Middlemarch de George Eliot volumul 4
CARTEA A ŞAPTEA
DOUĂ TENTAŢII
Cap. LXIII
Aceste lucrări mărunte sunt mari pentru omul mărunt.
Goldsmith
— L-ai mai văzut în ultima vreme pe vulturul dumitale ştiinţific, pe Lydgate? întrebă domnul Toller la una din mesele pe care le oferea de Crăciun, adresându-se domnului Farebrother, aşezat la dreapta lui.
— Nu prea des, regret că trebuie s-o spun, răspunse vicarul, deprins să zădărnicească efectul persiflărilor domnului Toller pe tema încrederii lui în noul for medical. Eu locuiesc cam peste mână, iar el este prea ocupat.
— Chiar aşa? Mă bucur să aflu, interveni doctorul Minchin, cu un amestec de suavitate şi surprindere.
— Îşi dedică o mare parte din timp Spitalului Nou, explică domnul Farebrother, care avea motivele lui de a nu abandona subiectul. Treaba asta mi-a comunicat-o vecina mea, doamna Casaubon, care se duce des pe-acolo. Spune că Lydgate e neobosit şi face un lucru frumos din instituţia lui Bulstrode. Pregăteşte un nou pavilion, în caz că se-abate holera peste noi.
— Şi presupun că pregăteşte teorii asupra tratamentului care trebuie experimentat pe pacienţi, insinuă domnul Toller.
— Haide, Toller, fii sincer! îl provocă domnul Farebrother. Eşti prea inteligent ca să nu vezi folosul adus de o minte proaspătă şi cutezătoare în medicină, precum şi în oricare alt domeniu; cât despre holeră, îmi închipui că nimeni dintre voi nu este prea sigur cu privire la ce s-ar cădea să facem. Dacă un om înaintează puţin prea departe pe un drum nou, de obicei îşi face mai mult rău lui însuşi decât oricui altcuiva.
— Sunt convins că dumneata şi cu Wrench s-ar cuveni să-i fiţi îndatoraţi, interveni doctorul Minchin, uitându-se spre Toller, fiindcă v-a trimis crema pacienţilor lui Peacock.
— Lydgate prea duce o viaţă pe picior mare pentru un tânăr începător, se pronunţă domnul Harry Toller, berarul. Presupun că îl susţin neamurile lui din Nord.
— Aşa sper şi eu, se amestecă domnul Chichely, altminteri nu ar fi trebuit să se însoare cu fata aceea drăguţă, pe care o îndrăgeam cu toţii. Dă-o-ncolo, cum să nu-i porţi pică bărbatului care o răpeşte pe cea mai drăgălaşă fată din oraş.
— Oho, pe legea mea, ba şi pe cea mai bună, întări domnul Standish.
— Prietenului meu Vincy nu i-a plăcut nici de frică această căsătorie, ştiu bine asta, urmă domnul Chichely. Nu prea cred că face mare lucru pentru tinerii însurăţei. Nu pot spune cum îi sprijină rubedeniile din partea cealaltă.
În felul de a vorbi al domnului Chichely plutea un soi de reticenţă pretenţioasă.
— A, n-aş crede că Lydgate a plănuit vreodată să practice medicina pentru a se întreţine, comentă domnul Toller, cu o uşoară notă de sarcasm, şi după aceea subiectul fu abandonat.
Nu era pentru prima dată când domnul Farebrother auzea aluzii la cheltuielile lui Lydgate, vădit prea mari pentru a le face faţă cu clientela câştigată; dar îşi spunea că nu era improbabil să existe unele resurse sau speranţe care scuzau trena exagerată de la începutul căsătoriei lui Lydgate, resurse menite să stăvilească orice consecinţe nefaste de pe urma decepţiilor suferite în profesie. Într-o seara, când îşi dăduse osteneala de a se duce la Middlemarch, în scopul de a sta la taifas cu Lydgate, ca pe vremuri, remarcase la el un aer încordat şi agitat, ce contrasta cât se poate de mult cu obişnuitul lui fel degajat de a păstra tăcerea sau de a o rupe cu bruscă energie, ori de câte ori avea ceva de spus. Lydgate vorbi fără oprire cât timp se aflară în odaia lui de lucru, aducând argumente pro şi contra probabilităţii anumitor vederi biologice; dar nu avea de spus ori de prezentat niciunul din acele argumente certe care vorbesc despre o răbdătoare cercetare neîntreruptă, caracteristică pentru el în trecut, când afirma că „trebuie să existe o sistolă şi o diastolă în orice cercetare“, şi că „mintea unui om trebuie să fie în continuă expansiune şi contractare între întregul orizont uman şi orizontul unei lentile“. În seara aceea părea că discută mai cu seamă de dragul de a evita orice aluzie la situaţia personală; iar la scurt timp intrară în salon, unde Lydgate, după ce o rugă pe Rosamunda să le dăruiască un interludiu muzical, se cufundă tăcut în fotoliul său, dar având o licărire stranie în ochi. „Se poate să fi luat un preparat cu opium, fu gândul care străbătu mintea domnului Farebrother, poate că are un tic douloureax[1], sau necazuri medicale.“
Nu-i trecu prin cap că mariajul lui Lydgate nu-i prilejuia încântare: credea, şi el, ca şi restul cunoscuţilor, că Rosamunda era o făptură amabilă, docilă, deşi totdeauna o considerase destul de neinteresantă – aducea cam prea mult cu tiparele de carton de la cursurile de finisaj; iar mama lui nu-i putea ierta Rosamundei că părea să nu constate niciodată prezenţa Henriettei Noble într-o încăpere. „Oricum, Lydgate s-a îndrăgostit de fată, îşi spuse vicarul în sinea sa, şi pesemne că trebuie să fie pe gustul lui.“
Domnul Farebrother îşi dădea seama că Lydgate era un om mândru, dar având în fiinţa lui o foarte redusă calitate corespunzătoare, şi prea puţină grijă pentru demnitatea personală – afară de demnitatea de a nu părea meschin ori nătâng – cu greu putea găsi suficientă justificare pentru felul în care Lydgate se ferea, ca ars, de a rosti orice cuvânt despre treburile lui particulare. Şi la scurtă vreme după conversaţia aceea de la domnul Toller, vicarul află ceva care îl făcu să pândească cu mai multă înfrigurare un prilej de a-i da a înţelege lui Lydgate, în mod indirect, că, dacă voia să-şi deschidă inima mărturisind vreo dificultate personală, o ureche prietenească era dispusă să-l asculte.
[1] Nevralgie (fr.) (n.t.).
