HENRIK IBSEN
O CASĂ DE PĂPUŞI
PIESA IN TREI ACTE (1879)
Personajele
ACTUL I
AVOCATUL HELMER
NORA, soţia lui
DOCTORUL RANK
DOAMNA LINDE
AVOCATUL KROGSTAD
CEI TREI COPII AI LUI HELMER
ANNE-MARIE, bonă la soţii Helmer
SERVITOAREA
UN COMISIONAR
(Acţiunea se desfăşoară
în locuinţa familiei Helmer).
(Un interior confortabil, mobilat cu gust, fără însă a fi luxos.
In dreapta, în fund, o uşă dă în antreu ; o altă uşă în fund, la stînga, dă în biroul lui Helmer. Intre aceste două uşi, un pian.
In mijlocul peretelui din stînga, o uşă şi mult mai în faţă, spre scenă, o fereastră. Lîngă fereastră, o masă rotundă cu fotolii şi o, canapeluţă. Pe peretele din dreapta, ceva mai spre fund, o uşă şi, pe acelaşi perete, mai spre primul plan, un şemineu cu două fotolii şi un balansoar în faţă. între şemineu şi uşa laterală, o măsuţă. Pe pereţi, gravuri de aramă. O etajeră cu obiecte de porţelan şi alte bibelouri ; o bibliotecă micuţă cu cărţi legate luxos. Covoare pe podea ; foc în sobă. Zi de iarnă.
Se aude soneria în antreu ; apoi cum se deschide uşa. Nora intră în cameră, fredonînd voioasă ; e îmbrăcată cu pălărie şi palton ; duce multe pachete, pe care le aşază pe masa din dreapta. Lasă după ea iişa de la antreu deschisă. Se vede prin uşa deschisă un comisionar aducînd un pom de Crăciun şi dînd un coş servitoarei care a deschis.)
NORA : Helene, ascunde pomul de Crăciun. In nici un caz să nu-1 vadă copiii pînă deseară, cînd va fi împodobit. (Către comisionar, scoţîndu-şi portmoneul.) Cît face ?
COMISIONARUL : Cincizeci de ore.
NORA : Poftim o coroană. Nu, păstrează restul.
(Comisionarul mulţumeşte şi pleacă. Nora închide uşa. Continuă să zîmbească plină de mulţumire în timp ce-şi scoate paltonul şi pălăria. Scoate din bu-
ililM'l
zunar o pungă cu praline şi mănîncă vreo două ; pe urmă, se apropie cu precauţie şi ascultă la uşa biroului lui Helmer.)
A, e acasă.
(Fredonează din nou, îndreptîndu-se spre masa din dreapta.)
HELMER (din camera lui) : Cine ciripeşte acolo ? Cio-cîrlia mea ?
NORA (pe cale să deschidă un pachet) : Da, ea e.
HELMER : Şi cine zburdă pe-acolo ? Veveriţa mea ?
NORA : Da.
HELMER : Cînd s-a întors veveriţa mea ?
NORA : Chiar acuma. (Bagă punga de praline în buzunar şi se şterge la gură.) Torvald, vino să vezi ce cumpărături am făcut.
HELMER : Nu mă deranja. (îndată apoi deschide uşa şi priveşte avînd încă tocul în mină.) Cumpărături ? Asta numeşti tu cumpărături ? Atîtea ? Rîndunica mea, cum scapă în oraş, iarăşi aruncă banii pe fereastră.
NORA : Dar, Torvald, anul acesta putem şi noi să facem un pic de lux. Este primul nostru Crăciun fără economii.
HELMER : Bine, bine, dar nici risipă nu putem face.
NORA : Sigur, Torvald, însă un pic tot putem risipi, nu-i aşa ? Numai un pic. Tu o să ai acum un salariu mare, o să ai mulţi, mulţi bani.
HELMER : Da, dar numai după Anul Nou. Şi-apoi, am de aşteptat trei luni pînă la primul salariu.
NORA : Ei ! Pînă atunci o să ne împrumutăm.
HELMER : Nora ! (Se apropie de ea şi o trage de ureche în glwnă.) Veşnic nechibzuită ! Presupune că astăzi mă împrumut cu o mie de coroane, pe care tu o să le risipeşti în săptămîna Crăciunului, iar eu ... de Anul Nou, mă pomenesc cu o cărămidă-n cap şi... gata.
NORA (astupîndu-i gura) : Ei ! Nu fi atît de sinistru.
HELMER : Bine, dar să presupunem că aşa s-ar întîm-
pla ; atunci ?
NORA : Dacă s-ar întîmpla aşa, mi-ar fi perfect indiferent dacă am sau nu datorii.
HELMER : Dar oamenii de la care m-am împrumutat ?
NORA : Aia ? Cine şi-ar mai bate capul cu ei ? Nişte
străini !
HELMER : Nora, Nora, gîndeşti ca o femeie ! Să fim serioşi, Nora, tu îmi cunoşti părerile în privinţa asta ! Nici un împrumut. înrobit, ba chiar şi mai rău, e căminul clădit pe datorii. Pînă astăzi ne-am ţinut bine ; tot aşa trebuie să ne ţinem şi în puţinul timp ce mai avem de rezistat.
NORA (se duce Ungă sobă, cu jaţa spre aceasta) : Da, da, cum vrei tu, Torvald.
HELMER (apropiindu-se de ea) : Dar ce văd ? Micuţa ciocîrlie nu trebuie să-şi lase aripioarele în jos. Veveriţa mea s-a îmbufnat ? (Scoate portofelul) Nora, ce crezi că am aici ?
NORA (întorcîndu-se repede) : Bani !
HELMER : Ia-i ! (ti dă cîteva bancnote). Doamne, doar înţeleg şi eu că de Crăciun sînt destule cheltuieli într-o casă.
NORA (numărînd) : Zece ... douăzeci... treizeci... patruzeci. O, mulţumesc, mulţumesc, Torvald ; o să-mi ajungă mult timp.
HELMER : Da, aşa şi trebuie să faci.
NORA : Da, da, aşa am să fac. Vino acum să-ţi arăt tot ce-am cumpărat. Şi cît de ieftin ! Uite, aici sînt haine noi pentru Ivan şi o sabie. Aici, un cal şi o trompetă pentru Bob. Şi aici e păpuşa cu pătuţul ei, pentru Emmy ; le-am luat de la solduri ; ea, oricum, tot le face bucăţele. Şi aici am stofă de rochie şi lenjerie pentru bonă ; bătrîna Anne-Marie ar merita mult mai mult.
HELMER : Dar în pachetul acela ce e ?
NORA {precipitat) : Torvald, nu ! Nu trebuie să vezi pînă deseară ! v
IlilM'll
HELMER : Aha ! Dar spune-mi acuma, tu, risipitoare mică, pentru tine te-ai gîndit să cumperi ceva ? rezonabil şi care ar putea să-ţi facă plăcere ...
NORA : Nu ştiu ce mi-aş dori. Dar, stai, ştii ce ? ...
HELMER :Ei?
NORA (jucîndu-se cu nasturii hainei lui, fără să-l privească) : Dacă ai vrea să-mi faci ceva, ai putea să ... ai putea . . .
HELMER : Ei, hai, spune o dată.
NORA (precipitat) : Ai putea să-mi dai bani, Torvald. Doar atît cît nu te-ar stînjeni de loc ; i-aş păstra şi voi vedea pe urmă ce-mi cumpăr.
HELMER : Dar bine, Nora, totuşi...
NORA : Ba da, fă cum te rog, dragă Torvald ; te rog mult de tot. Aş putea să pun banii într-un plic frumos de hîrtie poleită şi să-i atîrn în pomul de Crăciun. N-ar fi drăguţ ?
HELMER : Cum se cheamă păsărică aia nesocotită ?
NORA : Da. Ştiu, sticlete. Dar fă cum te rog eu, Torvald ; aşa o să am tot timpul să mă gîndesc cum i-aş putea folosi mai bine. Vezi ce cuminte sînt ? Nu ?
HELMER (zîmbind) : Da ! Sigur, dar asta numai dacă realmente ai fi în stare să-i păstrezi, şi-apoi dacă în adevăr ţi-ai cumpăra ceva pentru tine. Numai că banii se vor irosi în casă pe tot felul de fleacuri, şi pînă la urmă tot eu va trebui să-i scot din buzunar.
NORA : Nu-i aşa, Torvald.
HELMER : Măcar de-ar fi aşa, unica şi draga mea Nora. (Cuprinzînd-o de talie.) Sticleţelului meu scump îi trebuie mulţi, mulţi bani. E de necrezut cît de costisitor este pentru un bărbat un sticleţel ca tine.
NORA : Cum poţi să spui asta ? Eu economisesc cît pot.
HELMER (rîzînd) : Da, ai spus foarte bine : cît poţi. Numai că nu poţi de loc.
NORA (fredonînd şi zîmbind cu aer satisfăcut) : Hm, ar trebui să ştii cît de multe cheltuieli avem noi, ciocîrliile şi veveriţele, Torvald.
HELMER : Eşti o micuţă bizară. Exact ca tatăl tău. Te zbaţi în fel şi chip să pui mîna pe bani ; dar îndată ce-i ai, îţi şi alunecă printre degete ; niciodată nu ştii ce-ai -făcut cu'ei. Ce să-i faci ? Ce să-i faci ? Trebuie să te ia omul aşa cum eşti. Asta ai moştenit-o prin sînge, Nora. Da, da. Ereditatea.
NORA : Ah, aş dori să fi moştenit multe din calităţile tatii.
HELMER : Eu însă nu te-aş dori niciodată altfel» Fii cum eşti acuma, dulcea şi mica mea ciocîrlie. Dar ascultă, am impresia că e ceva suspect, bizar cu tine.
NORA : Aşa par ?
HELMER : Desigur. Uită-te drept în ochii mei.
NORA (privindu-l) : Ei ?
HELMER (ameninţînd cu degetul) : Nu cumva mica mea gurmandă a făcut azi ravagii pr-in magazine ?
NORA : Vai, cum poate să-ţi treacă asta prin minte ?
HELMER : Spune drept : gurmanda mea n-a dat o raită pe la cofetărie ?
NORA : Nu, crede-mă, Torvald.
HELMER : Nici măcar cîteva dulciuri ? - .NORA : Nu, absolut de loc.
HELMER : Nici ceva praline ?
NORA : Nu, Torvald, zău, te asigur.
HELMER : Lasă, lasă, bineînţeles, am glumit.
NORA (ducîndu-se spre masa din dreapta) : Dar nici nu mi-ar -trece prin minte să fac ceva împotriva voinţei tale.
HELMER : O, asta o ştiu prea bine ; de altfel, mi-ai şi promis. (Apropiindu-se de ea.) Hai, păstrează-ţi micile tale secrete, scumpă Nora. Deseară, cînd se va aprinde pomul, ştiu că o să le scoţi tu la iveală.
NORA : N-ai uitat, sper, să-l inviţi pe doctorul Rank ?
HELMER : Ah, ce minunat să te ştii stăpîn pe o situaţie sigură, să ai venituri mai mult decît suficiente. Nu-i aşa că aceste gînduri îţi dau o mare satisfacţie ?
