Middlemarch de George Eliot volumul 2
CARTEA A TREIA
ÎN AŞTEPTAREA MORŢII
Cap. XXIII
„Dă-mi caii Soarelui – grăi.
Şi-Apollo, un bici straşnic!
De-mi mănânc capul, orice-ar fi,
Eu am să-i bat năpraznic.“
Am văzut că mintea lui Fred Vincy era obsedată de o datorie şi, cu toate că o povară atât de ncânsemnată nu-l putea descuraja pentru multe ceasuri în şir pe acest tânăr gentleman atât de inimos, totuşi, unele împrejurări legate de acea sumă neachitată făceau ca gândul la ea să devină neobişnuit de sâcâitor. Creditorul era domnul Bambridge, un geambaş de prin împrejurimi, a cărui companie o căutau stăruitor tinerii din Middlemarch socotiţi a se „deda plăcerilor“. În timpul vacanţelor, în chip firesc, Fred avea nevoie de mai multe distracţii decât îi dădea mâna cu banii de care dispunea, şi domnul Bambridge se dovedise destul de înţelegător. Nu numai că-şi arătase încrederea în resursele lui, închiriindu-i cai şi suportând cheltuielile întâmplătoare provocate de prăpădirea unui frumos armăsar de vânătoare, ci îi acordase şi mici avansuri ca să poată face faţă unor pierderi suferite la biliard. Datoria se ridica, una peste alta, la o sută şaizeci de lire. Bambridge nu era alarmat de soarta banilor săi, fiind sigur că tânărul Vincy prezenta garanţii, dar ceruse o dovadă, şi Fred îi dăduse o poliţă cu semnătură proprie. Peste trei luni rcânnoise poliţa, cu girul lui Caleb Garth. În ambele ocazii, Fred se vădise deosebit de încrezător că va răspunde singur de poliţă, căci speranţele sale îi puneau la dispoziţie fonduri vaste. Cu greu ar putea pretinde cineva ca această încredere să-şi fi găsit vreo confirmare în faptele reale; ştim cu toţii că o asemenea încredere nu este un factor grosolan şi materialist: ea constă dintr-o dispoziţie confortabilă, care ne îndeamnă să aşteptăm ca înţelepciunea proniei sau nebunia prietenilor noştri, misterele norocului ori misterele încă şi mai mari ale înaltei noastre valori individuale în univers, să ne ofere pentru toate încurcăturile personale soluţii agreabile, conforme cu bunul nostru gust dovedit în materie de garderobă şi cu preferinţa noastră generală pentru lucruri de cea mai bună calitate. Fred avea certitudinea că va primi un dar din partea unchiului său, ori că va da norocul peste el, sau că datorită iscusinţei sale în materie de schimburi va metamorfoza treptat un cal în valoare de patruzeci de lire într-unul capabil să aducă în orice clipă preţul de-o sută, sau o sumă nespecificată, în bani gheaţă. Şi, în orice caz, chiar presupunând ncâmpliniri pe care le poate imagina doar o morbidă lipsă de încredere în destin, Fred avea întotdeauna (în perioada aceea), ca ultimă resursă, buzunarul părintesc, aşa că bunurile aflate în posesia optimismului său păstrau în jurul lor un soi de aură de generoasă supraabundenţă. Fred îşi formase doar o vagă idee asupra capacităţii buzunarului părintesc; comerţul nu era oare elastic? Şi deficiturile unui an nu sunt compensate de surplusul obţinut în altul? În casa Vincy se trăia pe picior mare, ca la toţi oamenii înstăriţi, nu cu ostentaţie, ci după obiceiurile şi tradiţiile familiale, şi astfel copiii nu aveau un criteriu de cumpătare, iar cei mai vârstnici mai păstrau oarecum impresia puerilă că tatăl ar putea plăti pentru orice, numai să vrea. Domnul Vincy personal întreţinea tabieturi middlemarcheze costisitoare – cheltuia bani pe pariuri la alergările de cai, ţinea o pivniţă bine aprovizionată şi dădea mese, în vreme ce mama avea cu furnizorii acel gen de conturi curente care îţi crează impresia optimistă că poţi căpăta orice-ţi pofteşte inima, fără a ţi se mai pomeni de plată. Fred ştia însă că e în firea taţilor să facă pe tiranii, când vine vorba de cheltuieli: totdeauna se stârnea o mică vijelie cu privire la risipa lui, ori de câte ori trebuia să destăinuiască o datorie, şi Fred nu suferea să bântuie vremea rea între patru pereţi. Caracterul lui prea filial îl împiedica să se arate nerespectuos cu părintele său, şi îndura tunetele cu certitudinea că sunt un fenomen trecător; până una alta, însă, era neplăcut să-şi vadă mama plângând şi, totodată, să fie nevoit să ia un aer posac, în loc de a se amuza; căci era din fire atât de jovial, încât dacă îşi lua o mutră acră, sub focul mustrărilor, o făcea mai cu seamă de dragul buneicuviinţe. Fireşte că varianta mai lesne de urmat era rcânnoirea poliţei, cu semnătura unui prieten. De ce nu? Având la discreţie garanţiile pe care i le acorda propria lui speranţă nimic nu-l împiedica să sporească fără limită solvabilitatea altor persoane, afară de faptul că oamenii ale căror nume prezentau de obicei o garanţie se arătau pesimişti, şi nu înclinau să creadă că ordinea universală a lucrurilor va fi neapărat îndatoritoare faţă de tânărul şi simpaticul gentleman.
Când trebuie să cerem un hatâr, ne revizuim lista prietenilor, le recunoaştem trăsăturile binevoitoare, uităm de micile jigniri ce ne-au adus şi, judecându-i pe fiecare în parte, încercăm să ajungem pe rând la concluzia că vor fi dornici să ne facă pe plac, propria noastră ardoare de a fi serviţi fiind la fel de transmisibilă ca şi orice alt gen de căldură. Totuşi, până când alţii să ne refuze, înlăturăm noi singuri un anumit număr de candidaţi, pe temeiul că ar poseda doar o ardoare moderată; şi se întâmplase că Fred îşi tăiase de pe listă toţi prietenii, afară de unul, socotind că ar fi neplăcut să recurgă la ei; nutrind, implicit, convingerea că măcar persoana lui, indiferent de ce s-ar putea afirma despre omenire în general, avea dreptul să fie scutită de orice aspect neplăcut. Faptul de a se trezi vreodată într-o situaţie absolut neplăcută – de pildă să poarte pantaloni scurţi fiindcă fuseseră spălaţi prea des, să mănânce berbec rece, să fie nevoit să umble pe jos din lipsa unui cal, sau să se „dea la fund“, sub orice formă – era o absurditate incompatibilă cu acele înclinaţii voioase sădite de natură în firea lui. Şi Fred se crispa la gândul de a fi privit de sus, din lipsa fondurilor pentru plata micilor datorii. Astfel se nimeri că prietenul la care se hotărâse să recurgă era în acelaşi timp cel mai sărac şi cel mai binevoitor – anume, Caleb Garth.
