Hans Christian Andersen povești

Povestea unui gât de sticlă Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate. Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme. Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă. ― Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă. Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată. ― Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti… Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor. La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu. După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită. Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce. În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor. Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar. ― Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el. Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, brânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş. Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii. Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină. Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare. ― Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură. Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc. ― Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei. Tânărul a umplut iarăşi paharele. ― Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta. După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat: ― Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni. Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou. Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. „Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă.” De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură. ― Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei şi să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna. Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeaşi pe care-o zvârlise în păpuriş în toiul voioşiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară. ― Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei. Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă. Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia se duce la fund. Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său şi de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri. Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei. Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume. După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere. Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a dat seama totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într-un dulap dintr-o mare încăpere. De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere. Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu. N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-şi mai amintea nimic. „Dacă n-aş fi fost aruncată în pod, poate c-aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…” Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui. „La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?” îşi zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt. Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă: ― Au acoperit-o în aşa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart! Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoştea. Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani. „Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!” După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea. Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure. În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte. La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul. Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme. „Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă pentru mine.” Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca, din când în când, să-şi răcorească ciocul într-o farfurioară spartă. Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă. Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade. Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se rostogolea în fugă, dându-se peste cap. O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în ţăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul. Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei. ― Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică. Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă. Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul. Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor? Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră. ― Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii mi-au secat de plâns şi s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale. Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi? Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.

Hainele cele noi ale împăratului Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte. Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă. Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă. ― Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze. Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu. „Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul. ― Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el. Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale. ― Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic! Dar n-a spus că nu vede. Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.” ― Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător. ― Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult. ― Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus. Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale. Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic. ― Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.” ― E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului. Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut. ― Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. „Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?” ― Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda! Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: „O, ce frumos!”. Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. „Minunat, frumos, măreţ!”, spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale. În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata”. Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” şi aşa mai departe. „Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.” ― Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă. ― Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii. Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii. ― Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos! ― E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii. ― Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele. Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic. Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: „Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni. ― Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil. ― Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul. ― E dezbrăcat! a strigat tot poporul. Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: „Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început”. Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.

Craiasa Zapezii de Hans Christian Andersen   Povestea este împărţită în şapte povestiri (şapte capitole), fiecare cu titlul său.               „Întâia povestire, în care e vorba de o oglindă şi de cioburile ei"   Era odata un vrajitor rautacios, unul dintre cei mai rai, era chiar dracul. si vrajitorul acesta a facut o oglinda, dar nu era o oglinda ca toate oglinzile, fiindca tot ce era mai frumos si bun daca se oglindea in ea aproape ca nici nu se vedea, in schimb, tot ce era mai urat se vedea in oglinda foarte limpede si chiar mai urat decat fusese. Cele mai frumoase privelisti in oglinda parca erau spanac fiert si cei mai buni oameni erau in oglinda uraciosi sau sedeau cu capu-n jos. Fetele lor erau asa de schimonosite ca nu le puteai cunoaste si daca, de pilda, cineva, care avea o alunica pe obraz, se uita in oglinda, alunica crestea si ii acoperea tot obrazul ca o pata neagra. Dracul zicea ca asta e foarte nostim si de haz.   Cand ii trecea cuiva prin minte vreun gand bun, in oglinda se arata un ranjet, asa ca desigur dracul vrajitor se bucura de nascocirea lui. Toti cei care umblau la scoala lui de vrajitorie - fiindca trebuie sa stiti ca avea o scoala de vrajitorie - spuneau in toate partile ca s-a savarsit o minune; ziceau ca abia acuma se putea vedea cum arata intr-adevar lumea si oamenii. Umblau in toate partile cu oglinda si in curand n-a mai ramas nici o tara si nici un om pe care sa nu-i fi schimonosit oglinda aceea. intr-o buna zi s-a gandit el sa se urce si in cer cu oglinda, ca sa rada de ingeri si de Dumnezeu. Dar cu cat se urca mai sus in vazduh, cu atat oglinda tremura si se stramba si de-abia mai putea s-o tie; s-a urcat tot mai sus si mai sus si oglinda s-a strambat asa de tare si a tremurat asa de cumplit, incat i-a alunecat din maini, a cazut pe pamant si s-a spart in mii si milioane de bucati.   Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri si mai mari, fiindca unele bucati erau cat un fir de nisip si au zburat duse de vant peste tot pamantul si au intrat in ochii multor oameni si cei carora le intrau in ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gandeau acum decat sucit si intortocheat, pentru ca aceste cioburi pastrasera toate puterile rele pe care le avusese oglinda intreaga. Unii oameni s-au trezit cu cate un ciob chiar in inima si inima lor s-a prefacut deodata intr-un bulgare de gheata. Unele cioburi erau asa de mari, incat unii si altii le-au luat si au facut din ele geamuri; dar fereasca Dumnezeu sa te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau stramb si judecau nedrept. Dracul radea sa plesneasca de toate aceste nazbatii. si mai erau inca multe cioburi in lume. Vedem noi indata.          „A doua poveste, Un băieţel şi o fetiţă"   În acele vremuri tulburi, în care cioburile oglinzii vrăjite se tot împrăştiau, trăiau şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă, Kay şi Gerda, care se iubeau ca doi fraţi, fiind vecini. Cât era vreme bună, ei se jucau lângă trandafiri. Iarna era mai greu... şi ei ascultau poveşti despre Crăiasa Zăpezii, regina fluturilor albi - adică a fulgilor de nea... Într-o seară, chiar, lui Kay i s-a părut (ori a fost realitate) că însăşi Crăiasa Zăpezii a intrat la el în odaie.   Totul până într-o bună zi, când un ciob din acea oglindă blestemată îi intră lui Kay şi în ochi, şi în inimă... Vă daţi seama ce dezastru! Bietul băiat a început să vadă totul pe de-a-ndoaselea, a rupt trandafirii, nu mai asculta poveşti şi se făcuse obraznic! Micuţa Gerda suferea, nu înţelegea ce se întâmplase. Când a venit iarna, Kay şi-a legat săniuţa la o alta mai mare, ca să fie tras, cum a văzut că fac şi băieţii mai mari din oraş. Ghinionul lui: a legat-o tocmai de sania Crăiesei Zăpezii, care l-a răpit... A vrut băiatul să desprindă săniuţa, dar nu a putut. A vrut şi să spună o rugăciune, să cheme pe cineva în ajutor, dar nu-şi amintea decât tabla înmulţirii. Şi aşa s-a văzut el luat de Crăiasă. Aceasta i-a dat două sărutări pe frunte, în urma cărora copilul nu-şi mai aminti nimic, nici de ai lui, nici de trandafiri, nici de Gerda. I se părea minunată Crăiasa cea îngheţată şi rece.         A treia povestire     Gradina femeii care stia sa faca farmece         Ce s-a intamplat oare cu Gretchen cand Karl nu s-a mai intors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu stia. Baietii atata stiau ca isi legase saniuta de o sanie mare, alba, si sania aceea s-a dus catre bariera orasului. Nimeni nu stia unde-i si cei de-acasa plangeau dupa el si Gretchen plangea mai tare decat toti; toti credeau ca a murit, ca s-a inecat in raul de la marginea orasului. A fost o iarna lunga si trista.         si, in sfarsit, a sosit primavara, cu raze calde de soare.         - Karl a murit, spunea Gretchen.         - Noi nu credem c-a murit, au spus razele de soare.         - A murit, a spus ea randunelelor.         - Nu credem ca a murit! au zis ele, si de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut. intr-o dimineata ea s-a gandit:         - Am sa-mi pun pantofii cei noi, rosii, pe care Karl inca nu i-a vazut, si am sa ma duc la rau sa-l intreb daca stie ceva de dansul. Era devreme de tot. Gretchen a sarutat-o pe bunica-sa care mai dormea, si-a pus pantofiorii cei rosii si s-a dus singurica la rau si l-a intrebat:         - E adevarat ca mi-ai luat prietenul cu care ma jucam? Uite, iti dau pantofii mei cei rosii, numai sa mi-l dai inapoi pe Karl. Valurile faceau parca niste semne ciudate. si Gretchen si-a scos pantofii la care tinea mai mult decat la orice si i-a aruncat in apa; pantofii insa au cazut prea aproape si valurile i-au adus la mal. Ai fi zis ca raul nu voia sa ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut ca n-a aruncat pantofiorii destul de departe si atunci s-a suit intr-o luntre care era legata in papuris, s-a dus pana la capatul ei si a aruncat pantofii in apa. Luntrea insa nu era legata bine si, cand fetita s-a repezit sa arunce pantofii, s-a desprins de tarm si a pornit pe apa. Gretchen, cand a vazut asa, a vrut sa se intoarca si sa sara pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe si pornise pe rau in jos.         Gretchen s-a speriat si a inceput sa planga, dar cine s-o auda decat vrabiile, dar vrabiile nu puteau s-o traga la tarm, si atunci, ce sa faca si ele, zburau de-a lungul malului si ciripeau vrand parca s-o mangaie: "Uite-aici suntem, aici, aici!" Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai in ciorapi; pantofii ei cei rosii veneau pe apa dupa luntre, dar nu puteau s-o ajunga, fiindca luntrea mergea mai iute.         Frumos era pe maluri, flori mandre, copaci batrani si pasuni cu oi si vaci, dar nici tipenie de om!         - Poate ca raul ma duce la Karl, se gandea Gretchen si gandindu-se asa i-a mai venit inima la loc. S-a ridicat si a inceput sa se uite la malurile verzi. A mers ea cat a mers si a ajuns cu luntrea la o livada de ciresi si in mijlocul livezii era o casuta cu ferestre rosii si albastre. Casuta era acoperita cu paie si la usa stateau doi soldati de lemn cu pusca la umar.         Gretchen a strigat la ei; credea ca-s vii; dar ei, bineinteles, n-au raspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de tarm; raul o impingea intr-acolo. Gretchen a strigat mai tare si atunci a iesit o baba, sprijinindu-se intr-o carja. Avea o palarie mare de soare zugravita cu flori.         - Saracuta de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu in luntre si ai pornit singura pe apa, in lumea larga?       si baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu carja, a tras-o la mal si a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetita era vesela ca a ajuns iar pe uscat, dar se si temea putintel de baba. Aceasta a zis:         - Și acuma spune-mi si mie cine esti si de unde vii? Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dadea din cap si zicea numai "Hm, hm!". si cand Gretchen a ispravit de povestit si a intrebat-o daca nu l-a vazut cumva pe Karl, baba a raspuns ca n-a trecut pe-acolo, dar ca are sa vie el, sa se uite la flori, ca-s mai frumoase decat toate cartile cu poze si fiecare din ele stie cate o poveste. si baba a luat-o pe Gretchen de mana si s-a dus cu ea in casa si a incuiat usa dupa ce au intrat.         Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau rosii, albastre si galbene. O lumina tare ciudata patrundea prin ele. Pe masa era o farfurie mare plina de cirese frumoase si Gretchen s-a asezat si a mancat cirese cate a vrut, fiindca avea voie sa manance cat ii place. Pe cand manca, baba a pieptanat-o cu un pieptene de aur si parul s-a carliontat si a capatat o stralucire minunata, si chipul fetitei, rotund si bucalat, era ca trandafirul.         - De mult mi-am dorit o fetita dragalasa, asa ca tine, a spus baba. Ai sa vezi ce bine avem sa ne impacam noi impreuna! si tot pieptanandu-i baba parul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindca baba facea farmece, dar nu era o vrajitoare rea. Vrajea numai asa, ca sa-si treaca vremea si sa traiasca multumita. si ar fi vrut sa ramana Gretchen la dansa, fiindca ii placea fetita. De aceea s-a dus in gradina, a palit cu carja toti trandafirii cati erau pe-acolo si toti au cazut si-au intrat in pamant, si acuma nici nu se mai cunostea pe unde fusesera. Pasamite baba se temea ca Gretchen, cand are sa vada trandafirii, are sa se gandeasca la trandafirii ei de-acasa si atunci are sa-si aduca aminte de Karl si are sa fuga.         Dupa asta, baba a dus-o pe Gretchen in gradina. Ce mireasma si ce frumusete era aici! Toate florile de pe lume si din toate anotimpurile le gaseai aici inflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasa.         Gretchen a sarit in sus de bucurie si s-a jucat prin gradina pana seara, cand soarele s-a lasat dupa ciresi; apoi s-a culcat intr-un pat cu perne de matase rosie, brodate cu toporasi, si a dormit si a visat tot visuri frumoase, cum viseaza numai o craiasa in ziua nuntii.         A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin gradina cat a vrut. Asa a trecut multa vreme. Gretchen cunostea acuma fiecare floare, dar, desi era o multime, ei i se parea ca lipseste una. Care anume nu stia. Iata insa ca intr-o buna zi sa uitat mai bine la palaria de soare pe care o purta baba si care era zugravita cu flori, si a vazut printre florile zugravite si un trandafir, care era mai frumos decat toate celelalte. Baba uitase sa stearga de pe palaria ei trandafirul atunci cand surghiunise in pamant trandafirii din gradina. Dar, ce sa-i faci, asa-i intotdeauna cand nu bagi bine de seama!         - Cum? a spus Gretchen. Sa nu fie oare aici nici un trandafir? si s-a dus repede in gradina, si a cautat in toate straturile, dar n-a gasit nici un trandafir. si atunci s-a asezat jos si a inceput sa planga; si lacrimile ei au cazut tocmai pe locul unde fusese ingropata o tufa de trandafir, si cand lacrimile calde au udat tarana, tufa a iesit deodata din pamant, tot asa de inflorita ca atunci cand fusese ingropata. Gretchen a imbratisat trandafirul, a sarutat florile si s-a gandit la trandafirii ei frumosi de-acasa si la Karl.         - De ce m-am oprit eu oare aici? a spus fetita. Eu voiam sa-l caut pe Karl. Voi stiti unde-i? a intrebat ea trandafirii. Ce credeti, a murit?         - Nu, n-a murit, au spus trandafirii. Noi am fost in pamant si in pamant sunt toti mortii, dar Karl nu-i printre ei.         - Va multumesc de ce mi-ati spus! a zis Gretchen si s-a dus la celelalte flori, s-a uitat in potirul fiecareia din ele si a intrebat: nu stiti unde-i Karl? Dar florile se incalzeau la soare si visau la ce le placea lor sa viseze si nici una nu stia ce-i cu Karl.         - Degeaba mai intreb florile, si-a raspuns Gretchen. Ele stiu numai ce se intampla cu dansele si de altceva habar n-au! si Gretchen si-a pus poalele in brau, ca sa poata sa mearga mai repede, si a luat-o la fuga pana in fundul gradinii. Portita era inchisa, dar ea a apasat pe clanta ruginita si clanta s-a ridicat, portita s-a deschis si Gretchen a pornit in lumea larga, desculta cum era. S-a uitat de cateva ori inapoi, dar n-o urmarea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge si s-a asezat pe un bolovan si cand s-a uitat imprejur a vazut ca nu mai era vara, era toamna tarziu; in gradina babei, in care era mereu cald si erau flori din toate anotimpurile, nu puteai sa-ti dai seama cum trece vremea.         - Doamne, cum am mai intarziat! a spus Gretchen. Uite ca-i toamna, nu mai pot sa zabovesc! Si s-a ridicat si a pornit iar la drum. Vai, piciorusele ei erau obosite si zgariate! De jur imprejur era urat si frig. Crengile pletoase ale salciilor erau galbene si frunzele cadeau smulse de vant si numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. si cand Gretchen a incercat sa manance din ele, i-au facut gura punga de acre ce erau. Trist si urat era in lumea larga!      „A patra poveste, Prinţul şi prinţesa"   Tot mergând, Gerda întâlneşte un cioroi vorbăreţ (desigur, şi păsările vorbesc în poveşti, nu numai florile). Ea îi spune povestea ei, iar cioroiul crede că l-a găsit pe Kay, pentru că prinţesa din ţara lor a căutat un soţ deştept, care să nu fie intimidat de fala palatului, şi a găsit un băiat care pare să semene tocmai cu Kay. Iubita cioroiului, o cioară de la palat, o ajută pe Gerda să pătrundă pe furiş la palat, să vadă cu ochii ei pe tânărul cel deştept. Numai că... nu era Kay. Gerda se împrieteni cu prinţul şi cu prinţesa (care au iertat ciorile pentru că au adus o necunoscută în palat) şi le spuse povestea ei. Ciorile au fost avansate în rang (cu dreptul de a primi toate firimiturile de la masă), şi nu au vrut să zboare libere... Iar Gerda a plecat mai departe, în lume, încărcată de daruri, cu ghetuţe noi şi cu o caleaşcă din aur plină de dulciuri... Cu tristeţe a plecat Gerda de la acei oameni buni şi de la acele ciori bune.   A cincea povestire Fetita de talhar         Au intrat intr-o padure deasa, dar caleasca stralucea ca o facla. in padure erau talhari; cum au vazut caleasca, au si venit.         - E de aur! E de aur! au strigat talharii si s-au repezit, au apucat caii de darlogi, au omorat pe vizitiu si pe valeti si au scos-o pe Gretchen din caleasca.         - E grasuta si draguta, hranita numai cu miez de nuca, a spus o baba, nevasta unui talhar; avea par pe obraz si niste sprancene stufoase, care-i atarnau pana peste ochi. E chiar ca un miel gras! Trebuie sa fie foarte gustoasa! si baba si-a scos cutitul; era un cutit ascutit tare si lucios, de te-nfiorai numai cand te uitai. Dar chiar in clipa aceea baba a scos un tipat, fiindca fetita ei, pe care o purta in spate si care era grozav de obraznica si de rea, a muscat-o de ureche.         - Afurisita ce esti! a strigat baba de durere si a uitat s-o taie pe Gretchen.         - Las-o, ca vreau sa ma joc cu ea! a spus fetita de talhar. Am sa-i iau mansonul si hainutele si are sa doarma cu mine. si a mai muscat-o o data pe muma-sa asa de tare ca talharoaica a sarit in sus si s-a invartit de cateva ori de durere. si toti talharii radeau si spuneau:         - Ia uite-o cum joaca cu fiica-sa in spate!         - Vreau sa ma urc in caleasca, a spus fetita de talhar si au trebuit sa-i faca pe plac, fiindca era rasfatata si incapatanata. S-au urcat amandoua in caleasca si s-au infundat in padure. Fetita de talhar era de-o varsta cu Gretchen, dar mai voinica, mai spatoasa, mai negricioasa. Ochii ii erau negri si parca mahniti. A luat-o de mijloc pe Gretchen si i-a spus:         - Eu nu vreau sa te omoare pana nu m-oi supara eu pe tine! Dar tu esti printesa, nu?         - Nu, a raspuns Gretchen, si i-a povestit tot ce i se intamplase si cat de mult tinea ea la Karl. Fetita de talhar s-a uitat ganditoare la ea, a dat usor din cap si a spus:         - Nu, nu trebuie sa te omoare chiar daca m-oi supara pe tine, ca, daca m-oi supara, te omor eu! si i-a sters lui Gretchen lacrimile si si-a bagat mainile in mansonul lui Gretchen, care era calduros si moale. Caleasca s-a oprit. Erau acuma in curtea unui castel de talhari care era darapanat de sus pana jos. Peretii erau sparti si prin gauri intrau si ieseau in zbor corbi si ciori, iar niste dulai voinici ca ar fi putut inghiti si un om sareau in toate partile, dar nu latrau fiindca n-aveau voie.         In sala cea mare a castelului, veche si afumata, in mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca pana in tavan si trebuia sa-si gaseasca singur un loc pe unde sa iasa. Pe foc era un cazan mare cu supa si cativa talhari frigeau la frigare iepuri si iepuri de casa.         - Noaptea asta ai sa dormi cu mine si cu pasarile mele, spuse fetita de talhar. Dupa ce au mancat, s-au dus intr-un colt unde era un maldar de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe niste stinghii, erau peste o suta de porumbei care parca dormeau, dar toti au tresarit cand au venit fetitele.         - Ai mei sunt toti, a zis fetita de talhar si a luat un porumbel de picioare si l-a scuturat pana cand a inceput sa dea din aripi.         - Saruta-l, a strigat ea catre Gretchen si a lovit-o in obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii salbatici, a mai zis ea si a aratat o gaura in zid, cu niste bete infipte in chip de gratii. Sunt doi si trebuie sa-i tin inchisi, ca altfel zboara. si uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag. si trase de coarne pe un ren care statea legat intr-un colt, cu o zgarda de fier la gat.         - Si pe el trebuie sa-l tinem strans, ca altfel o ia la fuga. in fiecare seara inainte de culcare il gadil cu cutitul si i-i frica grozav. si fetita scoase un cutit lung dintr-o crapatura a zidului si il dezmierda usurel pe ren cu cutitul pe gat. Bietul ren a inceput sa dea din picioare si fetita de talhar a ras si a luat-o pe Gretchen in pat cu ea.         - Tu dormi cu cutitul in mana? a intrebat-o Gretchen uitandu-se cam ingrijorata la cutit.         - Întotdeauna dorm cu cutitul, a raspuns fetita de talhar. Niciodata nu stii ce se poate intampla si acuma ia spune-mi, din nou, cum a fost cu Karl si de ce-ai plecat tu in lumea larga? Gretchen i-a povestit iar cum a fost si porumbeii salbatici uguiau in colivie si ceilalti porumbei dormeau. Fetita de talhar cu o mana a luat-o dupa gat pe Gretchen, iar cu cealalta tinea strans cutitul; n-a trecut mult si a adormit si a inceput sa sforaie. Gretchen insa nu putea inchide ochii si se tot gandea: "Oare ce-o sa se mai intample cu ea, au s-o omoare, au s-o lase sa traiasca?" Talharii sedeau langa foc, beau si cantau si talharoaica se dadea de-a tumba. Era o priveliste groaznica pentru biata fetita. si deodata, porumbeii salbatici au inceput sa vorbeasca:         - U-gu-gu, u-gu-gu! L-am vazut pe Karl. Sania i-o tragea o gaina alba si el sedea in trasura Craiesei Zapezii; Craiasa a trecut pe deasupra padurii cand eram pui si sedeam in cuib; a suflat inspre noi si toti ceilalti au murit, numai noi am ramas. U-gu-gu, u-gu-gu!         - Ce tot vorbiti acolo? a strigat la ei Gretchen. incotro se ducea Craiasa Zapezii? Mai stiti ceva de dansa?         - Noi credem ca s-a dus in Laponia, fiindca acolo-i mereu zapada si gheata. intreaba pe renul acela care e legat.         - Da, acolo-i zapada multa si e strasnic de frumos, a spus renul. Acolo poti sa alergi si sa zburzi cat iti place, acolo isi are Craiasa Zapezii cortul ei de vara, da' palatul ei e departe, tocmai catre Polul Nord, pe o insula careia ii zice Spitzbergen.         - O, saracul Karl! a oftat Gretchen.         - Da' mai astampara-te odata, a strigat fetita de talhar, ca acusi bag cutitul in tine! A doua zi dimineata Gretchen i-a spus tot ce vorbisera porumbeii salbatici. Fetita de talhar s-a gandit o clipa, apoi a dat din cap si a zis:         - Tot una-i! Tot una-i! Tu stii unde-i Laponia? a intrebat ea pe ren.         - Cine sa stie daca n-oi sti eu? a raspuns renul si ochii i-au scanteiat. Doar eu acolo m-am nascut si am crescut si acolo am zburdat pe zapada.         - Uite ce zic eu, spuse Gretei fetita de talhar. Acum toti ai nostri au plecat, numai mama a ramas acasa. Pe la amiaza, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe urma adoarme. si vedem noi ce-i de facut. Fetita de talhar a sarit din pat, a luat-o pe mama-sa de dupa gat, a tras-o de barba si i-a spus: "Buna dimineata, capra batrana ce esti!" Mama-sa i-a dat cateva bobarnace de i s-a invinetit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. Dupa ce mama-sa a tras zdravan din sticla si a adormit, fetita de talhar s-a dus la ren si i-a spus:         - Îmi place grozav sa te dezmierd pe gat cu cutitul, ca esti caraghios cand te dezmierd si azvarli din picioare, dar acuma trebuie sa-ti dau drumul. Am sa tai franghia si ai sa pleci in Laponia. Da' sa te duci drept acolo si s-o iei pe fetita asta in spate si s-o duci la palatul in care sta Craiasa Zapezii si unde e prietenul fetitei. Cred c-ai ascultat ce spunea, ca a vorbit destul de tare si tu ai ascultat. Renul a sarit in sus de bucurie. Fetita de talhar a luat-o pe Gretchen si a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului si i-a dat si o pernuta sa si-o puna dedesubt.         - De frig n-are sa-ti fie prea frig, ca ai pantofii imblaniti, dar mansonul ti-l iau eu, ca-mi place. Da-ti dau, uite, manusile mamei. is mari, ca-ti ajung pana la coate, ia pune-le! Acuma ai niste maini chiar ca mama. Gretchen a inceput sa planga de bucurie.         - Nu-mi place ca plangi, a spus fetita de talhar. Acuma trebuie sa fii vesela. Uite, iti dau doua paini si o bucata de sunca, ca sa ai pe drum. A legat de spinarea renului sunca si painea, pe urma a deschis usa si a chemat inauntru dulaii, apoi a taiat franghia cu cutitul ei cel bine ascutit si i-a spus renului:         - Pleaca repede si ai grija de fetita! Gretchen a intins catre ea mainile cu manusile pana la coate si si-a luat ramas-bun si renul a luat-o la fuga peste rape si prin ponoare, prin padurea cea mare, pe campii si ape inghetate. Lupii urlau si corbii croncaneau. si pe cer parca se intindeau niste perdele luminoase.         - Asta-i Aurora Boreala, a spus renul; ia uite cum straluceste! si a inceput sa alerge si mai repede. si asa au mers ei ziua si noaptea fara sa opreasca. si cand painea si cu sunca s-au ispravit, au ajuns si ei in tara Laponilor.      „A şasea poveste. Lapona şi finlandeza"             Gerda a ajuns cu renul la casa unei lapone, care i-a dat un mesaj pe o bucată de peşte uscat, pentru o finlandeză, ce locuia mai aproape de conacul Crăiesei Zăpezilor. Finlandeza i-a primit în casa ei, unde era cald, cald, iar ea le ştia pe toate: ştia unde e Kay şi că are un ciob de oglindă în inimă şi praf de oglindă fermecată în ochi. Finlandeza a apreciat puterea Gerdei, care vine din inima ei curată şi pură, încât o ajută pe cale şi oamenii, şi animalele, şi plantele. Apoi i-a poruncit renului să o ducă pe fetiţă până la grădina Crăiesei Zăpezilor şi să o lase acolo. Ei, dar Crăiasa Zăpezii era păzită de o armată de... fulgi uriaşi, cu diferite forme, care o înspăimântau pe fetiţă (care acum era desculţă în zăpadă...). Atunci ea a spus o rugăciune, şi din răsuflarea ei s-au format îngerași care au luptat cu fulgii şi cu frigul. Fetiţa avea acum calea liberă şi nu mai degera.     A saptea povestire In care e vorba de palatul Craiesei Zapezii si despre ce s-a intamplat acolo         Peretii palatului erau facuti din zapada viscolita, ferestrele si usile din vanturi vijelioase; erau peste o suta de incaperi, toate asa cum le alcatuia zapada; cea mai mare era asa de intinsa ca puteai sa mergi cateva ceasuri prin ea de la un capat la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreala si erau goale, ghetoase, reci si sclipitoare. Aici nu era niciodata vreo petrecere, nici macar un bal de ursi la care vijelia sa cante si ursii albi sa mearga in doua picioare si sa joace, nici macar o sindrofie de domnisoare vulpi argintii; in palatul Craiesei Zapezii era pustiu si frig. Aurora Boreala se deslusea atat de bine incat ii puteai numara perdelele de lumina. in mijlocul acestei sali nemarginite si pustii era un lac inghetat care se sfaramase in mii de bucati, dar bucatile semanau intre ele asa de tare incat era o adevarata minunatie. in mijlocul lacului sedea Craiasa Zapezii, cand era acasa, si atunci zicea ca sade pe oglinda intelepciunii si ca aceasta oglinda e cea mai buna din lume.         Karl era vanat de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simtea ca i-i frig fiindca Craiasa Zapezii ii luase cu o sarutare simtul frigului si inima lui era ca un bulgare de gheata. Acuma se juca; lua bucati de gheata netede ca niste tablite si alcatuia cu ele tot felul de figuri, asa cum se joaca la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era insa asa-zisul joc de gheata al intelepciunii. in ochii lui figurile de gheata erau frumoase si de foarte mare insemnatate si asta din pricina ciobului de gheata pe care il avea in ochi. Aseza bucatile de gheata in asa fel incat sa formeze un cuvant, dar niciodata nu izbutea sa formeze cuvantul pe care il voia si care era "vesnicia". Craiasa Zapezii ii spusese asa:         - Daca izbutesti sa formezi cuvantul acesta, atunci ai sa fii stapan pe tine insuti si eu am sa-ti daruiesc lumea intreaga si o pereche de patine noi. Dar Karl nu putea sa formeze cuvantul.         - Ma duc in tarile calde, a spus Craiasa Zapezii. Vreau sa ma uit in caldarile cele negre. Caldarile cele negre erau muntii Etna si Vezuviu, care scuipa flacari.         - Am sa-i mai inalbesc putin si asta nu-i rau, ba chiar e bine pentru lamai si struguri. Și Craiasa Zapezii a plecat in zbor si Karl a ramas singur in sala cea mare de gheata, intinsa cat vedeai cu ochii si pustie. Se uita la bucatile de gheata si se tot gandea si ii trosnea capul de atata gandire. si cum statea neclintit si teapan, ai fi crezut ca-i si el un sloi de gheata.         În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat si a intrat pe poarta. Vanturi taioase au intampinat-o. Ea a spus o rugaciune si vanturile indata au stat pe loc si s-au culcat si ea a intrat in salile palatului, mari, goale si reci. si deodata l-a zarit pe Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de dupa gat, l-a strans in brate si i-a spus:         - Karl! Bine ca te-am gasit! Karl insa sedea nemiscat, teapan si rece. Gretchen a inceput sa planga si lacrimile ei fierbinti au cazut pe pieptul lui, au patruns pana la inima si au topit bulgarele de gheata si au mistuit ciobul de oglinda. El s-a uitat la dansa si ea a inceput sa cante:                         Ce frumosi sunt trandafirii                         si cad prada ofilirii!                         Traiul nostru e mai bun,                         Ca-nflorim si la Craciun!         Cand a auzit cantecul, Karl a izbucnit in plans si lacrimile cand au curs au luat cu ele si aschia de oglinda din ochi si atunci el a cunoscut-o si a strigat plin de bucurie:         - Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atata vreme? si eu unde am fost? Și s-a uitat imprejurul lui.         - Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu! Și s-a lipit de Gretchen si ea plangea si radea de bucurie. Era asa de frumos incat pana si bucatile de gheata jucau de bucurie si dupa ce s-au saturat de jucat s-au asezat iar jos si au alcatuit tocmai cuvantul de care spusese Craiasa Zapezii ca daca are sa-l formeze Karl el are sa ajunga stapan pe sine insusi, iar ea are sa-i dea lumea intreaga si o pereche de patine noi.         Gretchen l-a sarutat pe obraji si obrajii s-au facut rosii; l-a sarutat pe ochi si ochii au stralucit ca si ai ei; i-a sarutat mainile si picioarele si el s-a inzdravenit si s-a inviorat. Acuma, Craiasa Zapezii avea sa se intoarca acasa, avea sa gaseasca dezlegarea lui de vraja scrisa cu bucati sclipitoare de gheata.         Cei doi copii s-au luat de mana si au iesit din palat. Au inceput sa vorbeasca de bunica si de trandafirii din streasina; si pe unde mergeau ei, vanturile nu mai bateau si iesea soarele. Cand au ajuns la copacelul cu poame rosii, renul era acolo si-i astepta. Cu el era si un ren mai tanar, cu ugerul plin, si renul acela le-a dat copiilor lapte cald si i-a sarutat pe frunte. si renii i-au luat apoi in spate pe copii si i-au dus la casuta finlandezei si aici s-au incalzit bine si pe urma i-a dus la casuta laponei. Lapona, in vremea asta, le facuse hainute noi si le dresese sania.         Cei doi reni si cu lapona i-au dus pe copii pana la hotarele tarii. Acolo unde incepea iarba, copiii si-au luat ramas-bun de la lapona si de la reni. Pasarile cantau si copacii erau inmuguriti. si deodata au vazut in fata lor o fetita calare pe un cal frumos, pe care Gretchen il cunostea (fusese inhamat la caleasca de aur). Fetita purta o caciulita rosie si avea pistoale la brau. Era fetita de talhar; se saturase de stat acasa si plecase acum in lumea larga, mai intai catre miazanoapte si dupa aceea avea de gand sa ajunga si prin alte parti ale lumii. A cunoscut-o indata pe Gretchen si Gretchen pe ea si amandoua s-au bucurat grozav.         - Te pricepi strasnic sa cutreieri lumea!, i-a spus ea lui Karl. Dar oare meriti tu sa umble cineva dupa tine si sa te caute tocmai la capatul pamantului? Gretchen a batut-o usurel pe obraz si a intrebat-o ce fac printul si printesa.         - Au plecat in strainatate, a raspuns fetita de talhar.         - Da' cioroiul? a intrebat Gretchen.         - Cioroiul a murit. si draguta lui cea domestica, acum o vaduva, si-a legat o ata neagra de picior si plange dupa el. Dar ia spune, tu ce-ai facut si cum l-ai gasit? Gretchen si Karl i-au povestit tot.         Fetita de talhar i-a luat pe amandoi de mana si le-a spus ca, atunci cand are sa treaca prin orasul lor, are sa vie pe la ei si dupa aceea a pornit iar in lumea larga. si Karl si Gretchen au plecat si ei mai departe, mana-n mana, si pe unde ajungeau era primavara cu iarba verde si cu flori. si deodata au zarit turnurile unui oras: era chiar al lor. Au intrat in oras si au ajuns acasa la bunica si s-au urcat in odaita, unde toate erau la locul lor, ca altadata. Ceasornicul spunea "tic-tac" si aratatoarele se miscau. Dar cand au intrat pe usa au vazut ca acuma erau mari, oameni in toata firea. Trandafirii din streasina erau infloriti si langa trandafiri erau scaunelele pe care stateau cand erau copii. Karl si cu Gretchen s-au asezat fiecare pe scaunelul lui, tinandu-se de mana. Maretia rece si pustie din palatul Craiesei Zapezii o uitasera ca pe un vis apasator. Bunica sedea la soare si citea: "Daca nu veti fi cum sunt copiii, nu veti vedea imparatia cerurilor".         Karl si Gretchen s-au uitat unul la altul si deodata au inteles cantecul cel vechi:                         Ce frumosi sunt trandafirii                         si cad prada ofilirii!                         Traiul nostru e mai bun,                         Ca-nflorim si la Craciun!         Erau acuma amandoi oameni in toata firea si totusi copii, copii in inimile lor; si acum venise vara, vara calda si binefacatoare.       Ascutati povestea audio aici............https://latimp.eu/craiasa-zapezii-de-hans-christian-andersen-povesti-audio-copii-partea-a-ii-a/

Crăiasa zăpezii Sapte povestiri     Întâia povestire, în care e vorba de o oglindã si de niste cioburi     Sã începem sã povestim; si cum vom ajunge la sfârsit, avem sã stim mai mult decât stim acuma. Era odatã un vrãjitor rãutãcios, unul dintre cei mai rãi, era chiar dracul. si vrãjitorul acesta a fãcut o oglindã, dar nu era o oglindã ca toate oglinzile, fiindcã tot ce era mai frumos si bun dacã se oglindea în ea aproape cã nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindã foarte limpede si chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelisti în oglindã parcã erau spanac fiert si cei mai buni oameni erau în oglindã urâciosi sau sedeau cu capu-n jos. Fetele lor erau asa de schimonosite cã nu le puteai cunoaste si dacã, de pildã, cineva, care avea o alunicã pe obraz, se uita în oglindã, alunica crestea si îi acoperea tot obrazul ca o patã neagrã. Dracul zicea cã asta e foarte nostim si de haz.   Când îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindã se arãta un rânjet, asa cã desigur dracul vrãjitor se bucura de nãscocirea lui. Toti cei care umblau la scoala lui de vrãjitorie – fiindcã trebuie sã stiti cã avea o scoalã de vrãjitorie – spuneau în toate pãrtile cã s-a sãvârsit o minune; ziceau cã abia acuma se putea vedea cum aratã într-adevãr lumea si oamenii. Umblau în toate pãrtile cu oglinda si în curând n-a 5 mai rãmas nici o þarã si nici un om pe care sã nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o bunã zi s-a gândit el sã se urce si în cer cu oglinda, ca sã râdã de îngeri si de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în vãzduh, cu atât oglinda tremura si se strâmba si de-abia mai putea s-o tie; s-a urcat tot mai sus si mai sus si oglinda s-a strâmbat asa de tare si a tremurat asa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a cãzut pe pãmânt si s-a spart în mii si milioane de bucãti.   Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri si mai mari, fiindcã unele bucãti erau cât un fir de nisip si au zburat duse de vânt peste tot pãmântul si au intrat în ochii multor oameni si cei cãrora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit si întortocheat, pentru cã aceste cioburi pãstraserã toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagã. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob chiar în inimã si inima lor s-a prefãcut deodatã într-un bulgãre de gheatã. Unele cioburi erau asa de mari, încât unii si alþii le-au luat si au fãcut din ele geamuri; dar fereascã Dumnezeu sã te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau strâmb si judecau nedrept. Dracul râdea sã plesneascã de toate aceste nãzbâtii. Si mai erau încã multe cioburi în lume. Vedem noi îndatã.           A doua povestire Un bãietas si o fetitã   În orasul cel mare, în care sunt atâþia oameni si atâtea case si n-au toti loc unde sã-si facã o grãdinã si de aceea cei mai mulþi trebuie sã se multumeascã cu flori în glastre, erau si doi copii sãrmani, care aveau o grãdinã putin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate si sorã, dar se iubeau între ei ca si cum ar fi fost. Pãrintii lor locuiau în douã mansarde 6 din cele douã case alãturate si care erau asa de apropiate una de alta încât stresinile mai cã se atingeau si cum ferestrele erau fatã în fatã puteai sã treci de la o locuintã la cealaltã.   Pãrintii puseserã fiecare în streasinã câte o cutie mare de lemn umplutã cu pãmânt si sãdiserã legume si verdeþuri de care aveau nevoie la gãtit si mai sãdiserã si câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie si înflorea frumos. Pe urmã, ce s-au gândit ei, sã puie cutiile de-a curmezisul peste streasinã, asa cã acuma aproape cã ajungeau de la o fereastrã la cealaltã si erau ca douã straturi. Pãstãile de mazãre atârnau peste marginile cutiilor si trandafirii îsi întindeau crengile pe deasupra si se împreunau fãcând o boltã de flori si frunze. Cum cutiile erau foarte înalte si copiii stiau cã nu trebuie sã se urce pe ele, aveau voie câteodatã sã se coboare pe fereastrã si sã stea pe scãunele între cutii, la umbra trandafirilor, si sã se joace.   Iarna petrecerea asta se isprãvea. Geamurile erau îngheþate. Copiii însã încãlzeau pe sobã bãnuti de aramã, îi lipeau de geamurile înghetate si deodatã se ivea un rotocol strãveziu si prin rotocol se uita, de la fiecare fereastrã, câte un ochi drãgãlas si blând; erau bãietasul si fetita. Pe el îl chema Karl si pe ea Gretchen. Vara fãceau numai un pas si erau unul lângã altul, iarna însã trebuiau sã coboare si sã urce pe o multime de scãri si afarã ningea. – Au început sã roiascã albinele cele albe – zicea bunica. – Au si o reginã?, întrebã bãietasul, fiindcã stia cã albinele cele adevãrate au o reginã. – Da, au – spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu stã mult pe pãmânt, se urcã iar în norii cei negri. Noaptea, ea porneste în zbor pe strãzi si se uitã pe fereastrã în casã si atunci geamurile îngheaþã si se fac flori de zãpadã pe la ferestre. – Da, da, am vãzut – ziceau copiii, si acuma stiau cã e adevãrat ce spunea bunica. – Crãiasa Zãpezii vine si pe la noi?, a întrebat odatã fetita. – Atâta-i trebuie, sã vie – a rãspuns bãietasul – cã o pun pe sobã si îndatã se topeste. Bunica l-a mângâiat pe pãr si a început o altã poveste. Seara, înainte de culcare, când era pe jumãtate dezbrãcat, Karl s-a dus la fereastrã, s-a urcat pe un scaun si s-a uitat prin rotocolul de pe geam.   Afarã începuse sã ningã si un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut pânã s-a prefãcut într-o femeie îmbrãcatã cu o rochie albã, care parcã era þesutã din mii si mii de fulgi de zãpadã.   Femeia era frumoasã si gingasã, dar era de gheaþã, de gheaþã sclipitoare, si totusi era vie; ochii îi strãluceau ca douã stelute, dar nu stãteau o clipã locului. Femeia a dat din cap si a fãcut un semn cu mâna cãtre fereastrã. Bãietasul s-a speriat si s-a dat jos de pe scaun si i s-a pãrut cã la geam bate din aripi o pasãre mare. A doua zi a fost senin si ger. Si dupã aceea n-a mai trecut mult si a venit primãvara; era cald, copacii au început sã înverzeascã, rândunelele au sosit si si-au fãcut cuiburi, fereastra era mereu deschisã si copiii sedeau iar în grãdinita lor de pe streasinã.   Trandafirii au înflorit. Fetita învãtase un cântec în care era vorba de trandafiri si când îl cânta, ea se gândea la trandafirii ei si l-a învãtat si pe bãietas si cântau acuma amândoi: Ce frumosi sunt trandafirii Si cad pradã ofilirii! Traiul nostru e mai bun, Cã-nflorim si la Crãciun! Si copiii se tineau de mânã, sãrutau trandafirii si se uitau la cerul senin. Ce frumos e vara când trandafirii înfloresc! Karl si Gretchen se uitau într-o carte cu animale si pãsãri; ceasul de la bisericã tocmai bãtea cinci, când deodatã bãietasul spuse: – Au! M-a lovit ceva în piept! Si mi-a intrat ceva în ochi! Fetita l-a luat de dupã gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic. – Mi se pare cã s-a dus – a spus el.   Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mãrunt din oglinda cea fermecatã care schimonosea si urâtea tot ce era frumos si bun, iar tot ce era rãu si urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, asa cum era, si orice cusur iesea la ivealã.   Bietului Karl îi intrase în inimã un ciob si, în curând, inima lui avea sã fie ca un bulgãre de gheatã. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul rãmãsese în inimã. – De ce plângi?, a întrebat-o el pe fetitã. Vai, ce urâtã esti când plângi! N-am nimic, nu vezi? – Phu! – a strigat el deodatã – uite, trandafirul acela e mâncat de viermi si celãlalt de colo e strâmb si botit! Urâti mai sunt trandafirii ãstia! Ca si cutia în care stau! Si a dat cu piciorul în cutie si a rupt un trandafir. – Vai! Karl, ce faci?, a strigat fetiþa si când a vãzut-o asa de speriatã, bãietasul a mai rupt un trandafir si a intrat în casã si a lãsat-o pe Gretchen singurã. Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus cã asta-i pentru copiii de tâtã.   Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacã-i adevãrat. Pe urmã îsi punea ochelarii bunicãi si vorbea ca ea; o îngâna foarte bine si toþi râdeau. În scurtã vreme a ajuns sã imite în vorbã si în miscãri pe toti vecinii. Imita mai cu seamã tot ce era urât si caraghios la fiecare. Lumea zicea: „Bãiatul e foarte destept!“ Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimã si tot din pricina asta o necãjea si o strâmba si pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul. Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseserã, erau jocuri chibzuite. Odatã, iarna, pe când afarã ningea, Și-a întins poala surtucului, ca sã prindã câtiva fulgi, apoi a luat o lupã si a spus fetitei: – Ia uitã-te prin sticla asta, Gretchen. Fetita s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare si semãna cu o floare sau cu o stea în sase colþuri, era foarte frumos. – Vezi ce mestesugiti sunt?, a spus Karl. Sunt mai frumosi decât florile adevãrate si nu-i nici o gresealã în ei, sunt fãcuti cu o potrivealã anumitã; pãcat numai cã se topesc! Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o sãniutã în spate si cu mãnusi groase în mânã si i-a spus Gretei: – Mi-au dat voie sã mã dau cu sãniuþa în piatã, unde se dau si ceilalþi bãieti. În piatã, bãierii îsi prindeau uneori sãniuta de câte o cãrutã si se duceau asa o bucatã de drum.   Era minunat. De data asta a trecut pe acolo si o sanie mare, vopsitã cu alb, si în sanie sedea cineva înfãsurat într-o blanã albã si cu o cãciulitã albã pe cap. Sania a fãcut de douã ori înconjurul pieþei si Karl, când a vãzut cã vine iar, si-a prins repede sãniuta de ea si a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede si mai repede si a cotit într-o ulitã alãturatã. Vizitiul întorcea din când în când capul si-i fãcea semn prieteneste lui Karl, parcã   l-ar fi cunoscut, si ori de câte ori bãiatul voia sã-si desprindã sãniuta, cel care stãtea în sanie fãcea din cap si Karl rãmânea asa cum era. Au ajuns la barierã si au iesit din oras. Ninsoarea s-a întetit asa de tare încât, de deasã ce era, bãietasul nu-si mai vedea nici mâinile.   Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar sã se desprindã de sania cea mare, dar 10 n-a izbutit; sãniuþa alerga ca vântul. A început sã strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu si sania aluneca tot mai iute. Deodatã a simþit o hurducãturã, de parcã ar fi trecut peste santuri si garduri. Karl s-a speriat cumplit si a încercat sã spunã o rugãciune în gând, dar degeaba, nu-si mai aducea aminte decât tabla înmultirii. Fulgii cãdeau tot mai mari si mai mari, pânã au ajuns cât niste gãini albe; au sãrit deodatã într-o parte, sania cea mare s-a oprit si cel care o mâna s-a ridicat. Blana si cãciula erau de omãt; în fata lui Karl stãtea acum o cucoanã înaltã si mlãdioasã, strãlucitor de albã; era Crãiasa Zãpezii. – Am mers bine!, a spus ea. Dar mi se pare cã ti-i frig. Ia vinã ici, în blana mea de urs! L-a luat si l-a pus lângã ea în sanie, l-a învelit cu blana si lui i s-a pãrut deodatã cã îl aruncã în mijlocul viscolului. – Tot ti-i frig?, l-a întrebat ea si l-a sãrutat pe frunte. Sãrutarea era mai rece decât gheaþa si îl sãgeta pânã în inimã, si doar inima lui era pe jumãtate un bulgãr de gheaþã. O clipã a crezut cã moare, dar numai o clipã, fiindcã îndatã dupã aceea i-a fost iar bine si n-a mai simtit frigul. – Sãniuta mea! Sãniuta mea! Sã n-o uitati! La asta s-a gândit mai întâi si una din gãinile cele albe a luat sãniuta în spate si a pornit în zbor dupã ei. Crãiasa Zãpezii l-a mai sãrutat o datã pe Karl si el a uitat de Gretchen, de bunicã-sa si de toþi cei de-acasã. – De-acuma nu te mai sãrut – a spus ea – cã dacã te mai sãrut mori.   Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasã, o fatã mai cuminte si mai drãgãlasã nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai pãrea de zãpadã, ca atunci când o vãzuse la fereastrã si ea îi fãcuse semn. Nu-i era fricã de dânsa. A început sã-i spuie cã el stie sã facã socoteli în gând, chiar cu fractii, cã stie ce întindere si câti locuitori are þara si ea zâmbea si nu zicea nimic.   Si deodatã bãiatului i s-a pãrut cã ce stie el nu-i destul si s-a uitat în vãzduhul larg si înalt si atunci ea a zburat cu el sus de tot pânã în norii cei vinetii, si vijelia vuia si suiera, si în vuietul ei parcã se auzeau cântece strãvechi. Si au trecut în zbor peste pãduri si peste ape, peste mãri si peste tãri; dedesubtul lor vâjâia crivãtul, urlau lupii, sclipea zãpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncãneau prelung si sus de tot era luna mare si luminoasã, si o noapte întreagã Karl s-a uitat la lunã si în zorii zilei a adormit la picioarele Crãiesei Zãpezii.   A treia poveste Grãdina femeii care stia sã facã farmece     Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu stia. Bãieþii atâta stiau cã îsi legase sãniuta de o sanie mare, albã, si sania aceea s-a dus cãtre bariera orasului. Nimeni nu stia unde-i si cei de-acasã plângeau dupã el si Gretchen plângea mai tare decât toti; toþi credeau cã a murit, cã s-a înecat în râul de la marginea orasului. A fost o iarnã lungã si tristã. Si, în sfârsit, a sosit primãvara, cu raze calde de soare. – Karl a murit – spunea Gretchen. – Noi nu credem c-a murit – au spus razele de soare. – A murit – a spus ea rândunelelor. – Nu credem cã a murit!, au zis ele, si de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut.   Într-o dimineaþã ea s-a gândit: – Am sã-mi pun pantofii cei noi, rosii, pe care Karl încã nu i-a vãzut, si am sã mã duc la râu sã-l întreb dacã stie ceva de dânsul. Era devreme de tot. Gretchen a sãrutat-o pe bunicã-sa care mai dormea, si-a pus pantofiorii cei rosii si s-a dus singuricã la râu si l-a întrebat: – E adevãrat cã mi-ai luat prietenul cu care mã jucam?   Uite, îti dau pantofii mei cei rosii, numai sã mi-l dai înapoi pe Karl. Valurile fãceau parcã niºte semne ciudate. Si Gretchen si-a scos pantofii la care þinea mai mult decât la orice si i-a aruncat în apã; pantofii însã au cãzut prea aproape si valurile i-au adus la mal. Ai fi zis cã râul nu voia sã ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut cã n-a aruncat pantofiorii destul de departe si atunci s-a suit într-o luntre care era legatã în pãpuris, s-a dus pânã la capãtul ei si a aruncat pantofii în apã. Luntrea însã nu era legatã bine si, când fetita s-a repezit sã arunce pantofii, s-a desprins de þãrm si a pornit pe apã. Gretchen, când a vãzut asa, a vrut sã se întoarcã si sã sarã pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe si pornise pe râu în jos. Gretchen s-a speriat si a început sã plângã, dar cine s-o audã decât vrãbiile, dar vrãbiile nu puteau s-o tragã la þãrm, si atunci, ce sã facã si ele, zburau de-a lungul malului si ciripeau vrând parcã s-o mângâie:   „Uite-aici suntem, aici, aici!“ Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei rosii veneau pe apã dupã luntre, dar nu puteau s-o ajungã, fiindcã luntrea mergea mai iute. Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bãtrâni si pãsuni cu oi si vaci, dar nici þipenie de om!   – Poate cã râul mã duce la Karl – se gândea Gretchen si gândindu-se asa i-a mai venit inima la loc. S-a ridicat si a început sã se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers si a ajuns cu luntrea la o livadã de ciresi si în mijlocul livezii era o cãsutã cu ferestre rosii si albastre. Cãsuta era acoperitã cu paie si la usã stãteau doi soldati de lemn cu pusca la umãr. Gretchen a strigat la ei; credea cã-s vii; dar ei, bineînþeles, n-au rãspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de tãrm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare si atunci a iesit o babã, sprijinindu-se într-o cârjã.   Avea o pãlãrie mare de soare zugrãvitã cu flori. – Sãrãcuța de tine!, a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre si ai pornit singurã pe apã, în lumea largã? Si baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras-o la mal si a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetita era veselã cã a ajuns iar pe uscat, dar se si temea putintel de babã. Aceasta a zis: – Si acuma spune-mi si mie cine esti si de unde vii? Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dãdea din cap si zicea numai „Hm, hm!“ Si când Gretchen a isprãvit de povestit si a întrebat-o dacã nu l-a vãzut cumva pe Karl, baba a rãspuns cã n-a trecut pe-acolo, dar cã are sã vie el, sã se uite la flori, cã-s mai frumoase decât toate cãrtile cu poze si fiecare din ele stie câte o poveste. Si baba a luat-o pe Gretchen de mânã si s-a dus cu ea în casã si a încuiat usa dupã ce au intrat.   Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau rosii, albastre si galbene. O luminã tare ciudatã pãtrundea prin ele. Pe masã era o farfurie mare plinã de cirese frumoase si Gretchen s-a asezat si a mâncat cirese câte a vrut, fiindcã avea voie sã mãnânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptãnat-o cu un pieptene de aur si pãrul s-a cârliontat si a cãpãtat o strãlucire minunatã, si chipul fetitei, rotund si bucãlat, era ca trandafirul.   – De mult mi-am dorit o fetiþã drãgãlasã, asa ca tine – a spus baba. Ai sã vezi ce bine avem sã ne împãcãm noi împreunã! Si tot pieptãnându-i baba pãrul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcã baba fãcea farmece, dar nu era o vrãjitoare rea. Vrãjea numai asa, ca sã-si treacã vremea si sã trãiascã multumitã.   Si ar fi vrut sã rãmânã Gretchen la dânsa, fiindcã îi plãcea fetita. De aceea s-a dus în grãdinã, a pãlit cu cârja toti trandafirii câti erau pe-acolo si toti au cãzut si-au intrat în pãmânt, si acuma nici nu se mai cunostea pe unde fuseserã. Pasãmite baba se temea cã Gretchen, când are sã vadã trandafirii, are sã se gândeascã la trandafirii ei de-acasã si atunci are sã-si aducã aminte de Karl si are sã fugã. Dupã asta, baba a dus-o pe Gretchen în grãdinã. Ce mireasmã si ce frumuseþe era aici! Toate florile de pe lume si din toate anotimpurile le gãseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasã. Gretchen a sãrit în sus de bucurie si s-a jucat prin grãdinã pânã seara, când soarele s-a lãsat dupã ciresi; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mãtase rosie, brodate cu toporasi, si a dormit si a visat tot visuri frumoase, cum viseazã numai o crãiasã în ziua nuntii.   A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grãdinã cât a vrut. Asa a trecut multã vreme. Gretchen cunostea acuma fiecare floare, dar, desi era o multime, ei i se pãrea cã lipseste una. Care anume nu stia. Iatã însã cã într-o bunã zi sa uitat mai bine la pãlãria de soare pe care o purta baba si care era zugrãvitã cu flori, si a vãzut printre florile zugrãvite si un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase sã steargã de pe pãlãria ei trandafirul atunci când surghiunise în pãmânt trandafirii din grãdinã. Dar, ce sã-i faci, asa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamã!   – Cum? – a spus Gretchen – sã nu fie oare aici nici un trandafir? Si s-a dus repede în grãdinã, si a cãutat în toate straturile, dar n-a gãsit nici un trandafir. Si atunci s-a asezat jos si a început sã plângã; si lacrimile ei au cãzut tocmai pe locul unde fusese îngropatã o tufã de trandafir, si când lacrimile calde au udat þãtrâna, tufa a iesit deodatã din pãmânt, tot asa de înfloritã ca atunci când fusese îngropatã. Gretchen a îmbrãtisat trandafirul, a sãrutat florile si s-a gândit la trandafirii ei frumosi de-acasã si la Karl. – De ce m-am oprit eu oare aici?, a spus fetiþa. Eu voiam sã-l caut pe Karl. Voi stiti unde-i?, a întrebat ea trandafirii. Ce credeti, a murit? – Nu, n-a murit – au spus trandafirii. Noi am fost în pãmânt si în pãmânt sunt toti mortii, dar Karl nu-i printre ei. – Vã mulþumesc de ce mi-aþti spus!, a zis Gretchen si s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecãreia din ele si a întrebat: – Nu stiti unde-i Karl? Dar florile se încãlzeau la soare si visau la ce le plãcea lor sã viseze si nici una nu stia ce-i cu Karl. – Degeaba mai întreb florile – si-a rãspuns Gretchen. Ele stiu numai ce se întâmplã cu dânsele si de altceva habar n-au! Si Gretchen si-a pus poalele în brâu, ca sã poatã sã meargã mai repede, si a luat-o la fugã pânã în fundul grãdinii. Portita era închisã, dar ea a apãsat pe clanþa ruginitã si clanta s-a ridicat, portita s-a deschis si Gretchen a pornit în lumea largã, descultã cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmãrea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge si s-a asezat pe un bolovan si când s-a uitat împrejur a vãzut cã nu mai era varã, era toamnã târziu; în grãdina babei, în care era mereu cald si erau flori din toate anotimpurile, nu puteai sã-ti dai seama cum trece vremea. – Doamne, cum am mai întârziat!, a spus Gretchen. Uite cã-i toamnã, nu mai pot sã zãbovesc! Si s-a ridicat si a pornit iar la drum. Vai, piciorusele ei erau obosite si zgâriate! De jur împrejur era urât si frig. Crengile pletoase ale sãlciilor erau galbene si frunzele cãdeau smulse de vânt si numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Si când Gretchen a încercat sã mãnânce din ele, i-au fãcut gura pungã de acre ce erau. Trist si urât era în lumea largã!      

Soldățelul de plumb de Hans Christian Andersen   Erau odată douăzeci și cinci de soldați de plumb și toți erau frați, fiindcă fuseseră făcuți dintr-o lingură veche. Țineau pușca în mână și fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roșie și albastră. Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care ședeau, au fost cuvintele: “Soldați de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băiețaș care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos și i-a înșirat pe masă. Toți semănau leit între ei, unul singur era puțin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă și nu mai ajunsese plumbul; dar deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, așa cum aveți să vedeți îndată. Pe masa pe care stăteau ei înșirați mai erau o mulțime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumusețea. Pe ferestre puteai să te uiți înăuntru și să vezi toate încăperile. În fața castelului era un pâlc de copaci și în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau și se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălașe, dar cea mai drăgălașă era o fetiță care stătea în ușa castelului; era făcută și ea din hârtie, însă avea haine frumoase și pe umeri o panglică subțire și albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât fața ei de mare. Fetița stătea cu brațele ridicate, fiindcă era dansatoare și își ridicase și un picior, dar așa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior. “Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel și eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci și cinci de inși; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”   Și s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea mititică și subțire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă. Seara, soldații de plumb au intrat în cutie și toți cei din casă s-au dus la culcare. Și atunci, cutia cu muzicuță a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldații de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau și ei să iasă și să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba și creta se zbenguia pe tăbliță. De atâta larmă, canarul s-a trezit și a început și el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb și cu dansatoarea nu se mișcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor și cu brațele întinse, el stătea tot așa de neclintit pe singurul lui picior și nu-și lua nici o clipă ochii de la dânsa. Deodată, ceasul a bătut douăsprezece și poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un drăcușor mititel și negru. O șmecherie strașnică! – Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcușorul – mută-ți ochii în altă parte! Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit. – Bine, ai să vezi tu mâine dimineață! a spus drăcușorul.   Când s-a făcut ziuă și copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb și l-au pus pe marginea ferestrei și, deodată, c-o fi fost drăcușorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis și soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus și s-a înfipt cu chivăra și cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului. Fata din casă și băiețașul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: “Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare. Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese și de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieți. – Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm și să-i dăm drumul pe apă!   Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre și i-au dat drumul pe apa care curgea prin șanțul de pe marginea străzii; cei doi băieți alergau pe lângă el și băteau din palme. Ce umflată era apa și ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu șagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace și încolo și câteodată se învârtea așa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, fața îi era nemișcată și el se uita drept înainte și nu scăpa pușca din mână. Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeț. Era întuneric chiar ca în cutie. – Oare unde mă duc? – se gândea el. Asta-i numai din vina drăcușorului! Ah, dacă fetița aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este! Deodată, a venit un șobolan care își avea casa acolo, sub podeț. – Ai pașaport? – a întrebat șobolanul. Arată-mi pașaportul! Soldatul de plumb n-a răspuns nimic și și-a strâns și mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe și șobolanul după ea! Brr!, cum își mai rânjea dinții și striga la așchiile și la paiele care pluteau duse de apă: – Opriți-l! Opriți-l! N-a plătit vama și nu a arătat pașaportul!   Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieșit pe sub podeț, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat și pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podețului, pârâiașul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot așa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă. Acuma era greu de tot. Luntrea a ieșit de sub podeț; soldatul se ținea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă și a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare și hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică și drăgălașă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, și-n urechile lui răsuna un cântec: Du-te la război, oștene, Și de moarte nu te teme!   Hârtia s-a rupt și soldatul de plumb s-a prăbușit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un pește mare l-a înghițit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeț și era așa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit și zăcea întins, cu arma la umăr. Peștele umbla încoace și încolo prin apă și se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată și nu s-a mai mișcat; pe urmă, o fâșie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare și s-a auzit un glas strigând: “Uite soldatul de plumb!” Ce se-ntâmplase? Peștele fusese prins, dus la piață, vândut și acuma ajunsese în bucătărie pe masă și bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete și l-a dus în casă; toți cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui pește; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta. L-au pus pe masă și… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleași jucării și castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică și drăgălașă. Stătea și acuma tot într-un picior și cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioșat așa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic. Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada. Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. Culorile i se șterseseră; că i s-or fi șters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai știe? Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloș de plumb și, când a doua zi dimineața servitoarea a scos cenușa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălașă nu mai rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă și neagră ca tăciunele.