
Acum  înaintau  pe  strada  principală,  printre
valurile  de  femei,  copii  şi  bătrîni  care  ieşiseră  la plimbare, după ploaie.

— Ştiai că doctorul von Braun e agent secret? întrebă Mopsul.

— Nu. El spune că e corespondentul unei revis-
te...

— E agent secret, l-am dibuit eu...

— Puţin îmi pasă... Are o conversaţie plăcută, e cult şi politicos...

— Vă întîlniţi cam des... I-ai făcut cunoştinţă şi cu  noua  ta  cucerire,  Vera  Mihadaş,  asistenta doctorului „y z”.

—  Mihadaş  o  cheamă?  Habar  n-aveam...  E  o exaltată...

— Triunghiul vostru e foarte ciudat, zise Mopsul. Te pomeneşti că şi tu, Blondule, eşti agent secret, iar eu un dobitoc!

— Te pomeneşti, aprobă grav Blondul.

— O să-mi dau demisia, oftă Comisarul. O să mă retrag la ţară...

— Nu te grăbi... Mai există încă destule pisici şin oraş...

 

 

 

 

Blondul rămase singur într-un colţ al parcului, cu vederea spre bulevard; urmărea visător trecătorii; după un timp i se păru că pe bancă alături de el se  aşează  cineva.  Nu  era  nimeni!  O  iluzie;  se întoarse încet şi-i zîmbi iluziei...

Blondul mergea către casă.

Ploaia  încetase  numai  de  cîteva  minute.  Nervii
din atmosferă se descărcaseră, văzduhul era moale
şi era plăcut să-l respiri. Era plăcut să trăieşti. La
asta se gîndea şi Blondul: că e plăcut să trăieşti. E
drept că momentele cînd simţi plăcerea vieţii sînt
rare,  dar,  cine  ştie,  asta  nu  va  dura  poate  la
nesfîrşit. Norii se destrămaseră pe cer în fîşii lungi,
paralele, şi vîntul îi întinse de la un capăt la altul al
orizontului.  Da,  viaţa,  fiecare  clipă  a  ei  trebuie
degustată şi savurată ca un vin bun. Fiecare clipă,
secundă de secundă, chiar dacă bănuieşti că mîine
sau poimîine o mină va exploda sub picioarele tale
şi  te  va  trimite...  te  va  trimite  acolo,  acolo  unde
vîntul deşiră şi rostogoleşte norii...

Oamenii însă nu se pricep la asta, încă nu există ştiinţa  degustării  vieţii;  oamenii  sînt  paralizaţi  de spaima bombei care va exploda...

Blondul deschise poarta.

„Ce  naiba  s-a  întîmplat?!”  gîndi,  dînd  în  lături
din  drum  resturile  unui  ghiveci  de  flori  izbit  de
pămînt  cu  violenţă.  Casa  părea  pustie.  Blondul
trecu în camera sa şi se lungi pe divan, încercînd să
facă puţină ordine printre gîndurile neliniştite care-
l frămîntau, dar peste cîteva minute îşi dădu seama
că e ceva ciudat la mijloc. Dar ce? Se ridică în capul

 

 

 

 

oaselor şi ascultă. A, da, e clar. Liniştea e ciudată!
Liniştea!    Lipsea    obişnuitul    vuiet    nelămurit,
trepidaţia, mutatul mobilelor sus la etaj, glasurile
filtrate de pereţi, ţipetele copiilor, bubuitul înfundat
al paşilor.

Blondul se întinse iar, gîndindu-se că or fi plecat
toţi în vizită, dar peste un minut se ridică, ieşi în
antreu  şi  de-acolo  în  hol.  Bătu  la  prima  uşă,  nu
primi nici un răspuns. Apăsă pe clanţă şi întredes-
chise uşa.

Aruncă o privire prin cameră — aici locuia vădu-
va unui ceferist, împreună cu doi băieţi  — nu era
nimeni,   doar   deşteptătorul   ticăia   singur   şi
încăpăţînat pe bufet; văzu oliţa celui mic, răsturna-
tă, şi  o  tigaie  uitată  pe plită  în care  mîncarea se

arsese de tot.

— Alo! strigă Blondul. Nu e nimeni aici?

Mirosul de mîncare arsă îl zori spre uşa urmă-
toare pe care o găsi închisă. Bătu, dar nu primi nici
un răspuns. Blondul fugi la etaj — aceeaşi pustie-
tate.  Un  fior  straniu  îl  cutremură,  nu  era  teama,
era  ceva  mai  rău  decît  teama.  Se  pomeni  singur
într-o  casă  pustie,  şi  începea  să  bănuiască  ce  se
întîmplase. Alergă ca scos din minţi pe cărarea din
grădină, şi deodată se poticni de ceea ce fusese o
bancă — scîndura, sfîrtecată şi ruptă, azvîrlită de-a
curmezişul  cărării.  Din  fugă  Blondul  o  coti  la
dreapta, ocoli şirul de tufe de coacăze şi fugi spre
fundul  grădinii,  trecu  de  cei  doi  nuci  şi  văzu
deodată că adăpostul nu mai exista. Bomba lovise
chiar  în  locul  acela.