VII
Cât pământ tu vei vedea
E cuprins de zestrea mea…
Crezând că Ogotai Becr a scăpat din încercuire, dușmanii au așteptat, în liniște, ajutor, de la tabăra lui Hantătar de peste Siret. Ar fi putut ieși din poiană, prin luptă, dar nu voiau să piardă prăzi bogate ca acelea.
În timpul nopții sosit-au însă cinci sute trimiși de Ulea și tot atâția dintre oștenii lui Dragomir, să întărească rândurile vitejilor lui Dragoș și ale prietenilor lui.
Nemaiavând încotro, tătarii s-au predat, fără luptă, cu prăzi cu tot, în mâinile vitejilor lui Dragoș.
— Ei, acum are cine-ți îngriji rana din braț, a surâs Dragoș către Ștefan, privindu-l cu cât zor dezlega funiile din jurul Dragăi.
— Noroc, voievoade, că nu m-a nimerit și pe mine o săgeată otrăvită.
O zi și o noapte au ospătat vitejii din carnea zimbrului, în poiana Mesteacănului, sub mestecenii cu frunze de aur.
Peste cinci zile, cu puteri unite, Dragoș Voievod, Dragomir spătarul și Lackfi comitetele au atacat prin surprindere tabăra lui Hantătar de peste Șiret și-au spulberat-o.
În tot ținutul de la Prislop la Șiret și până la Trotuș și mai departe s-a orânduit în acea toamnă un voievodat care mai apoi, s-a numit tot Moldova, de la râul numit așa de Dragoș însuși.
Andrei Lackfi ar fi poftit s-ajungă el stăpân peste acele locuri minunate. De aceea a pornit să se bată cu un mare pâlc de tătari.
Tătarii însă l-au tras într-o cursă, dincolo de Prut, și l-au înfrânt. Abia a scăpat cu viață.
Așa a ajuns Dragoș Voievod în fruntea voievodatului de la răsărit de Carpați.
Drept mulțumită pentru ajutor și prieteșug, Dragoș a dăruit lui Moș Ițcu pământuri întinse, pe malul Sucevei, lângă târgul de cojocari transilvăneni, acolo unde-și avusese prisaca și unde începuse lupta cu tătarul. Așa s-a întemeiat așezarea ce i s-a zis Ițcani.
Pe Draga a cununat-o cu Ștefan, înzestrându-i cu pământ roditor.
Ca herb[1] și pecete a noii țări, întemeiate prin unirea tuturor în luptă cu tătarii, Dragoș a ales capul de zimbru.
Iar râul pe malul căruia a murit Molda, rănită de săgeta tătară, poporul l-a numit, de atunci, Moldova, așa cum a dorit Dragoș Voievod.
În poiana unde-a pierit zimbrul cel mare, ucis de buzdugan, doi dintre vitejii lui Dragoș au pus temei satului Boureni.
Trăind în aceste „locuri desfătate”, Ștefan și Draga știau că Dragoș Voievod plănuise să mai împlinească încă un gând mare al moldovenilor: libertatea deplină a țării.
Dar n-a mai apucat, a murit, nimeni nu știe cum, după doi ani de ocârmuire.
Mai trecut-au încă cinci ani. Și tot așa, într-o toamnă, Ștefan și alții dintre căpitanii lui Dragoș, cu mii de moldoveni, l-au alungat pe Bale, urmașul lui Dragoș, pentru că era prea plecat craiului ungur.
I-a ajutat într-asta și Bogdan, venit tot de la Cuhea Maramureșului.
Și luptând iarăși cu năvălitorii lui Hantătar, au întins în acea toamnă hotarul Moldovei până la Marea cea Mare.
Și l-au pus atunci moldovenii ocârmuitor pe Bogdan Voievod. Să statornicească satele.
Să facă orașe. Să tocmească oștire. Să ocârmuiască fără amestecul cuiva din afară. Să orânduiască o țară slobodă cu adevărat și de sine stătătoare.
Era în 1359.
[1] Herb — Stemă.