DOUĂ DRUMURI
Lopețile plescăie surd și se aude scrâșnitura lemnului bărcii frecându-se de pietrele din mal. Oltul curge, tăcut, dar frământat, la vale. Miroase puternic a nămol și a plante de apă putrezite. În stânga, se zărește moara domnească, iar către dreapta se întind livezi nesfârșite de cireși și de vișini. Cerul este verzui și presărat cu stele, care se oglindesc, se sfărâmă și se orânduiesc la loc, în apa neliniștită a râului.
— Cine-i acolo? Slugerul Tudor? Întreabă o voce.
— Eu, îi răspunde alta.
Tudor sare din barcă și împreună cu cei doi haiduci care îl așteptaseră la mal începe să urce coasta. De dimineață a plouat și pământul alunecă.
— Șăt rarul a sosit?
— Nu încă. Și ne mirăm și noi că-ntârzie. Nu are obiceiul acesta, rostește un haiduc.
— Eh! a veni îndată! Glăsuiește al doilea. Pesemne mai avu căpitanul fo treabă cu boierii. Da’ nu tăcurăți calea degeaba, vă-ncredintăm!…
— Căpitanul nostru când spune o vorbă-i vorbă. Încă nu se văzu să și-o calce fodată! zice din nou întâiul.
O umbră li se ivește în față. Este un alt haiduc. Acesta aduce cu sine patru cai. Fără să scoată vreo vorbă, îi încredințează fiecăruia dintre cei sosiți dârlogul câte unui cal. Bărbații încalecă. Tropotul cailor turbură liniștea, altminteri, neclintită, a nopții adânci de toamnă.
Departe, la marginea livezilor, se văd niște movile vinete tivind zarea și semănând cu mușuroaiele de cârtiță. Acestea sunt bordeiele în care locuiesc clăcașii de pe moșiile de dincoace de Olt ale marelui boier din Divanul domnesc Brâncoveanu.
La cotitura drumului, acolo unde începe pădurea de stejar, care se întinde deasă ca peria până la Slatina, se vede o butcă înconjurată de călăreți.
Dintre călăreți se desprinde unul și le iese înainte.
— Tudore!
— Iancule!
Cei doi bărbați, așa călări cum sunt, își strâng mâinile.
— Ce se-ntâmplă aici? întreabă Tudor.
— Ce să se-ntâmple? râde tăios haiducul. Medelnicerul Pangal, egumenul Filotie, logofătul Păun și sameșul Grigorie se puseră în sara ce trecu pe petrecere. Au petrecut ce-au petrecut și le-a venit chef de plimbare, la aer curat, noaptea. Și, fiindcă nenorociții de țărani nu le găsiră îndată niște cai mai de soi, au poruncit să fie puși ei în hamuri. Știi și tu prea bine cine sunt egumenul și boierii aceștia!… Unul îi jefuiește pe țărani, sporind, cu de la sine putere, birul. Ceilalți nu sunt
mai vrednici. Se băjenește lumea de groaza lor. Fiare, fiare turbate. Asta sunt, Tudore!
Căpitanul haiducilor s-a aprins. Vorbind, își înfipsese unghiile în carne. Sângele picura.
„Ce ochi!… Ce ochi arzători are, gândește Tu dor. Și cum îl doare suferința țăranilor, mai rău decât a lui”.
— Noroc că, dintr-o întâmplare, venind să te găsesc pe tine, întâlnii butca, continuă Iancu. Și, dacă văzui asta, poruncii să coboare preacinstitele fețe. Să-i fi văzut pe făloși ce se mai jeleau și cum cereau iertare. Slobozii pe țărani. Îi șuii în caleașcă. Și înhămai în loc fețele boierești. Acum cam osteniră…
Ajunseseră lângă butcă. Boierii și egumenul se prăbușiseră în hamuri, aproape leșinați.
— Am să-i stârpesc fără nicio milă! Și, chiar în noaptea asta le voi da foc conacelor și caselor în care locuiesc.
— Îndură-te și miluiește-te de noi, cade în genunchi în fața haiducului egumenul Filotie. Și domnul o să te binecuvânteze.
— Îndură-te de noi, urlă și Pangal, smucindu-se în hamuri, boierule șătrar!…
— Eu nu mai sunt boier șătrar. Sunt căpitan de haiduci! îi taie vorba Jianu. Hai, ridicați-vă!
— Și voi – se adresează țăranilor aflați pe jilțul căptușit cu perne de mătase al butcii – puteți trage de hățuri.
Unul dintre aceștia apucă în mâini hățurile și izbește cu biciul. Boierii se ridică. Se încordează în hamuri, gemând, și butca se urnește.
— Fiare!… Fiare turbate!… Lupi sângeroși! Asta sunt! Pământul să-i înghită!… blestemă Iancu Jianu.
— Înainte!… înainte, tâlharilor!… poruncește moșneagul.
Și butca se Urăște mai departe, legănându-se însoțită de gemetele boierilor, de pleznetele de bici ale țăranului și haiducilor.
— Drumul acesta pe care mergi tu, Iancule – îi spune Tudor, cam cu o jumătate de ceas mai târziu, pe când se găseau amândoi într-o colibă de crengi, clădită de haiduci în pădure – are, desigur, rostul lui.
— Iau înapoi boierilor ceea ce ei au răpit și le-mpart sătenilor și, mai ales, clăcașilor. Altă cale nu văd să împlinesc dreptatea.
— Și, totuși, Iancule, drumul acesta al tău mi se pare prea-ngust.
— Nu te-nțeleg ce spui. Lupta mea pentru cei necăjiți e sfântă, oriunde și oricum. Nu-m i doresc altceva decât să lecuiesc arsura nedreptății și-a suferințelor pe care le îndură bietul nostru norod.
Și asta o voi face, orice preț aș plăti.
— Nu ar fi bine să ne unim cu toții, să chibzuim mai adânc, să ne pregătim?…
— Oh, numai chibzuință și chibzuință, se necăjește Iancu. N-am inima cu zări atât de largi ca tine, pandurule. Și buba este coaptă! Trebuie să lovim!…
— Mi-a fost dat, cu puțină vreme în urmă, să cunosc un adevărat om, mai glăsuiește Tudor. Un mare cărturar transilvănean. Numele acestuia e Gheorghe Lazăr, un dascăl din Avrig, cu înaltă învățătură, nu numai teologhicească, ci încă și matematicească, inginerească și filozoficească, și nu știu de mai care. Am stat cu el de vorbă. Și de la el am învățat că, pentru a învinge, este neapărată nevoie ca să trezim poporul.
— Norodul suferă și eu îi fac dreptate, cum îmi stă în putință. Așa cum ai văzut! Dreptate haiducească!… N-am vreme să aștept!
— Iancule!… Iancule!… îmi pare rău că nu ne înțelegem și că nu crezi îndeajuns în puterea de fier a unirii…
Haiducul sprinten, cu mișcări iuți, dă la o parte perdelele de crengi ce acoperă intrarea bordeiului, și, la lumina lunii, desface o lădiță. Din lădiță scoate o fâșioară albă de pânză și un capăt de brâu.
— Iată. Atât mi-a mai rămas! îi spune el lui Tudor. Tu mă-ndemni la răbdare. Și să aștept să se lumineze norodul, așa cum te-a învățat pe tine Gheorghe Lazăr. Și să se unească? Dar cum să am răbdare? strigă haiducul, mușcându-și buzele. Cum? Atât mi-a mai rămas!…
Pandurul se apropie de Iancu și, în lumina lunii, privește fâșioara de pânză. Inima i se strânge.
— Dar bine, aceasta este o bucată din narama pe care eu i-am adus-o în dar, Ancuței, surorii tale, în ziua de Crăciun, mărturisește Tu dor. Ce s-a-ntâmplat cu ea?
— Ce s-a-ntâmplat? Ancuța, curata mea surioară, pe care ți-o hărăzisem ție de soață, mi-a fost furată, acum trei luni, de cârcsărdarul Stoica. Și tot cu acel prilej, mi-a fost ucisă mama. Capătul acesta de brâu, găsit în scrumul casei din Drăgășani, este din brâul ei…
Pandurului îi zvâcnesc tâmplele.
— Și unde se găsește Ancuța? O voi scăpa…
— Ei, vezi? Șoptește cu lacrimi în ochi haiducul. Într-o împrejurare ca aceasta nici tu, care ești stăpânirea întruchipată, nu te poți stăpâni. Atâta că Ancuța, dragă Tudore, nu știu, de scârbă, ori durere, pieri. Și am jurat să-l ucid, cu mâna mea, pe ticălosul Stoica, chiar pe mormântul ei. Al ei și-al mamei noastre, fiindcă le-ngropai în același mormânt. Așa că, vezi și tu de ce nu pot avea răbdare, nici vreme. De ce nu pot privi, ca tine, înainte, ci numai înapoi. Și nu mă mângâie decât pelinul faptei. Mă înțelegi sau nu?
Tudor oftează greu.
— Te înțeleg. Și știu ce-i sânt dator Ancuței… Și ție, că mă scăpași o dată de niște arnăuți. Cu două vieți îți rămân dator, Iancule… însă mă bucuram dacă mă-nțelegeai și tu, și, înfrângându-ți durerea, mă ajutai în ce mă străduiesc…
— Și eu mă bucuram să vii cu mine-n codru. Așa nădăjduiam.
— Drumurile noastre, oricum, duc spre același țel…
— Duc spre același țel, și, poate, mai devreme sau mai târziu, se vor încrucișa…