MĂRĂCINI PĂGUBITORI
Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți.
Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri.
În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru).
— Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari.
Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns.
— Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor!
— Bine, să încercăm.
— Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad.
Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă:
— Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine.
Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță.
Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă.
— Hai să intrăm aici!
Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești.
Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți.
Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul.
— Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar.
Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit.
— Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă.
— Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost.
Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare.
— Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros.
Chipul încordat al fugarului s-a luminat.
— Ai auzit de numele meu?
— Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat…
Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf:
— A cui este casa aceasta?
— A marii boieroaice Bărcănescu.
— Și tu cine ești?
— Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu.
— Boierii nu-s acasă?
— Nu, au plecat cu slugile la moșie.
— Cine păzește casa?
— Eu singur.
Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale?
— N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri.
— Nu minți?
— Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr.
— Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii…
Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează.
— Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie.
— Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul…
— Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale.
După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi.
— Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor.
— Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor.
Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate.
— Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea.
Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie.
— Așa e, ai deplină dreptate, dascăle.
— Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari.
— Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români!
— Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi.
În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele.
— Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere?
— Înțeleg, dascăle.
— De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii…
— În ce ogor, cărturarule Lazăr?
— În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala…
— Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi…
— Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul.
Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept.
— Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută!
Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat.
— Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr.
Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi.
— De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!…
Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă.
În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele.
— Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!…
— Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă.
— Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți.
Tudor începe să râdă.
— Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea.
Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou.
— Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă.
— Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă.
— Aceeași dorință o am și eu, slugere.
Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat.
Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă.
— Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle.
— Mergi sănătos și cu izbândă, slugere.
Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului.
În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.