Recent Posts
Posts
Cum se naste o revista Iata o întrebare la care desigur se poate raspunde în mai multe feluri. Eu, om practic, în loc sa raspund prin o formula teoretica, prefer sa arat cum s-a nascut revista noastra AVÂNTUL TINERIMII, Litere, Stiinte, Arte etc. Într-o zi m-am pomenit cu urmatoarea circulara:   “Domnule, Un cerc compus de mai multi tineri, dorind a da la lumina o Revista literara, stiintifica si artistica, cunoscându-va ca iubitor al literelor, stiintelor si artelor, va roaga sa luati parte la dezbaterile prealabile, ce se vor face asupra chestiunii înfiintarii acelei publicatiuni periodice. La ordinea zilei, fixarea titlului si alegerea comitetului de redactiune. Întrunirea se va tinea la cafeneaua Fialkowsky, sâmbata, 15 ale curentei la 8 ore seara. Pentru comitetul provizoriu, N. Ilie Constantinescu de la Turloaia”   Comitetul provizoriu nu gresise. Da, sunt, în adevar, un pasionat iubitor al literelor, stiintelor si artelor, pe care le-am cultivat cu o egala mediocritate, ca sa nu zic si modestie. Dar nu face nimica: asta nu ma poate descuraja. Când cineva începe, fie începutul cât de prost, asta trebuie sa promita. Dupa socoteala gresita a unor pedanti demodati, începuturile, ca sa poata fi considerate ca promitatoare, trebuiesc sa fie stângace numai ca executie; la noi, din norocire, începuturile promit mult chiar când sunt stupide ca intentie; caci, la noi, slabiciunea inteligentii si nulitatea imaginatiei sunt considerate ca starile primitive a spiritului si a talentului, si deci trebuiesc încurajate.   M-am dus la întrunirea unde eram invitat. Amicul meu, d-l N. Ilie Constantinescu de la Turloaia, m-a recomandat cercului tinerilor: domnii Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu, Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu, Dobre Mihaescu, Traian Necsulescu si Raul Popescu. Eram cu totii 12. Dupa îndelungate dezbateri, ne-am stabilit asupra titlului – Avântul Tinerimii. Apoi, am procedat la alegerea comitetului de redactie compus din 12 insi. Au întrunit majoritatea voturilor: Presedinte: d-l N. Ilie Constantinescu de la Turloaia; Vicepresedinti, trei: dd. Raul Popescu, pentru partea literara; Traian Necsulescu, pentru partea stiintifica si Dobre Mihaiescu pentru partea artistica; Secretari, opt: dd.: Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu, Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu si subscrisul. Am procedat apoi la aranjarea si stabilirea sumarului numarului întâi, sumar pe care l-am comunicat (“cu rugaciune de a se publica împreuna cu câteva cuvinte binevoitoare”) la toate ziarele din Capitala.   “Avântul Tinerimii apare irevocabil la 1 ale curentei cu urmatorul interesant SUMAR: PROGRAMUL AVÂNTULUI de N. Ilie Constantinescu de la Turloaia LA VENEZIA, sonet (poezie) – Raul Popescu ARTELE LA NOI – Dobre Mihaiescu O EPILEPTICA (poezie) – Stefan Basilescu NATURA ÎN ARTA SI ARTA ÎN NATURA – Mihai Dobrescu ÎN SERAI, pastel (poezie) – George Nicolaescu CÂTEVA CUVINTE ASUPRA PELAGREI (dupa un studiu statistic al d-lui Dim Sturdza) – Nicolae Georgescu ÎN SPITAL, sonet (poezie) – Basile Stefanescu TEATRUL LA CHINEJI (studiu) – Ion MEDIUL SOCIAL SI VICEVERSA – Marin Dumitrescu LA MORMÂNTUL UNEI PROSTITUATE (poezie) – Traian Necsulescu Recensiuni, Note, Bibliografie, Anuntiuri, Premiile noastre etc de Dumitru Marinescu”   Trebuie sa spun drept – toate bucatile din sumar erau absolut originale. Si studiul meu, Teatrul la chineji, îl alcatuisem într-un mod foarte original din citatele gasite într-o dare de seama a unui jurnal francez de provincie, tradusa dupa un jurnal american, asupra unei interesante lucrari a lui Bob Schmecker, publicata la San Francisco si intitulata Chineze (sic) Divertissments (sic) (Petreceri chinezesti).   Am primit multe complimente magulitoare pentru studiul meu. A trebuit, având afaceri de familie, sa parasesc Bucurestii si sa stau la tara vreo trei luni. Cum m-am întors, am dat fuga la Fialkowsky, sa iau parte la sedintele academiei noastre libere. La Fialkowsky, nimeni. Chelnerul mi-a spus ca de mai multa vreme întrunirile cercului nu se mai tineau. Am alergat la tipografie. Aici am aflat cu mâhnire ca Avântul Tinerimei încetase sa mai apara. Pacat! tocmai când, satul de atmosfera rurala, ma pregateam sa caut un alt studiu.   Într-o seara, ma-ntâlnesc din întâmplare cu presedintele, N. Ilie Constantinescu de la Turloaia. – Bine, zic; ce s-a-ntâmplat cu Avântul nostru? de ce nu mai apare? – S-au risipit toti, monser. – Raul Popescu? – E în Târgul Jiului. L-a luat tat’sau, popa – au venit ai lor la putere… e secretar la comitetul permanent. – Dar ceilalti? – Dracu stie. – Á propos… dar poetul Necsulescu? – Necsulescu? Ce! nu stii? – Nu. – A murit! – Nu mai spune! Iata ce s-a-ntâmplat cu Avântul Tinerimii. Iata cum se naste o revista. Nu asa greu.
O noapte furtunoasa de I.L. CARAGIALE   În Bucureşti, la Dumitrache   ACTUL I   (O odaie de mahala. Uşă în fund dând în sala de intrare; de amândouă părţile uşii din fund, câte o fereastră. Mobile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi şin planul din fund câte o uşă; în dreapta, pe planul al doilea altă uşă. În dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atârnată lângă ea.)   SCENA I   JUPÂN DUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE IPINGESCU JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută) Iaca, nişte papugii...nişte scârţascârţa pe hârtie! Si ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N- ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chiară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! IPINGESCU Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă. JUPÂN DUMITRACHE Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule. IPINGESCU Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău! JUPÂN DUMITRACHE Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat? IPINGESCU S-a luat bagabonţii şi după dumneata? JUPÂN DUMITRACHE S-a luat şi se ia... IPINGESCU Şi cum eşti dumneata!... JUPÂN DUMITRACHE Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l... IPINGESCU Cara bagabont? JUPÂN DUMITRACHE Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu? IPINGESCU Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont? JUPÂN DUMITRACHE Asta-i Una vorbim şi başca ne- nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu... IPINGESCU 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... JUPÂN DUMITRACHE Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Bagabontul... IPINGESCU Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria. JUPÂN DUMITRACHE Stai s-o iau de la cap. IPINGESCU Stau. JUPÂN DUMITRACHE Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la "Iunion"; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat... IPINGESCU De unde ştii că era amploiat? JUPÂN DUMITRACHE După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frata Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă. IPINGESCU Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei? JUPÂN DUMITRACHE Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podulde-pământ, papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, coate-goale după noi; ajun- gem la Sfântul Ilie în Gorgani, moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor... IPINGESCU Rezon! ca să nu le ruşinezi. JUPÂN DUMITRACHE Ştii cum e Veta mea... IPINGESCU Ruşinoasă, mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul. IPINGESCU Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte. JUPÂN DUMITRACHE Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu: poate c-o fi stâng coate-goale prin partea locului, bunioară vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: "Nene, hai deseară la «Iunion» la Ionescu!" Cum auzii eu de "Iunion", mă făcui verde la faţă. "Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus." "'Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!" Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz la masa de la spate?... IPINGESCU Pe bagabontul... JUPÂN DUMITRACHE Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întorsc capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii... IPINGESCU Iar se uită la cocoane... JUPÂN DUMITRACHE Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara... IPINGESCU În sfârşit? JUPÂN DUMITRACHE În sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă- ntorc în poarta "Iunionului", să-i zic numa': "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face... IPINGESCU Rezon!... Ei! pe urmă? JUPÂN DUMITRACHE Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine. IPINGESCU Până la Stabilament... JUPÂN DUMITRACHE Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!" Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele) IPINGESCU Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât i mai lipsea. JUPÂN DUMITRACHE A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat! IPINGESCU Iii! păcat... Cum? JUPÂN DUMITRACHE Când am trecut eu de răscruci cu coaoene, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul! (Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: "Spiridoane! Spiridoane!") IPINGESCU Iacătă vine Chiriac. Să n-auză. JUPÂN DUMITRACHE Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor! IPINGESCU Da'... coana Veta ce zice? JUPÂN DUMITRACHE Consoarta mea?... Ce să zică?...  De! ca muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, i-am zis pe şleau: "Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!" IPINGESCU Rezon!   SCENA II   ACEIAŞI , CHIRIAC   CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefteri; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ. JUPÂN DUMITRACHE Dar pentru ce nu vrea? CHIRIAC Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare. IPINGESCU Să dea ceferticat medical. CHIRIAC M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii mâine la ezirciţ, domnule? zice: sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare, nu pot să merg nici pân' la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un aşa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă şi pe popa Zăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit; zic: n-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mâini la companie. Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă. JUPÂN DUMITRACHE Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape de gardă... IPINGESCU Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la cata- stiful meu; e finul lui Popa Tache. JUPÂN DUMITRACHE Ei! vezi! CHIRIAC Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl pocăiesc eu... Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţîrcădău nu l-a putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile! JUPÂN DUMITRACHE Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el! Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!... IPINGESCU L-am văzut eu azi dimineaţă, trece pe la despărţire. CHIRIAC Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine. (iese repede) IPINGESCU Era afumat rău nenea Ghiţă. JUPÂN DUMITRACHE Ei! bravos! asta e una la mână. Om stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pasion, să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla... Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţîrcădău şi om de treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot i dam poveţe fetii să mai rabde, să nu strice casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată biată să nu fie! a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: "Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă- mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc cu el!" Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: "Lasă, Ziţo, zic, îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte destul!" ş- am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia? IPINGESCU Mie-mi spus? Nu i-am încheiat eu procestul verbal atuncea noaptea, când a tratat-o cu insulte şi cu bătaie? (Chiriac reintră) JUPÂN DUMITRACHE Apoi de ! n-a avut dreptul muierea să-l? Om fără ambiţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CHIRIAC Jupâne, da' deseară că eşti de rond... mergi? JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă? cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nu vezi? CHIRIAC Jupâne, da' face toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe... până pe două după douăspce le isprăveşti. JUPÂN DUMITRACHE Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna... Chiriac băiete (îl trage la o parte) ia vezi tu... mă ştii că am ambiţ, când e vorba la o adică, ţiu la... CHIRIAC Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri de- alaltăieri.     SCENA III   ACEIAŞI SPIRION (aducând o gazetă) JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon) Dar mai mult nu puteai să şezi, mă? SPIRIDON Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta) JUPÂN DUMITRACHE Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfântul Niculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul nou de ibrişim să nu-i fac saftea pe spinarea ta! SPIRIDON Da' de ce, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Atâta-ţi spui eu ţie: 'aida! du-te iute şi cere cocoanii să- mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă.) Chiriac băiete, (îl ia la o parte) ia vezi, ştii că am ambiţ, ţiu când e la o adică... CHIRIAC Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist. JUPÂN DUMITRACHE Ei! ia vezi... CHIRIAC N-ai grije, jupâne... Eu mă duc să închiz cantorul şi magazia. (cătră Ipingescu, care, de când a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate feţele.) Bonsoar, nene Nae. IPINGESCU Salutare, onorabile! (Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea de familist, cu jupân Dumitrache. SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul) Iaca, na, jupâne, poftim. JUPÂN DUMITRACHE Ce făcea cocoana, mă? SPIRIDON Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac. JUPÂN DUMITRACHE Ce a zis? SPIRIDON Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i e urât singură-n casă. JUPÂN DUMITRACHE Uită mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (strajnic) Da' Chiriac nu-i aicea? SPIRIDON Jupâne, nea Chiriac mi-a zic să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci de rond. JUPÂN DUMITRACHE Du-te de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! ie tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. Gândeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Ştii cum a regulat compania? E prima domnule, poci să zic... IPINGESCU Bravos! JUPÂN DUMITRACHE Face să-i dea şi dicoraţie! IPINGESCU Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor... JUPÂN DUMITRACHE Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoarea poporului?  IPINGESCU Rezont! SPIRIDON (venind din fund) S-a închis, jupâne; acuma eu... mă duc să mă culc? JUPÂN DUMITRACHE Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai lu- at? Chibrituri ai? SPIRIDON Ce tutun, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Te face că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflat că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!... Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara lui... SPIRIDON Zău, jupâne. JUPÂN DUMITRACHE Haida pleacă. (Spiridon pleacă.) Mă! spune lui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba... să fie cu ochii-n patru. SPIRIDON (ieşind) Bine, jupâne. SCENA IV IPINGESCU, JUPÂN DUMITRACHE JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun) Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva? IPINGESCU Bravos ziar, domnule! Asta ştiu că combate bine. JUPÂN DUMITRACHE Apoi nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"!...  IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie) "Bucureşti 15/27 Răpciune. Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asinu- itate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. Prefaţiune. Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune..." JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit) Ei, bravos! Aici a adus-o bine. IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas) "... A mânca... sfânta Constituţiune..." JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit) Adică, cum s-o mănânce? IPINGESCU Stai să vezi... că spune el..."Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului..." JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit) E scris adânc. IPINGESCU Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân. JUPÂN DUMITRACHE (lămurit) Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte. IPINGESCU Stai să vezi: acuma vine un ce şi mai tare. JUPÂN DUMITRACHE Ei? IPINGESCU (urmând citirea) "... A mânca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă..." JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare) Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal! IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă) Apoi de ce scrie el, sireacul! JUPÂN DUMITRACHE Dă-i nainte, că-mi place. IPINGESCU "... Ba putem zice chiar o crimă. (schimbând tonul şi mai grav.) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi..." JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm) Hahahaha! i-a-nfundat! IPINGESCU (urmând cu tărie) "... Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spune: situaţiunea Romaniei nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale..." (amândoi rămân foarte încurcaţi.) JUPÂN DUMITRACHE Adicătele, cum vine vorba asta? IPINGESCU (după adâncă reflecţie) A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea popor- ului suveran... ştii: masă... sufragiu... JUPÂN DUMITRACHE Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! Bine vorbeşte... IPINGESCU Asta combate, domnule, nu ţi-am spus eu! JUPÂN DUMITRACHE Apoi, nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"! IPINGESCU "... Până ce nu vom avea un sufragiu universal. Am zis şi subsemnez! R. Vent... studinte în drept şi publicist." (Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, la dreapta, ceartă mare.) UN GLAS DE BARBAT (de afară) Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac! GLASUL ZIŢII (de afară) Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân uimiţi.) JUPÂN DUMITRACHE (ascultând) Săi, nene Nae! IPINGESCU Urgent! (strânge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)      SCENA V   SPIRIDON (singur, intră din dreapta făcându-şi o ţigară) Măă! al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat "Titircă Inimă Rea". Ce are el cu mine? Zău! Biata cocoană şi cu nea Chiriac! Cu ei mai am noroc, ei mai mă scapă de afurisitul, că despre partea lui jupân Titircă Inimă-Rea, halal să fie de oasele mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămâna, când s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a găsit deştept: "Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul săracul să deschiză prăvălia; ai stat pân-acuma să bei la tutun, 'ai? Nu jupâne, zic, da' dacă nu mi-e somn. Nu ţi-s somn, 'ai? stai că-ţi fac eu Uie poftă de culcat!"... Bietul nea Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfântul Niculae din cui... Ieri seară m-a găsit dormind: "Bravos, musiu Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii! Nu, jupâne, da' dacă mi-a fost somn, zic. Somn, 'ai? Te trage traiul ăl bun la somn! (Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădei-ar bunul pe inimă lui jupânul!) Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de piroteală." Şi mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine tocmai la apropot, mă rupea, că nu-ş' ce-avea, era turbat rău de tot (s-aude zgomot). Auliu! Vine! (stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.) SCENA VI SPIRIDON, ZIŢA (intră agitată) ZIŢA Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să- mi facă un afront. SPIRIDON Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum... ZIŢA (repede) Ei! L-ai găsit? I-ai vorbit? I-ai dat? I-ai spus? SPIRIDON Da, cocoană. ZIŢA Ce-a zis? SPIRIDON "Mersi!" ZIŢA Şi tu ce i-ai spus? SPIRIDON "Pentru puţin." ZIŢA Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu? SPIRIDON Ba da, l-am luat să-i arăt casa. ZIŢA Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie. SPIRIDON Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur... Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupânul de la vale; am lăsat pe persoana în chestiune să m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin fundul curţii, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă şi să nu mă găsească. ZIŢA Prostule! Nu ştii că nenea e de rond la noapte? Nu mai dă pe-acasă până la ziuă. SPIRIDON Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata pielea mea? ZIŢA Ei! Şi zi persoana în chestiune aşteaptă pe maidan? SPIRIDON Da, şi mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc. ZIŢA (luând biletul) Şi nu mi-l dai mai curând! Adu să văz. (merge la o parte şi citeşte.) "Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii... (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-şi fac aci anevata poezie: "Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru o eternitate şi per toujours." (Foarte aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă repede.) Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente... du-te... spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. SPIRIDON Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o da voie ori nea Chiriac, ori cocoana. ZIŢA Unde-i Chiriac? SPIRIDON Nu ştiu, pân curte. ZIŢA Dar ţaţa? SPIRIDON Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din stânga, când uşa se deschide şi Veta intră.) Iacătă-i cocoana. SCENA VII ACEIAŞI VETA VETA (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată, vorbeşte rar şi încet) Cine-i aici? (văzând pe Ziţa.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.) ZIŢA Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să- mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce... (tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se apropie de ea.) VETA 'Ai? Ce să las? ZIŢA Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.  VETA Da, îl las. ZIŢA Du-te, Spiridoane. (Spiridon, după ce schimbă privire şi semne cu Ziţa, iese.) VETA Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.) ZIŢA Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e halima... Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă o dată cu găinile. Eram ambetată absolut. "Dramele Parisului" câte au ieşit până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scoţ ivărul de la şalon şi plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocaul, cu pricop- situl de Ţîrcădău, că-mi taie drumul. "Bonsoar, bonsoar", şi ştii aşa deodată, sanfasò: "Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? Pardon, domnule, zic, n- am de-a face cu dumneta, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoarea ca dumneata. Mi că t-ei căi! Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la un aşa afront; mă-nţelegi? zice..." VETA (întrerupând-o scurt) Ziţo... ce e când ţi se bate tâmpla a dreaptă? ZIŢA Îţi vine o bucurie. VETA Mie, bucurie?... nu crez. ZIŢA Da' de ce nu? VETA Dar când ţi se bate a stângă? ZIŢA Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată. VETA (ridicând capul cu mult interes) Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac?... Nu sunt certată cu nimeni. ZIŢA Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vremencoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, maşer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa să nu-mi uit vorba zic mitocanului: "Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da' el: "Gândeşti, zice, că o să te măriţi, cocoană? Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are! Să te măriţi, 'ai? Cât o trăi Ghiţă Ţîrcădău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Sărcul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!... Mitocane, pastramagiul! La poliţiune! Vardist! Nene Dumitrache!..." Am avut ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) "Taţo! Ce ai? Plângi? VETA (ştergându-se la ochi) Eu? De ce să plâng? Mă doare capul, mi-e cam rău. ZIŢA Îţi sunt ochii turburi grozav... VETA Nu-ş' ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri. ZIŢA Nenea e de rond la noapte? VETA Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo ZIŢA Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie târziu. SPIRIDON (intră şi trece repede lângă Ziţa) Cocoană! (încet.) Până acu am aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri. ZIŢA (încet) Biletul, zici că i l-ai dat. SPIRIDON Nu ştii? I l-am dat de când m-am dus la tutungerie, când m-a trimes jupânul. (iese în dreapta) ZIŢA Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău. VETA Lasă să-mi fie rău. (râzând silit.) Mai bine ar fi să mor. ZIŢA Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea. VETA Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra... Cum m-oi culca, îmi trece. ZIŢA Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mâine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la "Iunion". VETA (repede) La "Iunion"? Nu Ziţo, nu mai merg la "Iunion". ZIŢA Da' de ce? VETA Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comediile alea... Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi. ZIŢA Ei, Doamne! Tato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi? VETA De ce, de ne-ce, nu voi să merg. ZIŢA 'Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,... vrei? VETA Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici. ZIŢA Zău! Tăţico, parol! Să mă-ngropi! VETA Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; când zic o vorbă e vorbă. ZIŢA Zi, nu vrei să mergi, ţaţo? VETA Nu. ZIŢA (obidindu-se treptat) Nu? VETA Nu.  ZIŢA (podidind-o plânsul) Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (iese, plângând şi trântind uşa, prin fund. Spiridon intră din dreapta.)     SCENA VIII   SPIRIDON, VETA VETA (lasă mondirul din mână) Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? Mai ai vreo treabă? SPIRIDON Nu, cocoană. VETA Apoi, du-te de te culcă, ce mai aştepţi? Domnul Chiriac unde este? SPIRIDON E jos pân curte; adineaori şede pe laviţa de la poartă. Dar... nu ştiu ce o fi având nea Chiriac, cocoană... parcă nu-i sunt toţi boii acasă... VETA Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui. SPIRIDON E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept... VETA O fi supărat, cine ştie!... Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci. SPIRIDON Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.) VETA Pe urmă, să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deştept, că iar o paţi. SPIRIDON (aparte) Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac! VETA 'Aide, du-te. SPIRIDON Mă duc; noapte bună, cocoană. VETA Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!... Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum râde de mine! Eu şi noapte bună!... (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. Nu-i mai place, nu mai vrea!... Bine! N-o să mor nici eu!... De unde ştii? Poate mai bine că s-a întâmplat aşa... A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?... (plânge; se aude zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.) SCENA IX CHIRIAC, VETA, apoi de afară JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU CHIRIAC Dumneata m-ai chemat? VETA Eu?... Nu. CHIRIAC Spiridon mi-a spus că...  VETA Da... am zis lui Spiridon să-ţi aducă mondirul; l-am cusut. CHIRIAC Mersi! VETA Pentru puţin. (Pauză) CHIRIAC Poarta... am închis-o. VETA Bine. (întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.) CHIRIAC Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? VETA Ce! Eu să-ţi poruncesc dumitale? CHIRIAC Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpână?... Nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie? VETA (întorcându-se cu faţa spre Chiriac) Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule. CHIRIAC (înaintează) Ei! De ieri seama până acu cum ai petrecut? Ti-e mai bine aşa? VETA (scoborând un pas spre a se depărta de el) Da. CHIRIAC Îţi pare bine de ce-ai făcut? VETA Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntâmplat aşa. (Pauză) CHIRIAC (mai apropiindu-se) Mâine seară mergi iar la "Iunion"?  VETA Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte. CHIRIAC Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale? VETA (tresărind şi ridicând capul spre el) Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoşti, păcat! Eu te credeam pe dumneata mai deştept. CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie) Jură-te încă o dată! VETA Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? N-am plâns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plâns aş mai plânge, dar nu mai pot... Dar... în sfârşit, nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata...D-aia zic şi eu mai bine că s-a întâmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată... Am isprăvit... CHIRIAC Jură-te încă o dată şi... VETA (cu emoţie din ce în ce mai nestăpânită) Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatumeu, decât în jurământul meu, şi gândesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dânsul. Dar... foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă "cu simbrie" să păzeşti casa, şi târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alţii. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie... totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gândit; te-am minţi, te-am amăgit, am râs de dumneata atâta vreme... Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfârşit ochii ca să vezi cine sunt. De! Ti-am făcut rău, dar... ai scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut... Bonsoar. (vrea să plece spre stânga.) CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte) Te duci? VETA La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata? CHIRIAC Nu-mi mai zice "dumneata". VETA Cum pofteşti să-ţi zic? CHIRIAC Cum mi-ai zis până ieri. VETA Azi e azi, ieri a trecut. (porneşte să iasă.) CHIRIAC (tăindu-i drumul) Şi nu vrei să se mai întoarcă? VETA (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta) Nu. CHIRIAC (apropiindu-se) Veto! VETA Nu; lasă-mă... Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt... CHIRIAC Dar eu.. eu ce să fac?  VETA Ce fac şi eu... Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? CHIRIAC Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii şi după aia-i zici: "Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi... mai bine că s-a întâmplat aşa! N-o să mori fără luminile ochilor!... Învăţul are şi dezvăţ!..." Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa!... care va să zică să mor, 'ai? VETA Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar... nu moare nimeni de asta! CHIRIAC Dar dacă eu oi muri? (se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi dumneata spanga asta? VETA (se redepe la el şi vrea să i-o smucească) Chiriac! CHIRIAC (luptându-se cu ea) Fugi!... Lasă-mă!... VETA Nu te las! Te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine. CHIRIAC Lasă-mă! Lasă-mă!... (se luptă.) VETA (desperată) Chiriac! (înecându-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!... Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?... Chiriac!... CHIRIAC Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (se smuceşte.) Lasă-mă! VETA (ţinându-l strâns) Chiriac! Vrei să strig? Eşti nebun? CHIRIAC Da! Sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi? VETA Dar tu pe mine nu mă-ntrebi? CHIRIAC Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ş- am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.) VETA Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi? CHIRIAC Te crez. VETA (repede) Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine, na! Ce mai vrei? Dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din câte ţi le-a sporit dumnealui. CHIRIAC De ce te-ai dus la grădină? VETA M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea seara în uietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam şi visam ceva... Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: "Ei ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! Ce-o să ni se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea pe mine! Este asiguripsită... Atâta pagubă!..." Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ştergându-ţi puşca: ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca, Doamne fereşte! Puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă!... Da' de ce nu i-am spus să bage de seamă! De ce nu l-am rugat să o lase cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău! N-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi? CHIRIAC (biruit cu desăvârşite) Te crez! (aruncă departe spanga şi ia pe Veta în braţe.) VETA (strângându-l cu putere) Chiriac! (rămân o clipă îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor... zău! mă omori... CHIRIAC Nu, nu mai fac. VETA Îmi făgăduieşti? Te juri? CHIRIAC Da. VETA Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc? CHIRIAC Da. VETA Că numai pentru tine trăiesc? CHIRIAC Da. VETA Şi n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea? CHIRIAC Nu. VETA Şi n-o să mai mă faci să plâng? CHIRIAC Nu! Nu! Nu! Dar mă ierţi? VETA Dar tu pe mine mă ierţi? CHIRIAC Eu te-am iertat de mult (se strâng bine în braţe). JUPÂN DUMITRACHE (de afară, sub fereastră) Chiriac! Chiriac! (Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi ascultând.) VETA Hii! Dumnealui... CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre fereastră) Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon... (cătră jupân Dumitrache, pe fereastră.) Dumneata eşti, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Dar ce, Chiriac puiule, nu te-ai mai culcat? CHIRIAC Încă nu, jupâne, acu mă culc. JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Somn uşor!... IPINGESCU (asemenea) Şi vise plăcute, onorabile! JUPÂN DUMITRACHE (depărtându-se treptat) Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică... CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere) Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist!... (Cortina)     ACTUL II   (Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă) VETA, CHIRIAC   SCENA I   VETA, CHIRIAC VETA Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... Cine ştie? Vine fără veste! CHIRIAC Aş! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni aşa degrab'. VETA De unde ştii ce se-ntâmplă? Paza bună trece primejdia rea. CHIRIAC N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; are să meargă până la Cotroceni, ce te gândeşti? Nu-l ştii pe el că umblă agalea?... VETA Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Ştii tu că de ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii? CHIRIAC Ei! D-apoi eu i-am închis!  VETA Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de te culcă. Mâine ai să ieşi la ezirciţ; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă? CHIRIAC Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie. VETA Apoi mi-a spus leliţa Safta, că-i bolnav de lingoare. CHIRIAC Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? Nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciţ. VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva) Ia taci! (ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. 'Aide, Chiriac, sărută-mă şi du-te. CHIRIAC (o sărută) Mâine seară nu te mai duci la "Iunion"? VETA Nu, nu mai mă duc fără tine... Dar tu... nu uiţi ce mi-ai făgăduit, n-o să mă mai necăjeşti niciodată? CHIRIAC Niciodată. (o sărută, o strânge-n braţe şi pleacă.) Bonsoar. (se mai întoarce spre a repeta jocul şi iese în stânga planul din fund.) VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă) "Într-un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat raze lor." (fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece... Să mă culc... Ce obosită sunt!  Nu mai pot... (şade lângă masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează întâia strofă din "Portretul" de d. G. Sion.) "Când ore de-ntristare vor turbura vreodată Frumoasa-ţi inimioară, tu vei portretul meu, Şi crede că eu sufer cu tine deodată, Şi c-amândoi atuncea compătimim mereu." (Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi începe a se pregăti de culcare. Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se arată Rică Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.)   SCENA II   VETA şi RICĂ VENTURIANO, apoi JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU de afară RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere) Angel radios! VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân) A! RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea) Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun... VETA Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane! RICĂ Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. VETA Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor? RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul) Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi ne- feric, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire. VETA Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Asta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii! RICĂ (cu mâinile rugătoare) Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original? VETA Eu? RICĂ Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată- mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea. VETA Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi- am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti? RICĂ Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"... VETA De la "Iunion"? (caută cu gândul.) RICĂ Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; mam ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, team curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.) VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs). Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha! RICĂ Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea? VETA Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt? RICĂ Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a evistenţii mele, tu eşti... VETA (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia luminii) Zău? Ia uite-te bine! (râde.) RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicându-se) Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretevt că şi pe motivul... scuzaţi... pardon... VETA (râzând) Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curând din casa asta, că, Doamne fereşte! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... De!... RICĂ Scuzaţi... pardon... VETA Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare. RICĂ (speriat) Să mă omoare! VETA Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe Chiriac... RICĂ Chiriac! VETA Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe maidan şi altul pe la poartă ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseşi... RICĂ (îngrijat) Levorverul!... Madam, vă rog binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă... VETA Ei! Ştii că-mi place! Ce! Te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! Te umflă. RICĂ Mă umflă!... (vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul "Vocea Patriotului Naţional", publicit şi studinte în drept... VETA În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict... RICĂ Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict! VETA Apoi, atunci du-te! Ce mai stai? RICĂ Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar! VETA 'Aide! (vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. Rică şi Veta coboară înspăimântaţi.) JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte) Îţi spui că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane! VETA (îngrozită) Muziu! Domnule! M-ai nenorocit, şi dumitale atâta ţi-a fost! Fugi, fugi, că te omoară! RICĂ Aoleo! (se repede să fugă pe uşă.) VETA (oprindu-l) Nu p-acolo! JUPÂN DUMITRACHE (d-afară) Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului, să- mi tai mie favuridele! IPINGESCU (tot d-afară) Rezon! (se aud paşi repezi suind scările.) RICĂ (desperat) Madam, cocoană! Ai mizericordie de un june român în primăvara existenţii sale! De-abia douăzeci şi cince de roze şi jumătate înnumăr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei... Scapă-mă! VETA Da... dar pe unde? A! Pe fereastra asta; ieşi curând, treci binişor pe schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul binalii; jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan... Fugi iute!... RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi turteşte pălăria) Pardon!... Scuzaţi!... Bonsoar! (dispare pe fereastră, paşii se apropie.)   SCENA III   VETA singură, apoi DUMITRACHE şi IPINGESCU   VETA A scăpat sărmanul... Ce comedie! Doamne sfinte! Dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-a fost soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneaei de capul meu să tot batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta... Bine că a scăpat, vai de el; acum trebuie să-i sfârâie călcâiele pe maidanul lui Bursuc. (coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi intră furioşi jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.) JUPÂN DUMITRACHE (înaintează strajnic) Cocoană! Cine a fost acum aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită pe sub pat, pe sub masă, peste tot.) VETA Cine să fie? JUPÂN DUMITRACHE (fierbând) Cine să fie?... Ştiu eu cine să fie? Dacă aş şti, nu te-aş întreba. IPINGESCU Rezon! (caută mereu.) VETA Ei! Ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, cu sabia scoasă, ca la bătălie. JUPÂN DUMITRACHE Nu râde, cocoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu râde; du-te dincolo, cocoană!... De ce nu te-ai culcat pânacum? VETA Zău, că nu eşti în toată firea! Auzi că de ce nu m-am culcat; pentru că nu mi-a fost somn. Ce! Vrei să mă culc şi să-mi las lucru? Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la biserică. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Cocoană, du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curând. (umblă agitat, strigând.) Spiridoane! Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (către Veta.) Rău ai făcut, cocoană! VETA Ce rău? Ce visezi? Ce-am făcut? JUPÂN DUMITRACHE Ştii dumneata bine! Dumneata să tragi păcatul de ce so întâmpla (sinistru), că are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal! VETA Eşti nebun! (aparte.) Acu nu mai mi-e frică. JUPÂN DUMITRACHE (strajnic la culme) Du-te, cocoană, şi nu râde. VETA Iaca, mă duc. (iese răzând în stânga planul întâi.) SCENA IV JUPÂN DUMITRACHE, NAE IPINGESCU,apoi SPIRIDON JUPÂN DUMITRACHE Ştii (se îneacă de emoţie), mă stăpânesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru formal, ca să n-o ruşinez. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Ştii cum e dânsa... IPINGESCU Coana Veta? Ruşinoasă,... mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE (plimbându-se agitat) Adică chiar în casa mea să nu pot eu pune mâna pe bagabontul? Că n-a avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (strigă.) Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane! SPIRIDON (vinde din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat zăpăcit din somn) Ce-i porunca, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Porunca? Vino să-ţi dau poruncă. (îl ia de păr.) IPINGESCU Hahahaha! Dă-l, dă-l căţeaua! JUPÂN DUMITRACHE Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când mă-ntorc acasă! Na poruncă! Na poruncă! Mai na poruncă! Să-ţi mai treacă de piroteală! SPIRIDON (plângând) Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am făcut eu, jupâne, dacă am dormit? IPINGESCU (strajnic cătră Spiridon) Pentru ce nu eşti prezent la apelul nominal?... SPIRIDON Auliu! (se jeleşte.) JUPÂN DUMITRACHE Taci! Unde-i Chiriac? SPIRIDON (fugind într-un colţ) Nu ştiu... JUPÂN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge) Da' să mănânci şi să dormi ştii? SPIRIDON Doarmne în odaia dumnealui, jupâne. JUPÂN DUMITRACHE Doarme? Toţi dormiţi, dormirea-ţi somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe Chiriac degrabă... mergi! IPINGESCU (cătră Spiridon, bătându-i din picior) Urgent! (Spiridon iese degrab' în stânga.) JUPÂN DUMITRACHE Chiriac! Chiriac!... Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde... Chiriac!     SCENA V   ACEIAŞI CHIRIAC, apoi SPIRIDON   CHIRIAC (Ştergându-se la ochi, în costum de noapte, vine moale de somn, din stânga) Ce-i jupâne? Ce s-a aprins? Arde? Unde arde? JUPÂN DUMITRACHE (luându-l de mână şi aducându-l în faţa scenii) Chiriac! (scurt.) M-am nenorocit! CHIRIAC Pentru ce? JUPÂN DUMITRACHE S-a dus ambiţul! CHIRIAC Cum? JUPÂN DUMITRACHE Tocmai la ce am ţinut... CHIRIAC Ce? JUPÂN DUMITRACHE Mi s-a necinstit onoarea de famil- ist! CHIRIAC Aş! nu se poate; ţi s-a părut! JUPÂN DUMITRACHE Am văzut cu ochii.  CHIRIAC Aş! Aşa m-ai speriat şi alaltăieri seara; aşa ţi se năzare dumitale. JUPÂN DUMITRACHE Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae! IPINGESCU(grav) Aprob pozitiv. CHIRIAC (dezmeticit) Cum? Când? Unde? Cine? JUPÂN DUMITRACHE Bagabontul! CHIRIAC Ei? JUPÂN DUMITRACHE Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă... cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap. IPINGESCU Idem. (Spiridon intră din dreapta.) CHIRIAC Aici în casă? Nu mă băga-n păcate, jupâne! SPIRIDON (aparte) Cu ochelari? Cu giuben? E persoana cocoanii Ziţii. (iese pe furiş prin fund.) JUPÂN DUMITRACHE L-am văzut cu ochii mei, şi nu se poate să fi ieşit daici, că n-avea pe unde! Pe scară m-am suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în piept cu el. Trebuie să fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim. (iese în dreapta.) CHIRIAC (bătându-se-n piept) Las' pe mine, jupâne.  IPINGESCU (care se află la fereastra din stânga) Să am pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg până-n capătul binalii. (Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în stânga.) CHIRIAC Da. IPINGESCU Ei! Acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aici pe fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc. CHIRIAC Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit până acuma, e gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii. JUPÂN DUMITRACHE (reintră în stânga desperat) Mi s-a dus ambiţul, nu mai voi să ştiu de nimic! Mi s-a ne- cinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar să intru şi-n cremenal! (căutând cu ochii, găseşte ba- stonul lui Rică uitat pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intrare. Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (arată bastonul.) Mai zi că mi s-a părut.     SCENA VI   ACEIAŞI VETA (din stânga) VETA Ce e, frate, ce e? CHIRIAC (cu putere cătră ea) Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea! JUPÂN DUMITRACHE (asemenea) Da, cocoană, nici mort. IPINGESCU (asemenea) Absolut! CHIRIAC 'Aide, jupâne, 'aide, nene Nae! (vrea să se repează peste fereastră cu puşca-n mână.) VETA (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii) Sunteţi nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că schelele sunt părăsite de trei săptămâni? Vrei să te prăpădeşti? CHIRIAC Lasă-ne cocoană! (vrea s-o dea în lături, ea nu se lasă.) JUPÂN DUMITRACHE (asemenea) Lasă-ne cocoană! IPINGESCU (asemenea) Pardon! VETA (lui Chiriac) Iar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai uitat ce... JUPÂN DUMITRACHE Da, bănuială... cu ochilari la nas şi cu giobenu-n cap! CHIRIAC (se luptă cu Veta) Lasă-mă, cocoană! (scapă din mâinile ei şi iese pe fereastră.) VETA (şovăie şi cade pe scaun) Chiriac! JUPÂN DUMITRACHE Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! (iese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.) VETA (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră) Chiriac! Chiriac! Binişor! Să nu cazi!   SCENA VII   VETA, ZIŢA ZIŢA (intră prin fund repede) Ce e, ţaţo? Ce s-a întâmplat? Mi-a spus Spiridon... VETA (sculându-se repede de pe scaun) Ziţo, Ziţo, tu mi le faci toate, tu m-au dus la "Iunion", tu ai dat nas amploiatului să se ţie după noi, de mi-am găsit beleaua cu Chiriac... ZIŢA Cu Chiriac? VETA (dregând-o) Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici. ZIŢA Şi?... VETA Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe, iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară strigând ca nişte turbaţi... ZIŢA Şi pe urmă? VETA L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre maidan. ZIŢA (cu spaimă) Pe portiţa dinspre maidan! VETA Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept în piept cu dumnealui. ZIŢA (zdrobită) Ţaţo! Per l'amour di Dieu! Portiţa dinspre maidan e încuiată; adineori am vrust să viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă întorc iar pe uliţă ca să intru în curte. VETA Încuiată? Şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo, Ziţo! E primejdie! dumnealui e grozav, Chiriac e nebun! ZIŢA Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară! VETA Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos sabia... ZIŢA Nu mai spune ţaţo, că mor! (se aude o dărâmare de scânduri.) VETA Taci! (ascultă amândouă.) JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Aţin'te, Chiriac! IPINGESCU (de afară) Stai! În numele Costituţiunii! VETA (îngrozită) L-a prins! ZIŢA (asemenea) Ah! Mor! VETA Sunt în curte, 'aide să mergem degrabă. Tu ai făcut încurcătura, tu s-o descurci! 'Aide repede de scapă omul din primejdie. ZIŢA 'Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când ele vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte.) GLASUL LUI JUPÂN DUMITRACHE Nu le lăsa, Chiriac! (zgomot, strigăte şi o detunătură de puşcă.) VETA Chiriac! ZIŢA Monşerul meu! (ies amândouă desperate.)   SCENA VIII   RICĂ VENTURIANO, apoi SPIRIDON RICĂ (Coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a spaimă din când în când şi îl apucă slăbiciune la încheieturi.) Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele senfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment... O inspiraţiune,... eu ca poet am totdeauna inspiraţiuni! M-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n- auz... Toţi se depărtează... Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc înapoi aci... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (pune mâna la frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! Să ies pe uşe. (merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (merge la fereastră.) A! Auz paşi; vine cineva pe schele. (se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici! (Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amândoi în piept.) Ah! Cum m-ai speriat! (îi vine rău.) SPIRIDON Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fugi! Dacă o pune mâna pe dumneata, te omoară... RICĂ Mă omoară?... Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici... Pe unde să ies? (pornind spre uşa din dreapta, pe unde a intrat Spiridon.) Pe aici... SPIRIDON Nu se poate. (îi taie drumul.) Odaia d-acolo răspunde toto pe scara a mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei piept în piept? RICĂ Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut! Evistenţa mi- este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă: îţi dau bacşiş trei sferturi de rublă. SPIRIDON Trei sferturi de rublă: şase pachete de tutun! Te scap. RICĂ Cum? Pe unde? Spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi vine stenahorie. SPIRIDON Dumneata stăi aici. Eu mă duc colea în odăiţă (la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la mijloc, şi când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo pe scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă... Lasă că te scap, n-ai grijă. RICĂ Da, du-te degrabă! SPIRIDON(cu şiretenie) Apoi, nu-mi dai? RICĂ Ce? SPIRIDON Ce mi-ai făgăduit. RICĂ Ba da, îţi dau. (se caută în toate buzunarele şi completează suma din mărunţele; Spiridon o socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tânărule! Ştii tu în ce poziţiune mă găsesc? Ştii tu ce pericol mă ameninţă? SPIRIDON Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui jupânul!... Hehei! Lasă; dacă n-ăi putea scăpa... RICĂ 'Ai? (şovăie.) SPIRIDON Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-i zice lui "Titircă Inimă-Rea"? RICĂ Nu, nu voi să văz, scapă-mă. SPIRIDON (cam rece) Ei! Lasă, dacă oi putea, te scap eu, fireşte. RICĂ A! (şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie... (şovăie.) Aleargă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta, numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.) SCENA IX RICĂ, DUMITRACHE, CHIRIAC, IPINGESCU, ZIŢA şi apoi VETA RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipând) A! (paşi pe scară; Rică se repede la uşa din dreapta.) JUPÂN DUMITRACHE (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! RICĂ (dându-se înapoi) Sunt mort, sfinte Andrei! (se repede la fereastra schelelor în stânga.) CHIRIAC (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt) Stăi! RICĂ (dându-se înapoi şovăind) Geniu bun al venitorului României! (se repede la uşa din fund.) IPINGESCU (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! (recunoscând pe Rică, îi cade sabia din mână.) Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti? RICĂ (tremurând grozav) Eu! (Ziţa intră prin fund.) JUPÂN DUMITRACHE Ce pofteşti, mă musiu? (se repede să-l umfle. Ziţa i sare-n piept şi-l opreşte.) CHIRIAC (trânteşte puşca şi scuipă în palme) Lasă-mi-l mie, jupâne! (se repede şi el să-l umfle.) IPINGESCU (sărind şi oprind în piept pe Chiriac) Nu da, onorabile!... îl cunosc eu. CHIRIAC (lui Ipingescu) Dă-te la o parte!  ZIŢA (lui Jupân Dumitrache) Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! (se luptă cu el.) JUPÂN DUMITRACHE Lasă-l să-l întreb numai: ce pofteşti, mă musiu? CHIRIAC Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ eu pe maţe-fripte să mai umble după nevestele negustorilor! IPINGESCU (strigând tare ca să acopere toate strigătele) Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil. CHIRIAC Da' de onorabil n-are-ncotro! (vrea să se repează.) IPINGESCU (oprindu-l) E d-ai noştri, e patriot! JUPÂN DUMITRACHE Dacă-i patriot, de ce umbră să-mi strice casa? De ce mă atacă la onoarea de familist? (vrea să se repează; Veta intră prin fund.) ZIŢA Nene! Nene! Iartă-mă! Nu e ce crezi dumneata. JUPÂN DUMITRACHE Dar ce e? CHIRIAC Ce e? VETA (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte necăjită) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce e! Umblaţi ca nebunii! (şoptindu-i repede.) Iaca ce e! Tânărul umbă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii din seara când s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu că e tot o bănuială proastă de-a dumnealui. Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce e; ai văzut? (în timpul acesta Jupân Dumitrache, cam încurcat de potolirea lui Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.) CHIRIAC (domirindu-se) A! JUPÂN DUMITRACHE (trecând lângă Veta) Ei! Ce e!   (În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai în fund.) VETA (cătră Chiriac) Spune-i ce e. (trece în fund.)   CHIRIAC (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi şoptindu-i) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm ca nebunii! Iaca ce e! Tânărul umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii, din seara aia când s-a luat după dumneavoastră, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi în loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupâne, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne fereşte! Dacă făceam şi moarte de om? Iacă ce e; ai văzut? JUPÂN DUMITRACHE (înseninat şi domirit) A! (căutând la Ziţa cu coada ochiului.) Ei! Bată-te, Ziţo, să te bată! (Chiriac trece lângă Ipingescu.) ZIŢA (plecândochii cunevinovăţie) Nene! JUPÂN DUMITRACHE (cu părinţie) Ei! Nu te ruşina! Ale tinereţii valuri! (cătră public.) Fată romanţioasă! D-aia dumneaei: "'Ai, nene, la «Iunion», parol! Să mă-ngropi!" (În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund; Rică încă nu-şi poate veni bine în fire.) IPINGESCU (înaintând lângă Jupân Dumitrache) Onorabile! (cu ifos.) Ştii cine-i tânărul ăsta? (arată pe Rică.) JUPÂN DUMITRACHE Cine? IPINGESCU Asta e ăl care scrie la "Vocea Patriotului Naţional". JUPÂN DUMITRACHE Nu mă nebuni! IPINGESCU Parol. JUPÂN DUMITRACHE Ei, fugi că mor! IPINGESCU D-apoi ce crezi! Chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în articolul ăl de astă-seară, ştii cu "sufragiul". JUPÂN DUMITRACHE (încântat) Ei bravos! (încet.) Apoi de! Să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? De unde a fost să iasă norocul fetii! IPINGESCU Rezon! Aia ziceam şi eu. (cătră Rică.) Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică. (cu importanţă.) E d-ai noştri. (grupul din fund înaintează.) RICĂ Sunt încântat. (se confundă în complimente.) Mersi de cunoştinţă. IPINGESCU Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano, amploiat judiciar, student la Academie învaţă legile, şi redactor la "Vocea Patriotului Naţional"... (cu putere.) E d-ai noştri... ce să mai stăm să mai vorbim... îl ştii... (amândoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mâna.) JUPÂN DUMITRACHE (cu respect amestecat cu sfială) Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi! (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă satisfacţie de vorbele lui Jupân Dumitrache) Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: bov populi, bov dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: "Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!" JUPÂN DUMITRACHE Bravos! Să trăieşti! (bate-n palme, încet către Ipingescu.) Vorbeşte abitir, domnule. Asta e bun de dipotat. IPINGESCU Hei! Lasă-l că ajunge el şi dipotat curând- curând... (În timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.) JUPÂN DUMITRACHE Cum combate el, poate să ajungă şi ministru. (tare cătră Rică, care stă tot în grup.) Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate, adineaori, cum ţiu eu la... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa... RICĂ Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a dumitale, nici a madam Ziţii: este a tăbliţii de la poartă... Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9... am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat. (vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi Chiriac.) JUPÂN DUMITRACHE (către Ipingescu) Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict. CHIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică) Lasă ce-i spui eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (coboară cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne. VETA Frate.  JUPÂN DUMITRACHE Ce-i, Chiriac, puiule? Ce-i Veto? VETA Avem să te rugăm ceva. CHIRIAC Da'... să nu ne tratezi cu refuz. JUPÂN DUMITRACHE Orice; mă ştii cum ţiu la nevastă şi la tine. VETA Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună. JUPÂN DUMITRACHE (încântat) Ei! Aşa e, ale tinereţii valuri! CHIRIAC Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să... JUPÂN DUMITRACHE Să... ce? CHIRIAC Ei! Nu ştii dumneata? Să puie pirostriile!... Vrei şi Dumneata? JUPÂN DUMITRACHE (răpit) Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu atâta cinste... de! Zestrea nu-i aşa mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus... noi suntem negustori. RICĂ (coborând) Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE (lui Ipingescu) Bine vorbeşte, domnule, bravos! RICĂ Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea... JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă! Cum să nu compătimească? Ziţo, nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! Nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri... Vrei? ZIŢA Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare. JUPÂN DUMITRACHE Ei! Să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia. (încet Ziţii.) Să-ţi cinsteşti bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul. ZIŢA Mersi, nene. (trece în fund.) JUPÂN DUMITRACHE Pentru puţin. (lui Rică.) Ei acum, cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi, cocoanele să nu asculte; ştiin dumneata, nene Nae, cum sunt cocoanele... IPINGESCU Ruşinoase... mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE (lui Rică care a venit lângă ei) Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii. RICĂ Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii. JUPÂN DUMITRACHE Aşa e, bravos! (lui Ipingescu.) Toate le ştie, îmi place... IPINGESCU Apoi dacă-i jurnalist... VETA (din fund către Jupân Dumitrache) Ei! Toate bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ. JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă, soro, cum să nu? (Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu.) IPINGESCU (lui Jupân Dumitrache) Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de tutun. JUPÂN DUMITRACHE Şi cu două, nene Nae. (bagă mâna să scoaţă tabachera şi se opreşte încruntat cu mâna în buzunar. Nene Nae! Chiriac! CHIRIAC (coborând lângă Jupân Dumitrache) Ce-i, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de mână şi aducându-i dramatic în faţa scenii) Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei,... că uitasem;... îmi vine să intru la bănuieli rele. CHIRIAC (înfiorat) Ce-ai găsit, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Uite. (scoate din buzunar o legătură de gât.) IPINGESCU Frumoasă legătură, de şic! CHIRIAC Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata? JUPÂN DUMITRACHE (lămurit) Ei, bată-te să te bată! De ce nu spui aşa, frate? (lui Ipingescu, cu filozofie.) Ei! Vezi?... Uite aşa se orbeşte omul la necaz! IPINGESCU Rezon! (Pornesc cu toţii veseli spre fund.)     Cortina   piesa de descarcat 
ACTUL I   (Interiorul unei cârciume, clădire cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, ușa de intrare; la stânga, fereastră mare de prăvălie cu blon; lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi și al doilea, două uși cari dau în două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul beciului și o ușe care dă în celar. La stânga, în față,o masă de lemn și scaune rustice. Lavițe pe lângă pereți.):   SCENA I   DRAGOMIR, GHEORGHE și ANCA (Toți trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ține o gazetă în mână. Anca lucrează la o cămașe.) GHEORGHE: ... E greu să scape, firește... dar se-ntâmplă... Așa fac mai toți câți scapă: dintru-întâi s-arată pocăiți, se prefac proști, se dau tot cu binișorul, și odată, când le vine bine, p-aici ți-e drumul...   DRAGOMIR: Adică și ăsta era șiret... se prefăcea... (zâmbind.) Am înțeles!   GHEORGHE: Știu eu?   DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo!   GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut?   ANCA: Asta e! Nouă ani de zile!... Cine se preface atâta vreme așa, și să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... până la urmă tot nebunește.   DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămașa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul și amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure niște nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?... Era tâmpit... când i-a citit osânda, râdea...   ANCA (cu mult interes): Cum?... De unde ai văzut tu când i-a citit osânda?   DRAGOMIR: Am fost la judecată.   GHEORGHE: Ai fost?   ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată?   DRAGOMIR (contrariat): La jurați, când l-a osândit.   ANCA: Ai fost tu la jurați!... și mie atâția ani de zile să nu-mi spui!   DRAGOMIR: Ți-am spus...   ANCA: Ba nu.   DRAGOMIR (supărat): Ei! Așa e, nu, firește. La ce?... Să-ncepi iar să-mi bocești pe răposatul?   ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (se scoală și trece la tarabă.)   DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe): Ia citește, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.   GHEORGHE (căutând șirul în ziar, apoi urmând citirea): "... precum și toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturisește că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fântână singur și el se ducea să-și vază amanta. Nebunul venea cu donițele pline și-l chema să se întoarcă împreună la temniță. Tot timpul, nebunul a fost ca și liber, în orice caz foarte puțin păzit. Era bun și foarte simpatic tutulor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna a veche, care e părăsit de pe vremuri..."   DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică... a murit...?   GHEORGHE: Ba bine că nu.   DRAGOMIR (aparte): A murit!...   GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de când sunt o judecată la jurați... Aș vrea să văz și eu o dată... Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?   DRAGOMIR: Ce să facă?... Stă și el între puști și așteaptă să se isprăvească mai degrab'...   ANCA (la tarabă): Dar tu, Dragomire, ai mers așa din întâmplare ori dinadins?   DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins?... Ce nu ți-e bine?... De ce să merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit să fiu în oraș... mă dusesem să vânz niște lână. (răstit, cătră Anca, care șade rezemată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo?   ANCA: Nimic... Ascult.   DRAGOMIR: Asculți! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar să bocești pe răposatul? Că iar am vorbit de el... 'Aide de! Începe... jelește-l!... (Anca trece binișor și iese în stânga; - cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!   GHEORGHE: Știi c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat așa lucru... să te pomenești că prinde vreun tâlhar și ala spune: tot eu am făcut acu câțiva ani omorul din pădurea Corbenilor... Uite de ce și uite cum... 'Ai?   DRAGOMIR: Se prea poate.   GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?...   DRAGOMIR: Care?   GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba.   DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.   GHEORGHE: Să zicem că trăiește...   DRAGOMIR: Cum să trăiască?... A căzut în ocna părăsită...   GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit și pun mâna pe el... Cine-i plătește atâția ani la necaz?   DRAGOMIR: Dumnezeu... (pauză.) Mă, Gheorghe, tu cam știi legile...   GHEORGHE: Așa ș-așa... (Anca intră și se oprește în ușe.)   DRAGOMIR: Nu-i așa că un om care a făcut o faptă... un omor... nu-i așa că dacă vine singur peste zece ani și se mărturisește, nu mai are nici o pedeapsă?...   GHEORGHE: Cât e nu știu sigur, dar știu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit...   ANCA (care a ascultat din pragul ușii, coboară; e plânsă): Cum adică? La zece ani un ucigaș poate veni să spuie singur ce-a făcut și lumea îl lasă în pace.   DRAGOMIR: Așa e legea...   ANCA: Bună lege, zău! (se șterge la ochi.)   DRAGOMIR: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (fixând-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori își aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (cătră ea.) Mergi d-aici, și nu mai mă boci pe cap, cobe!... Știu că dacă m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană... (pauză; Anca se retrage.) Dacă era să bocești toată viața pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua oară?... 'Aide.. mergi!   ANCA: De ce nu ești mai blând, Dragomire?   DRAGOMIR: Pleacă odată...!   ANCA: Mă duc. (iese în fund.)           SCENA II   DRAGOMIR, GHEORGHE DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)   GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru ești cu muierea.   DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace și tu. Știi tu cum trăiesc eu?... Știi tu ce am făcut eu pentru femeia asta?... Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!... Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu știi ce s-a petrecut între mine și ea.   GHEORGHE: Da, da' văz ce se petrece. Vă canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu ești de ea, nici ea de tine.   DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ție soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei și până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci și până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta și cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.   GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.   DRAGOMIR: Mai bun!... De unde știa ea din ziua întâia că n-o să fiu și eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?... Că dacă n-aș fi iubit-o!... Și mai în sfârșit, înțeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o dată cu altul... Care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat?   GHEORGHE: Ei!   DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărți de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?... Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru și iar Dumitru; pe îl auz când vorbește ea, când mă uit la ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui... Așa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se oprește în ușă și ascultă; Gheorghe o vede și face o mișcare; Dragomir, atras de mișcarea lui Gheorghe, se întoarce și o vede.) Uite-o! Uite-l! El e... Dumitru! (cătră ea.) Ieși! Ieși! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiți asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu... Să nu te văz! (pornește spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ș-o duce hotărât în față.) Ce vrei?... Ce te uiți așa la mine?... Ce gândești?... Eu l-am omorât?... Da? Spune! (o smucește.)   ANCA (hotărât): Dragomire, ești nebun. (își face cruce.)   DRAGOMIR: Nebun?... Spune... (o smucește iar.)   GHEORGHE: Dragomire!   ANCA: O!... Nebun!   DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: or crezi că l-am omorât eu...   ANCA: Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!   DRAGOMIR: Da... și atunci de ce mai trăiești cu mine... or nu crezi și atunci de ce mă chinuiești pe mine?... Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână și suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (același joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind ușa.)     SCENA III   ANCA, GHEORGHE GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!   ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.   GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)   ANCA: Tot aici ești?... Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gândurile, mă băiete, și vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Așa necăjită cum sunt, de ce nu mă lași tu necazului meu și mai mă turburi și tu?   GHEORGHE: Pentru că...   ANCA: Pentru că mă iubești... Asta o știu...   GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...   ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tânăr, mergi de-ți caută norocul aiurea... Așa cum mă iubești tu pe mine eu nu te poci iubi...   GHEORGHE: Tu nu poți iubi?   ANCA: Ba... oi fi iubit și eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îți mai spui o dată, caută-ți norocul în altă parte...   GHEORGHE: În altă parte?... Bine...   ANCA: ... De ce să-ți încurci tu o viață tânără cu pățeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ș-apoi chiar așa... cum să mă iei?   GHEORGHE: Ți-am spus...   ANCA: Să mă desparț eu acum de Dragomir?... Nu se poate.   GHEORGHE: Zici că ți-e greu să-l vezi.   ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face... eu trebuie să fac voia lui...   GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăiește cum îți vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...   ANCA (repede): Să pleci?   GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?   ANCA (tristă): Pleci!   GHEORGHE: Da... Lumea a cam simțit... eu să mă stăpânesc nu poci... și nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Ești o femeie... nu știu cum să-ți zic... Ți-e drag să trăiești cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, și mă gonești pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.   ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?   GHEORGHE: Da...   ANCA: Când?   GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.   ANCA: Rău îmi pare.   GHEORGHE: De ce?   ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...   GHEORGHE: Dacă nu mă iubești?   ANCA: Ce copil ești?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubești pe mine: nu înțelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ție de mine...   GHEORGHE: Atuncea...   ANCA: Ce?   GHEORGHE: Vino cu mine.   ANCA: Nu se poate.   GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?   ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ți pese... (plânge.)   GHEORGHE: Anco, plângi?   ANCA: Da.   GHEORGHE: Pentru ce?   ANCA: De prisos să-ți spui.   GHEORGHE: Dacă plângi...   ANCA: Să-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție... Multă putere mi-a dat prieteșugul tău și gândul că un om așa de voinic ca tine mă iubește... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ș-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?   GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.   ANCA: Nu poci acuma... nu știu... n-am ce să-ți spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubești mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino mâine dimineață aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.   GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)   ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasă; cu glasul jumătate) Gheorghe!   GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?   ANCA: Nu... (el o privește lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboară cu aerul întrebător.)   GHEORGHE: De ce?   ANCA: Nu pricepi?   GHEORGHE: Nu.   ANCA (cu multă intenție): ...Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc că și eu te iubesc?   GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?   ANCA: Adevărat... Trebuie să-ți spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură și se culcă și doarme dus de poți tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândește: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aștept!   GHEORGHE: Mă iubești?   ANCA: Da, da' să nu uiți că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coșciugul lui, eu să fiu în brațele tale... Ai priceput?...   GHEORGHE: S-aștept o viață întreagă...   ANCA (scurt): Ești un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nțelegi... Gândește-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aștept... Du-te...   GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubești?   ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în brațe cu putere, apoi îi face vânt prin fund și încuie.)     SCENA IV   ANCA (singură, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine!... (coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta ușurel de câte se laudă? Să vedem... Unde o fi câinele? La cârciuma Popii... joacă cărți și bea... Să vie iar beat, să mă înjure și să mă amenințe!... Aș vrea să știu cât o să mai ție asta!... Mult, nu crez!... (ascultă.) Haha! Vine.. el este... (își ia lucrul și stă la masă. - O bătaie în ușe. - Anca se ridică și stă un moment.) Am încuiat... (încă o bătaie. Anca merge la ușe.) Acuș-acuș! (descuie.)     SCENA V   ANCA, ION ION (foarte obosit și cam tremurând): Bună vremea, nevastă.   ANCA: Mulțumim dumitale, om bun... Ce poftești?   ION: Îmi dai de mâncare?   ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (tare.) N-avem de mâncare, omule... pleacă.   ION: Da'... mă lași să dorm?... lasă-mă să dorm...   ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (tare.) Caută-ți de drum, creștine; (cam aspru) 'aide!   ION (sfios și apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă bați... să nu dai!   ANCA: Dec! De ce să te bat?... Du-te sănătos.   ION (vrea să plece, își pierde puterile și se reazimă de ușe): Nu mai poci... (rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să mănânc, fă-ți pomană... mi-e foame. (se lasă binișor pe lavița din stânga ușii.)   ANCA: Ăi fi bolnav?   ION: Nu.   ANCA: Da' ce ai?   ION: Mi-e foame... sunt ostenit...   ANCA: Da'... de unde vii dumneata?   ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.   ANCA: Și ce vânt te-a bătut pe la noi?   ION: M-am rătăcit.   ANCA: Da-ncotro mergeai?   ION: Nu știu...   ANCA: Cum să nu știi unde mergeai?   ION (încet și confidențial): Vezi că eu... sunt nebun...   ANCA: Nebun?!   ION: Hăhă!... Da' nu m-apucă totdeauna... Și când mă chinuiește Necuratul, numa' vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul...   ANCA: Sărmane, cine știe ce păcate!...   ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (se închină.)   ANCA: Și din ce ți-a venit?   ION: Din bătaie... Și când mă speriu m-apucă, fie pe pustii locuri! Și, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije și cu scârbă și pe urmă cu spaimă... și mă arde. (arată moalele capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?   ANCA: Ce?   ION: De mâncare...   ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la tarabă, taie un codru de pâne și i-l dă.) Na, omule.   ION: Bodaproste!   ANCA: Vrei ș-un rachiu?   ION: Dacă-mi dai...   ANCA (îi dă un țoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ți vie?... E de mult?   ION: Vreo zece ani...   ANCA: Zece ani... Și cine te-a bătut?... De ce?   ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...   ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare.) Cine te-a bătut?   ION: La judecată... că nu vream să spui.   ANCA (cu nerăbdare): Ce?   ION: Că de ce l-am omorât...   ANCA: Omorât! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul ăsta? (cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...   ION (dând din cap): Ion mă cheamă.   ANCA: Și zice c-ai omorât pe...   ION: ... Pe Dumitru Cirezarul...   ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! I-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute și mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...   ION (moțăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe.) De ce urlă câinele?   ANCA: Nu urlă nici un câine.   ION: Ascultă...   ANCA (aparte): Aiurează. (tare.) Ioane, vrei să te culci?   ION: Da.   ANCA: Scoală. (îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... 'Aide p-aici. (îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)   ION: Când urlă câinele, moare cineva... (șovăie, ea îl sprijinește.)   ANCA: Încetinel...   ION: Tu știi cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se oprește, face o grimasă de durere și pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)       SCENA VI   GHEORGHE, ANCA GHEORGHE (intră repede din fund): Anco! (venind spre stânga) Anco!   ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (repede.) Ce cauți? Ce vrei? Nu ți-am spus să nu vii până nu ți-oi face semn? Ți-am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici?... Pleacă, du-te și nu mai veni până nu te chem...   GHEORGHE: Stai să-ți spui... Am venit să-ți aduc o veste bună...   ANCA: Ce veste bună?   GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii. Dragomir e tot acolo... E băut... A jucat cărți, a pierdut și-a făcut cinste la toți... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie...   ANCA: Asta ți-e vestea a bună?   GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă până-n ziuă.   ANCA: Ei! Merge la târg.   GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce.   ANCA: Ce?   GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume!   ANCA: Cum! (aparte.) Nu crez eu asta.   GHEORGHE: Anco...   ANCA: 'Aida-de! Mai sunt și eu p-aici.   GHEORGHE: Nu-ți pare bine? N-ai zis că mă iubești?   ANCA: Ei da! Ș-apoi... dacă te iubesc?   GHEORGHE: Când bărbatul își părăsește nevasta, ea are drept, după lege, să se desparță de el și să ia pe cine-i place.   ANCA (impacientată): Ce vorbești prostii. Cum o să plece Dragomir? Unde să plece?   GHEORGHE: N-a spus unde, dar își ia ziua bună de la toți... zău! Până în ziuă se pornește...   ANCA: Om vedea... (aparte.) Așa? (stă pe gânduri.)   GHEORGHE: La ce te gândești?   ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! Ești tu bărbat în toată firea, ori ești un om ușurel?... Mă poci eu încrede în tine? Faci ce ți-oi zice eu?   GHEORGHE: Fac.   ANCA: Dar dacă nu faci?   GHEORGHE: Spune ce, să fac!   ANCA: Bine... Să vedem ce-ți poate dragostea: du-te și orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mișca. (Gheorghe face o mișcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (îl împinge spre fund.)   GHEORGHE: Anco!   ANCA: Du-te.   GHEORGHE: Mă iubești?   ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te. (îl împinge afară.) Să nu te întâlnești cu el... ia seama. (închide.)     SCENA VII   ANCA (singură, coboară la ușa din stânga și ascultă; o deschide binișor și se uită înăuntru; trece apoi și șade la masă): Vrea să plece... Ce să fac?... Să mă duc și să strig în gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor și să scap pe nevinovat... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?... Ia stai... Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sân... anul ăsta o să umble fugar, și peste un an își poate spune singur fapta, și... s-a isprăvit... Să rămâie nepedepsit... Așa e legea, bine; dar eu poci să-l las așa?... Nu... nu se poate. (pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o dată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viață plătește... Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins până la urmă și întors acolo de unde a fugit... (pauză.) Și dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Să-și târască viața pribeag și chinuit, fără adăpost, fără o zdreanță pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare îmbrăcat, hrănit și îngrijit la vreme și adăpostit?... Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie?... Lumina soarelui fără lumina minții... O să-i ție lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine.... o să degere, or o să se coacă toată ziuca, nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, și seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Așa-așa... locul lui e la ocnă... Dumnezeu, cine știe pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost și bun și i-a luat mintea cu care să-și judece ticăloșia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna! (stă pe gânduri.)     SCENA VIII   ANCA, DRAGOMIR   DRAGOMIR (intră și se oprește în prag, e palid și cam amețit): Anco!... Anco!   ANCA (tresărind): Ai venit? (se scoală.)   DRAGOMIR: Da... îți pare rău? Dacă îți pare rău... mă duc iar... (șovăie.)   ANCA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar beat.   DRAGOMIR: Asta așa e... sunt... ce e drept sunt cam beat... Am băut... dar de necaz am băut. (oftează.) Da, să știi tu... numai de necazul tău!   ANCA: De ce ai băut nu știu, știu că ești beat... culcă-te.   DRAGOMIR: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine...   ANCA: Las' că mai vorbim mâine dimineață, acuma nu poți vorbi...   DRAGOMIR: Ba poci... Dă-mi să beau.   ANCA: Tot mai vrei?   DRAGOMIR: Tot mai vreau... Adu vin și să stai aici, că am să vorbesc cu tine. (el stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.)   ANCA: Na... să-ți treacă necazul.   DRAGOMIR (ridică la gură cana și se oprește): Tu! (rânjește la ea) tu, n-auzi?... De ce vrei tu să mă otrăvești pe mine?   ANCA: Ești nebun, vai de capul tău! Da' de ce să te otrăvesc?   DRAGOMIR: Ca să scapi de mine, știu eu!... Și să trăiești cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul... Am cam mirosit eu ceva... (rânjind.) Vai de voi!... Vă pui capul la amândoi! (aduce cana la gură și iar se oprește.)   ANCA: Vorbești aiurea...   DRAGOMIR: Să mă otrăvești, 'ai? (îi dă cana și aspru.) Na ici! Bea tu întâi... să te văz eu că bei.   ANCA (ia cana, bea și i-o dă înapoi): Na.   DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândești tu de mine?   ANCA (luându-și lucrul): Bine gândesc.   DRAGOMIR: Bine?... Bine să fie... Las-o încurcată... (pauză.)   ANCA: Aba, Dragomire, când pleci tu?   DRAGOMIR: Unde să plec?   ANCA: În lume... știu eu unde? Am auzit că vrei să mă lași și să te duci încotro ăi vedea cu ochii...   DRAGOMIR: Cine ți-a spus?   ANCA: Ce-ți pasă... De ce, Dragomire?...   DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubești... tu nu-mi ești nevastă, îmi ești vrăjmaș... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine...   ANCA: Eu? Aș vrea să știu și eu cum.   DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoșteam pe tine, eu era să fiu altfel de om... (bea și oftează.) Hehe! Ce om era să fiu eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată!   ANCA: Și vrei să mă lași?   DRAGOMIR: Da, numai câtăva vreme... să vezi cum îți este și fără mine... (bea.) Ascultă ici la mine... unde ți-e gândul?... Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mâine dimineață... Tu... fii cuminte... stai acasă și m-așteaptă. Să nu dea dracul!... Că te tai!...   ANCA: O să zăbovești mult?   DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu știu...   ANCA: Dar ai să vii înapoi?   DRAGOMIR: Firește că viu... Tu ai să iei cu înscris de la Popa, -să-mi aduci aminte să-ți dau înscrisul - cinci sute de lei... Hanul poți să-l dai cu chirire; tot Popa vrea să-l ia... Șița de sub șură poți s-o vinzi... Scândurile de la deal o să le aducă peste câteva zile... mai ai să mai plătești vreo treizeci și cinci de lei... să le vinzi; poți apuca pe ele până la o sută de lei.   ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu din cap): Aoleu, Dragomire!   DRAGOMIR: Ce?   ANCA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ți faci adiata? (se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum se poate una ca asta! Să-ți lași tu casa ta și să fugi așa în lume... De ce? Ai scăpătat și mergi să slugărești unde nu te cunoaște nimeni?   DRAGOMIR: Aș!   ANCA: Ori te-a ars focul și mergi să cauți adăpost în altă parte?   DRAGOMIR: Nu!   ANCA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea și ți-e teamă de răspundere, de pleci așa în străinătăți de la tine și de la ai tăi...   DRAGOMIR: Dec!   ANCA: Că cine fuge așa? Cine își părăsește așa casa și locul, tam-nisam și-și ia lumea în cap?... Doar oamenii deznădăjduiți, or făcătorii de rele, or... nebunii.   DRAGOMIR (bea și rânjește): Nebunii...   ANCA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu știi și Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun!   DRAGOMIR (același joc): Mai știi? Oi fi...   ANCA: De asta să nu râzi... ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita... (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât și sai din somn mereu... Ți-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeți!... Acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană și să țiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mișcare) -ba că ți-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit așa om de omenie! - Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu bărbatul meu să nu mă lași o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintâi... De la o vreme încoace, alta ș-alta: dacă pomenesc cât de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă ce-ai făcut adineaori?   DRAGOMIR: Când adineaori?   ANCA: Adineaori, când citea Gheorghe.   DRAGOMIR: Ei?   ANCA: Vorbeștii niște vorbe... de nu te-ar cunoaște omul ar crede...   DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?   ANCA: Ce nu se cade să vorbești... Încai la băutură, calea-valea... e omul cu mintea împăienjenită... Dar erai treaz...   DRAGOMIR: Ei! Ce-am vorbit?   ANCA: Mi-ai zis să-ți spui ce crez eu de tine, că tu ai omorât pe Dumitru... și Gheorghe era de față...   DRAGOMIR: Și tu ce-ai răspuns?   ANCA: Ți-am răspuns ca totdeauna... că ești nebun.   DRAGOMIR (încruntat): Nebun!...   ANCA: Uite, vezi... am luat seama că nu-ți place de loc s-auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c-o fi vreun păcat... Să te spovedești... să te grijești...   DRAGOMIR: Ce, am să mor?   ANCA: Nu se spovedește omul numai când are să moară...   DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altă dată, n-am vreme acuma.   ANCA: Când?   DRAGOMIR: Când m-oi întoarce...   ANCA: Dacă t-ei mai întoarce...   DRAGOMIR: Ei, așa! Dacă m-oi mai întoarce... (se ridică amețit) m-oi spovedi... Ei, ș-apoi ce? Așa e viața omului! Pe toți dracul îi încalecă... toți o să moară, toți! Și eu o să mor... și tu o să mori, și Gheorghe și toți... pe rând, pe rând, ca la moară. (se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu ești ispita... Anco! Anco! (îi face șovăind semn să vie după el.) 'Aide!... 'Aide, tu, n-auzi?... Mâini dimineață plec... Tu! De ce nu mă iubești tu pe mine? (o apucă.)   ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă...   DRAGOMIR: Nu te las... (o ține cu d-a sila.)   ANCA (fixându-l): Aba, Dragomire, ții tu minte alaltăieri la pomană - că uitai să te întreb - când a venit rezervistul ăla, de ce ai fugit?   DRAGOMIR (o lasă și o împinge ușor încolo): Care rezervist?   ANCA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru...   DRAGOMIR: Tu știi care e ăla. (se întoarce spre masă.)   ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineață?   DRAGOMIR (posomorât): Da... plec...   ANCA: Atunci, culcă-te... ai și băut... e aproape de miezul nopții...   DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (pleacă spre ușa odăii lui, la stânga, planul al doilea.) Sunt beat...   ANCA: Crez... (urmându-l încet.) Du-te de te odihnește... (subliniind) și...   DRAGOMIR (din pragul ușii): Și... ce?   ANCA: Închină-te... să nu mai visezi urât.   DRAGOMIR: Bine! (iese în stânga. Anca se uită din ușe în odaie.)   ANCA: Așa... Dormi acuma. (închide ușa și ascultă, trece apoi și ascultă la ușa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, Dragomire, că se apropie ceasul!   (Cortina)   ACTUL II SCENA I   ANCA (singură la masă) Să chem pe Gheorghe și să-l pui să-i sfărâme capul... să stau să mă spovedesc lui Gheorghe cu de-amănuntul... Am eu vreme de asta acuma?... Poci să-i arăt lui așa de scurt și în pripă cum s-a strecurat și s-a înșirat îndelung, încet-încet, bănuială cu bănuială în sufletul meu, până să se înrădăcineze credința asta... că Dragomir e vinovat?... Să-mi pierz noapte cu vorbe... Dar Gheorghe poate să nu vrea, or să nu fie în stare să facă așa faptă... Cum e băiatul ușurel, m-oi căi că i-oi fi spus... (pauză.) Nu... N-am nevoie de ajutor... Să mă gândesc mai bine... Cine n-o să crează că tot nebunul fugit de la ocnă a omorât și pe Dragomir?... (pauză.) Da' de ce să-mi fac păcat și să mai străgănesc pe nevinovat?... Aseară, la cârciumă, Dragomir le-a spus la toți că pleacă-n lume. Am destul răgaz până la ziuă să-l târăsc și să-l arunc în puț; a plecat, s-a dus... nu mai vine azi, nu mai vine mâine, o lună, un an, nu mai vine de loc... M-a părăsit!... (pauză.) S-a hotărât... (se scoală, merge la tarabă și ia o bardă, apoi coboară încet.) Adică să fie greu lucru?... Doarme beat. Un uriaș doarme... doarme și cugetul lui și puterea lui și voia lui; viața lui arde încet și domol, cum arde lumânarea fără să vrea să arză... O femeie slabă, un copil fraged, hotărâre numai să aibă, poate să sufle o dată... ș-o stinge... (se joacă cu barda, cioplind binișor pe muchia mesii; în stânga s-aud gemetele nebunului; ea se trezește din gânduri și ascultă.) Nebunul... S-a deșteptat... o să-l deștepte și pe el... Ce să fac? Să-l trăsnesc în somn!... Să moară fără să știe că moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-și aducă aminte de Dumitru... Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte! Nu, nu vreau în somn: atunci ar fi parcă ar dormi mereu... Da... să-l deștept întâi: să știe că-i vine moartea, de la cine și de ce... (pune barda pe tarabă și pornește spre ușa lui Dragomir, face câțiva pași și se oprește; ușa de la Dragomir se deschide, el apare foarte turburat.)     SCENA II   ANCA, DRAGOMIR DRAGOMIR (speriat): Anco!   ANCA (aparte): El!   DRAGOMIR: Anco, am visat urât... mă doare mâna!   ANCA: Aiurezi... te doare mâna din vis...   DRAGOMIR: Mă înjunghie unde am semnul de mușcătură.   ANCA: Șezi jos... tremuri. (el șade.) De unde ai tu mușcătura aia la mână, Dragomire?   DRAGOMIR: De mult.   ANCA: Bine, de mult; dar de unde?... N-auzi?   DRAGOMIR: M-a bătut când eram copil și m-a mușcat unul pe care îl trântisem...   ANCA: De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz că tu nu ești în toate ale tale... Tu ai un ghimpe în cugetul tău... Destăinuiește-te mie.   DRAGOMIR: Ție?   ANCA: Da, mie (Dragomir mișcă din cap negativ) spune și te ușurează; dacă ai duce-o mult așa, o să înnebunești...   DRAGOMIR: Să înnebunesc!   ANCA: Da... Ce ai visat?   DRAGOMIR: Un cap de mort... cu dinții mari... vrea să mă mușce... mă doare...   ANCA: Te doare că nu vrei să spui, te doare că nu te hotărăști să spargi buba și s-arunci răutatea afară... (pauză - se apropie binișor de el și-l apucă pe după gât.) Ia ascultă, Dragomire... adică ce ar fi, cum stăm noi aici amândoi, să te pomenești cu Dumitru (el face o mișcare) că intră binișor pe ușe... uite pe colo... (arată în fund) să-l vezi că vine, cum era el înalt și voinic, și se așează frumos colea la masă în fața ta: "Ei, bună seara, frate Dragomire... Ce mai faci? Mai îți aduci tu aminte de mine?..." (Dragomir se zgârcește pe scaun și s-apucă de masă; ea îi ia repede capul în mâini și cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila spre fund.) Ia uite colo... colo... Iacătă-l... iacătă-l!... Vino, vino, Dumitre!... (vrea să-l întoarcă cu toată puterea.) Ci uite-te!...   DRAGOMIR (smucindu-se): Lasă-mă!... (se scoală; s-aude țipând nebunul; Dragomir se întoarce spre stânga; alt țipet.)   ANCA: Ascultă... (Dragomir își întoarce privirile de la stânga, ea se repede aproape de el și, jucând spaima, șoptit.) Dragomire! (îl smucește și-l întoarce în loc cu fața spre stânga; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt înecat și rămâne încremenit.) Uite-l... Știi cine e? E nebunul care a scăpat de la ocnă...   DRAGOMIR: Ion! (cade zdrobit pe scaun.)   ANCA: El!       SCENA III   DRAGOMIR, ANCA, ION ION (coboară tremurând): Mi-e foame... Îmi dai să mănânc?   ANCA (lui Dragomir încet): Trebuie să-l oprim aici până mâine... (merge la tarabă, ia pâine, o cană de rachiu și țoiuri și le aduce pe masă.) Șezi colea, Ioane...   ION: Șez. (șade sfios în fața lui Dragomir, care se dă înapoi cu scaunul.)   ANCA (dându-i să bea): Cum e la ocnă, Ioane?   ION: Bodaproste... e bine. (la întrebările ei, Ion răspunde lui Dragomir.)   ANCA: Și cum ai fugit de acolo?   ION (ca iluminat): Vezi că s-a pogorât Maica Domnului la mine și zice: pe cum că, Ioane, când ăi ajunge la fântână sub deal, o să-ți iasă înainte cine să te aducă la mine, și să vii negreșit... să vii, că eu te scap de toți dușmanii tăi, și o să-ți fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele: relele să nu mai poată trece la tine, și nici tu să nu mai pot trece la ele... (simplu.) Așa...   ANCA: Ei?...   ION: Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal și am pus donițele jos... Ei! Era frumos și cald... și era pădurea singură... doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă... Numa', dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o veveriță, - vezi, o trimisese Maica Domnului! - Sta în fața mea în două labe și se uita la mine drept cu ochii ei mititei și galbeni. Eu am dat s-o prinz, când colo ea... țușt! A sărit p-o cracă subțire de alun: acu se încovoia craca și s-apleca cu ea până la pământ, acu se ridica, acu se ridica, acu se apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în două labe, se uita la mine... Îi sclipea ochii, vere, de parcă era două schintei și mă chema iac-așa... (face gestul.) Am umblat o zi întreagă: la urmă a pierit și am rămas rătăcit... Da' acuma o să mă duc înapoi acasă.   ANCA: Unde acasă?   ION: La ocnă.   DRAGOMIR: Ai scăpat și vrei să te duci singur înapoi?   ANCA: Da' de ce te-a închis pe tine, Ioane?   ION: Pentru că am omorât pe Dumitru.   DRAGOMIR: Da' tu l-ai omorât?   ION: Eu.   ANCA: Ba nu tu.   ION: Ba eu... Luleaua și tutunul și amnarul lui era la mine.   DRAGOMIR: Ei, ș-apoi? Dacă s-o găsi luleaua și tutunul și amnarul tău la mine, se cheamă că te-am omorât, 'ai?   ION (neînțelegând bine): E!...   ANCA: Ascultă-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis.   ION (dă din cap): Hăhă!   DRAGOMIR: Și o să scapi curând de acolo... Peste un an... (se oprește privind bănuitor la Anca; ea face o mișcare de inteligență, trece la tarabă, d-acolo în celar și ascultă prin ușe, pe care a lăsat-o crăpată.)   ION: Mai am unsprece ani.   DRAGOMIR: Ba unul.   ION: Ba unsprece...   DRAGOMIR (impacientat s-apropie de Ion și confidențial, după ce a aruncat o căutătură de jur împrejur): Dacă mâine, poimâine, o ieși un om ș-o zice: dați-i drumul lui Ion, că nu este el vinovat, e altcineva...   ION: Altcineva... Ei! Așa a făcut unul de la noi de la ocnă... om milos, vere, Dumnezeu să-l miluiască...   DRAGOMIR (urmându-și jocul): Lasă-mă să-ți spui... E altcineva: Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua și tutunul; dar când i le-a luat, Dumitru era mort...   ION: Ba nu...   DRAGOMIR: Ba era mort... cu fața la pământ...   ION: Ba nu, era trântit pe spate (Anca mișcare) și a deschis ochii la mine...   DRAGOMIR: Ce!   ANCA (coboară repede la masă): Ș-apoi?   ION: Apoi l-a podidit sângele pe nas și pe gură ș-a murit... (mănâncă. Anca își șterge ochii și se uită la Dragomir.)   DRAGOMIR (răstit la ea): Ce te uiți la mine așa? (ea apleacă privirile; el mai aspru.) Uite-te la mine! (bate cu pumnul în masă; Ion tresare; foarte animat, cătră Ion.) Când l-ai găsit în pădure?   ION (se scoală speriat și începe să tremure): Spui, să nu mă lovești, să nu mă bați!...   DRAGOMIR: Cine te bate?... șezi jos... (Ion șade înfricoșat.) Pentru ce să te bat?   ION: Pentru că am omorât pe Dumitru...   ANCA (coborând): Creștinul lui Dumnezeu, înțelege că nu tu.   ION (cătră Dragomir): Nu eu... da' cine? (Dragomir țâfnește.)   ANCA: Spune cine, Dragomire.   DRAGOMIR (fierbând): Nu te-amesteca tu în vorbă!... Lasă-ne-n pace!... Nu știu... (bea cu sete.)   ANCA (foarte simplu): Vrei să-ți spui eu, Ioane?... Uite cine. (arată pe Dragomir; acesta face o mișcare violentă.) Uite, Ioane, vezi tu? Ăsta a omorât pe Dumitru. (lui Dragomir.) Zi tu că nu-i așa!... (Ion se scoală, începe să râză pe-nfundate și să ochească pe Dragomir.)   DRAGOMIR (bea până-n fund, trântește pe masă cana, care se face țăndări, și se scoală): Sunt prost eu că stau la vorbă cu doi nebuni!   ANCA: Doi nebuni!   DRAGOMIR (amenințător): Tu, femeie!... (încruntat, pornește spre ea, care s-a retras la tarabă.)   ION (dă un răcnet și se năpustește asupra lui Dragomir tăindu-i drumul; îl apucă de gât și-l învârtește în loc): Stai aci!... De ce l-ai ucis, mă, pe creștin? (Anca din fund urmărește cu tot interesul jocul lor.)   DRAGOMIR (luptând, înecat): Lasă-mă, nebunule!   ION (crescendo): Atunci, dacă l-ai omorât tu, pe mine de ce m-a închis, mă?... De ce m-a chinuit? De ce m-a lovit în cap? De ce? (îl zguduie și-l împinge departe în față lângă masă; Dragomir palid cade gâfâind pe un scaun...) Dacă tu ești vinovat (obidindu-se treptat și arătându-și moalele capului) De ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? (se vaită.) Mă doare!... Mă doare!...   DRAGOMIR (se ridică pe furiș de pe scaun și face un pas): Cum să scap?   ION (oprindu-se din plâns și repezindu-se): Stai aci! (îl apucă de gât.)   DRAGOMIR: Anco, mi-a stins puterile!   ION (crescendo): Tu... ești dracul!... Dacă tu ești dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?... Or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nu te întorci în fundul iadului?... De ce? (îl pune în genunchi.)   DRAGOMIR: M-a răpus!   ION: De ce să mă chinuiești tu pe mine? (îl lasă un moment și-l privește rânjind sălbatic.) Măi!... este la noi o ocnă părăsită... În fund e o baltă neagră... Dacă arunci o piatră-n fund, numa', de departe, din inima pământului, începe să aue, și aue tot mereu, și tocm-a doua zi tace, când zice Maica Domnului: destul!... Acolo trebuie să vii tu cu mine... să te iau de gât (îl înhață) să te ridic și să te arunc în fundul bălții... așa!... Haide. (urlând.) Haide!... (îl târăște; Dragomir se zbate.)   ANCA (aparte): Îl omoară... nu trebuie!... (pune mâna pe bardă.)   DRAGOMIR: Săi, Anco!   ION (îl târăște): haide! Nu urla, câine!   ANCA (alergând în fața lui Ion, cu barda ridicată): Nebunule! Îți crăp capul!   ION (tresare, lasă pe Dragomir și se dă la o parte sfios): Nu el?... N-ai zis tu?... Tu ai zis. (se retrage spre fund.)   ANCA (ajutând pe Dragomir să se ridice): Scoală!...   ION (depărtându-se): Atunci, mă duc. (iese repede în fund.)   ANCA (după ce a ridicat pe Dragomir, care se așază obosit la masă și uitându-se în toate părțile): Dragomire, s-a dus!   DRAGOMIR: S-a dus?   ANCA: Se duce-n sat... Trebuie să-l întoarcem înapoi și să-l ținem aci până vedem ce e de făcut... 'Aide după el!   DRAGOMIR: Nu merg...   ANCA: Fuge! N-o să-l mai ajungem...   DRAGOMIR: Du-te tu.   ANCA (suie și privind către el, aparte): Așteaptă tu! D-abia a-nceput!... (iese în fugă prin fund.)     SCENA IV   DRAGOMIR singur, apoi ION DRAGOMIR: N-o să-l mai poată ajunge... și chiar să-l ajungă, ce folos! Parc-o să aibă ea destul putere să se lupte cu nebunul... A putut femeia să mă vânză... acu ar vrea să mă scape, dar n-o să poată... Ion o să spuie... Încă un an... Pentru un an, să pierz viața întreagă!... Pentru un an! A! Când n-are omul noroc! (își apucă cu mâinile capul. - Ion a apărut la vorbele din urmă, coboară și pune mâna pe umărul lui Dragomir; acesta se scoală și rămâne ca trăsnit.) Anco!   ION: A trecut pe lângă mine acuma... eram pe laviță; s-a dus încolo la vale... Mi-e foame, dă-mi să mănânc. (șade.) Șezi și tu. (bea.) Bea și tu. (Dragomir se supune; - după o pauză lungă.) E unul la noi la ocnă... Ce om bun, vere! Cum mă miluiește el pe mine: mănâncă numai câte o fărimiță și tainul lui mi-l dă mie! Ăla a fost ucis pe tată-său, și-l băgase pe frate-său la ocnă... Pe urmă, vezi ce l-a învățat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica, lui neica să-i dați drumul, că nu e vinovat... (simplu.) Iac-așa.   DRAGOMIR (din ce în ce mai mișcat): Și...   ION: Și i-a dat drumul lui frățini-său și l-a închis pe el.   DRAGOMIR: Pe el...   ION: D-apăi!... Într-un târziu după aia, a aflat el că frățini-său umblă să moară, și s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă cu soldați numai pentru trei zile, că zice că: ce-am avut eu cu taica aia a fost altă socoteală; dar nu voi să plece alde neica până nu m-o ierta...   DRAGOMIR: Și l-a iertat?   ION: Da' de unde!...   DRAGOMIR: Nu l-a iertat?   ION: Nu, n-a vrut să-l lase de la ocnă să meargă...   DRAGOMIR: Și frate-său a murit așa?   ION (dă din cap că da, bea, apoi se uită lung la Dragomir): Mă Dragomire, tu ești sănătos și cu mintea întreagă și o să trăiești bine... și eu... (zâmbind trist) o să mor așa... necăjit, bătut și nebun! (se ridică.)   DRAGOMIR (foarte pătruns): Ioane!...   ION: Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui pe cum că Ion nu-i vinovat... Pe Ion l-ați bătut în cap degeaba... Luați-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsați-l săracul! (cu obidă adâncă) și Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului Buna pentru păcatele tale... Vezi!... Vezi. (plânge liniștit.)   DRAGOMIR (plânge înfundat): Ioane, eu caut să te scap pe tine... Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la ocnă...   ION: Da' unde o să mă duc eu?   DRAGOMIR (iute): Tu o să stai aci cu noi. (Anca intră prin fund și se oprește în ușe să asculte.) Or nu; mai bine să plecăm... Vino cu mine... scăpăm amândoi. Îți cumpăr haine nouă, pălărie, cizme nouă... De mâncare, de băutură... tot... îți dau eu ce-ți trebuie. (Anca se retrage afară în închide ușa; Dragomir pleacă amețit spre dreapta și se întoarce înapoi.) Or nu... vino și tu cu mine...   ION: Unde?   DRAGOMIR: Colea în beci... să scoatem banii (ia lampa) și să plecăm... 'Aide... (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre chepengul beciului; Ion îl urmează. Dragomir deschide și pornește să scoboare. Ion se retrage.) 'Aide!   ION (retrăgându-se cu frică): Nu, nu intru...   DRAGOMIR: Da' să nu pleci!   ION: Nu.   DRAGOMIR: Or nu... stăi (iese din beci, aleargă la ușa din fund, o încuie și ia cheia; o pune în buzunar și coboară iar în beci.) Viu acuș...   ION (trece la masă și bea, fredonează un cântec haiducesc, apoi se oprește ascultând): A început iar... Când urlă câinele, moare cineva...   DRAGOMIR (iese din beci cu lampa și cu o ulcică în mână; închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma din sân și toarnă în ea banii din ulcică; înnoadă basmaua și o pune în sân): Gata, Ioane!   ION (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu pripit, se repede în stânga și vine îndată cu o zeghe, pe care o aruncă pe umerii lui Ion, și cu două pălării, una i-o pune lui Ion și alta o pune el pe cap.)   DRAGOMIR: Acu plecăm... Tu să nu vorbești nimic pe drum... să mă lași pe mine. 'Aide...   ION: 'Aide! (alt fior. Pornesc amândoi... Ușa e încuiată.)   DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafară! (stă un moment, caută cu gândul și aducându-și aminte.) A! (se caută în buzunare... găsește cheia și deschide. Anca le vine în față; ei se dau înapoi; ea intră și închide ușa.)     SCENA V   DRAGOMIR, ION, ANCA ANCA: Da' încotro, Dragomire?... Încotro, neică Ioane?   DRAGOMIR: Ascultă, Anco...   ANCA (coborând cu Dragomir): Nu mai spune, că știu; eram la ușe. (Ion se-nvelește în zeghe, se trântește pe o laviță și se culcă.) Vezi, Dragomire, când zic eu că tu ești mai nebun decât... (arată cu ochii pe Ion.) Să fugi în lume cu el!... Pe unde o să umble? Pân pustii? O să vă întâlniți cu oameni... O să-l cunoască cineva... E scăpat de la ocnă... Și chiar să nu-l cunoască nimeni, poți tu să-i stăpânești mintea? Da' când l-o apuca iar turba ca adineaori?   DRAGOMIR (demoralizat): Atunci?...   ANCA: Ce copil o să auză asta și n-o să priceapă ce legătură e între oamenii ăștia doi, de pribegesc în lume, fără să poată spune de unde vin, fără să știe unde se duc?   DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce să fac?   ANCA: Să rămâi aici și să-l ținem și pe el până ne-om gândi la altceva mai cuminte.   DRAGOMIR: Dacă n-o vrea... dacă nu-l putem ține... (Ion geme și se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie și se îndeasă spre Anca.)   ANCA: Trebuie să putem... Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă. (merge la Ion, care se muncește rău în somn și zguduindu-l forte brusc.) Ioane! Ioane!   ION (sare din somn; e cu totul apucat): Da! Eu sunt vinovat... Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviți... Bateți-l!... Dați-i la cap!... Se preface că e nebun... (înduioșat către Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi dă la cap lui Ion! (țipând de groază.) A!... Nu!... Nu!... Nu dați! (în culmea spaimii.) O să-i spargă oasele, îi turtește țeasta capului... O să-l omoare!... (își acopere ochii.)   ANCA: Ioane!   ION (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? (dă cu piciorul ca cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-l ia de aici... e plin de sânge... (mai dă o dată.) Nu mai mișcă... (iar.) A murit... (pornește spre fund.)   DRAGOMIR: Pleacă! (amândoi se reped după el și vor să-l apuce.)   ION (țipând): Nu puneți mâna!... Să nu dați... Ion a murit! (se smucește și le scapă; se repede la tarabă, ia un cuțit mare și ridicându-l în sus măreț.) Nu puneți mâna!... Ion merge la Maica Domnului. (se precipită în odaia din stânga.)   ANCA: După el!   DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul!   ANCA: Nu e nimic!... După el, să-l liniștim! Dacă răcnește așa, aude cineva de pe drum. (vrea să meargă spre stânga; Ion, cu figura radioasă, reapare ținând în sus cuțitul plin de sânge; face doi pași și se prăbușește; amândoi se reped la el și-l ridică.)   DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (îl așează pe o laviță lângă masă.)   ANCA: Înjunghiat aici!... În casa noastră! (stă pe gânduri; pe chipul ei strălucește o inspirație.)   DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, Ioane?   ION (deschizând ochii): Dă-mi apă... mi-e sete!   ANCA (cu o bărdacă de apă): Ține, Ioane.   ION (bea): Bodaproste... Maica Domnului mi-a zis: scoate-ți măruntaiele când intră Necuratul, și aruncă-le câinelui...   ANCA: Ascultă, Dragomire.   ION: ... Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele... ș-o să dormi... o să dormi... Dă-mi apă... mă arde... (Anca îi dă.)   DRAGOMIR: Ioane!   ION (dând cu mâna într-o parte bărdaca): Scoate-mi măruntaiele și dă-le câinelui să nu mai urle!... Caută-mă la picior, din jos de genunchi... am un chimir... Să te duci la ocnă și să-l dai de la mine ăluia de a omorât pe tată-său...   ANCA (scoate chimirul și-l bagă în buzunarul lui Dragomir): Ține... (aparte.) Nu moare odată... o să ne apuce ziua.   ION (iluminat): Uite veverița!... colo sus... pe cracă!... Uite-o (vrea să se închine și-i cade mâna; - în extazul suprem.) Maica Domnului!... Tu ești?... Tu mă chemi?... Stai, că viu... iacătă-mă, viu!... (expiră.)   ANCA (închinându-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit!... Dumnezeu să te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea, schimbând tonul d-odată.) Acu-i acu, Dragomire... acu ce ne facem?...   DRAGOMIR: Să dăm de știre...   ANCA: Vrei să intri, or să mă bagi pe mine în fundul ocnii! Să zică că l-am omorât noi!... Nu. Până acuma nu știe nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puțul ăl părăsit. Mâine om astupa, puțul și atât... 'Aide! Nu e vreme de pierdut! Se luminează de ziuă; rămânem cu mortu-n casă până mâine noaptea... A! Să sting lumina... trece cineva pe drum și ne vede ieșind așa... (stinge lampa.) Pune mâna... (Amândoi iau pe Ion și pornesc spre fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică... Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îți trage clopotele ca la toți creștinii!... La alții nici măcar atâta!... (Ies prin fund... Pauză - în timp ce clopotele urmează. Amândoi reintră. Anca aprinde lampa ș-o aduce pe masă. Dragomir foarte deprimat șade; cămașa îi e mânjită puțin de sânge.)       SCENA VI   ANCA, DRAGOMIR ANCA: Acu, ce stai? Trebuie să te gătești de plecare.   DRAGOMIR: De plecare...   ANCA: Firește.   DRAGOMIR: De ce să mai plec?   ANCA: Ca să scapi și tu și să mă scapi și pe mine. Dacă se află, și ești tot aici, și eu am tăcut, se cheamă că amândoi l-am omorât... Eu... sunt nevinovată și nu vreau să cază vina pe mine. Dacă vrei să stai, eu caută să mă duc în sat și să spui tot, tot, tot... Dacă pleci, mă fac că găsesc pe Ion în puț și dau de știre... N-ai grije; îți las eu vreme destul s-ajungi departe... Tu ești fugarul, tu vinovatul... ș-am scăpat amândoi...   DRAGOMIR: Vino și tu.   ANCA: Dacă fug și eu, cade vina pe mine; nu poci asta... (suie; după o pauză mare, coborând la el cu brațele încrucișate.) Nu ți-e rușine! Nu ți-a fost milă și păcat de Dumnezeu!... Creștin ești tu?... Om ești tu? Vine un biet păcătos în casa ta, îți cere o bucățică de pâine la masa ta, e obosit și te roagă de adăpost sub acoperemântul tău, îți spune taina lui, și tu, fiară fără de lege, pui mâna pe cuțit și spinteci omul! (Dragomir face niște ochi foarte mirați.) Cu ce-ți greșise bietul nebun?... Ce piedică ți-era el în lumea asta largă, unde e loc pentru toți? (cu toată energia.) De ce ai omorât pe Ion?   DRAGOMIR: Eu... pe Ion!...   ANCA: Pe Ion.   DRAGOMIR: Eu... am omorât... pe Ion! (râde febril.)   ANCA: Râzi? Nu tu, da' cine? (el se uită la ea lung; ea îi înfruntă căutătura; merge la el și-l apucă de pieptul cămășii.) Asta ce e? Sângele ăsta al cui e? Nu-i sângele lui Ion?...   DRAGOMIR (își încheie repede minteanul la piept): Fugi d-aici!   ANCA: Nu te-ncheia, Dragomire; pe cămașe e puțin; în odaie dincolo e mult; uite, ici e plin... Du-te în curte, e stropit peste tot; mergi de scoate o găleată din puț, să vezi apa roșie... Tu, ucigașule, tu! O să te gunoiești de viu între pereții de sare umezi până o socoti Dumnezeu c-a venit ceasul să te cheme ca să te judece el mai bine...   DRAGOMIR: Pentru ce?   ANCA: Pentru că ai ridicat viața altuia...   DRAGOMIR: A cui?   ANCA: A lui Ion.   DRAGOMIR (stă un moment și se șterge la ochi): Femeie! Dacă te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune?...   ANCA: Ce-am văzut.   DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce?   ANCA (simplu): Că Dragomir a răpus pe Ion nu știu de ce!...   DRAGOMIR: Tu?   ANCA (ia lampa și o pune la oblon; apoi coboară): Măcar că tu ai fost rău cu mine, mie tot mi-e milă de tine, Dragomire; am să-ți dau o povață... Dacă s-o întâmpla și n-ăi avea noroc să scapi până la urmă; dacă or pune mâna pe tine, nu fi prost și te-apuca să tăgăduiești cum faci cu mine, că acolo nu te joci ca aicea: te-or pune la chinuri, vai de viața ta!... O să-ți rupă carnea, să-ți smulgă dinții și unghiile, să-ți descheie țeasta capului... Ascultă-mă pe mine, eu îți vorbesc de binele tău. (se uită cu neastâmpăr în fund.)   DRAGOMIR: Care va să zică...   ANCA: Faci ce-ți spui eu: mărturisești c-ai ucis pe Ion și te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri.   DRAGOMIR (revoltat, bătând cu pumnul în masă): Da' dacă nu l-am ucis eu?   ANCA: Asta e! Începem iar; ba nu, ba da, ba da, ba nu.   DRAGOMIR (fierbând): Lasă-mă! (își vâră capu-n mâini, astupându-și urechile.)     SCENA VII   ACEIAȘI - GHEORGHE GHEORGHE (intră repede, vede pe Dragomir și vrea să se retragă): Dragomir!   ANCA (suind la Gheorghe; foarte repede și șoptit): Mergi în sat, ia pe primar și oricâți oameni găsești, spune că te-am trimes eu pentru un omor... și vino cu ei...   GHEORGHE: Ce e?   ANCA: Mergi, îți spui... o să vezi... Vino iute! (îl mână afară.)   SCENA VIII   ANCA, DRAGOMIR ANCA: (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe un scaun cu capul în mâini)   Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul!   DRAGOMIR (se scoală): Ceasul!   ANCA: Ceasul socotelii. Stăi drept... adună-ți mințile câte le mai ai și răspunde la ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai omorât?   DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi): Nu! Nu l-am omorât eu!... N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu?   ANCA: Nu pe Ion... pe Ion lasă-l... De altcineva îți vorbesc eu acuma...   DRAGOMIR (pălind, încet): De cine?...   ANCA: Știi de cine, nu te mai preface... Tu vrei să pleci, tu caută să pleci. (el face trist din cap că da; ea, aspru.) Ei!... Nu faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume... (privindu-l cu toată puterea.) Zi-i odată pe nume!   DRAGOMIR (încet de tot): Du...mi...tru!   ANCA (răsuflând din adânc): Ai văzut? Așa! Du-mi-tru! (șade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis...   DRAGOMIR: Pentru tine...   ANCA: Pentru mine...   DRAGOMIR: Ca să te iau eu...   ANCA: Cum l-ai ucis? Spune. (își pune coatele pe masă și bărbia în palma și ascultă nemișcată; el stă drept, se încheie cu îngrijire în mintean și povestește simplu.)   DRAGOMIR: Mă tot goneai... Odată, când ai ieșit de la biserică la Vinerea Marea, seara - ți-aduci aminte - m-am dat pe lângă tine și ți-am zis încet: "Anco! De ce n-ai vrut să mă iei pe mine? Eu tot te iubesc... Lasă-l pe Dumitru și vino!..." Ți-aduci aminte?   ANCA: Da, mi-aduc.   DRAGOMIR: Tu mi-ai răspuns: "Am bărbat, lasă-mă-n pace!..."   ANCA: Și tu?   DRAGOMIR: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată noaptea și dimineața... m-am hotărât.   ANCA: Cum ai făcut?   DRAGOMIR: Știam când se-ntoarce de la deal pân pădure... și l-am așteptat... Venea șuierând... Ne-am întâlnit, ne-am dat în vorbă... i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus. Am tras cuțitul, și până s-aplece iar ochii... (se oprește, stingându-i-se glasul.)   ANCA (își acopere fața - un moment - apoi și-o descopere și-l privește așteptând): Ei?... Înainte.   DRAGOMIR: Ce să-ți mai spui?   ANCA: El ce-a făcut?   DRAGOMIR: A țipat ș-a căzut în genunchi... a dat să scoață cuțitul... da' m-am repezit și l-am lovit peste mână și la beregată... când m-am aplecat la el, m-a mușcat de mână.   ANCA: De la el era mușcătura! (îi face semn să urmeze.)   DRAGOMIR: Pe urmă, l-am întors cu fața în jos, am mers la fântână de m-am spălat și m-am dus acasă să mă culc, că nu mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit... Ion l-a găsit acolo... Pe urmă... știi...   ANCA (sculându-se): Știu... La un an ai venit și mi-ai zis: "Anco, nu-ți mai trăiește bărbatul, mă iei?" Vorba ta și glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici nu te luam altfel, că mi-erai urât; de-aia te-am luat ca să te aduc în sfârșit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-ai făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi spaimele și turba ta când îți pomeneam de el, vorbele tale fără șir tot de omorâtori și de termenele până când încape pedeapsa, și visurile tale cu capete de morți, care te mușca, și câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai întâi, mă hotărâsem să te curăț - ba era să bag și alt suflet în păcat! - pe urmă am stat să mă gândesc mai bine. Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las să te socotești cu el, dar aveam și eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo așa nejudecat aicea. (pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ți dau acuma pedeapsa ce ți se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna... (suie și-l lasă-n urmă.)   DRAGOMIR: Eu te-am iubit... și...   ANCA: Și?...   DRAGOMIR: Și... da' acu e degeaba... Eu trebuie să plec în lume; tu... poate să iei pe Gheorghe... (înecat și foarte încet) dar să știi că tot te iubesc...   ANCA: Da? (râde.) Așteaptă să vezi tu acuma cum o să-ți plătesc eu ție dragostea. (pauză.)   DRAGOMIR: Anco, eu plec... să mă ierți!   ANCA: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (râde. Se aud pași și glasuri afară.)   DRAGOMIR: Taci!... Anco, vine cineva...   ANCA: Da, vine Gheorghe, cu oameni... vin să te ridice că ai omorât pe Ion.   DRAGOMIR: Pe Ion! (izbucnind.) Tu m-ai vândut... cu Gheorghe...   ANCA: D-apoi cine?   DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părțile): Femeie! Vreau să scap... Nu vreau să puie mâna pe mine!... Mi-e frică!... Vreau să scap!   ANCA: Nu se mai poate! (s-aude glasul lui Gheorghe.)   GHEORGHE (d-afară): Haide toți!   DRAGOMIR (răcnind): A! (țintește pe Anca și se precipită la ea s-o strângă de gât.)   ANCA (țipând și fugind spre ușe): Săriți, fiara! (ușa se deschide; Gheorghe și alți oameni năvălesc înăuntru) mă omoară și pe mine!       SCENA IX   DRAGOMIR, ANCA, GHEORGHE, mai mulți oameni DRAGOMIR: (coboară aiurit și se înțepenește în față; Gheorghe și alți doi oameni coboară la el și-l apucă de amândouă brațele; el se uită la ei pierdut și tremurând)   Merg... merg eu... să nu mă bateți, merg! (rugător cătră Gheorghe.) Nu mă strânge așa tare de-acolo... Ți-am spus că mă doare!   ANCA: Oameni buni... a tras aseară la noi în gazdă un biet drumeț; nu știu de unde venea, nici unde se ducea... L-a ucis bărbatu-meu! În odaie și colea, uitați-vă, e lac de sânge!... Căutați în puțul ăl părăsit de lângă grădină... Avea nenorocitul de el un chimir la picior... acu e la Dragomir în buzunar. (Dragomir pune machinal mâna, scoate chimirul și-l dă râzând prostește unuia din oameni.)   UN OM (cu o frânghie în mână): De ce omorâși creștinul, mă? (îl leagă.)   ALT OM: Luați-l!... La primărie...   ANCA: Oameni buni... eu v-am descoperit fapta; dar omul ăsta e bărbatul meu... O să mi-l luați de tot.. rămâi singură. Trebuie să mă lăsați să-i spui și eu o vorbă... (Oamenii se dau cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă nemișcat, și răspicat îi șoptește.) Dragomire, uite-te la mine (el o privește) pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă!   (Cortina)
AnnaE
.Post in Amici schita de I.L.Caragiale
Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic; e vesel și are poftă de conversație. N-așteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i sosește unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie și șade și el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă temperamentală în tot decursul dialogului – indicație atât de necesară pentru citire caldă – și va suplini însuși cu imaginația această lipsă.   Lache: Bonsoar, Mache.   Mache: Bonsoar, Lache.   L.: Ai venit de mult?   M.: Nu… De vreo zece minute… Iei o bere?   L.: Iau.   M.: Băiete! două mari… (Către Lache:) Da… ce ai? te văz cam…   L.: Nu prea am chef… Sunt obosit… Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.   M.: Cu cine?   L.: Cu niște amici… Am vorbit foarte mult de tine.   M.: Da?… Ce?   L.: E!… mai nimic… fleacuri! Nu știi cum sunt oamenii noștri?   M.: Adică… cum? mă vorbea de rău?… mă-njura…   L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – exagerezi.   M.: N-ai spus tu?   L.: Ce-am spus eu? nu ți-am spus nimica… Ți-am spus că așa sunt oamenii… Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, și să nu-ndrăznească nimeni să-ți facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi.   M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierți; da mă mir că nu găsiți alt subiect de conversație decât pe mine…   L.: Daca a venit vorba… Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe față… firește că n-ar fi întrăznit: știe ce buni prieteni suntem… Da știi, așa ciupeli.   M.: Cam ce?   L.: Secături… Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, și ți-e amic.   M.: Cine-i ăla?   L.: Ei! asta e!… Ce-ți pasă?   M.: Aș vrea să-l știu.   L.: Nu se poate.   M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nțeleagă că am aflat ce-a spus…   L.: Mai întâi, nici nu știi ce a spus…   M.: Ce-a spus?…   L.: Uite, ăsta e cusurul tău – ești curios.   M.: Bine, frate, firește că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să știu cui să mă încrez, cum să mă apăr.   L.: Mai luăm câte una mică?   M.: Da.   L.: Băiete, două mici…   (Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)   M.: Ei?   L.: Ei!…   M.: Ei! ce spunea amicul?   L.: Nu te poate suferi… Nu știu cum venise vorba de oameni deștepți, și zic eu: „Uite, Mache e băiat deștept”… că știi că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deștept, nu că mi-ești amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie șă-ți spun, n-am nici un interes să-ți fac curte… Acu, ce să mai vorbim?… te cunosc și mă cunoști, slavă Domnului! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – sinceritatea; și-ți spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici și să zică, mă-nțelegi…   M.: Bine, monșer, cine zice?   L.: Tu.   M.: Eu?   L.: Văz că te uiți la mine așa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.   M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate suferi, și că tu ai susținut că eu sunt deștept.   L.: Am susținut, firește.   M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?   L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – întrerupi!   M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.   L.: Când am zis eu că ești deștept, întâi a zâmbit așa, adică: „Prost ești!” mie, și pe urmă zice: „O fi deștept, nu zic; dar e cam… zevzec”.   M.: Zevzec!   L.: Zevzec.   M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?   L.: După multe, cari le spunea el…   M.: Cam ce?   L.: Că ți-ai neglijat totdeauna slujba…   M.: Nu-i adevărat!   L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori…   M.: Minte!   L.: Că joci cărți, și râd toți de tine ca de o mazetă!   M.: Eu, mazetă!   L.: Că bei…   M.: Ce beau?… două-trei pahare de bere pe zi.   L.: Că te-ai însurat fără zestre.   M.: Treaba mea!… Ce măgar!… Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu…   L.: Ți-am zis de la început că nu ți-l spui.   M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer.   L.: Ca să mă pui de față?… N-am poftă.   M.: Pe onoarea mea că nu… Îți jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l știu numai, ca să mă feresc de el și să-l desprețuiesc.   L.: Nu se poate, Mache.   M.: Pe onoarea mea! Mă rog ție, spune-mi-l.   L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău – ești indiscret. Înțelege românește că nu ți-l spui. Eu am toate defectele câte poftești; da trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – eu sunt discret… nu-mi place să umblu cu plosca.   M.: Atunci dă-mi voie să-ți spun că nu-mi ești amic cum te credeam.   L.: Eu! nu-ți sunt amic ție? eu? Bravos! Mersi…   M.: În sfârșit, un amic…   L.: Dacă sunt eu prost… și-ți spun… da iacă tac… și aldată să-mi dai cu tifla dacă ți-oi mai spune ceva… (Către chelner:) Băiete, încă două mici…   M.: Și… numa atâta a zis amicul de mine?   L.: A zis mai multe… Da-n sfârșit, ce-ți pasă?   M.: Nu-mi pasă nimic… dar sunt curios să văz până unde merge mișelia omului… Zici că mi-e amic.   L.: Bun.   M.: Amic de-aproape?   L.: Da.   M.: Și ce mai zicea?   L.: Nu-ți mai spui, că te superi… Că asta trebuie să mărturisești și tu că e cusurul tău – te superi.   M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr…   L.: Zicea de nevastă-ta… că…   M.: Că ce?   L.: Că… În fine, prostii! ce să-ți mai spui?… Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ți permit, zic, să te atingi, mă-nțelegi, de onoarea femeii amicului meu!   M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?   L.: Că e prea frumușică și prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar…   M.: Dar ce?   L.: Că la teatru mereu… Zic: „Are lojă gratis!” – „ Da – zice el – la Șosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineața și seara?” – „Tot gratis!” zic eu. – „Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atâta lux?”   M.: Mare canalie!   L.: Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic…   M.: La cine?   L.: Nu-ți spun…   M.: Ascultă-mă, Lache! să știi că mă supăr serios!… Trebuie numaidecât să-mi spui…   L.: Dacă nu vreau.   M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ți trag palme, mă-nțelegi!   L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – ești violent.   M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?   L.: Vrei numaidecât să știi?   M.: Da!   L.: La Fănică.   M.: La bărbatul, sorii nevestii-mi! la cumnatu-meu?   L.: La Fănică, la cumnatu-tău.   M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele lui!   L.: Uite, vezi? ăsta e…   M.: Nu vreau să știu nimic!… Trebuie să mi-l spui!…   L.: Nu-ți spun!…   M.: Îți trag palme, mă-nțelegi!   L.: Ia poftim!… Ei! apoi nu mă lua așa repede, că… Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric… Viu și-ți dau de știre să te păzești de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, și-ți atrag atenția asupra ce spune lumea despre onoarea ta și a nevestii, și tu, în loc să-mi mulțumești, te rățoiești la mine… O să mă faci să te evit altă dată…   M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?   L.: Nu.   M.: Mersi.   (Cheamă pe chelner și plătește. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuiește ceva adânc. Un mușteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)   Tache: Bună seara.   Lache și Mache: Bună seara.   Tache: Mare secătură ești, amice Lache… Mă faci să-mi pierz noaptea până despre ziuă, să te aștept ca un caraghios la Cosman.   Lache: Mă rog ție, scuză-mă… Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc și eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.   Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat devreme! n-ai fost az-noapte la Cosman?… Acu știu cine e amicul… Poftim (Două palme strașnice și pleacă.)   Lache: Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!… și violent!… și n-are manieră!
D-l Goe   Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.   Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţa. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:   – Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!   – Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.   Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.   Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că “aşa ţin bărbaţii biletul”.   – Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’ mare – cu costumul de marinel?   – Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?   – Da’ cum?   – Marinal…   – Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.   – Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel…   – Da’ cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.   – Mariner…   – Apoi de! n-a învăţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam’ mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.   Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu stă mult.   Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam’ mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară… Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.   – Nu!… nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.   – Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.   Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere.   – Mamiţoo! mam’ maree! tantii!   – Ce e? Ce e? sar cocoanele.   – Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!   Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.   – Biletele, domnilor!   Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate şi Goe să facă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet…   – Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.   Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet şi nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l dă jos din tren la orice staţie.   – Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.   – Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam’ mare.   – De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.   – Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa urâtului…   – Uite ce e, cucoană – zice conductorul – trebuie să plătiţi un bilet…   – Să mai plătim? n-am plătitără o dată?   – Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.   – Şi pe dasupra?…   – Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mână.   – Ce faci, soro? eşti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice mam’ mare.   Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când trenul, clănţănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu’ mam’ mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle… în sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi toate prăvăliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu ştie câtă grije are mam’ mare şi câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam’ mare scoate din săculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.   – Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam’ mare.   – Nu… răspunde Goe.   – Să moară mam’ mare?   – Să moară!   – Ad’, să-l pupe mam’ mare, că trece!   Şi-l pupă în vârful nasului; apoi, aşezându-i frumos beretul:   – Parcă-i şade mai bine cu beretul!… zice mam’ mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.   – Cu ce nu-i şade lui bine? adaogă tanti Miţa, şi-l scuipă şi dumneaei şi-l sărută.   – Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.   – Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’ mare. Dar mamiţa adaogă:   – Da’ pe mamiţica n-o pupi?   – Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.   – Aşa? zice mamiţa. Lasă!… şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.   – Las’ că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.   – Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam’ mare.   Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:   – Cine mă pupă… uite!… ciucalată!   Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.   – Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deştept! zice mam’ mare.   – E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.   Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periş.   – Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mam’ mare.   Mam’ mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:   – Goe! puişorule! Goe! Goe!   Goe nicăieri.   – Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!… s-a prăpădit băiatul!   Şi toate cucoanele sar…   – A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!   Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intră decât o persoană.   – Goe! maică! acolo eşti?   – Da!   – Aide! zice mam’ mare, ieşi odată! ne-ai speriat.   – Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.   – De ce?… te doare la inimă?   – Nu! nu pot…   – E încuiat! zice mam’ mare, vrând să deschidă pe dinafară.   – Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.   – Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam’ mare se hotărăşte să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul maşinii şi începe să-l tragă.   – Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam’ mare.   Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producând o zguduitură puternică.   Ce e? ce e?… Toţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări…   – Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din compartiment.   Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?   Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii şi şeful trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele semnalelor de alarmă.   Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam’ mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela.   Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’ mare aşază frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce.   Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsură şi pornesc în oraş:   – La bulivar, birjar! la bulivar!…