AnnaE
#0

Middlemarch  de George Eliot volumul 1

PREFAŢĂ

Viaţa lui Mary Ann Evans, a cărei personalitate a fost încredinţată posterităţii sub pseudonimul George Eliot, ar putea alcătui conţinutul unui roman scris chiar de George Eliot. Un roman care s-ar putea intitula: În căutarea adevărului. Adevă­rul moral şi social, descoperirea şi definirea lui, promovarea crezurilor menite să-l slujească au rămas steaua polară a unei existenţe în care luciditatea şi pasiunea, ardoarea şi cerebralismul îşi găsesc o originală armonizare.

Prima pagină a biografiei se deschide cu o gravură în culori discrete, coborâtă parcă din mijlocul secolului al XVIII-lea, din ,,Good Old England“ („Anglia patriarhală"). Arbury Farm, lângă Coventry, în Warwickshire, unde s-a născut scriitoarea, oferă priveliştea calmă, aproape convenţional de britanică, a unor întinderi domoale, cu pajişti oglindite în undele unor pâraie muzicale sau în luciul canalelor rar străbătute de mici ambarcaţiuni. În 1819, anul când îşi face „debutul" în lume Mary Ann, revo­luţia industrială nu tălăzuise încă peste întreaga Anglie şi mai rămâneau numeroase oaze unde progresul maşinismului, cu cortegiul de răsturnări şi masele de neadaptaţi produse de el, se profila doar ca o ameninţare nelămurită. Agricultura şi creş­terea vitelor erau mai departe profesii care asigurau un anumit blazon de respectabilitate, iar tatăl autoarei, Robert – model al unor personaje dotate cu o mare căldură umană, evoluând cu simplitate înţeleaptă în paginile mai multor romane scrise de George Eliot – îşi câştigase o solidă şi meritată reputaţie prin activitatea desfăşurată ca administrator împuternicit al multor proprietari funciari. Priceperea sa de agricultor energic, cunoş­tinţele în materie de minerit, de creştere a vitelor, de organiza­re economică şi finanţe, îi aduceau angajamente care-i permi­teau să ofere familiei un trai înlesnit. Casa părintească se populase de copii: Mary Ann, a treia odraslă, mezina din cea de-a doua căsnicie a lui Robert Evans, se bucura de calda dra­goste a fratelui mai mare, Isac, al cărui chip s-a strecurat şi el în galeria personajelor aureolate de tandreţe şi înţelegere din opera romancierei (chiar Fred Vincy, din Middlemarch, împru­mută câteva din cele mai simpatice trăsături ale sale de la acest model real).

Pe fundalul acestor ani magici ai copilăriei, Mary Ann avea să picure notele multor variaţiuni tematice. Atât prin frecvenţa motivului, cât şi prin subtila pătrundere cu care este redată atmosfera particulară a „vârstei de aur“, apare în mod cert influenţa benefică, exercitată de această perioadă asupra formaţiei autoarei de mai târziu. Şi nu numai pe plan psihologic – după cum mărturiseşte unul din primele poeme – anii aceştia repre­zintă „seed to all my gnod" („sămânţa a tot ce este bun în mine“).

Lectura îşi exercită de timpuriu fascinaţia asupra micuţei Mary Ann, o ajută să exploreze treptat vastele teritorii ale ima­ginaţiei, să trăiască fervoarea unor existenţe reconstituite doar prin forţa spiritului. Ea îşi făureşte pe rând indestructibile prie­tenii cu „marile umbre“ Shakespeare, Milton Buayan, De Foe, Rousseau, precum şi cu câţiva din contemporanii iluştri: Walter Scott, Coleridge.

Iar odată ce se află în posesia unui prim fir narativ, pre­dilecţia pentru marile personalităţi literare şi lectura lor o sti­mulează să străbată labirintul necunoscutului. Un episod este semnificativ în această privinţă: la opt ani, fiind întreruptă din lectura romanului Waverley, restituit de sora sa prietenilor care-i împrumutaseră cartea, nu găseşte prea dificilă încercarea de a concepe şi scrie un deznodământ propriu al peripeţiilor citite... Într-o scrisoare trimisă unei prietene, la douăzeci de ani, îşi aminteşte cu nostalgie de avânturile şi exaltările generate de lecturile sale infantile: „Trăiam necontenit într-o lume creată de mine şi eram încântată să nu am niciun tovarăş, să fiu lăsată acolo în voia reveriilor mele şi să imaginez scene a căror eroină eram“.

Attachments
AnnaE
#2

Middlemarch  de George Eliot volumul 3

CARTEA A CINCEA

 

MÂNA MOARTĂ

 

Cap. XLIII

 

E-un cap de mare preţ: cu drag sculptat,

de veacuri multe-n fildeş prea-ales;

Nimic deşert, ovalul nobil, pur,

înveşnicit de darnice frumuseţi.

Şi-acesta-i tot un vas costisitor,

cu-abil desen, pentru ochi de stăpân;

vedeţi, surâs perfect – ce minu­nat

Curat Faenza! Poate-mpodobi

o masă cu decor foarte bogat

 

Dorotea pleca rareori de-acasă fără soţul ei, dar câte­odată trecea singură în trăsură prin Middlemarch, pen­tru treburi mărunte: cumpărături, sau acţiuni filantro­pice, asemenea oricărei doamne cu anumită avere, care locuieşte la trei mile depărtare de oraş. Două zile după scena petrecută pe aleea Tiselor, se hotărî să folosească un asemenea prilej pentru a-l vedea, dacă era posibil, pe Lydgate, şi să afle de la el dacă într-adevăr soţul ei vădea vreo schimbare îngrijorătoare a simptomelor, stare pe care o ascundea de ea, şi dacă stăruise să afle adevărul cu pri­vire la boala lui. Aproape că încerca un sentiment de vi­novăţie, cerând de la altcineva informaţii despre soţul ei, dar teama de a nu cunoaşte realitatea – teama de o ig­noranţă din pricina căreia ar fi putut să devină nedreaptă sau aspră – îi înlătura orice ezitare. Era convinsă că în mintea soţului ei se produsese o criză: chiar de-a doua zi domnul Casaubon începuse să-şi sistematizeze după o nouă metodă însemnările, metodă pe care o asociase în chip neobişnuit cu îndeplinirea planului său. Sărmana Dorotea se vedea nevoită să facă apel la mari rezerve de răbdare.

Să fi fost ceasurile patru când trăsura trase în faţa casei lui Lydgate din Lowick Gate; Dorotea ar fi preferat să-l fi înştiinţat din timp, îndoindu-se acum dacă-l va găsi sau nu acasă. Şi, într-adevăr, doctorul era plecat.

— Doamna Lydgate este acasă? întrebă Dorotea, care, pe cât ştia, nu o văzuse niciodată pe Rosamunda, dar îşi amintea de căsătoria lor.

— Da, doamna Lydgate este acasă.

— Dacă-mi permite, voi intra să stau de vorbă cu dânsa. Te rog să o întrebi dacă mă poate primi – dacă o poate primi, câteva minute, pe doamna Casaubon.

După ce servitoarea se duse să transmită mesajul, Do­rotea auzi zvon de muzică printr-o fereastră deschisă – câteva note cântate de un glas bărbătesc şi apoi un pian ţâşnind în cascade de sunete. Dar pianul amuţi brusc şi apoi servitoarea se întoarse, spunând că doamna Lydgate va fi fericită să o primească pe doamna Casaubon.

Când se deschise uşa odăii de primire şi Dorotea intră în încăpere, se produse un fel de contrast, destul de frec­vent în viaţa de ţară; pe vremea când obiceiurile oameni­lor de ranguri diferite erau mai puţin omogenizate ca astăzi. Să-i lăsăm pe cei care se pricep să ne spună exact ce fel de rochie purta Dorotea în zilele acelea de toamnă blândă – dintr-un material subţire, alb, lânos, moale la pipăit şi la privit. Totdeauna părea că este proaspăt spă­lat şi că păstrează iz de ierburi dulci – totdeauna se în­făţişa ca o mantie cu mâneci croite cu totul altfel decât in­dica moda. Totuşi, dacă ar fi intrat în scenă dinaintea unui public cufundat în tăcere, interpretând rolul Imogenei[1] sau al fiicei lui Cato[2], rochia ar fi putut să pară de ajuns de potrivită; mişcarea braţelor şi a gâtului era plină de graţie şi demnitate; iar pe părul ei despărţit simplu printr-o cărare la mijloc, şi deasupra ochilor can­dizi, boneta rotundă si largă ca un sac, hărăzită pe atunci femeilor, părea o găteală la fel de firească precum e nim­bul de aur pe care-l numim aureolă. Pentru cei doi spec­tatori aflaţi de faţă, intrarea unei eroine de dramă nu ar fi putut trezi mai mult interes decât sosirea doamnei Casaubon. În ochii Rosamundei, ea reprezenta una din acele divinităţi rurale care nu se amestecau cu muritorii de rând din Middlemarch, şi cele mai neînsemnate elemente ale purtării sau înfăţişării ei erau demne de a fi studiate; pe lângă aceasta, Rosamunda mai trăia satisfacţia că şi doamna Casaubon avea prilejul de a o studia pe ea. Ce folos să fii fermecătoare, când nu te văd cei care te-ar putea aprecia cu competenţă? Şi de când Rosamunda pri­mise cele mai măgulitoare complimente în conacul lui Sir Godwin Lydgate, avea deplină încredere în impresia pe care trebuia neapărat s-o facă asupra oamenilor de obârşie aleasă. Dorotea îi întinse mâna cu obişnuita şi simpla ei amabilitate şi se uită cu admiraţie la frumoasa mireasă a lui Lydgate – dându-şi seama că, la oarecare distanţă, stătea în picioare un tânăr care-i apăru doar ca o siluetă conturată într-un unghi mai îndepărtat. Acest gentleman era prea preocupat de prezenţa unicei femei existente pentru el în încăpere, pentru a reflecta asupra contrastului dintre cele două – un contrast care desigur că ar fi fost izbitor pentru un observator calm. Amândouă erau înalte şi aveau ochii la fel de scăpărători; dar imaginaţi-vă blondul copilăresc şi uluitoarea cunună de cosiţe a Rosamundei, rochia ei de un albastru pal, cu o croială şi un şic atât de desăvârşite încât nicio creatoare de modele nu ar fi putut-o privi fără emoţie, împodobită cu un guler larg, brodat, al cărui preţ, era de sperat că îl vor ghici toţi privitorii, şi cu mânuţele ornate după cuviinţă cu inele, faţă-n faţă cu acea prezenţă riguros controlată şi sigură de sine, care reprezintă substitutul costisitor al simplităţii.

 

[1] Personaj din Cymbeline de Shakespeare (n.t.).

[2] Marcia, fiica lui Cato, personaj din tragedia Cato de Joseph Addison (1672-1719) (n.t.).

Attachments
AnnaE
#3

Middlemarch  de George Eliot volumul 4

CARTEA A ŞAPTEA

 

DOUĂ TENTAŢII

 

Cap. LXIII

 

Aceste lucrări mărunte sunt mari pentru omul mărunt.

Goldsmith

 

— L-ai mai văzut în ultima vreme pe vulturul dumitale ştiinţific, pe Lydgate? întrebă domnul Toller la una din mesele pe care le oferea de Crăciun, adresându-se dom­nului Farebrother, aşezat la dreapta lui.

— Nu prea des, regret că trebuie s-o spun, răspunse vicarul, deprins să zădărnicească efectul persiflărilor dom­nului Toller pe tema încrederii lui în noul for medical. Eu locuiesc cam peste mână, iar el este prea ocupat.

— Chiar aşa? Mă bucur să aflu, interveni doctorul Minchin, cu un amestec de suavitate şi surprindere.

— Îşi dedică o mare parte din timp Spitalului Nou, ex­plică domnul Farebrother, care avea motivele lui de a nu abandona subiectul. Treaba asta mi-a comunicat-o vecina mea, doamna Casaubon, care se duce des pe-acolo. Spune că Lydgate e neobosit şi face un lucru frumos din insti­tuţia lui Bulstrode. Pregăteşte un nou pavilion, în caz că se-abate holera peste noi.

— Şi presupun că pregăteşte teorii asupra tratamen­tului care trebuie experimentat pe pacienţi, insinuă dom­nul Toller.

— Haide, Toller, fii sincer! îl provocă domnul Fare­brother. Eşti prea inteligent ca să nu vezi folosul adus de o minte proaspătă şi cutezătoare în medicină, precum şi în oricare alt domeniu; cât despre holeră, îmi închipui că nimeni dintre voi nu este prea sigur cu privire la ce s-ar cădea să facem. Dacă un om înaintează puţin prea de­parte pe un drum nou, de obicei îşi face mai mult rău lui însuşi decât oricui altcuiva.

— Sunt convins că dumneata şi cu Wrench s-ar cuveni să-i fiţi îndatoraţi, interveni doctorul Minchin, uitându-se spre Toller, fiindcă v-a trimis crema pacienţilor lui Peacock.

— Lydgate prea duce o viaţă pe picior mare pentru un tânăr începător, se pronunţă domnul Harry Toller, berarul. Presupun că îl susţin neamurile lui din Nord.

— Aşa sper şi eu, se amestecă domnul Chichely, alt­minteri nu ar fi trebuit să se însoare cu fata aceea dră­guţă, pe care o îndrăgeam cu toţii. Dă-o-ncolo, cum să nu-i porţi pică bărbatului care o răpeşte pe cea mai drăgălaşă fată din oraş.

— Oho, pe legea mea, ba şi pe cea mai bună, întări dom­nul Standish.

— Prietenului meu Vincy nu i-a plăcut nici de frică această căsătorie, ştiu bine asta, urmă domnul Chichely. Nu prea cred că face mare lucru pentru tinerii însurăţei. Nu pot spune cum îi sprijină rubedeniile din partea cealaltă.

În felul de a vorbi al domnului Chichely plutea un soi de reticenţă pretenţioasă.

— A, n-aş crede că Lydgate a plănuit vreodată să prac­tice medicina pentru a se întreţine, comentă domnul Tol­ler, cu o uşoară notă de sarcasm, şi după aceea subiectul fu abandonat.

Nu era pentru prima dată când domnul Farebrother au­zea aluzii la cheltuielile lui Lydgate, vădit prea mari pen­tru a le face faţă cu clientela câştigată; dar îşi spunea că nu era improbabil să existe unele resurse sau speranţe care scuzau trena exagerată de la începutul căsătoriei lui Lydgate, resurse menite să stăvilească orice consecinţe ne­faste de pe urma decepţiilor suferite în profesie. Într-o seara, când îşi dăduse osteneala de a se duce la Middlemarch, în scopul de a sta la taifas cu Lydgate, ca pe vre­muri, remarcase la el un aer încordat şi agitat, ce con­trasta cât se poate de mult cu obişnuitul lui fel degajat de a păstra tăcerea sau de a o rupe cu bruscă energie, ori de câte ori avea ceva de spus. Lydgate vorbi fără oprire cât timp se aflară în odaia lui de lucru, aducând argumente pro şi contra probabilităţii anumitor vederi biologice; dar nu avea de spus ori de prezentat niciunul din acele argu­mente certe care vorbesc despre o răbdătoare cercetare neîntreruptă, caracteristică pentru el în trecut, când afirma că „trebuie să existe o sistolă şi o diastolă în orice cerce­tare“, şi că „mintea unui om trebuie să fie în continuă expansiune şi contractare între întregul orizont uman şi orizontul unei lentile“. În seara aceea părea că discută mai cu seamă de dragul de a evita orice aluzie la situaţia per­sonală; iar la scurt timp intrară în salon, unde Lydgate, după ce o rugă pe Rosamunda să le dăruiască un inter­ludiu muzical, se cufundă tăcut în fotoliul său, dar având o licărire stranie în ochi. „Se poate să fi luat un preparat cu opium, fu gândul care străbătu mintea domnului Farebrother, poate că are un tic douloureax[1], sau necazuri medicale.“

Nu-i trecu prin cap că mariajul lui Lydgate nu-i prilejuia încântare: credea, şi el, ca şi restul cunoscuţilor, că Rosamunda era o făptură amabilă, docilă, deşi totdeauna o considerase destul de neinteresantă – aducea cam prea mult cu tiparele de carton de la cursurile de finisaj; iar mama lui nu-i putea ierta Rosamundei că părea să nu con­state niciodată prezenţa Henriettei Noble într-o încăpere. „Oricum, Lydgate s-a îndrăgostit de fată, îşi spuse vicarul în sinea sa, şi pesemne că trebuie să fie pe gustul lui.“

Domnul Farebrother îşi dădea seama că Lydgate era un om mândru, dar având în fiinţa lui o foarte redusă calitate corespunzătoare, şi prea puţină grijă pentru demnitatea personală – afară de demnitatea de a nu părea meschin ori nătâng – cu greu putea găsi suficientă justi­ficare pentru felul în care Lydgate se ferea, ca ars, de a rosti orice cuvânt despre treburile lui particulare. Şi la scurtă vreme după conversaţia aceea de la domnul Toller, vicarul află ceva care îl făcu să pândească cu mai multă înfrigurare un prilej de a-i da a înţelege lui Lydgate, în mod indirect, că, dacă voia să-şi deschidă inima mărtu­risind vreo dificultate personală, o ureche prietenească era dispusă să-l asculte.

 

[1] Nevralgie (fr.) (n.t.).

Attachments