Vanatoarea lui Dragos de Dumitru Almas legende populare romanesti

III

 

Dragoș, Dragoș, frățioare!

Lasă ochii tăi să zboare

Peste culmi, peste câmpii

Păscute de herghelii,

Peste văi, peste grădini,

Unde-s roiuri de albini.

Peste ape curgătoare

Și dumbrăvi răsunătoare…

 

Trecut-au vitejii lui Dragoș multe culmi și multe vai, tot spre soare-răsare țintind.

Întâlnit-au mulți ciobani și țărani fugiți de răul năvălitorilor, care, în toamna asta, se arătau mai harnici ca oricând. Și, înțelegând localnicii ce vasăzică „zimbrul cel mare”, mai din fiecare grup de fugari se desprindeau câte cinci-șase flăcăi, se preschimbau din ciobani în „vânători” și intrau în ceata vitejilor lui Dragoș Voievod de la Maramureș, să lupte pentru trai slobod și tihnit.

Mergând tot înainte, Ștefan trimitea prin Moi da, prin cei doi însoțitori ai lui și prin oameni de credință veștile prinse pe cale: că păleișii lui Ulea pârcălab se țin bine în Cetatea Neamțului; că tătarii au poruncit, mai aspru ca oricând, să li se aducă păstramă de căprioară, de mistreț, de urs și de zimbru, blăni de vulpe și de râs, de nevăstuică și de veveriță. Iar celor ce n-or împlini porunca asta până la sfârșitul lui octombrie, unde le stau picioarele li se vor așeza capetele.

Așa a ajuns Ștefan, trimisul înainte al lui Dragoș Voievod, sub dealul Septilici, aproape de târgul abia înfiripat al Sucevei.

Era singur și a dat aici de un prisăcar bătrân. Astupa urdinișurile știubeielor, să ferească mătcile de răceală și de furtișag de miere. Au intrat în vorbă despre rânduiala prisăcii și, de bună seamă, despre lăcomia lui Hantătar.

— Doar dacă om vâna… zimbrul cel mare, l-om sătura și pe Hantătar, a spus prisăcarul Ițcu, clipind oleacă din ochiul stâng și netezind cu palma-i aspră scoarța unui știubei din tulpină de răchită. Înalt și spătos, moșneagul mai păstra din frumusețea și fala tinereții statura dreaptă și ochii asemeni seninului.

Tot așa străluceau ochii Dragăi, numai cu mai multă agerime, tinerețe, veselie și căldură, când s-a înfățișat lângă prisăcar, cu feștile muiate în pucioasă, pentru roii ce-or trebui jertfiți, să scoată prisăcarul miere și ceară.

— Musai să-mi mut prisaca de aici. Că, așa cum ne vezi, nepoata asta e a mea și cu mine intrat-am în răzbel cu Ogotai Becr, căpetenia tătarilor hălăduitori prin aste locuri, lămurea bătrânul, suspinând. Dar buduroaicele-s multe și fagurii grei, c-a fost an mănos la știubeie.

Apoi a povestit, cu haz, cum a spart Draga bardaca de lut în capul lui Ogotai Becr.

— Ce alta putea o nepoată de prisăcar? Să-l ungă cu miere. Și l-a uns, trăsni-l-ar cerul!

Câteva clipe râzând, ochii lui Ștefan s-au pironit pe chipul Dragăi.

Fata a lăsat privirile în jos, zâmbind. Nu l-a înfruntat. N-a găsit în inima ei nicio fărâmă din curajul dovedit în fața lui Ogotai Becr. În schimb, obrajii i s-au îmbujorat așa de frumos, că în inima viteazului a picurat o licoare mai dulce ca toată mierea din prisacă, în acea toamnă de aur.

— Tătarii nu pricep prisăcăritul, dar mierea foarte le place. Iar ceara o strâng pentru policandrele de la Baccisarai. Și, de ne prind, câtu-s de mânioși și de zborșiți acum, după întâmplarea cu Draga, mă silesc să ucid toate mătcile, să storc mierea, să topesc sloiurile de ceară și să le încarc în căruțe. După asta, pe mine mă spânzură de stejarul cela, iar pe Draga mi-o iau roabă, la Baccisarai.

Câtăva vreme, Ștefan l-a ajutat pe prisăcar la grijitul știubeielor. Draga s-a furișat spre bordei și-a atâtat focul, să încălzească niscai bucate. Apoi s-a apucat de stors faguri calzi, în ciur de lut, așezat pe gura unui chiup bârdăhănos.

După ce-a sfârșit treaba în prisacă, Ștefan a venit în pragul bordeiului. Draga i-a întins un fagure de miere.

— Apă îți dă bunicul… a surâs fata, cu oleacă de șagă în glas.

Abia acum, măsurându-l cu și mai multă grijă, din priviri, cercetându-i spada transilvană și arcul făurit de meșteri iscusiți, moș Ițcu s-a gândit să întrebe:

— Vânat-ați… zimbrul cel mare?

— Suntem pe urma lui, a zâmbit tânărul viteaz.

— Atunci, îndulcește-te, că-i fi cătrănit și ostenit, viteazule, l-a îmbiat bătrânul, învăluindu-l c-o privire caldă, părintească.

— Mă numesc Ștefan și-s solul lui Dragoș Voievod de la Maramureș.

— Ehei, demult te așteptam, flăcăule!

Până în acea clipă, Molda stătuse deoparte, așteptând la marginea prisăcii. Luând seama la prieteșugul dintre oameni, a venit lângă Ștefan, gudurându-se și scheunând parcă s-ar fi alintat.

Au ospătat bucatele sărace, dar cu drag puse pe măsuța scundă, cu trei picioare.

Apoi au sfătuit, cât timp Draga a stors fagurii, iar bătrânul a fiert huștinele, să sleiască, sloiurile de ceară.

Prisăcarul a povestit ce-a aflat Draga zilele trecute, umblând printre meșterii cojocari din Suceava.

— Am dat miere și ceară și-am cumpărat cojoace și contășe, s-avem la iarnă. Că de ne-om trage în munți, ne-o fi mai frig ca aici…

Și sucevenii aveau știri bune despre apropierea oștirii transilvane și a celei din țara Românească. Știau că cneazul Mușat și-a pregătit o ceată mărișoară de luptători și așteaptă doar semnul să sară la luptă împotriva tătarilor.

— Or să vină dinspre miazănoapte și niște prieteni de-ai mei, l-a încredințat prisăcarul.

Vorbind despre toate astea și plănuind altele și mai de taină, moș Ițcu și viteazul s-au îndemnat iarăși la treabă: au turnat mierea în balercuțe de stejar, au legat în desagi sloiurile de ceară, ascunzându-le în pământ, în gropi arse cu foc mare, să nu țină prea multa umezeală.

— Știubcicle o să le încarc pe cai, în desagi, câte două-ntr-un oblânc și le urc în munte.

Însera molcom, liniștit.

Mirosea a miere și a ceară în toată împrejurimea. Din stejarul gros din mijlocul prisăcii cădea câte-o frunză galbenă.

Deodată, Molda a ciulit urechile; a sărit în picioare; a zăpăit de două ori; s-a uitat spre Ștefan, lung, cu înțeles și îngrijorare.

— Vin tătarii! ghici și moș Ițcu din neliniștea Moldei.

Ștefan abia a avut timp să înșface arcul și tolba și să se dea în dosul stejarului bătrân din mijlocul prisăcii.

Draga s-a ascuns în bordei, ținând baltagul lângă dânsa.

Prisăcarul a stat gazdă dinaintea bordeiului.

Din adăpostul lui, Ștefan urmărea cu privirea șirul de șapte care încărcate cu prăzi, străjuite de cinci călăreți tătari.

Unul a strigat aspru spre prisăcar:

— Miere! Ceară!

Oftând, moș Ițcu a pornit spre zămnic, să scoată repede un budăiaș de miere. Să nu zăbovească prea îndelung dușmanul în preajma bordeiului.

Legate de carele scârțâind sub povară, patru fete an prins să suspine și să se jăluie pe rând, cerșind ajutor de la bătrânul prisăcar.

Pierim în robie… Scăpați-ne!… Scăpa ți-ne…

Furios, unul dintre tătari le-a plesnit cu gârbaciul, să tacă. Altul a izbit cu sulița în ușa bordeiului. Dar Molda a sărit în gâtul lui și l-a doborât din șa, cu suliță cu tot. Calul tătarului a fugit speriat. Molda s-a furișat într-un tufiș de aluni, în partea cealaltă a prisăcii.

Ca fulgerul, tătarii din straja carelor au înconjurat bordeiul și-au strigat tare să iasă la lumină stăpânul câinelui. Unul a pus săgeata în coarda arcului, să tragă după Molda. Dar ia-o de unde nu-i! Înțelegând că nu mai poate fi altă scăpare, Draga a ieșit în prag și s-a aținut cu baltagul.

— Nici moartă nu mă robești, Ogotai Becr!

Câteva clipe năvălitorii au stat încordați, în nedumerire, spaimă și ură.

Apoi, unul din slujitorii lui Ogotai Becr a dat s-o prindă pe Draga. Dar, deodată, o săgeată a vâjâit, ca un chiot scurt, și i s-a înfipt în piept, prăbușindu-l. Iar cinci cel de alături s-a întors cu fața spre prisacă, să vadă dincotro vine primejdia, o altă săgeată i s-a înfipt în gât; a căzut și el, gemând înăbușit.

Crezând că se află în fața unui atac neprevăzut, Ogotai Becr și soții rămași teferi au împuns-o speriați la goană, pe Suceava la vale.

Carele cu prăzi și robi au rămas, fără pază, în fața bordeiului.

De după tulpina stejarului, Ștefan a mai repezit câteva săgeți în urma lor. Apoi, cu moș Ițcu și cu Draga au dezlegat roabele din funii:

— Ascundeți-vă-n codru!

Ei s-au pregătit de luptă:

— Dacă se-ntorc îndărăt, căpcăunii, să ne apărăm!

Nu s-au mai întors în seara aceea.

La adăpostul întunericului, încărcând pe cai cât au putut, în grabă, moș Ițcu și nepoata s-au furișat în pădure, departe.

A doua zi un pilc mare de tătari au tăbărât asupra prisăcii, au doborât o samă de știubeie cu sulițele, până s-au burzuluit albinele și au sărit asupra lor, i-au înțepat și orbit alungându-i.

Clocotind de mânie, Ogotai Becr s-a năpustit asupra târgului Sucevei, dându-i foc și ucigând, călcând în copitele cailor orice vietate întâlnită în cale.

În nopțile următoare, Ștefan, Draga, moș Ițcu și câțiva prieteni au cărat, în desagi, știubeiele rămase întregi, adăpostindu-le într-o poiană, în mijlocul codrilor, la iernat.

Iar pe răbojul dintre Ștefan și Dragoș Voievod au mai apărut încă două semne: moș Ițcu și Draga. Semnele spuneau: „prieteni buni în mare primejdie”.

 

IV

 

Ghioaga și săgeata lui

Spaimă fac dușmanului

 

Pe căi nevăzute de ochii oamenilor lui Hantătar, în toată clina de răsărit a Carpaților s-a răspândit știrea că vin oștile lui Dragomir spătarul, ale lui Andrei Lackli, cornițele, iar Dragoș Voievod de la Maramureș a pornit să vâneze „zimbrul cel mare”.

Toți românii de aici doreau să scape de jaful tătăresc.

Toți tânjeau după trai slobod, tihnit, în țară bine orânduită.

Toți cei care aveau și știau să mânuiască o armă: topor, spadă, suliță, buzdugan ori arc, pogorau spre șes, să se însoțească în luptă cu vitejii din Maramureș ori cu ostenii din Țara Românească, să dea piept cu pilcurile prădalnice ale lui Hantătar. Să stăvilească jafurile. Să întemeieze sate și orașe statornice și să rânduiască străji întru paza lor.

Se cerea să fie biruiți dușmanii neapărat acum, în toamnă, când se retrăgeau spre Crâm, încărcați peste puteri cu prăzi, plocoane și robi.

Să aibă timp băștinașii în cursul iernii, să se adune, și să se odihnească mai bine. Că iarna tătarii nu duceau războaie, nu făceau podgheazuri^[1], ci se desfătau la Baccisarai, dumicând prădăciunile de-o vară.

Când s-o lua omătul, când căpeteniile hoardei de aur s-or stârni iar la jafuri, românii să-i poată înfrunta cu mai mulți sorți de izbândă.

Dragoș Voievod cunoștea bine toate socotelile astea. Cu cât cobora mai spre răsărit, cu atât sporea numărul localnicilor adunați în jur. Își ziceau „hăitași în vânătoarea zimbrului cel mare”.

Iar fiara însăși cobora înaintea lor, parcă le-ar fi călăuzit calea spre șesurile largi, unde hălăduia tătărimea. Și tot mergând spre răsărit întâlneau adesea pilcuri de jefuitori, îi împrăștiau ori îi luau prinși. Isprăvile astea începeau să vâre spaima în inima lui Hantătar.

Din când în când, vitejii lui Dragoș Voievod zăreau zimbrul cel mare: păștea, pe fugă, otava poienelor, zdrobind sub copitele-i uriașe brândușele gingașe ori se adăpa la câte un izvor, sorbind apa cu huiet de bulboană.

Apoi pornea înainte boncăluind.

 

V

 

Iată, mări, că deodată

O poiană se arată…

 

Așa a trecut vremea până la mijlocul lui octombrie.

Seninul cerului se împăienjenise.

Fumegările satelor parcă se mai răriseră.

Auzind că se ridicau spade și buzdugane tari întru izbăvirea țării de jaf, silnicie și omor, creștea nădejdea în inima localnicilor.

Vitejii lui Dragoș se aflau în popas, la hodină. Deodată s-a ivit printre dânșii o fată, călare pe un cal mărunt, pietros, cu desagi la oblânc.

Molda a sărit și s-a gudurat în juru-i.

— Duceți-mă la Dragoș Voievod, a vorbit fata fără sfială, răspicat, cu un oștean.

Vitejii i-au împlinit dorința.

Când l-a cunoscut pe Dragoș, fata a grăiți

— V-ați pogorât până aproape de marginea codrilor. Și asta-i bine. Dar păziți, că vine dinspre miazănoapte Ogotai Becr, căpcăunul. Are mulțime de călăreți. E împovărat cu golomoz de prăzi și duce cu sine robi. Ștefan a aflat că se-ndreaptă într-acoace, prin poiana Mesteacănului, și m-a trimis să v-aduc știre. S-ar putea să poposească o zi, două în poiană. S-ar putea să treacă la miazăzi peste râul de colo, și să mai adaste câtva timp până mai adună și altă pradă. Bunicul îți trimite într-ajutor, voievoade, zece oameni.

Dragoș a mulțumit pentru știrile aduse și-a povățuit-o:

— Fii cu luare aminte, Draga. Și pentru tine și pentru liniștea lui Ștefan. Alege bine căile spre prisacă.

— Mă duc să duc merinde bunicului și mă-ntorc la domnia voastră.

— Bine, Draga.

În sfatul cu căpitanii, Dragoș Voievod a hotărât să-l împresoare pe Ogotai Becr în poiana Mesteacănului.

Pe dată, vitejii și însoțitorii s-au resfirat în lanț și-au pornit cu câte-o călăuză în frunte.

Întâi, în grabă, apoi, tot mai încet, mai fără huiet.

Într-o zi jumătate au izbutit să împresoare „căpcăunul”, în poiana Mesteacănului, înainte de a trece râul.

Pe drum li s-a alăturat și Ștefan, cu douăzeci de flăcăi și cu cei zece prieteni ai lui moș Ițcu, prisăcarul.

Pe Molda au trimis-o din nou în vale, spre oameni cunoscuți, spre cneazul Mușat, s-aducă știri. Dragoș voia să știe, mai ales, unde se aflau Dragomir spătarul și Andrei Lackfi, cornițele, și dacă-i pot veni în ajutor în acel ceas greu.

Spre seară, Ogotai Becr a înțeles că pilcuri de localnici, conduși de cineva necunoscut, l-au înconjurat și-l strângeau ca-ntr-o vârșă în poiana Mesteacănului.

Dar Dragoș nu știa anume câți tătari erau acolo, nici dacă nu cumva le vine ajutor dinspre răsărit.

Găsind o ieșire printr-o gâtuitură a poienii, Ogotai Becr a trimis o duzină de călăreți peste râul de miazăzi, să dea veste la tabăra lui Hantătar că-i împresurat de români. Pilcul de tătari a întâlnit-o pe Draga și încă doi țărani, nu departe de râu, și i-au făcut robi, pe toți.

Dar, înspăimântându-se de oamenii satului Bosanci ieșiți la margine cu arme și pari, călăreții lui Ogotai Becr s-au tras înapoi peste râu, la tabără, să-și înștiințeze căpetenia că s-au răzvrătit toate satele împotriva stăpânirii lui Hantătar.

Zărindu-l pe Ștefan călare, pe malul apei, dincolo, și cunoscându-l Dragoș i-a strigat din răsputeri:

— Să nu-i lăsați să vă scape!

Ogotai ar fi spintecat cu iataganul, pentru nemernicie, pe cei doisprezece călăreți, dacă nu i-ar fi adus-o roabă pe Draga.

Ștefan simțea jar în inimă. L-a rugat pe Dragoș:

— Voievoade să-i lovim, mintenaș!

— Sunt mult mai puternici de cât noi, viteazule. După socotelile căpitanilor, tătarii încercuiți sunt peste o mie.

— Să nu-i cruțăm!

— Să avem răbdare, a povățuit Dragoș.

— Dar eu nu mai pot! Draga…

— Nu-i drept să te-ndemn cu bună știință, la moarte. Fii cuminte și supune-te poruncilor.

— Mă supun!

Totuși în zori, Ștefan n-a mai putut răbda. Cu cei douăzeci de flăcăi și cu prietenii lui moș Ițcu a atacat tabăra lui Ogotai Becr.

N-a avut însă nicio izbândă.

A pierdut zadarnic trei oameni. Pe el însuși era cât pe ce să-l taie un tătar.

Dragoș l-a mustrat aspru:

— N-ai să dobândești iertare decât dacă săvârșești o ispravă așa de mare, încât să întreacă greșeala.

— Mi se cuvine dojana, voievoade: n-am fost vrednic nici să mă stăpânesc, nici s-o izbăvesc pe Draga… Dar de-ai ști ce-i în inima mea… Aflat-am, voievoade, că în încercuirea asta se găsește prins și zimbrul cel mare. Așteaptă într-un desiș de fagi, cam nedumerit. De bună seamă o să se năpustească spre codru.

 

VI

 

Fiara cruntă și turbată

Pleacă fruntea ei cea lată...

 

De fapt, din poiana Mesteacănului îi pândea mare primejdie pe vitejii lui Dragoș.

Tătarii lui Ogotai Becr erau mult mai numeroși. Dacă spărgeau încercuirea se puteau schimba repede în încercuitori și ușor zdrobeau pilcurile vitejilor. Mai ales că aveau arme mai bune, cai iuți ca săgeata și osebit meșteșug în tot felul de lupte și războaie.

Dragoș a poruncit vitejilor să facă zgomot și alergătură de cai. Să creadă tătarii că sunt mult mai numeroși decât erau. A pus să taie copaci spre gâtuitura de poiană dinspre râu, lăsându-i numai înțânați, gata să-i prăvălească asupra tătarilor, de-or încerca să iasă pe acolo.

Orânduia tot ce putea să nu-l scape pe Ogotai Becr din prinsoare.

Nu se grăbea să atace: aștepta ajutor de la Ulea și Dragomir.

Pe la amiază însă s-a iscat mare freamăt în hoarda tătarilor.

— Rup încercuirea! Strigau ai lui Dragoș.

— Atacă spre miazăzi, spre râu!

— Treceți lângă arborii tăiați!

Dragoș, cu cei mai buni dintre vitejii lui, s-a răpezit spre malul Sucevei, acolo unde deschiderea poienii era mai largă.

Strălucea soarele în amiază și tremura ușor, cu sclipiri aurii, frunza mestecenilor.

Deodată, de după un dâmb, la mai puțin de două sute de pași, s-a ivit zimbrul cel mare, ca o uriașă umbră neagră.

Boncăluia furios și alerga turbat, cu coarnele înainte, parca-ar fi vrut să dărâme lumea toată.

Vitejii lui Dragoș se-nfiorară. În urma fiarei, aproape, gonea nebunește un pâlc de călăreți tătari, în frunte cu însuși Ogotai Becr.

Într-o clipită, Dragoș a înțeles și primejdia și gândul tătarilor. Voiau să folosească împotriva lor puterea copleșitoare a fiarei.

A cârmuit fulgerător calul în fața zimbrului, izbindu-l cu ghioaga ghintuită drept în frunte.

 

 

Se năpustea zimbrul cu atâta iuțeală, iar Dragoș l-a trăsnit cu atâta putere și mânie, cade trei ori l-a dat de-a rostogolul, prăbușindu-l cu capul sângerat într-o tulpină de stejar.

Răcnetul fiarei a cutremurat și pământul și cerul.

Ceilalți viteji venindu-și în fire au azvârlit sulițele în tătărime și-au început lupta din săbii.

I-au respins pe toți afară de Ogotai Becr; iute și iscusit în luptă, căpetenia tătară a scăpat din încercuire și gonea spre un râu, în vale.

Ștefan s-a rupt din rândurile vitejilor și-l urmărea, fierbând de mânie.

Tătarul se răsucea în șa și trăgea cu arcul în urmăritor.

Dar nu-l nimerea.

Ștefan se pleca fulgerător pe crupa calului, iar săgețile-i vâjâiau pe deasupră-i.

Luptându-se cu tătarii năpustiți în urma zimbrului să rupă încercuirea, vitejii n-aveau răgaz să sară în ajutorul lui Ștefan.

Caii celor doi au trecut prin râul din vale, înotând ca zmeii.

Deodată, dincolo de apa aceasta, a apărut în calea celor doi, Molda.

A dat să se repeadă asupra dușmanului, dar, după o clipă de șovăire, Ogotai Becr a slobozit asupra ei săgeata pregătită pentru cel urmărit.

Ștefan repede s-a apropiat de dânsul, a aruncat lanțul și l-a prăbușit în pulbere.

De jos, Ogotai tot a mai repezit iataganul asupra viteazului rănindu-l la braț.

Au sărit atunci și alți viteji, l-au prins pe Ogotai Becr și l-au cetluit în funii.

Cu săgeata în spinare, Molda s-a târât spre apa râului. Se străduia, din răsputeri, să treacă la Dragoș, pe celălalt mal. În jur, valurile se înroșeau de sânge.

La mal, vitejii au ajutat-o să meargă și să se întindă pe iarbă.

Tremura și gemea de durere; privea la oameni cu ochi umezi, cerșind ajutor. Numai n-avea grai să spună cât o doare.

— Se chinuie în darn… a suspinat Ștefan, sprijinindu-și în sân brațul rănit. Săgețile tătărești sunt otrăvite.

Și, c-o mișcare iute, i-a smuls săgeata din trup.

Istovită, Molda a lăsat capul pe iarbă și-a închis ochii.

Ștefan a îngenuncheat și, cu priviri împăienjenite de lacrimi, a cercetat răbojul legat de gâtul Moldei,

— Vin! Ne vin ajutoare, până-ntr-o zi…

— Foarte bine! s-a bucurat Dragoș voievodul. Și ca să nu se uite astă vietate, Molda, care cu multă credință ne-a slujit și mult bine ne-a făcut, acestui râu să-i zicem, de azi înainte, Moldova.