Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

Cum stam… – Cum stam cu bulgarii? întreb pe amicul meu X… – Nici asa, nici aminteri. – Nu-nteleg… – Cum, nu-ntelegi? – Fireste… fiindca, pacum spui d-ta: nici asa, nici aminteri, însemneaza parca n-am sta în nici un fel, si într-un fel oarecare trebuie sa stam. – Nu; voi sa spun ca nu stam nici bine, nici rau. N-ai citit ziarele? – Le-am citit, dar îti marturisesc ca din ziare înteleg si mai putin decât din vorba dumitale. – Cum se poate? pesemne ca nu esti deprins a le citi. Ia sa le citim împreuna.   Atunci amicul meu scoate un vraf de gazete din buzunar si începem a citi cu toata atentia: “Ieri si azi noapte au circulat în oras fel de fel de stiri, care de care mai alarmante, asupra celor ce se petrec la granita Dobrogei. Din informatiuni foarte pozitive aflam ca bande de bulgari ar fi trecut granita si ca s-ar fi încaierat cu anteposturile române. Nu se poate sti pâna acuma rezultatul acestor ciocniri, cari pre cât aflam au fost foarte înversunate. Ceea ce putem spune cu siguranta este ca aceste lupte sângeroase trebuie sa fi facut victime de o parte si de alta. Guvernul nu mai poate tacea! guvernul trebuie sa vorbeasca! guvernul nu poate lasa tara în grozava neliniste, în care o arunca lipsa de stiri pozitive de pe câmpul luptei.” – …trecut granita… încaierat… ciocniri înversunate… lupte sângeroase… victime… câmpul luptei… A! zic eu, atunci stam rau de tot. – Asteapta, spune amicul X… Citeste aici.   Citesc: “Voim a proba înca o data publicului, cât crezamânt trebuie sa acorde stirilor raspândite asupra unor conflicte la granita dobrogeana între niste bande bulgare si ostirea noastra.   Iata ce stiri primim din localitate, de la o persoana foarte serioasa, incapabila de a altera adevarul: “Câteva cete de bulgari muncitori cu pasapoarte în regula s-au prezintat la pichetul de la Ostrov pentru a trece granita. O persoana care a vazut aceasta, fiind desigur foarte impresionabila, a alergat imediat sa înstiinteze autoritatile militare române, exagerând faptul, ca toate persoanele impresionabile. Bulgarii aceia erau oameni pacinici… Altfel, aici pace si liniste.” – A! zic eu, rasuflând, daca erau muncitori nearmati, având pasapoarte în regula, si daca altfel e pace si liniste – atunci stam bine! Amicul X… zâmbi de credulitatea mea si începu sa-mi citeasca: “Stirile de la granita devin din ce în ce mai alarmante.   La Silistra este o fierbere militara neînchipuita. Acolo colonel Dandaneski si cu Sarafoff tin discursuri nebunesti trupelor regulate si bandelor de revolutionari, cari bande ar numara pâna acum aproape 50.000 de oameni.   Dintr-un moment în altul trebuie sa ne asteptam la o lovitura a acestor descreierati, cari dicteaza azi în Bulgaria. Sa fim gata!” – Am înteles, zic eu mâhnit. Guvernul bulgar, oricât ar vrea sa fie de cuminte, nu mai poate înfrâna pornirile militariste ale lui Dandaneski si turbarea sovinista a lui Sarafoff… Atunci, se-ntelege, stam rau! – Poate ca nu, zice X… si-mi da sa citesc altceva: “Dam din sorginte autorizata stirea ca în Bulgaria de rasarit, adica spre granita Dobrogei, si mai cu seama în districtul Varna, a izbucnit revolutia printre tarani, din cauza ca sunt amenintati a li se ridica dijma de pe câmp.   Taranii sunt furiosi si gata a lupta pâna la extremitate. Corespondentul nostru ne da cu foarte putina rezerva stirea cum ca palatul printului Ferdinand de la Euxinograd este amenintat a fi darâmat si incendiat de taranii revoltati.   De aceea, printul Ferdinand nu s-a oprit la Sofia, ci a plecat numaidecât la Varna.” – Putin îmi pasa de palatul printului Ferdinand! zic eu. Si daca e vorba, chiar nu-mi pare rau… o revolutie agrara la vrajmasii nostri nu ne poate face nici un rau, ba, poate, din contra… Atunci stam bine! – Iar atât de bine, nu. Ia sa mai citim:   “Un ziar din Budapesta sosit azi dimineata ne spune ca o persoana din anturajul printului Ferdinand ar fi declarat într-un interview ca, dupa cum stau spiritele în Bulgaria, razboiul ar fi inevitabil.” – Aoleu! strig eu.   Dar amicul X…, trecând cu ochii pe o alta coloana, urmeaza: “Oficioasele austriace sustin ca, oricât de înasprite ar fi relatiile celor doua tinere state vecine, este mai mult ca probabil ca totul se va termina prin aplanarea pacinica a acestui regretabil conflict.” – Bravo! – Stai nitel. “La Silistra se aduc mereu tunuri… Totul ne face a crede ca bulgarii, cari voiau sa faca a izbucni rascoala în Macedonia, vazându-se descoperiti, vor acuma sa precipite deznodamântul complotului lor, aprinzând focul mai devreme decât se putea cineva astepta.   De aminteri, un ministru al lor, Karaveloff, a zis: “Un razboi, oricât de improbabil ar parea, poate fi totdeauna posibil!” – Atunci, ce mai vrei? este o declaratie oficiala… Stam rau! – Înca nu! Si urmeaza citirea: – “Noi nu vrem de loc razboi, a zis ministrul Ivancioff…” – Atunci, daca nu vor, stam bine! – “Trei salupe bulgare cu explozibile…” – Stam rau! – “Supraexcitarea populatiei rurale bulgare, în ajunul ridicarii dijmei, este desigur una din cauzele desfasurarii de forte armate dincolo de Dunare. Guvernul bulgar profita de conflictul cu România, ca sa poata chema rezervistii, cari în revolutia agrara din urma au condus pe rebeli.” – Bine ! – “Corespondentul nostru ne telegrafiaza ca depesile-i sunt refuzate la telegraf. E o fierbere grozava la Silistra, Arab-Tabia si Ostrov. Peste putinta sa mai treaca cineva la bulgari fara sa fie împuscat.” – Rau! – “Ma duc astazi la Silistra si la Arab-Tabia.” – Bine! – “Bulgarii nu mai lasa vaporul nostru sa intre în oras.” – Rau! – “Agentul navigatiei noastre secuestrat pe ponton.” – Rau! – “În Sofia panica… Agentia româna în primejdie…” – Rau! – “Alaltaieri, am vazut, în Sofia, plimbându-se prin oras pe d-na Misu, sotia agentului nostru diplomatic, cu copiii.” – Bine! – “Românii din Sofia tremura de groaza… N-au curaj sa iasa un moment pentru a-si vedea de afaceri…” – Rau! – “Ieri s-a deschis cu multa solemnitate cursurile scoalei primare române din Sofia, în prezenta d-lui Misu, agentul nostru diplomatic pe lânga guvernul bulgar.” – Bine, zic eu. – Ei? întreaba X… – Ei! zic eu. – Asa e ca pân-acu nu stam nici bine, nici rau, adica nici asa, nici aminteri? – Asa e! raspund eu.

Cum se naste o revista Iata o întrebare la care desigur se poate raspunde în mai multe feluri. Eu, om practic, în loc sa raspund prin o formula teoretica, prefer sa arat cum s-a nascut revista noastra AVÂNTUL TINERIMII, Litere, Stiinte, Arte etc. Într-o zi m-am pomenit cu urmatoarea circulara:   “Domnule, Un cerc compus de mai multi tineri, dorind a da la lumina o Revista literara, stiintifica si artistica, cunoscându-va ca iubitor al literelor, stiintelor si artelor, va roaga sa luati parte la dezbaterile prealabile, ce se vor face asupra chestiunii înfiintarii acelei publicatiuni periodice. La ordinea zilei, fixarea titlului si alegerea comitetului de redactiune. Întrunirea se va tinea la cafeneaua Fialkowsky, sâmbata, 15 ale curentei la 8 ore seara. Pentru comitetul provizoriu, N. Ilie Constantinescu de la Turloaia”   Comitetul provizoriu nu gresise. Da, sunt, în adevar, un pasionat iubitor al literelor, stiintelor si artelor, pe care le-am cultivat cu o egala mediocritate, ca sa nu zic si modestie. Dar nu face nimica: asta nu ma poate descuraja. Când cineva începe, fie începutul cât de prost, asta trebuie sa promita. Dupa socoteala gresita a unor pedanti demodati, începuturile, ca sa poata fi considerate ca promitatoare, trebuiesc sa fie stângace numai ca executie; la noi, din norocire, începuturile promit mult chiar când sunt stupide ca intentie; caci, la noi, slabiciunea inteligentii si nulitatea imaginatiei sunt considerate ca starile primitive a spiritului si a talentului, si deci trebuiesc încurajate.   M-am dus la întrunirea unde eram invitat. Amicul meu, d-l N. Ilie Constantinescu de la Turloaia, m-a recomandat cercului tinerilor: domnii Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu, Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu, Dobre Mihaescu, Traian Necsulescu si Raul Popescu. Eram cu totii 12. Dupa îndelungate dezbateri, ne-am stabilit asupra titlului – Avântul Tinerimii. Apoi, am procedat la alegerea comitetului de redactie compus din 12 insi. Au întrunit majoritatea voturilor: Presedinte: d-l N. Ilie Constantinescu de la Turloaia; Vicepresedinti, trei: dd. Raul Popescu, pentru partea literara; Traian Necsulescu, pentru partea stiintifica si Dobre Mihaiescu pentru partea artistica; Secretari, opt: dd.: Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu, Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu si subscrisul. Am procedat apoi la aranjarea si stabilirea sumarului numarului întâi, sumar pe care l-am comunicat (“cu rugaciune de a se publica împreuna cu câteva cuvinte binevoitoare”) la toate ziarele din Capitala.   “Avântul Tinerimii apare irevocabil la 1 ale curentei cu urmatorul interesant SUMAR: PROGRAMUL AVÂNTULUI de N. Ilie Constantinescu de la Turloaia LA VENEZIA, sonet (poezie) – Raul Popescu ARTELE LA NOI – Dobre Mihaiescu O EPILEPTICA (poezie) – Stefan Basilescu NATURA ÎN ARTA SI ARTA ÎN NATURA – Mihai Dobrescu ÎN SERAI, pastel (poezie) – George Nicolaescu CÂTEVA CUVINTE ASUPRA PELAGREI (dupa un studiu statistic al d-lui Dim Sturdza) – Nicolae Georgescu ÎN SPITAL, sonet (poezie) – Basile Stefanescu TEATRUL LA CHINEJI (studiu) – Ion MEDIUL SOCIAL SI VICEVERSA – Marin Dumitrescu LA MORMÂNTUL UNEI PROSTITUATE (poezie) – Traian Necsulescu Recensiuni, Note, Bibliografie, Anuntiuri, Premiile noastre etc de Dumitru Marinescu”   Trebuie sa spun drept – toate bucatile din sumar erau absolut originale. Si studiul meu, Teatrul la chineji, îl alcatuisem într-un mod foarte original din citatele gasite într-o dare de seama a unui jurnal francez de provincie, tradusa dupa un jurnal american, asupra unei interesante lucrari a lui Bob Schmecker, publicata la San Francisco si intitulata Chineze (sic) Divertissments (sic) (Petreceri chinezesti).   Am primit multe complimente magulitoare pentru studiul meu. A trebuit, având afaceri de familie, sa parasesc Bucurestii si sa stau la tara vreo trei luni. Cum m-am întors, am dat fuga la Fialkowsky, sa iau parte la sedintele academiei noastre libere. La Fialkowsky, nimeni. Chelnerul mi-a spus ca de mai multa vreme întrunirile cercului nu se mai tineau. Am alergat la tipografie. Aici am aflat cu mâhnire ca Avântul Tinerimei încetase sa mai apara. Pacat! tocmai când, satul de atmosfera rurala, ma pregateam sa caut un alt studiu.   Într-o seara, ma-ntâlnesc din întâmplare cu presedintele, N. Ilie Constantinescu de la Turloaia. – Bine, zic; ce s-a-ntâmplat cu Avântul nostru? de ce nu mai apare? – S-au risipit toti, monser. – Raul Popescu? – E în Târgul Jiului. L-a luat tat’sau, popa – au venit ai lor la putere… e secretar la comitetul permanent. – Dar ceilalti? – Dracu stie. – Á propos… dar poetul Necsulescu? – Necsulescu? Ce! nu stii? – Nu. – A murit! – Nu mai spune! Iata ce s-a-ntâmplat cu Avântul Tinerimii. Iata cum se naste o revista. Nu asa greu.

Caldura mare   Termometrul spune la umbra 33o Celsius… Subt arsita soarelui, se opreste o birje, în strada Pacientei, la numarul 11 bis, catre orele trei dupa-amiaz’. Un domn se da jos din trasura si cu pas molesit se apropie de usa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Suna o data… nimic; de doua, de trei… iar nimic; se razima în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridica… În sfârsit, un fecior vine sa deschida.   În tot ce urmeaza persoanele toate pastreaza un calm imperturbabil, egal si plin de dignitate. Domnul: Domnu-i acasa? Feciorul: Da; dar mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara. D.: Dumneata spune-i c-am venit eu. F.: Nu pot, domnule. D.: De ce? F.: E încuiata odaia. D.: Bate-i, sa deschida. F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat. D.: Care va sa zica, a plecat? F.: Nu, domnule, n-a plecat. D.: Amice, esti… idiot! F.: Ba nu, domnule. D.: Zici ca nu-i acasa. F.: Ba-i acasa, domnule. D.: Apoi, nu zisesi c-a plecat? F.: Nu, domnule, n-a plecat. D.: Atunci e acasa. F.: Ba nu, da’ n-a plecat la tara, a iesit asa. D.: Unde? F.: În oras. D.: Unde!? F.: În Bucuresti. D.: Atunci sa-i spui c-am venit eu. F.: Cum va cheama pe dv.? D.: Ce-ti pasa? F.: Ca sa-i spui. D.: Ce sa-i spui? de unde stii ce sa-i spui, daca nu ti-am spus ce sa-i spui? Stai, întâi sa-ti spui; nu te repezi… Sa-i spui când s-o-ntoarce ca l-a cautat… F.: Cine? D.: Eu. F.: Numele dv.? D.: Destul atâta! ma cunoaste dumnealui… suntem prieteni… F.: Bine, domnule. D.: Ai înteles? F.: Am înteles. D.: A!… Spune-i ca sa ne-ntâlnim negresit. F.: Unde? D.: Stie dumnealui… Da’ sa vie neaparat. F.: Când? D.: Când o putea. F.: Prea bine. D.: Ai înteles? F.: Am înteles. D.: A!… si daca vede pe amicul nostru… F.: Care amic? D.: Stie dumnealui!… sa-i spuie ca nu s-a putut reusi cu afacerea stiuta nimic, fiinca am vorbit cu persoana… Nu uita! F.: Se poate sa uit? D.: …si zice ca acuma e prea târziu, daca n-a venit la vreme; caci daca venea macar cu câteva zile înainte, alta vorba!… poate ca s-ar fi putut… Tine minte! F.: Tiu, domnule… D.: … deoarece nu plecase înca matusa persoanei care s-a dus pentru ca sa dea arvuna tutorelui minorilor, si el nu aflase înca, deoarece nu-i spusese nepotul cocoanei, cu care era afacerea ca si terminata, daca mai avea rabdare pâna luni seara, când trebuie neaparat sa se-ntoarca avocatul, fiinca s-a dus cu o hotarnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe punte de vedere, care le stie dumnealui… Asa sa-i spui. F.: Bine, domnule.   Domnul pleaca… Feciorul da sa-nchiza… Domnul se-ntoarce. D.: A!… stii ce? nu-i spune nimic, fiinca poate nu tii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseara sa-i spui… La câte vine d. Costica seara la masa? F.: Care d. Costica? D.: Stapânu-tau. F.: Care stapân, domnule? D.: Al tau… d. Costica. F.: Pe stapânu-meu nu-l cheama d. Costica; e propitar… D.: Ei! si daca-i propitar? F.: Îl cheama d. Popescu. D.: Si mai cum? F.: Cum, mai cum ? D.: Fireste… Popescu, propitar… bine… si mai cum? F.: Nu pot sa stiu. D.: Nu-l cheama Costica Popescu? F.: Nu. D.: Nu se poate. F.: Ba da, domnule. D.: Apoi vezi? F.: Ce sa vaz? D.: Îl cheama Costica? F.: Ba, Mitica. D.: Mitica?… peste poate!… Ce strada e aici? F.: Numarul 11 bis… D.: Nu e vorba de 11 bis. F.: A zis domnul ca nu vrea sa puie 13, ca e fatal. D.: N-are-a face 13… Eu te-ntreb de strada. Ce strada e asta? F.: Strada Pacientii… D.: Strada Pacientii?… imposibil! F.: Nu, domnule, e strada Pacientii. D.: Atunci, nu e asta. F.: Ba-i asta. F.: Nu. F.: Ba da. D.: Eu caut din contra strada Sapientii, 11 bis, strada Sapientii, d. Costica Popescu. F.: Asa? D.: Asa. F.: Atunci, nu e aici. D.: Foarte bine.   Domnul pleaca si merge la birje. Birjarul doarme pe capra. Caii dorm la oiste. Domnul: Haide, birjar! Birjarul: Nu slobod… este mustiriu, mo roc… D.: Care mustiriu? B.: Nu stii la mine, mo roc… D.: De unde l-ai luat? B.: Ghe acolo, mo roc. D.: Apoi, nu sunt eu? B.: Ie! la domnu este, mo roc.   Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se desteapta si pornesc. Domnul se ridica-n picioare, la ceafa birjarului. D.: Asculta-ma; stii dumneata unde e strada Pacientii? B.: Ala nu stii, mo roc. O baba trece. Domnul opreste birja. Domnul: Ma rog, jupâneasa, stii dumneata unde e strada Pacientii? Baba: Asta e, maiculita. D.: Ei, as!… Teribil de ramolita!… Mâna-nainte, birjar !   Birja porneste. Domnul face semn sa opreasca la o bacanioara în colt, unde pe prag motaie la umbra un baiat cu sortul verde. Domnul: Tânarule, ce strada e asta? Baiatul: Strada Pacientii… D.: Esti un prost!… înainte, birjar!   Birja merge înca o bucata buna… Un sergent de strada sta pe o banca la poarta unei curti mari. S-a descaltat de cizme, sa-si mai racoreasca picioarele. Domnul face semn; birja opreste. Domnul: Sergent! Sergentul: Ordonati! D.: Ma rog, nu stii dumneata unde e strada Pacientii? S.: Chiar asta e. D.: Imposibil. S.: Da, domnule, asta e. D.: …la d. Popescu, numarul 11 bis… S.: Ei, da, mai în sus, pe mâna stânga, niste case galbene-n curte, cu marchiza… D.: A !… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

Boris Sarafoff!…   Pe vremea conflictului româno-bulgar… La cunoscuta ospatarie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc si cu jumatatea de portie, se afla, catra ora doua dupa amiazi – ora la care toata lumea de rând a plecat de la dejun – o companie de patru tineri, urmând o disputa destul de animata. Cine sunt acesti tineri? Asta putin importa. Sa zicem ca-i cheama A, B, C si D. Ce sunt acesti tineri? Asta importa mai mult, si asta o s-o întelegem, daca vom urma cu atentie calduroasa lor disputa.   Sa ascultam… A. (catra D.): Poftim! doua fara douazeci si cinci! Unde e?… D. (foarte îngrijat): Stiu eu?… în orice caz, nu stric eu! A. (catra D.): Da’ cine? eu?… B. (catra D.): Dumneata strici, fireste! Daca nu erai dumneata, nu-i pierdeam urma! nu ne scapa asa! C. (catra D.): Daca dumneata nu te simteai capabil sa-l aduci negresit, de ce te-ai bagat? D.: Domnilor, eu va spun ca vine, mi-a zis ca vine, dar ca nu ne mai spune nimic. I-am promis pe parola de onoare ca nu-l mai întreb nimic, si mi-a promis negresit sa dejuneze aci cu noi: trebuie sa vie! peste putinta sa nu vie!… Câte ceasuri sunt? C.: Doua fara douazeci!… (dezolat:) Nu mai vine! A. si B. (dezolati): Nu mai vine! C. (catra D.): Pentru ce n-ai stat la use, sa-l iei în trasura când a iesit? D. (dezolat): Am stat… la usa dinspre Doamna Balasa, pe unde iese totdeuna… B.: Ei? D.: Am stat pâna la unu… A-nceput ploaia… Am reintrat în palat, l-am cautat la biuroul lui… Plecase!…   A.: Iesise pe usa principala dinspre cheiul Dâmbovitii! B. (catre D.): Vezi ca esti zevzec? D.: De ce? domnule? B.: Fiindca trebuia sa banuiesti ca-ti poate scapa… De ce l-ai pândit la usa palatului? Nu stiai ca palatul mai are si alte iesiri? Trebuia sa-l astepti la usa cabinetului când iese… Ai vazut cum ti-a tras chiulul?   Oricine întelege, crez, din aceasta fierbinte convorbire, ca cei patru tineri nu pot fi decât niste infatigabili reporteri de ziar, si ca persoana careia i-au pierdut urma, fiindca a stiut sa le scape cu atâta dibacie, nu poate fi altul decât inteligentul jude de instructie de pe lânga onor. trib. Ilfov, simpaticul meu amic J. Th. Florescu, care a mandat si ordonat tutulor agentilor fortei publice sa-i aduca, de unde or sti, pe numitii Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff si Al. Burlacoff, pentru a fi ascultati asupra inculparilor ce li se aduc pentru faptele prevazute si penate de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.!   Dar pâna sa execute agentii fortei publice ordinul neobositului jude de instructie, sa urmam a asculta disputa tinerilor reporteri… C.: Domnilor, ora este doua fara un sfert… Crez ca e de prisos sa mai asteptam… (Cu ironie:) Sa multumim amicului D. … de inteligenta cu care a stiut sa conduca urmarirea omului nostru si sa mergem sa ne vedem de treburi. A. si B. (cu mult sarcasm catre D.): Mersi, monser… D.: Dar… Toti ceilalti trei: Mersi, monser, si la revedere…   Zicând acestea, pornesc sa iasa. Dar D., atins pâna-n suflet de malitiozitatea confratilor, li se pune în cale si, emotionat, dupa ce a facut, încruntându-si fruntea, apel la o inspiratie, le zice cu un ton suprem: – Domnilor! un moment!… Stiu unde este!… Câte ceasuri sunt? – Doua fara zece. – Stati aci! Va conjur sa ma asteptati o jumatate de ora… Daca la doua si douazeci nu sunt cu el aici, atunci… va dau voie sa nu ma mai stimati… Ma duc! Vi-l aduc!! Trebuie sa vi-l aduc!!!   Si zicând acestea, omul ranit de sarcasmul confratilor, si iritat de chiulul fugarului urmarit, a pornit ca glontul unui anarhist.   Desi sceptici în privinta rezultatului promis cu atâta avânt, cei trei confrati se hotarasc sa astepte, si, pentru a scurta chinul asteptarii, comanda o semi-baterie cu sifon. Dar n-apuca sa vina baiatul, si o birja, cu cosul ridicat si cu burduful tras, se opreste din goana mare dinaintea ospatariei.   Un moment, birjarul, un muscal, vorbeste cu musteriul, apoi desprinde burduful. Musteriul se da jos si intra în compartimentul popular al ospatariei. Muscalul a si plecat.   Musteriul cel nou este un om înalt si bine facut; ochi patrunzatori; fruntea mica, încadrata într-un par aspru si des, de coloare castanie batând în roscat ruginiu; barbia si buza încadrate asemenea în niste mustati si o barba de acelasi fel si aceeasi coloare. E îmbracat într-un chip neobisnuit în orasele europene – haine de dimie groasa, tivite cu siret de lâna, dar croite tot nemteste, însa cam nepotrivite pe trup; pe dasupra, un fel de ipingea de aba pentru vreme rea; în cap, o sapca de plisa neagra cu cozoroc de piele, cum sunt sepcile birjeresti; în picioare, cizme mari, raspândind mirosul caracteristic al iuftului rusesc îngrijit cu untura de peste.   Acest tip exotic, de o înfatisare foarte hotarâta si energica, atrage fireste atentia de argus a celor trei tineri confrati, cari-si schimba, ca niste fulgere, priviri arzatoare de mirare si curiozitate. Tipul se duce la o masa mai departe de ei, lânga fereastra, trage cu precautie perdeluta – care, în compartimentul unde se servesc unele feluri de bucate si cu jumatatea de portie, sta totdeuna data la o parte – si da sa se aseze pe scaun. În miscarea ce face ca sa-si ridice vingherca de la spate asezându-se, îi cade din buzunar, facând mult zgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele militaresti, împreuna cu o carte de vizita. Vadit contrariat de aceasta si neputându-si îneca o exclamatie de necaz, s-apleaca, ia repede arma si o pune la loc în buzunar. Apoi, bate tare în masa.   Baiatul intra cu semi-bateria comandata de cei trei confrati, le-o aseaza pe un scaun si trece la noul-sosit. – Listî! zice tipul cu tonul aspru si cu un pronuntat accent strain. Baiatul da lista. – Tuicî si ciorbî schembe si ardei! comanda tipul.   Cei trei confrati privesc aiuriti, pe când tipul, ca si cum ar pricepe ca este obiectul celei mai diabolice scrutari, îsi muta scaunul, întorcându-le spatele. – Carta de vizita a ramas jos! sopteste unul dintre confrati. Uite, jos! între piciorul scaunului, la stânga, si-ntre piciorul mesei, la piciorul lui… În adevar, tipul, grabindu-se sa-si ridice arma, a uitat jos carta de vizita. – Ce-i de facut, sa punem mâna pe ea? – Bine sa-i fie lui d. judecator! Vezi? daca nu fugea de noi si venea sa dejunam împreuna!… Vezi ce a pierdut! – Si dobitocul de D. alearga cine stie pe unde dupa dumnealui! – Atât mai rau pentru ei! si atât mai bine pentru noi! – Ce-i de facut? – Ce-i de facut? – Ce-i de facut?   Toate aceste replici se urmeaza pe soptite foarte repede, pe când tipul, care si-a mâncat ciorba de schembea, comanda: – Varzî! portii mare, mî! si ardei si vin! – Si pe urma? întreaba baiatul. – Pî urmî, fleicî si ardei!   Pâna sa execute baiatul comanda, tipul se scoala de la masa lui si, cu mâinile la spate, se duce sa se uite la reclama ilustrata, atârnata pe peretele dimpotriva. Unul dintre confrati se scoala si se repede spre masa de la care s-a ridicat tipul; dar tipul iute se-ntoarce în loc, îl ajunge la masa, tocmai când vrea sa s-aplece spre piciorul din stânga al scaunului, si-l împinge binisor, dar cu destula putere, la o parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca sa se savârseasca aceasta manopera. Tipul se asaza la loc pe scaunul lui, de asta data cu mai multa precautie ca întâia oara, iar tânarul ziarist merge sa faca asemenea la masa lui. De asta data carta de vizita nu se mai vede; a disparut sub talpa ciubotei din stânga a stapânului ei. Confratii îsi musca buzele. – Sa dam de stire politiei! – N-am facut nimic!… Trebuie sa stim noi mai întâi cine e tipul asta. Daca este ce banuiesc eu, apoi atunci captura lui s-o facem noi… si atunci sa pofteasca iar d. judecator sa ne mai faca fasoane! – Unde dracul e dobitocul de D.? – E doua si jumatate… – Crezi ca mai vine?… E rusine sa se-ntoarca singur…   Pe când soptesc acestea tinerii nostri, tipul se scoala si, trecând pe lânga ei, cu capu-ntors fara sa-i priveasca, iese, cine stie pentru ce, pe uscioara care duce în dosul ospatariei. A iesit urmarit de privirile celor trei confrati, si n-a apucat sa se-nchiza bine uscioara dupa el, si toti trei au dat sa se repeaza la piciorul stâng al scaunului… Nenorocire! Carta de vizita lipseste din locul stiut. – I s-a lipit de talpa cizmei! zice unul dezolat.   Si toti se-ntorc în loc, si toti dau un tipat de triumf… în adevar, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdarita de noroiul de pe talpa, dar sclipind totusi ca un soare stralucitor. O ridica si – ce citesc? Boris Sarafoff, president de Comite macedo-andrinopolitain, Grand Maître etc. etc. El! Boris Sarafoff! la Bucuresti!! Boris Sarafoff!!! – Boris Sarafoff trebuie prins! prins de noi!   Cât e de scurta viata omului, progresul n-ar fi fost posibil, daca omul n-ar fi avut darul sa învete din pateala altuia, sa se foloseasca de experienta aproapelui sau. Astfel, o amintire trecu ca un fulger prin mintea celor trei tineri confrati: cum scapase judecatorul de instructie din mânile amicului lor D.? foarte simplu: pe când D. îl pândea, de buna-credinta, la o use de iesire a palatului, d. judecator iesise pe alta. Dar daca D. ar fi avut inspiratia sa-l pândeasca la usa de iesire a cabinetului, pe d. judecator, asa e ca nu-i putea scapa? Prin urmare: numai o use de iesire are ospataria Enache? Nu! are trei. Care va sa zica, daca, pe când dânsii îl asteapta pe Sarafoff în compartimentul unde se servesc unele mâncari si cu jumatatea de portie, îi vine numitului Sarafoff inspiratia sa plece pe alta iesire? – Dar nu si-a terminat dejunul… A comandat fleica… – Ce-are a face! A simtit ca e banuit si fireste a renuntat la fleica. – Dar cum sa plece? nu si-a platit socoteala… – Ba ce! un asasin sa mai aiba asa scrupuluri… – Dar ipingeaua si-a lasat-o-n cui… trebuie sa vie sa-si ia ipingeaua! mai ales ca afara e o ploaie teribila. – As! un om asa de îndraznet ca Sarafoff are sa se teama de ploaie! vezi bine!   Se-ntelege ca toate aceste rationamente, pentru care mie-mi trebuiesc atâtea cuvinte greoaie, s-au savârsit într-o clipa printr-o schimbare de priviri – tot asa, într-o noapte adânca, la sclipirea fulgerului, se vede o cale limpede. Nu e vreme de gândit prea mult! Cei trei confrati ies pe urmele lui Sarafoff, trec pe lânga bucataria ospatariei si merg spre fund, sa se puna de-aproape la pânda. La zgomotul pasilor lor, raspunde o tuse înfundata: Sarafoff n-a scapat! Sarafoff este acolo! Îl asteapta… – Dar daca sparge zidul si iese prin curtea de-alaturi?… sopteste unul. – Mai asteptam câteva momente si, daca nu iese, spargem usa, intram dupa el si-l scoatem de urechi afara!   Sarafoff nici gând n-a avut sa fuga… Apare foarte linistit… Cu aceasta îsi sustine totdeuna prestigiul un om reputat îndraznet – cu linistea. La înfatisarea lui Sarafoff, care tine mâna dreapta în buzunarul unde e revolverul, cei trei confrati fac un pas înapoi; el înainteaza un pas; ei fac doi înapoi, el doi, ei trei… Aceasta, nu doar de lasitate… E o tactica prudenta: vor sa-l înconjure, sa-i ia orice posibilitate de miscare, sa-i taie toate iesirile. Astfel, unul merge la portita gangului de serviciu, altul la usa compartimentului celui mare, si celalalt la usa compartimentului unde Sarafoff s-a întors, s-a reasezat la masa si continua sa dejuneze cu linistea celei mai nevinovate constiinte. A! criminalul! Dar de data aceasta nu mai scapa! El va fi prins de cei trei bravi jurnalisti, care-l vor da pe mâna justitiei implacabile si incapabile a-l apuca fara ajutorul lor. Si cu aceasta ocaziune, se va vedea o data mai mult cât se poate câstiga când totul merge dupa principiul asa-numitului “schimb de bune procedeuri”. Daca în trista afacere bulgaro-macedo-româna, justitia a facut colosale servicii presei, apoi, în schimb, presa, prin cei trei valorosi membri ai ei, va fi facut un serviciu imens justitiei, dându-i în mâna pe numitul Boris Sarafoff, creierul si sufletul infernalului complot bulgar, pentru a fi ascultat asupra inculparilor ce i se aduc pentru faptele prevazute si penate de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.   Sarafoff a terminat dejunul si a platit socoteala. Dupa reverentele ce i le face baiatul care a primit plata, se poate crede ca Sarafoff a fost galantom si a dat un bun bacsis. Tânarul reporter, care sta la pânda, simte un fior: Sarafoff s-a ridicat de pe scaun… Desigur vrea sa plece… A sosit deci momentul suprem. Daca asasinul, vazându-se în fata primejdiei de a fi prins, în desperarea lui, trage?… Un asa om e capabil de orice! Dar prima emotie trece: tânarul vede ca Sarafoff n-are deloc intentia sa plece, si mai observa ca bulgarul n-are câtusi de putin aerul ca ar lua seama la dânsul.   Sarafoff s-a ridicat de la masa si se plimba de colo pâna colo, parca ar astepta pe cineva! Asta ar fi si mai frumos! Ar avea haz sa fie aici, la Enache, convocat comitetul macedo-andrinopolitan. “Sa asteptam dar!” îsi zice tânarul.   Câteva momente se petrec fara ca sa se schimbe ceva, material sau psihic, în situatiunea aceasta asa de încordata. Dar o birje se opreste dinaintea ospatariei, si din birje se coboara tânarul D., care a-alergat pâna acuma dupa judecatorul de instructie. Confratele din use îl întâmpina, si cu tonul înecat: – Ci, haide, nene, odata! pentru numele lui Dumnezeu! unde umbli? Asa e ca nu l-ai gasit? – Nu, monser, am umblat ca un nebun peste tot; imposibil ca sa-l gasesc! parca s-a ascuns în pamânt! – Putin ne pasa acuma de dumnealui!… Uite-te bine la omul acesta! Si, zicând asta, arata pe bulgarul care, cu mâinile la spate, se uita la reclama ilustrata din perete. – Un bulgar, probabil! – Da, un bulgar… Stii anume cine? – Cine?   Drept raspuns, confratele arata foarte discret carta de vizita plina de noroi. D. da un tipat… Bulgarul n-aude-n-a-vede. Se întoarce în loc si urmeaza sa se plimbe cu mâinile la spate de colo pâna colo… – Ce facem? întreaba D. uimit. – Îl pândim aci. – Îl denuntam politiei. – Peste putinta! Ai rabdare… Trebuie sa avem rabdare… Sarafoff asteapta aici pe Kovaceff, Davidoff, Troleff, Iconomoff si Burlacoff… – De unde stii? – Ce-ti pasa? Aici e convocat comitetul macedo-andrinopolitan… trebuie sa-i prindem pe toti… Daca dam acum alarma, stricam tot! trebuie s-avem rabdare! – Dar ceilalti unde sunt? – Membrii comitetului? – Nu! baietii nostri. – Sunt la posturile lor… Noi nu suntem zevzeci ca dumneata, sa lasam iesirile neocupate.   Pâna sa protesteze D. contra acestei rautati, o alta birje se opreste în fata ospatariei: este muscalul care l-a adus aci adineauri pe prezidentul comitetului macedo-andrinopolitan. Un tip absolut bulgaresc coboara si intra… – Kovaceff! sopteste tânarul confrate catre D. Kovaceff se apropie cu mult respect de Sarafoff si-i spune foarte încet ceva la ureche. – Trebuie sa pice si ceilalti! sopteste tânarul jurnalist.   Dar Kovaceff ia ipingeaua din cuier si o tine lui Sarafoff, care o îmbraca pe mâneci. – Vor sa plece! – Pleaca! – Opriti-va, asasinilor! striga cei doi confrati taindu-le drumul spre use.   Dar asasinii îndrazneti îi împing, facându-si loc de trecere. – Sariti! Asasinii!! Sarafoff!! Kovaceff!!! Ceilalti doi confrati alearga la acest zgomot, urmati de toti baietii de la Enache. Însa, pâna sa soseasca toti, Sarafoff si Kovaceff au biruit si au reusit sa ajunga la trasura lor… În lupta, Sarafoff si-a pierdut peruca si, punând un picior pe scarita trasurii, când vor toti sa-l înhate, îsi smulge barba. Toata lumea ramâne trasnita. Cine?… Cine?!… Cine e Sarafoff?! …Este inteligentul judecator de instructie, care stie sa scape cu atâta dibacie de urmaririle reporterilor! este simpaticul nostru amic J. Th. Florescu, care a mandat si ordonat etc. etc. Dar Kovaceff?   Grefierul lui Sarafoff. Profitând de aiurirea urmaritorilor sai, Sarafoff s-a suit cu Kovaceff în birja si striga muscalului: – Mâna iute, gaspadin! Birja porneste în goana… Tânarul D. se acata ca strengarii de la mahala dinapoia trasurii. – Da cu biciul dindarat! striga Kovaceff.

În secolul nostru s-a nascut si s-a sfârsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra în istoria contemporana. Nascuta din, prin si pentru popor, pe la doua ceasuri în dimineata zilei de 8 august 1870, tânara republica a fost sugrumata în aceeasi zi pe la ceasurile patru dupa-amiazi. Nu face nimica! marirea si importanta statelor nu se judeca dupa extensiunea si durata lor, ci dupa rolul mai mult sau mai putin stralucit pe care l-au jucat în complexul universal.   Cadrul meu e prea strâmt ca sa pot închide într-însul istoria generala a veselei republice podgorene. Voiesc numai sa contribuiesc si eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; si sunt autorizat a o face – eu am fost cetatean al acelei republice. Am asistat la marirea si decadenta ei, si nu în calitate de gura-casca, ci în calitate oficiala. Când poporul a calcat politia, eu m-am repezit si am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, si am avut norocul sa treaca atunci pe lânga mine Prezidentul Republicei. Eram de saptesprece ani; înfatisarea mea hotarâta atrase privirile Prezidentului – ma numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.   Astazi, când sper ca s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai ordinii în Republica Ploestilor. Ceasuri glorioase, n-am sa va uit! Seful meu, politaiul, era simpaticul si bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revolutie polona, vrajmas jurat al tiranilor si frate pasionat al poporului. Cu astfel de sef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.   De cu seara din ajun, 7 august, mai multi conspiratori, între cari si Stan Popescu, asteptând vesti (de unde? istoria nu poate înca spune), jucasera, în salonul de la otel “Moldova”, la chilometru. Ce însemneaza la chilometru? E un joc inocent, foarte putin complicat – iata. Jucatorii, indiferent de numarul lor, se aseaza la o masa în coltul unui salon. Se aduce fiecaruia câte o sticluta de vin. Încep sa bea. Când unul si-a ispravit portia, asaza sticla goala pe jos, lânga zid, în lungul salonului. A doua sticla golita, o asaza cu fundul în gâtul celei dintâia, si asa mai departe, pâna când sirul sticlelor ajunge la zidul din potriva – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câstigat partida – ceilalti trebuie sa-i plateasca sticlele baute, în proportie dreapta cu numarul de sticle ce le lipseste lor pâna la tinta. Se întelege, când jucatorii sunt toti de talie, se-ntâmpla sa se joace o contra si adesea partida sa fie remisa. În seara aceea, Stan câstigase cu mare avans partida-ntâia.   Pe la unu trecute, dupa miezul noptii, când era sa se-nceapa o noua partida, se aud trei lovituri rare în geam. Toti jucatorii, uitând de petrecerea lor inocenta, se ridica încruntati. Tocsinul sunase. Cauza sfânta a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul actiunii… Toti pornesc tacuti si hotarâti în gramada. Ies pe gangul otelului si apuca spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate partile; se contopesc toate gramada; cu cât înainteaza acest brav popor, cu atât numarul sporeste.   La 2 si jum. despre ziua, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte si mai ales casa confiscata. La 4, usile temnitei de pe drumul Rudului se deschid pentru câtiva republicani închisi în preventie. La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului. La 5 si jum., politia republicana este organizata; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu sabii confiscate de la pompieri si de la ipistati, cu pusti de vânat, cu pistoale si reteveie. La 6, în Piata Unirii plina de popor – tocmai pe locul unde se ridica astazi mândra statua Libertatii (cetatenilor ploesteni, Natiunea recunoscatoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnati, citeste actul solemn al întemeierii Republicii. La 7, se desfunda în toate raspântiile boloboace, în sunetele marsului eroic de la ’48. La 8, o parte din popor, cu politaiul si un taraf de lautari, mergem la gradina Lipanescului.   Aci, pe iarba, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai batrâne republice. Gratarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte si gras, ca niste altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o data deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niste ruginite institutiuni ce nu mai corespund exigentelor moderne, si, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niste reforme pe cari le reclama spiritul progresist al timpului si interesele vitale ale societatii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarma obedele si catusele tiraniei si, aruncându-le departe, tare de dreptul sau, fara ura, uitând trecutul odios, închina des, dar sincer, pentru sfânta Libertate si – te pupa! O!   Eram la Lipanescu-n gradina de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului crestea mereu, când o onoare nenchipuita veni sa-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoana! – urmat de un adiutant, veni sa viziteze petrecerea noastra populara si sa sparga o oala cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor sai ploesteni, cari au stiut ca totdeauna sa se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pamânt, caciulile-n sus si “Ura! Vivat Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, politaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnati, cu ultimele fleici si oale, se strecura si poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustari populare ramase sa fie trecuta în viitorul buget al Republicei.   Mi-adusei aminte ca am parinti, cari m-asteptau, si ma dusei degrab acasa încins cu sabia mea peste jiletca. Raposata mama era foarte buna, dar o femeie de moda veche, un spirit reactionar; era departe de a-ntelege importanta politica a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oras si tremura de grija mea vazând ca nu viu la dejun. Mi-a facut o scena grozava – ca de ce m-am amestecat cu derbedeii, ca doresc s-o fac de râs în mahala, ca vreau sa grabesc, poate, sfârsitul lui tata, care era greu bolnav; pe urma mi-a poruncit aspru sa ramân acasa; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, aratându-i arma, ca am o functiune publica de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu stiu, si mi-a încuiat ghetele si palaria în scrin. O saptamâna m-a tinut astfel captiv, pâna s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasa de ciuda soarta rusinoasa a sabiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?   Pe la trei si jumatate dupa-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti-Ploesti, atunci înca-n constructie, sosea grabnic în Republica un grozav oaspete. Ce era? Era Reactiunea. Reactiunea cu tot ce are ea mai oribil si mai hidos – un batalion complet de vânatori sub comanda maiorului Gorjan. Cum pusera piciorul pe pamântul sacru, începura vânatoarea dupa republicani. Reactiunea cauta însa mai cu seama pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabila coincidenta, iesise prin granita de rasarit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reactiunea intrase pe granita de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goana, vânatorii arestara mai bine de sease sute de copii ai poporulul. Puscaria si patru hanuri, prefacute în puscarii, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneasca! Era o femeie fara multa învatatura, dar ce prevedere politica! Daca ma prindea Reactiunea cu sabia la brâu!   Reactiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins calaretii prefecturii catre seara de tot, pe drumul Buzaului, dincolo de Lipia, la vreo doua posti departe de granitele rasaritene ale Statului sau. Când i-au strigat calaretii din goana: “Stai!” el, care era pe jos, a avut curajul sa stea. Iar când l-au întrebat: “Ce faceai aici?” el a raspuns scurt: “Ma plimbam”. Si fiindca este indiferent, când te plimbi, daca te plimbi asa ori asa, l-au pus mizerabilii sa se plimbe-napoi. Tot înapoi si iar înapoi! niciodata înainte! iata deviza Reactiunii.   Dar politaiul?… Ce se facuse Stan Popescu? Se dusese sa ia în posesiune jetul lui de musama în cancelaria politiei. De doua zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergaturile cu poporul… pe urma festivitatea de dimineata la Lipanescu… entuziasmul… Se simtea zdrobit, si era atât de placuta racoarea în cancelarie. O dulce aromeala, foarte naturala dupa atâtea emotiuni, dupa atâta triumf, îi apasa cu putere brava cerbice. Omul îsi încrucisa mânile pe biuroul sau, îsi aseza bine capul si, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.   Pe dânsul îl cautau mai întâi dupa Prezident – a carui urma o aflasera si în goana caruia pornisera calaretii – si l-au si gasit. Maiorul Gorjan, dând usa de parete, intra cu zbirii sai în cancelarie. Politaiul horcaie cu capul pe masa. Maiorul face patru pasi mari si trage o puternica lovitura cu palma pe masa. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiti. – Cine te-a pus pe tine aici? racneste strasnic reactionarul. – Boborul! raspunde foarte ragusit republicanul.   Atâta i-a trebuit Reactiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a si-nhatat pe Stan si, valvârtej cu el, drept la hanul Calugarului! Asa s-a sfârsit cu Republica noastra! Asa Reactiunea a sfâsiat cea mai eroica pagina a liberalismului român!