DOMNUL DIN VLADIMIRI
SPRE CASĂ
În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop.
Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii.
Goni neostenit.
Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului.
Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri.
Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri.
Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el.
Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi.
Călărețul zâmbește.
„Uite și grohotișul!”
De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele.
Ce era de făcut?
— Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său.
Băiatul s-a înfiorat.
— Și tu? Ce faci?
— Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii.
— Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său.
— Eh, o să-ncerc și eu!
Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad.
Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre.
Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui.
Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel.
Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin.
Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu.
Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său.
Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar.
Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi.
Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă:
„Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…