Middlemarch de George Eliot volumul 3
CARTEA A CINCEA
MÂNA MOARTĂ
Cap. XLIII
E-un cap de mare preţ: cu drag sculptat,
de veacuri multe-n fildeş prea-ales;
Nimic deşert, ovalul nobil, pur,
înveşnicit de darnice frumuseţi.
Şi-acesta-i tot un vas costisitor,
cu-abil desen, pentru ochi de stăpân;
vedeţi, surâs perfect – ce minunat
Curat Faenza! Poate-mpodobi
o masă cu decor foarte bogat
Dorotea pleca rareori de-acasă fără soţul ei, dar câteodată trecea singură în trăsură prin Middlemarch, pentru treburi mărunte: cumpărături, sau acţiuni filantropice, asemenea oricărei doamne cu anumită avere, care locuieşte la trei mile depărtare de oraş. Două zile după scena petrecută pe aleea Tiselor, se hotărî să folosească un asemenea prilej pentru a-l vedea, dacă era posibil, pe Lydgate, şi să afle de la el dacă într-adevăr soţul ei vădea vreo schimbare îngrijorătoare a simptomelor, stare pe care o ascundea de ea, şi dacă stăruise să afle adevărul cu privire la boala lui. Aproape că încerca un sentiment de vinovăţie, cerând de la altcineva informaţii despre soţul ei, dar teama de a nu cunoaşte realitatea – teama de o ignoranţă din pricina căreia ar fi putut să devină nedreaptă sau aspră – îi înlătura orice ezitare. Era convinsă că în mintea soţului ei se produsese o criză: chiar de-a doua zi domnul Casaubon începuse să-şi sistematizeze după o nouă metodă însemnările, metodă pe care o asociase în chip neobişnuit cu îndeplinirea planului său. Sărmana Dorotea se vedea nevoită să facă apel la mari rezerve de răbdare.
Să fi fost ceasurile patru când trăsura trase în faţa casei lui Lydgate din Lowick Gate; Dorotea ar fi preferat să-l fi înştiinţat din timp, îndoindu-se acum dacă-l va găsi sau nu acasă. Şi, într-adevăr, doctorul era plecat.
— Doamna Lydgate este acasă? întrebă Dorotea, care, pe cât ştia, nu o văzuse niciodată pe Rosamunda, dar îşi amintea de căsătoria lor.
— Da, doamna Lydgate este acasă.
— Dacă-mi permite, voi intra să stau de vorbă cu dânsa. Te rog să o întrebi dacă mă poate primi – dacă o poate primi, câteva minute, pe doamna Casaubon.
După ce servitoarea se duse să transmită mesajul, Dorotea auzi zvon de muzică printr-o fereastră deschisă – câteva note cântate de un glas bărbătesc şi apoi un pian ţâşnind în cascade de sunete. Dar pianul amuţi brusc şi apoi servitoarea se întoarse, spunând că doamna Lydgate va fi fericită să o primească pe doamna Casaubon.
Când se deschise uşa odăii de primire şi Dorotea intră în încăpere, se produse un fel de contrast, destul de frecvent în viaţa de ţară; pe vremea când obiceiurile oamenilor de ranguri diferite erau mai puţin omogenizate ca astăzi. Să-i lăsăm pe cei care se pricep să ne spună exact ce fel de rochie purta Dorotea în zilele acelea de toamnă blândă – dintr-un material subţire, alb, lânos, moale la pipăit şi la privit. Totdeauna părea că este proaspăt spălat şi că păstrează iz de ierburi dulci – totdeauna se înfăţişa ca o mantie cu mâneci croite cu totul altfel decât indica moda. Totuşi, dacă ar fi intrat în scenă dinaintea unui public cufundat în tăcere, interpretând rolul Imogenei[1] sau al fiicei lui Cato[2], rochia ar fi putut să pară de ajuns de potrivită; mişcarea braţelor şi a gâtului era plină de graţie şi demnitate; iar pe părul ei despărţit simplu printr-o cărare la mijloc, şi deasupra ochilor candizi, boneta rotundă si largă ca un sac, hărăzită pe atunci femeilor, părea o găteală la fel de firească precum e nimbul de aur pe care-l numim aureolă. Pentru cei doi spectatori aflaţi de faţă, intrarea unei eroine de dramă nu ar fi putut trezi mai mult interes decât sosirea doamnei Casaubon. În ochii Rosamundei, ea reprezenta una din acele divinităţi rurale care nu se amestecau cu muritorii de rând din Middlemarch, şi cele mai neînsemnate elemente ale purtării sau înfăţişării ei erau demne de a fi studiate; pe lângă aceasta, Rosamunda mai trăia satisfacţia că şi doamna Casaubon avea prilejul de a o studia pe ea. Ce folos să fii fermecătoare, când nu te văd cei care te-ar putea aprecia cu competenţă? Şi de când Rosamunda primise cele mai măgulitoare complimente în conacul lui Sir Godwin Lydgate, avea deplină încredere în impresia pe care trebuia neapărat s-o facă asupra oamenilor de obârşie aleasă. Dorotea îi întinse mâna cu obişnuita şi simpla ei amabilitate şi se uită cu admiraţie la frumoasa mireasă a lui Lydgate – dându-şi seama că, la oarecare distanţă, stătea în picioare un tânăr care-i apăru doar ca o siluetă conturată într-un unghi mai îndepărtat. Acest gentleman era prea preocupat de prezenţa unicei femei existente pentru el în încăpere, pentru a reflecta asupra contrastului dintre cele două – un contrast care desigur că ar fi fost izbitor pentru un observator calm. Amândouă erau înalte şi aveau ochii la fel de scăpărători; dar imaginaţi-vă blondul copilăresc şi uluitoarea cunună de cosiţe a Rosamundei, rochia ei de un albastru pal, cu o croială şi un şic atât de desăvârşite încât nicio creatoare de modele nu ar fi putut-o privi fără emoţie, împodobită cu un guler larg, brodat, al cărui preţ, era de sperat că îl vor ghici toţi privitorii, şi cu mânuţele ornate după cuviinţă cu inele, faţă-n faţă cu acea prezenţă riguros controlată şi sigură de sine, care reprezintă substitutul costisitor al simplităţii.
