Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

Vizită…schita de I.L.Caragiale   M-am dus de sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.   — Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!   Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:   — Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!   — Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!   Apoi, cătră mine încet:   — Nu știi ce ștrengar se face… și deștept… Dar vocea de dincolo adaogă:   — Coniță ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina !… Astâmpără-te, că te arzi!   — Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin’ la mama!   — Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!   — Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută…   — Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?   — Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu?   — Pentru dumneata.   — Da de ce vă mai supărați?   — Da ce supărare!   Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-aude nimica.   — Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!   Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:   — Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.   — Maior! strigă mândrul militar.   — Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.   Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:   — Înainte! marș!   Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.   — Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!   Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.   — Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul… Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!   Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea…   — Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.   — Vai de mine! la noi se fumează… Bărbatu-meu fumează… și… dumnealui… mi se pare că-i cam place.   Și zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.   — A! zic eu, și dumnealui?   — Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs… ca un om mare…   — A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă…   — Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață…   — Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul…   Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe,apoi iese cu cheseaua în vestibul.   — Unde te duci? întreabă mama.   — Viu acu! răspunde Ionel.   După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:   — Scuipă-l, să nu mi-l deochi!   Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.   — Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? vrei să moară mama?   Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.   — Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ți-am spus să te-astâmperi… Vezi? ai supărat pe domnul!… altadată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:   — Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!… Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:   — Ionel! mamă! ce ai?   Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.   — Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!… Ajutor! moare copilul!   Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.   — Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!   Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.   — Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al’ dată să nu mai fumezi!   Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.

Un pedagog de şcoală nouă   Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, şi-a început cariera printr-o memorabilă conferenţă didactică.   Vom da aci mai la vale conferenţa în rezumat, apoi câteva note, luate după natură, despre activitatea în praxă a eminentului pedagog.   Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de e şi i, pronunţă pe:   n ca gn franţuzesc,   t ca k,   d ca gh,   g ca j,   c ca ş.   Aceasta pentru uşurarea citirii citatelor din vorbirea d-sale, pe cari voim să le transcriem pe cât se poate cu pronunţarea lor originală. Cititorul va suplini părţile din cale afară originale, pe cari ne-a fost prea greu să le transcriem exact, ca de ex. gn şi g.   Conferinţă “Onorat aughitoriu,   Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!”   Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.   Urmează conferenţiarul:   Pedagogul: No! ce-i grămakica?   Şcolerul: Grămakica iaste…   Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.   Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.   Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:   Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd – reşpeckive concreke şi abstracke!   Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic şi punem cheskiunea doar:   Aţi auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaşte jănul?   Şcolerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe bărbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.   Pedagogul: Esemple doară…   Şcolerul apoi musai se exprime astfel:   Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ş-apoi ghevine femenin.   Pedagogu1: No! dar neutru?   Şcolerul (inoţent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau ilustrăţiunea keoriei)…   Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul, carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, ghe îmbele jenuri, şi mai gheparke pentru aceea se conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară naturalia non sunt turpia!…   După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea să puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile tutor substankivelor.   Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică… Spune-ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu şcolerului) ce înţăleji tu prin curbă, o linie curbă?   Şcolerul: Care nu-i ghireaptă…   Pedagogul (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i ghireaptă, bine! da’ cumu-i, dacă nu-i ghireaptă?   Şcolerul mai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii că musai va să răspundă minken:   E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi se-ntoarnă ghe unghe o purces.   Pedagogul (jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns limpeghe! chiar! reşpeckive esact… No acuma, spune-ne cine au invăntat numerele?   Şcolerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală, răspunghe ca animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au invăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele fără soţiu, le-au invăntat Eratoskenes!   Bravo!   Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile şcolerului după metoada intuikivă moghearnă sunt neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke formată printr-o educăţiune aghecvată cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.   Într-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăşi în aplicăţiunile sale în raport cu pedagojia, cu beserica şi cu işcoala!   (Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă profesor “ghe pedagojie în jenăre şi ghe limba makernă în şpeţial”. Să-l vedem la lucru.)   O inspecţiune Profesorul: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi doară un momânt să asculke aplicăţiunea metoaghii intuikive.   Inspectorul se aşează, scoate carnetul şi condeiul şi ascultă.   Profesorul: Mă! prostovane! tu ala ghe colo… Spune-ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă?   Elevul: Lucrul, dom’le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru că mişcă!   Profesorul: No! dar ornicul meu… prostule! fiinţă-i ori lucru?   Elevul: E lucru, dom’le!   Profesorul: Că’z doar mişcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul în urechea elevului).   Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mişcă.   Profesorul (satisfăcut): Bravo! (cătră domnul inspector:) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri… Bine! (Elevul trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el… Câke picioare are boul, mă?   Elevul: Patru, dom’le!   Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă şapke!… şi ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinţă? Ha?   Elevul: Fiinţă, dom’le!   Profesorul: Dar masa fiinţă-i?   Elevul: E lucru, dom’le!   Profesorul: No! că-z n-are şi ea patru?   Elevul: Da, dar nu se mişcă, dom’le!   Profesorul (şi mai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte… poake doar că cu şpirikismus!   Inspectorul (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?   Profesorul: Anibal Ioanescu.   Inspectorul: Răspunde bine.   Profesorul (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei bunişori!… No! la gheografie acuma… Mă! tu ghe colo… Spune-ne tu doară toake ştakele Europei.   Elevul: Franţa, dom’le.   Profesorul: Franţiia, bine!   Elevul: Anglia, dom’le.   Profesorul: Iaşte!   Elevul: Germania, dom’le.   Profesorul: Ghermania.   Elevul (se porneşte repede. – Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacţie şi cu mândrie): Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru şi Grecia… dom’le!   Profesorul (încruntându-se): Şi apoi mai care, mă?   Elevul: Atâtea, dom’le!   Profesorul (începând să scrâşnească): Dar Şpania, mă?   Elevul (intimidat): Şi… Spania, dom’le!   Profesorul (mai aspru): Dar Şpania, unghe-i Şpania?   Elevul: …?!   Profesorul (magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!   Elevul (aiurit): Şi… Spania şi Portocalia, dom’le!   Profesorul (din ce în ce mai sus): Şi mai care?   Elevul (pierdut): Virţăvercea, dom’le!   Profesorul (indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător printre dinţi:) Dania tătână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule!   Elevul pleacă obidit la loc.   Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a ştiut destul de bine.   Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu… Spune-ne tu doară, s-audă şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke le veghem doară, cine le-au făcut pe toake?   Elevul (sigur): Natura, dom’le!   Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu! Natura!… Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă prostovane?   Elevul: Dumnezeu, dom’le!   Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău şi mumă-tă!… No! acuma… noi, românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?… ghe unghe?… spune!   Elevul (energic): De la Traian, dom’le!   Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?   Elevul: El era un om bun!   Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!… şi cu cine s-au bătut el?   Elevul (brav): Cu turcii!   Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa… Mai târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii… (Puternic:) Cu dacii, mă!   Elevul (mai brav): Cu draci!   Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!… Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Michaiu Bravul cine au fost?   Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.   Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă !… şi s-au bătut…   Elevul (cu multă mândrie naţională): Cu draci!   Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!… Merji la loc!… Bravo, prostovane! (Către inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un şcoler emininke!   Inspectorul: Are şi mult talent!   Profesorul (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat… Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!… No! la muzică acuma… Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?   Elevul: Muzica este care cântă, dom’le.   Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii… vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu numaighecât ghefiniţia chiară şi agkecvată!   Elevul: Muzica este…   Profesorul: Ce?   Elevul: Este când…   Profesorul (foarte nemulţumit şi repetând definiţia): Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut… (pântre dinţi, aparte, şcolarului:) Ia sama doară să nu ţi le gâghil eu ţie într-un mod neplăcut! (Se aude clopotul de ieşire.) Inspectorul (se ridică; copiii fac şi ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte mulţumit. Metoda dumitale e admirabilă…   Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peştaloţiu!   Inspectorul (urmând): …şi zelul dumitale vrednic de laudă… (Către elevi:) Voi, băieţi, căutaţi a profita de ştiinţa bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă mult patria, România, pentru viitor!   Profesorul (conducând cu multe reverenţe pe inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun boilor, onorat domnule inşpectore?… Apoi dacă-s porci şi n-au ghestulă aplicăţiune!   Ajunul examenelor Profesorul: No! mâne apoi începem doară! Câţi ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke; câţi au fost putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma doară numai să vă muştruluiesc că cum să fiţi la aceea înălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke educăţiunea prinţipială, respeckive la o conduită exămplară faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din fund:) Închighe gura, boule, că-ţi întră musca… (Băieţii râd.) Silenţium!… Şcolerul caută să fie curat îmbrăcat…   Şcolarul Ionescu: Mie mi-a făcut mama haine nouă, dom’le.   Profesorul: Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac eu! (Râsete.) Silenţium, măgarilor! Educăţiunea prinţipială mai apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare moghestă, carea iaşte ca un ghecorum al juneţii… (Răspicat şi sever:) Că pe carele îl voi veghe că rânjăşte, ori se zbenguiaşte, apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile… măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog!…   Şcolarul Popescu: Dom’le, tata a zis că să-i spui de câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la Cameră.   Profesorul (cu ton de mângâiere): Că-z astea nu le-am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca un şcoler emininke… Le-am spus numai păntru porcii eilanţi!… No! acuma să probăluim câke o târă ghin makerie… Popăscule! (O plesnitoare şi-apoi alta şi-ncă una pocnesc în zidul din spatele profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi o fene eghemek! Cine a fost porcul şi măgarul…? (Toată clasa râde.) Cine?… Minken musai să aflăm cine nu a ştiut reşpectul? (Fierbe de ciudă.)   Mai mulţi şcolari: Popescu, dom’le!   Profesorul: Popăscu? Nu se poake… Popăscu doară-i un şcoler emininke.   Şcolarii: Popescu, dom’le!   Profesorul: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară… Popăscule… dacă cineva ke-ntreabă să-i spui numai câke operaţiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe?   Popescu: Trei, dom’le.   Profesorul: Nu-s mai mulke?   Popescu: Cinci.   Profesorul: Nu-s mai puţine?   Popescu: Două.   Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai două în prinţipiu, sporire şi scăghere ghe unitake; numai doară, după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; aghiţiunea, substracţiunea, multiplicăţiunea şi ghiviziunea. No! bine! meri la loc… Spune numa lui tată-tău să vină mîne să ne onoreză. (Altă plesnitoare.) …O fekete kukio! Cine-i porcul şi măgarul?   Toţi: Popescu, dom’le!   Profesorul (necăjit): Silenţium! Ioanescule! dacă cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele pământului tu ce vei răspunghe?   Ionescu: Două, dom’le!   Profesorul: Nu-s mai mulke?   Ionescu: Nu, dom’le!   Profesorul (iritat): Ba da, loază!   Ionescu: Care, dom’le?   Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental şi emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni-ta mâne?   Ionescu: Nu, dom’le, că spală la mama lui Popescu.   Profesorul: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să vază. (Un pumn de plesnitori; profesorul sare cât colo.) O fene ş-o fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul şi porcul care n-are reşpect?   Toţi: Popescu, dom’le… (Râd.)   Profesorul (potolindu-se): No! Silenţium! Luaţi aminke doară la muştruluiala care v-am făcut… Mâne este ziua când pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata azistenţă care va fi ghe faţă: finis coronat opus!… In educatione et virtuke… (Copiii fac zgomot… Popescu se caută să mai găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, înjurând teribil ungureşte.)   Examenul anual Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.   Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.   E foarte aspru şi fără chef.   Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.   Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No! prostule, dacă nu ştii pe estea, care-s ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne răţiunea pântru carea românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele Bravul?   Popescu: …?   Profesorul: No! spune odată!   Popescu: …!?   Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama lui Popescu, care este foarte mâhnită:) Că-z prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui Popescu plânge.) Că-z geaba te mai boceşti acuma! nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke ani repekinke… Ioanescule! (Mama lui Ionescu tuşeşte foarte mişcată.) Cumu-i pământul, mă?   Ionescu: Mare, dom’le!   Profesorul: Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i. Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! nici cât să chiorăşti un şoarece… Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! e vorba cumu-i?   Ionescu: Se-nvârteşte, dom’le.   Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No! apoi? dacă se învârke, cumu-i? în trei colţuri, animale?   Ionescu: Nu, dom’le!   Profesorul: No, dar?   Ionescu: Rotund.   Profesorul: Vezi aşa, loază!   (Se face un zgomot la uşe. O doamnă din înalta societate, doamna Ftiriadi, intră împreună cu un mops gras, care vine să se gudure pe lângă pedagog.)   Profesorul (întâmpinându-o foarte emoţionat): Onorată doamnă, eu încă mă recomând! (Ia căţelul în braţe.)   Doamna Ftiriadi (foarte volubil şi pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat… Să-ţi spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieţi rău crescuţi… Dar a stăruit tată-său… zice că e ordin de la minister… şi de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoşti caracterul lui ambiţios, de când îi eşti meditator.   Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie loc. (Cătră Ionescu, care aşteaptă în picioare:) Tu meri la locu-ţi… De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri!   (Ionescu merge la loc.)   Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!   Profesorul (demn): No bine! poţi mere. (Ia scaunul Ioneaschii şi-l pune lângă doamna-nou-sosită, şi aşază căţelul pe el; mopsul, mulţumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?   Micul Ftiriadi: Da, dom’le.   Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc: No, nu-i aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?   Micul Ftiriadi: Da, dom’le.   Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi:) No, încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, şi Makias Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai noştri?   Micul Ftiriadi: Da, dom’le.   Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!   Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor… Sunt foarte mulţumită… o să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi dai cu copiii…   Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare salukem!

Tren de plăcere de I.L.Caragiale  S-a hotărât, care va să zică… Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă: – Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul? Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea: – Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi… Ai auzit? Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi: – La gară, gaspadin! De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate… Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială. – Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica. Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv. Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi. – Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia. D. Georgescu arată două bilete. – …Mititelul… al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea. – Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu. Conductorul salută politicos şi trece mai departe. – I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul? D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa: – Hîhî! – Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale? Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul. – Cât? Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă. Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul. S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte! – Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol? – Ba da… Acu’ a plecat cu o damă… – Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă… – N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“. – Pardon, încotro a pornit? – Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá. D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu… – A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea. D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul. – Ce-i de făcut? Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă… – Ce? Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“. N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice: – Să-mi scrii, nene Georgescule! – Adio, Mitică… – Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu… – În parc?… Să-mi scrii, Mitică! – Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache! D. Georgescu îndoieşte pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti… Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine…le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc. „Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu… Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. – Bravos! d-le Mihalache! bravos! Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu. – Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblaţi, cocoană? – Bravos! tot dumneatale-ntrebi… – Fireşte că eu, dacă nu ştiu… De cinci ore de când umblu după dv. – După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… Şi d-ta… – La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc… – La Voinea?… Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?… – Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca? – Când ne-am întâlnitără pe bulivar… – Când v-aţi întâlnitără pe bulivar? – Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit… – Pe cine? – Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica. – Care Măndica? – zbiară d. Georgescu. – Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa… – Ei şi unde e acuma Miţa? – Nu ţi-am spus? – Când mi-ai spus? – Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă? – Dar puiul? – L-am culcat. – Unde? – Nu ţi-am spus? – Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus? – Nu ţi-am spus că am tras la Măndica. – Ei? – Nu zbiera aşa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă… Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse. – S-a dusără la Vasileasca acasă,   D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat. – Unde? – A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana. – Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica. – Şi dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana. Dar d. Mialache izbucneşte: – Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. – Nu mai poci… – O să te căieşti, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.   Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului. – Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând: – Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!   ascultăm tren de plăcere auditie

Onor. prim-ministru   București.   Directoru prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetat urgent faptu.   Costăchel Gudurău   avocat, aleg. coleg. I, fost deputat.   * * * Onor. prim-ministru   București.   Repet reclama telegrama No… Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș mănăstire maici chef. Substitut refudat pără vini procoror. Tremur viața me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern.   Costăchel Gudurău.   avocat, aleg. col. I, fost deputat.   * * * Procuror tribunal X…   Anchetați urgent scandalul Costăchel Gudurău cu directorul prefecturii și raportați imediat.   Ministrul Justiției.   * * * Ziarului “Aurora Română”   București.   Az pitrecut scenă nostimă piața noastră. Madam Atenaisa P. al cărui nume trecem sub tăcere, care părăsit soțul cetățean onorabil, pentru romanse cu individ infam localitate, întâlnind nefericitul soț, căpătat bună lecție moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără inimă neroșind amenințat cu sbiri puteri, deoarece complicele directoru prefecturi.   Corespondent.   * * * Onor. prim-ministru   București.   A doua oară atacat palme picioare piața endepedenți acelaș bandit director scandalos însoțit sbiri. Situația devenit insuportabilă. Oraș stare asediu. Panica domnește cetățeni.   Costăchel Gudurău   avocat, ecțetera.   * * * Procuror trib. X…   Repet ordinul telegrafic. Cercetați imediat incidentul directorului prefecturii cu Costăchel Gudurău la cafeneaua centrală și în piața Independenței și raportați urgent.   Ministrul Justiției.   * * * Onor. prim-ministru   București   Faceți înceta atacuri contra fratemeu Costăchel bandă infamă talari ziua meaza mare sub conducerea personală directorului Raul Grigorașcu. Reclamat tronului.   Iordachel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senator.   * * * sale regelui   Sinaia   Bandiți regimului acest secol lumină bagiucurind constituția ce ați giurat voit ucidi di două ori cafine central și piața endepedenți fratemeu fost reprezentant națiuni. Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiți. Implorăm garanția vieți onorului contrar siliți face justiție singuri. Trăiască Dinastia.   Iordăchel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senator.   * * * Procuror trib. X…   Pentru ultima oară repetăm ordinul privitor scandalul Costăchel Gudurău. Dacă până mâne dimineață n-avem raportul dv., veți fi considerat ca demisionat.   Ministrul Justiției   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București.   Raport.   Cercetat imediat cazul și cu respect raportez urgent.   Acu cinci zile duminecă, fiind absent anchetă județ, orele 2 p.m. directorul prefecturi Raul Grigorașcu afla cafine central jucând table cu căpitan Pavlache intedență. Mare devenă foarte iritat pronunțat dumnezeu mami, nu personal cineva, ci ghinion. Atunci Costăchel Gudurău care sta altă masă criticând guvernul gura mare, sculat și apostrofând directoru strigat ba pe al măti și ridicat bastonu. Directoru parând răpide lovitura aplicat agresorului palme și promițând cavalirește duel. Agrisorul plecat înjurând amenințând guvern de bandiți, propriile cuvinte.   Cu respect adaog spre cunoștința dv. între ambi suscitați ură veche cauză politică și familie. Fimeea nepotului lui Costăchel Gudurău, anume Albert Gudurău, unul din capii înverșunați opoziție locală, divorsată, iar ei bănuiesc Raul directoru cauza divorsului, acuzând trăiește cu mencionatu concubinagiu, dar vrând s-o iee socie legiti mă, care reclamat restituțiunea dotei și parafernei di 2 mii lei obținind titlu executoriu, iar opoziția promis răzbunare pretinzând paraferna cheltuită cu luxul di notoritate publică.   În consecință alaltaeri nepotul lor însoțit de moșii lui pândind piață fosta socie insultato public foarte grav. Dama chemat sergent stradă care nefiind nici unul urcat birje un cal plecând degrab huiduită di toți trii și cu vorbe triviale incapabile a vi le reproduce. Sosit imediat directoru prefecturi ofensat polițai ipistați cerut cont. Dar agrisori fugind, directoru prins Costăchel și întrebat pentru ce insulți dame mișălule și apucat de pept, dar el răspuns să nu mai dai mizerabile canalie, încât directoru apărânduse tras două palme, atunci agrisorul smucind voit fugi și directoru prima furie lovindul piciorul spate gios.   Cred nu trebuie dăm altă urmare pără parchetul nu sezisat în regulă.   Binevoiți, d-le ministru etc.   Procuror trib. X…   * * * Directorul prefecturii X…   Vă invit căutați aplanarea diferendului cu familia Gudurăilor. Contrariu, puneți guvernul în situațiune prea delicată. Nu convine acum, în așteptarea campaniei electorale, ca agenți superiori ai autorității să dea loc la scandaluri, din toate punctele de vedere regretabile.   Ministrul de Interne.   * * * D-lui ministru de Interne   București.   Interese familie obligă părăsi funcțiune. Rog dar respectuos primi demisia me postul director prefecturii pe ziua di poimâne când prefect întoarce congediu.   Raul Gregoraschco   * * * Onor. prim-ministru   București.   Fratemeu Costăchel Gudurău avocat, alegător col. I, fost reprezentant națiuni ligitimă aparare contra treilea atac mișelesc bandiți amenințând viața, fost az arestat procoror. Victima arest torturată ca inchiziță. Cuțitul os.   Iordăchel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senat.   * * * Ministre interieur   Bucarest   N’acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Si Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se duce dracului giudețul.   Ami   General Gregoraschco.   * * * Procuror trib. X…   Raportați imediat cauza arestării lui Costăchel Gudurău. Ar fi bine să înceteze odată scandalurile de acolo. Purtarea parchetului dv. lasă de dorit. Cercetați dacă arestatul suferit maltratări arest. Avem denunțări că ar fi fost torturat poliție. Răspundeți telegrafic.   Ministrul Justiției.   * * * Directorul prefecturii jud. X…   În interesul serviciului, demisia respinsă. Rămâneți la post.   Ministrul de Interne   secretar general Z…   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București.   Bandă desperată opozanți îndârjiți sub conducerea Costăchel Gudurău, Iordăchel Gudurău și nepot Gudurău, Albert divorsat Atenaisa Perjoiu, atacat directoru prefecturi față grădina primării. Acesta aparat bastonu, lovit cap Iordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa centrul grădini electrică. Panică, asasin arestat. Luăm prim interogatoriu. Garantăm invențiuni fictive torturile.   Procuror trib. X…   * * * sale regelui   Sinaia   Fratemeu Costăchel omorât torturi secret beciurile poliției locale. Familia orfană cerem liberarea cadavrului reclamând satisfacție la picioarele tronului. Trăiască Dinastia.   Iordăchel Gudurău   mari ecțetera, ecț.   * * * Procuror trib. X…   Aci denunțare Costăchel Gudurău mort arest în urma torturilor. Vă facem răspunzător. Răspundeți la moment, dacă nu vreți să fiți telegrafic destituit.   Ministru Justiției.   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București   Costăchel Gudurău liberat az dimineață lipsă probe intenție asasinat. Împăcat cu directoru. Pupat toți piața endependenți. Mâne sară logodna Raul madam Atenaisa Perjoiu. Dânsa renunțat orce pretenție revandicare paraferna de la Albert Gudurău, dând înscris primit toată suma.   Adineaori ora două post meridiane avocatul statului Pamfil mort subit cafine central. Medic primar constatat caz apoclepsie celebrală.   În consi derația vechimi mele di magistrat procuror de aproape douazăci și trii di ani, fiind înaintat în vârstă și o familie numeroasă devenind misiunea de minister public pre gră pentru mini, vă rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel și activitate. Binevoiți etc.   Vechiu procuror trib. X…   * * * președinte al Consiliului   București   Avocat public Pamfil mort subit. Raportându-mă la depeșa confidențială de azi noapte, cu respect stăruesc a se numi în postul rămas vacant persoana știută, de care acuma garantez.   Prefectul de X…   Directorul Raoul Gregoraschco.   * * * D-lui Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat, etc.   București   În urma bunelor recomandații din localitate și în considerația titlurilor dv., d. ministru al domenelor v-a numit avocat al statului în locul decedatului Antonache Pamfil. Cu poșta de mâne primiți decretul oficial. Șeful de cabinet al Ministerului Domenelor   aici ascultati Telegrame audio

Repausul duminical de I.L.Caragiale   1909 Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse așa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orșice… Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, și din constatarea asta să tragem învățătura că: nici la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, și nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se ivește prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă mai serioasă de făcut – zic mai serioasă, fiindcă, în viața noastră scurtă și trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios cum spun câțiva înțelepți, unii ursuji și alții fățarnici. Așa cel puțin gândesc eu, și de aceea am petrecut așa de frumos alaltăieri noaptea. Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile – ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!… cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere – și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii! Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi – care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel. – Monșer – îmi zice – nevastă-mea s-a dus la țară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel… Eu n-am vrut să merg… mai întâi, mi-a fost lene să mă scol așa de dimineață; și pe urmă, drept să-ți spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orășean; mie-mi place orașul… dar… nu duminicile și sărbătorile… N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraș mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang… Lipsa asta de activitate, de viață, de mișcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage și pe mine la somn; și nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… și când mai văd și toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-și roatele cu cauciuc în neștire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toți au intrat în pământ! – Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu. – Bine că te-am găsit, nene Iancule! Afurisit să fie repausul dominical! – Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraș mare în repaus dominical nu este așa de frumos ca în plină activitate; și mie-mi face aceeași penibilă impresie ca și ție… Decât, ia să ne gândim și la oamenii care muncesc, o saptămână întreagă, de dimineață până seara târziu… Nu le trebuie și lor o zi de odihnă? – Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, își fac bășici pe tălpi umblând toată ziua gura-cască, și seara cad morți de oboseală. – Bine; dar s-au recreat… au petrecut… – Da! s-au îmbătat! – Dar ce să facă?… să citească psalmii proorocului David?… Și pe urmă, dă-mi voie să-ți spun că-mi pare rău să te aud pe tine, spirit modern, suflet așa de uman, vorbind astfel despre lumea muncitoare… și asta numai de necazul urâtului… Să presupunem că se-mbată și poporul… Ei! și?… parcă… – Înțeleg ce vrei să zici! – … Ei! apoi? – Nu știu, monșer; dar sunt plictisit ca un cățel pe care stăpânul l-a uitat încuiat în casă… Îmi vine să urlu de urât… Ai treabă? – De loc. – Unde mănânci astă-seară? – Indiferent. – Vrei să mâncăm împreună? – Mai ales. – Unde, zici? – Unde poftești. Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombănește mereu… În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă unul; e prizonier… Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți șase – oameni de condiție frumoasă în societate – ajungem, aproape bine dispuși, la Iordache, în Covaci. Sus, pe terasă… – Domnilor – zice Costică – trebuie să știți că, grație întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte negre… Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe nenea Iancu, mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână. Vă mulțumesc… Sunteți salvatorii vieții părintelui copiilor soției mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la stația B.M.!… Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiți, a face eu cinste astă-seară. Îl sărutăm cu toții și, care mai de care, îi urăm: – La mulți ani, Costică! cu noroc, sănătate și veselie!… Și cinstit socru, dragă Costică! Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit, fiindcă, necâzând sub prescripțiile legii repausului dominical, nu țin niciodată socoteala sfinților. Costică se-ntoarce-n loc și deodată, vesel ca totdeuna, strigă: – Băiete! aperitive, lista și răcitori în lege! să vie! Știu c-am petrecut!… Ce chef!… și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată – și cu bani și cu spirit – ce vervă!… Din când în când, constatând că lăsam “să se răcească” paharele noastre pline, ne strigă, ridicind pe al său: – Jos repausul dominical!… Să lucrăm!… lucrați, domnilor! Iar noi, împărtășind părerile lui, lucram cu stăruință… Ce activitate! Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate… Cam pe la deșteptatul rânduricilor – țal!… Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12, și 22 pachete de regale… și 5 rânduri de marghilomane. Foarte – cum m-aș putea exprima în termeni mai aleși, adică mai potriviți? – foarte… gata, coborâm frumos, însă pe tăcute – nu o tăcere lugubră, totuși solemnă… Ne reculegem. Ajungem jos, unde moțăie câțiva birjari, pândindu-și prada matinală; ne oprim puțin, să aspirăm până-n adânc praful sănătos ridicat spre firmament de târnul municipal. Costică, după o sforțare eroică, întreabă: – Un’e me’gem? Noi medităm un moment… Eu ridic din umeri… Ceilalți, ca și mine. – Bi’jar! Și, câte doi, câte doi, binișor, ne-am așezat frumușel în trei birji. Eu cu Costică pornim în frunte… Zic, eu acuma, lui Costică: -Un’e me’gem? Costică ridică din umeri, și pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeași monedă. Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Șelari; din Șelari, apucăm la dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga – și Costică mă sărută și zice: – Eș’ du’ce, ‘ne Iancule! – Sân’ tu’tă, Co’tică! – Tu’tă du’ce, ‘ne Iancule! Și râzi… Și, dând să mă pupe încă o dată, nu știu cum face, că-mi ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, înapoi spre Iordache. – Bi’jar!… pă’ria lu’nea Iancu! Oprim… Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe cap… mai îndesat… ca să nu-mi mai zboare… Și râzi… Și ne pupăm du’ce… Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colței, aproape de Piața Victoriei. – Une’e me’gem, mă, ‘mboule?… știi? întreabă Costică pe birjar. – La Lăptărie, conașule; cum să nu știu? – E ‘mb’avo! i răspunde Costică; și pe urmă cătră mine: auzi ce ide’ f’umoasă a’avut ‘mbou! Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră. – Ne-a t’ădat, ca niște lași, ne’ Iancule! Aerul de la Șosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. Plin! Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, înaintea noastră, ne așteaptă; ei nu puteau crede că i-am trădat ca niște lași. Câte un pahar de șampanie, la botul calului! – etc.!! etc.!!! Se face ziuă… Rândurelele au și plecat la vânătoare… Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarț cu cognac fin… Am găsit… Ciudat efect face cafeaua tare!… Ni s-a dezlegat limba… Ieșim… E lumină mare… O aglomerație… Un accident?… Să anunțăm Salvarea!… Ne apropiem…Un cetățean șade jos pe marginea trotoarului și nu vrea să se scoale, cu toate insistențele sergentului. – Ce e? întreb pe sergent. – E repausul duminical, domnule: nu mai poate umbla; trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură… Haide, sus! Și dă să-l ridice; cetățeanul se lasă greu din balamale, scapă din brațele omului ordinii și se așează iar la loc. Îl privesc de aproape… Îl cunosc… Este un excelent culegător tipograf, om în vârstă și foarte cumsecade. Zic: – Scoală, monșer, nu face pentru d-ta să te dai în spectacol… ești om serios, tată de familie… – Ba, pe tat’to! răspunde el. – Îmi pare rău – adaog eu – că n-ai înțeles bine morala mea… – Ba am înțeles; dar vorba mea e: unde găsim noi acuma ciorbă de burtă? – D-tale ți-ar trebui acuma un jvarț cu cognac fin… nu știi ce bine ți-ar face! – Moft!… am băut jvarț la Comșa… ciorbă de burtă! n-auzi? Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice: – N’ne Iancule, schembea, ca’va s’zică?… știi că are o idee frumoasă! hai la o schembea! L-am suit pe cetățean în birje și am pornit la piață. Pe drum cetățeanul dormea strașnic în brațele lui Costică. – Uite la el, în ce hal! zice Costică… Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical! – Dragă Costică – zic eu – orcum, lumea noastră are nevoie și de asta, de repaus dominical, după atâta trudă… Și mai la urmă, toți, toți suntem niște… stricați. Și cu toții ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală. Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puțin ardei roșu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin – drege… lucru mare! După schembea, pe la șapte de dimineață, în toiul halei, luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre noi. – Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laș! Dar n-apucă să isprăvească vorba; și iată iar amicul meu, spălat și dichisit, cât s-a putut mai bine… A fost la bărbier. – Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică. – Eu – răspunde omul nostru – mă duc la atelier… După repausul dominical, începem la șapte… Sunt șef de echipă, nu pot să fac blau. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință, ne-a mulțumit frumos de cinstea ce i-am făcut și a plecat la treaba lui. Noi – am dejunat – mai devreme – la Lăptărie – până seara.

Petițiune   E în toiul verii, când serviciile publice încep dimineața la 7 și sfârșesc la 2 d. am. Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare și acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, amenințând cu groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi?   Sunt 7 ceasuri fără 10 minute de dimineață. În biuroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul, așteptând să bată ceasul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se-nmânează corespondența oficială și petițiile particulare. Pe când se șterge de sudoare, gândind la cine știe ce, aude ciocănituri la oblonul lăsat. Se uită la ceasul său, regulat adineaori după cel oficial: 7 fără 5 minute… Dă din umeri, se șterge iarăși și gândește mai departe… Ciocăniturile de afară au trecut; dar peste câteva momente iar încep cu mai multă tărie și insistență. Impiegatul dinăuntru se uită iar la ceas: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se șterge de sudoare și-și urmează gândurile intime… Ciocăniturile se-ndoiesc cu violență… În sfârșit cele două minute au trecut: ceasul arată 7 punct. Impiegatul trage zăvorul și ridică oblonul, lăsând ferestruia închisă numai cu geamul. Se uită afară. La geam e un domn, care așteaptă; probabil acela ciocănea. Impiegatul ridică geamul.   — Dv. ciocăneați așa?   — Da.   — Dv. Nu știți că biroul se deschide la 7?   — Ba da.   Și zicând aceasta, domnul vâră adânc capul pe ferestruică înăuntru; impiegatul, surprins de această mișcare, se dă-napoi și lasă din mână geamul mobil, care pică peste gîtul domnului ca tăișul unei ghilotine. Domnul vrea să tragă afară capul, dar nu poate.   — Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari.   Impiegatul ridică binișor ferestruica; domnul își retrage capul.   — Ce poftiți?   — Am o afacere de registrat…   Și domnul iar vrea să vâre capul. Dar impiegatul prinde de veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului domnului.   — Poftiți pe ușă înăuntru, daca aveți vreo afacere! strigă impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna, pe unde poate intra în biurou.   Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică și-ndată apare în ușă. Este un om nici prea tânăr, nici prea bătrân; pare foarte ostenit, și un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat și prăfuit; mișcările i sunt nesigure ca și articularea vorbelor. Apărând în pervazul ușii, ține într-o mână pălăria de paie, cam ghemuită; cu cealaltă mână se ține de nas.   — Era să-mi tai nasul!… Știi ce teribil m-ai lovit?   — Pardon!… dar nu stric eu… Dacă vârâți așa capul…   — Nu face nimic… N-aveți un scaun?   — Poftiți.   Domnul șade alături de biurou…   — Teribil sunt de ostenit…   Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, și din care a băut impiegatul.   — Mă rog, dacă nu vă supărați, aveți apă?   — Da.   — E rece?   — Potrivită.   — Nu-i puneți gheață?   — Ba da.   —Așa? îi puneți gheață?   — Firește!   — E flir… e firl…? …ăsta…   — Da, avem filtru.   — Monșer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?… Teribil mi-e de sete!   Impiegatul sună; un aprod se prezentă.   — Un pahar cu apă…   Apoi, după o pauză, către domnul:   — Ați zis că aveți o afacere…   — Da, am o afacere…   — Aici la noi?   — Da, la dv. … o afacere… Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț…   — Cum s-o scoată din puț?   — Apa… că văz că nu prea are amicul de gând să vie… Aprodul intră. Domnul ia paharul și-l soarbe întreg pe nerăsuflate, apoi, ridicând niște ochi foarte dulci și plini de mulțumire, cătră aprod:   — Mersi… Daca nu te superi… mai îmi dai unul?   Aprodul pleacă. Domnul, după ce s-a căutat prin toate buzunarele, cătră impiegat:   — S-a dus dracului! am pierdut-ol   — Ce?   — Ce, nece… e vorba, am pierdut-o?   — A fost o petiție…   — Nu, frate, batista… Monșer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista d-tale?… numai un moment.   Zicând acestea, ia de pe masă batista impiegatului și, până când acesta să scoată măcar o exclamație, se șterge cu ea la gură de apă.   — Și dumneata nădușești ca mine.   Impiegatul dă să-și ia batista înapoi; domnul își trage mâna, se șterge de sudoare și pe urmă la nas; apoi înapoiază batista, punându-o iar la loc pe masă.   — Și eu nădușesc al dracului!   Impiegatul ia batista și o trânteste departe în partea cealaltă a mesei; apoi se așează, ia condeiul și-ncepe a trece hârtii la registru. Aprodul intră, aducând al doilea pahar. Domnul ia paharul și-l dă pe gât; pe urmă, cu tonul dulceag, făcând semn să-i treacă batista:   — Dacă nu te superi…   Impiegatul se face că n-aude. Domnul se scoală, trece pe dinaintea mesei în partea cealaltă, se apleacă peste ea și ia batista. Impiegatul vrea să i-o apuce; dar domnul s-a șters pe frunte și la nas; pe urmă, aruncând batista la loc:   — Mersi!   — Domnule — zice impiegatul — zici că ai venit cu o afacere… Mă rog… Noi n-avem timp aici să stăm de vorbă… Nouă ne plătește statul leafă, să lucrăm… Mă rog, ce afacere?   — Stăi că-ți spun… E cald al dracului!   Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbârnâie lung.   Impiegatul, impacientat:   — Destul, domnule! Ce poftești?   — Dacă nu te superi, încă un pahar…mi-e sete al dracului. Az-noapte am umblat forfota cu niște prietini… Nici n-am dormit… Știi…   După o pauză:   — Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit?   — Ba bine că nu!   — Pe unde n-am fost!   Aprodul vine. Domnul, cu multă politețe:   — Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga… încă un pahar cu apă… Aprodul iese. Domnul, către impiegat, cu delicatete:   — Aveți mult de lucru? Impiegatul:   — Nici prea-prea, nici foarte-foarte… potrivit.   Aprodul aduce paharul. Domnul îl bea pe nerăsuflate; cătră aprod:   — Mersi!   Apoi cătră impiegat:   — Daca nu te superi, te-aș ruga… batista…   — Domnule! strigă impiegatul; înțelege odată că nouă nu ne plătește statul aici ca să stăm de vorbă; avem treabă; n-avem vreme de conversație… Spune: ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai?   — Ce afacere?   — Da! ce afacere?   — Am dat o petițiune… Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr.   — Nu ți s-a dat număr când ai dat petiția?   — Nu.   — De ce n-ai cerut?   — N-am dat-o eu.   — Da cine?   — Am trimes-o prin cineva.   — Când? În ce zi?   — Acu vreo două luni…   — Nu știi cam când?   — Știu eu?   — Cum, nu știi? Cum te cheamă pe d-ta?   — Nae Ionescu.   — Ce cereai în petiție?   — Eu, nu ceream nimic.   — Cum?   — Nu era petiția mea.   — Da a cui?   — A unui prietin.   — Care prietin?   — Unul Ghiță Vasilescu.   — Ce cerea în ea?   — El, nu cerea nimic.   — Cum, nu cerea nimic?   — Nu cerea nimic; nu era petiția lui.   — Da a cui?   — A unei mătuși a lui… Știa că viu la București și mi-a dat-o să o aduc eu.   — Cum o cheamă pe mătușa lui d. Ghiță?   — Nu știu.   — Nu știi nici ce cerea…   — Ba, mi se pare că cerea…   — Ce?   — Pensie.   Impiegatul, ieșindu-și din caracter și zbierând:   — Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!   — Așa? la pensii, care va să zică?   Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte lung.   — Destul, domnule!   Uite ce e: dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă.   Aprodul intră.   — Uite ce e, drăguță, dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă.   Aprodul iese.   Impiegatul bufnește și scrie cu ochii aplecați în registru:   — Așa?… care va să zică, la pensii?   Aprodul vine. Domnul ia paharul.   Impiegatul, după ce l-a lăsat să bea în ticnă, către aprod:   — Dă-l afară!   Domnul, plecând, foarte politicos:   — Mersi… Mă duc… Așa? care va să zică, la pensii, care va să zică?!

Opere de I.L.Caragiale  download carte....

  O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale (1883)   Persoanele   ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48 ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică română" IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi POPESCU, asemenea GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului UN CETĂŢEAN TURMENTAT ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA TRAHANACHE UN FECIOR ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC   În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.   ACTUL I   (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu)   Scena I   TIPĂTESCU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor" în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „...Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!..." (indignat) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz! PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!... Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bambir... ce-i aia, bampir? TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!... PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA: Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! PRISTANDA: Nu s-alege! TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui... degeaba! să-mi rază mie mustăţile! PRISTANDA: Şi mie! TIPĂTESCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine! PRISTANDA: Curat ca un câine! TIPĂTESCU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade) PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul... TIPĂTESCU: Fireşte... PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!..." Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget. TIPĂTESCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e... decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las' că ştim noi! PRISTANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocma' dumneavoastră să nu ştiţi! TIPĂTESCU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă... Când e om de credinţă... PRISTANDA: De credinţă, coane Fanică, să trăiţi! TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două... mai ales un om cu o familie grea. PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie... TIPĂTESCU: După buget!... PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică. TIPĂTESCU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. PRISTANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv) Adicăte, cum condei, coane Fănică?... TIPĂTESCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri... PRISTANDA (naiv): Da. TIPĂTESCU: Ei?... s-a pus patruzeci şi patru de steaguri? PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus... TIPĂTESCU: Patruzeci şi patru? PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă..." PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!... să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie... TIPĂTESCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru... PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia... Ei? şi le-aţi numărat, coane Fănică?... Ei? aşa e? patruzeci şi patru... TIPĂTESCU: Vreo paispce... cinspce. PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură. TIPĂTESCU: Două... PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie... TIPĂTESCU: Patru... PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie... TIPĂTESCU: Şase... PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi... TIPĂTESCU: Şapte... PRISTANDA: Unul... la şcoala de fete... TIPĂTESCU: Opt... PRISTANDA: Unul la spital... TIPĂTESCU: Nouă... PRISTANDA: Două... la catrindală, la Sf. Niculae... TIPĂTESCU: Unsprezece. PRISTANDA: Două la prefectură... paispce... TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci... TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău... PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru... Cum zic, unul-două, poate vântul... ori cine ştie... TIPĂTESCU (râzând): Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa. PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv): Famelie mare... renumeraţie după buget mică... TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă... PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. TIPĂTESCU: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc. PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culcă". Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec... la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii". Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru. TIPĂTESCU (interesându-se): Ei, ce? PRISTANDA: Jucaseră stos[1] TIPĂTESCU: Cine era? PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu, popa Pripici... TIPĂTESCU: Şi popa? PRISTANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite... şi fumărie de tutun... işea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. TIPĂTESCU: Şi Caţavencu mă-njura? PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv. ... şi-şi număra voturile. TIPĂTESCU: Dăscălimea, popa şi moflujii. PRISTANDA: Curat moflujii! TIPĂTESCU: Las' că le dau eu voturi. PRISTANDA: Da' să vedeţi ce s-a-ntâmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul — şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi... Ia ascultaţi scrisoarea asta"... şi scoate o scrisorică din portofel... „Ia ascultaţi..." Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult şi eu... să-mi aprinz numai ţigara..." Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei... Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei. TIPĂTESCU (interesându-se de povestire): Ei! PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele. TIPĂTESCU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare... PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. TIPĂTESCU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul! PRISTANDA: Curat să-l lucrăm! TIPĂTESCU: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în stânga)   Scena II   PRISTANDA singur Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând..." Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama) babachii... Da' eu, unde? famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şade în fund pe un scaun la o parte)   Scena III   ZAHARIA TRAHANACHE, GHIŢĂ PRISTANDA, apoi TIPĂTESCU şi ZOE TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat) : A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!..." Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă) Aici erai Ghiţă? (se stăpâneşte) PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario. TRAHANACHE: Fănică a ieşit ? PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo... A! iată conul Fănică... TIPĂTESCU (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun ? Ce e ? TRAHANACHE: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda) PRISTANDA (răpede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Nu... Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă. PRISTANDA: Ascult. TIPĂTESCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Nu trebuie să ştie Joiţica... E comèdie mare, Fănică. (şade pe canapea, cu spatele spre fund) TIPĂTESCU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii — nu-i aşa, nene Zahario? — să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun... avem ceva politică de vorbit între bărbaţi. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!" şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta) TIPĂTESCU: 'Ai? Un' te duci? PRISTANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache): Unde mi-aţi ordonat. TIPĂTESCU (fără a înţelege): De ce nu ieşi prin faţă? PRISTANDA (urmându-şi jocul): Da, prin faţă... (se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache).   Scena IV   TIPĂTESCU, TRAHANACHE TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns... De la cine era răvăşelul? TIPĂTESCU: De la cine? TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESCU: De la Caţavencu ? TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă. TIPĂTESCU: Fireşte... Ei ? TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu) TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii... Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului « Răcnetul Carpaţilor » şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română » unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră... Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului « Răcnetul Carpaţilor », prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română »..." Ei ? ce document ? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESCU: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile"-n sus, „venerabile"-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru..." şi în sfârşit o sumă de delicateţuri... Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!" Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de..." şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul"... El iar: „... că de, damele..." Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!... Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!… TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (se ridică turburat.) TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „...că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte..." În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!" vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghici a cui şi cătră cine? TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-şi emoţia) : A cui? a cui, nene Zahario ? TRAHANACHE: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! scrisoare de amor în toată regula... 'Ai? ce zici d-ta de asta? TIPĂTESCU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe din-afară! ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). — Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică..." (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei) TIPĂTESCU (primblându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!... Nu se poate! TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie... (cu candoare) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg... Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se primblă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Mizerabilul! TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul..." Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. TIPĂTESCU (turbat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică... (întorcându-se singur în scenă) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! TIPĂTESCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia! TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? — Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată... TIPĂTESCU (fierbând mereu): Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte — la păstrare. TRAHANACHE: 'Aide, mergi la dejun? TIPĂTESCU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii. TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă[2] TIPĂTESCU (ameţit): Da, neică Zahario. TRAHANACHE: La revedere, Fănică. TIPĂTESCU: La revedere, neică Zahario... TRAHANACHE (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) : Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare... (iese în fund.)   Scena V   TIPĂTESCU, apoi ZOE TIPĂTESCU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac ? Ce să fac ? şi nu mai vine Ghiţă!... ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el): Fănică! Fănică! TIPĂTESCU (ridicându-se iute): Zoe!… Ştii ? ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu... am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos... Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede... Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică... Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa. TIPĂTESCU: De unde aflaseşi? ZOE: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia... Uite!... (îi dă o scrisoare.Scena aceasta se face cu multă nervozitate) TIPĂTESCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile..." — (cu desperare) Cum? cum? când ai pierdut biletul, Zoe? ZOE (înecată): Nu ştiu... alaltăieri seara, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! TIPĂTESCU: A! ce nenorocire! ZOE: M-am dus la Caţavencu... de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine... TIPĂTESCU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!... Şi nu mai vine Ghiţă... ZOE: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ. TIPĂTESCU: Care va să zică Ghiţă e acolo? ZOE: Desigur. (se aude zgomot.) TIPĂTESCU: El trebuie să fie... (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te... degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.)   Scena VI   FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, intrănd misterios din fund; apoi TIPĂTESCU din stânga BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă... o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi... FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg... Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg... BRÂNZOVENESCU: Ei! FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg... Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg... BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg. FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix... BRÂNZOVENESCU: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu... FARFURIDI (cu intenţie) : Ei ? BRÂNZOVENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? 'ai? FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!... BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia... Iacătă-l... TIPĂTESCU (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) : Salutare, salutare, stimabile! BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben! FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile... TIPĂTESCU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog. BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprezece trecute. FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal... BRÂNZOVENESCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi... Prin târg... se spune... FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i... Se aude... BRÂNZOVENESCU: Se aude... cum că partidul nostru dă la colegiul II[3] ajutor lui Caţavencu... TIPĂTESCU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? BRÂNZOVENESCU: Cum care partid? FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri... să ducem pe braţe pe d. Caţavencu. TIPĂTESCU: Şi cine spune asta? (râde silit.) BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească... FARFURIDI: Şi de!... ce să zicem! lumea are pentru ce să intre la bănuieli. BRÂNZOVENESCU: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu... TIPĂTESCU: Ei? FARFURIDI: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu... TIPĂTESCU: Ei? BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu... FARFURIDI: De unde şi până unde? BRÂNZOVENESCU: Noi, ce să zicem — ne temem de ce spune lumea... TIPĂTESCU (nervos): Ei, ce spune lumea? FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare... Na! TIPĂTESCU (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi): Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa? FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa... TIPĂTESCU (supărat) : Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte... FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile... TIPĂTESCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul — căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid — d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător... A! asta nu pot să v-o permit... BRÂNZOVENESCU (scoţând o hârtie din buzunar) : Ma rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu... E tipărit, stimabile! TIPĂTESCU (mişcat, îi smulge hârtia) : Tipărit? FARFURIDI (smulgându-i-o el) : Da, tipărit, dă-mi voie... (citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d.Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d.Ca-ţa-ven-cu... D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară... Comitetul grupului independent." (vorbit.)... Aud? TIPĂTESCU (aparte): Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf... Mă scuzaţi... dar... (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt ? FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară… Bine? TIPĂTESCU (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă? FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund) BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): 'Aide la Trahanache... Aici am aflat tot... 'Aide... FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare... Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Douăsprece trecute... FARFURIDI: Douăsprece trecute?... Eu, la douăsprece trecute fix... TIPĂTESCU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor... BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj... FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid... Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi... De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători... (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!... BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare!... TIPĂTESCU (închizând uşa după ei, grozav de plictisit): A! (coboară.)   Scena VII   TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus?... Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine... Fanică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă... TIPĂTESCU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.) CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie) ZOE: Cine e ăsta? TIPĂTESCU: Ce pofteşti d-ta? CETĂŢEANUL: Eu ?... (sughite.) Eu sunt alegător... TIPĂTESCU (nervos): Cum te cheamă? CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă... vorba e, sunt alegător? (şovăie.) ZOE: E turmentat? TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii... 'Aide, ieşi! CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joiţico... Las' că ne cunoaştem... Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie... Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu... e din Soţietate... dar vorba e, eu alegător... eu... (sughite) apropritar, eu pentru cine votez ? (sughite) d-aia am venit. (şovăie.) ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i dmmul... e ameţit de tot... TIPĂTESCU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim. CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim aldată? ZOE: A! CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?... Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de... Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură... (sughite) că a fost lată de tot... TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.) CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare… TIPĂTESCU şi ZOE: O scrisoare! CETĂŢEANUL: Da. (cătră Tipătescu) A d-tale cătră coana Joiţica... Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire... Fă-ţi idee, (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!... TIPĂTESCU (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât): Mizerabile! CETĂŢEANUL: Nu mă-npinge, că ameţesc...(sughite) ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem. CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine... şi haţ! pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia. TIPĂTESCU: Şi (desperat) ţi-a luat-o? ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: „Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos! — Zic: (sughite) Aş! de la prefectul! — Zice: I-am cunoscut slova... Ia arată-mi-o. — Doamne păzeşte!" Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-două-trei... pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! l-am băut! ZOE: Dar scrisoarea? TIPĂTESCU: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea? CETĂŢEANUL: Nu striga, (sughite) că ameţesc!... O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da. ZOE şi TIPĂTESCU: S-ar putea! CETĂŢEANUL: Da... o am la mine. (căutându-se prin buzunare) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale… slava Domnului.. apropitar sunt (sughite), alegător... (sughite şi se caută mereu.) Vorba e... eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o! TIPĂTESCU: A! ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu! CETĂŢEANUL: Adică dl Nae. Se prea poate... că am şi dormit... Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee... dă-i cu bere... dă-i cu vin... dă-i cu vin... dă-i cu... TIPĂTESCU (apucându-l şi zguduindu-l) : Mizerabile! Ce ai făcut? CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun) : Nu mă zgudui, (sughite) că ameţesc!   Scena VIII   ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA PRISTANDA (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) : Coane Fănică! Coană Joiţico! TIPĂTESCU şi ZOE: Ghiţă! PRISTANDA: Vine! vine conul Zaharia! CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia?... nu mai spune (sughite) că ameţesc... TIPĂTESCU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat): Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi... ZOE: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. PRISTANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) : 'Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta) CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. PRISTANDA (acelaşi joc) : 'Aide ! CETĂŢEANUL: Vorba e... eu pentru cine votez?... PRISTANDA: 'Aide! CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda)   Scena IX   ZOE, TIPĂTESCU, apoi GHIŢĂ PRISTANDA şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (răpede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica... N-ai auzit? ZOE:Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta)Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu? PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico... Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia... TIPĂTESCU: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât) Du-te Ghiţă, ia jandarmi... viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment... ZOE: Fănică!... TIPĂTESCU: Du-te. PRISTANDA: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.) TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă! ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe): Nene! nene! TRAHANACHE: Joiţico! (către Tipătescu) A aflat? TIPĂTESCU: Ştie tot! TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc) Ei! ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă... Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga) TIPĂTESCU (bătând în palmele Zoii) : Care onorabil? TRAHANACHE (acelaşi joc) : Ei, ai puţintică răbdare... Caţavencu, de... TIPĂTESCU: Cu ce alta? TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu altă plastografie... Ce plastograf! PRISTANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat plastograf!   Cortina cade   ACTUL II   (Acelaşi salon)   Scena I   TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni... unsprece cu albastru... ai lor... FARFURIDI: Doisprezece... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... unu, doi, cinci... şapte... zece... unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece... TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Da' dacă-l putem aduce să voteze cu noi ? FARFURIDI: Altă vorbă... Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare... dar să voteze cu noi ? Adică cum să voteze cu noi ?... BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi", partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim... TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică... FARFURIDI: Nu ştim... TRAHANACHE: Mă rog, aveţi... FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare... TRAHANACHE: Cum de trădare ? BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva... FARFURIDI: Ceva cumva... TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc... FARFURIDI: Ceva la mijloc... TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească) FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar... TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică... BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru... Astă-seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da... FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma? BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. FARFURIDI: Nici eu. TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel... FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu... Zavragii? nu... Căuzaşi? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili... Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru... BRÂNZOVENESCU: Aşa e… FARFURIDI: Aşa e, dar... TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim... Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele... pe sârmă, stimabile... Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă... nouă ni e frică de trădare... BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale... FARFURIDI: Nu din a d-tale... TRAHANACHE: Da' din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui... TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie... FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare... Ei? BRÂNZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei ? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACHE: Care amic ? BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta... TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. FARFURIDI: Iar te faci chinez... TRAHANACHE: Zău nu... FARFURIDI: Din partea amicului... Fănică... TRAHANACHE (surprins): Ce? BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACHE (încruntat): Cum? FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică... de! că-şi dă coatele cu Caţavencu... TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu ? FARFURIDI: Cu moftologul… BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul... TRAHANACHE: (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu Caţavencu ? trădare ? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! FARFURIDI: De! noi... BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis... ? TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica... BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile… FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu... TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău... Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult… FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase... TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... Nu de ambiţ că ni era prieten, — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru ? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!... şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că... să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare... îmi pare rău... BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Îmi pare rău... (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.)   Scena II   FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU stau un minut privind unul la altul FARFURIDI: Ei!... ţi-a plăcut venerabilul? BRÂNZOVENESCU: E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?... Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu..." BRÂNZOVENESCU: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! — Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă, până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II... Şi noi... să stăm cu mâinile în sân ?... peste poate!... BRÂNZOVENESCU: Ce-o să faci? Te joci cu puterea? FARFURIDI: Ce să fac?... Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare!" BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului"... BRÂNZOVENESCU: Da' dacă ne cunoaşte slova la telegraf? FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÂNZOVENESCU: Pe cine? FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf!‘Aide, Brânzovenescule. BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Cinci. FARFURIDI: 'Aide degrab', între cinci şi şase fix se-nchide telegraful... (ies cu grabă)   Scena III   GHIŢĂ PRISTANDA singur; intră prin dreapta; e puţin mişcat O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu... Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!" — Zic: „Curat violare de domiciliu! da' umflaţi-l!" Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,... degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e... A! iacăt-o... Coană Joiţico!   Scena IV   PRISTANDA şi ZOE ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico... ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. ZOE: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. ZOE: Şi ai apucat-o ? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui... Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?... Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect ? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră. ZOE: Cu mine?... Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici... Îl aştept... PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică... ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă... PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! ZOE: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!...   Scena V   ZOE singură (agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut![4] ..." Ce mai e de făcut?... (se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie... Fănică... trebuie să se învoiască... trebuie... Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul... Dar unde e Fănică? unde poate să fie?...   Scena VI   ZOE şi TIPĂTESCU venind din fund TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti? ZOE: Fănică!... te aşteptam... Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie... La atâta lipsă de judecata, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... (plânge.) Da, aşa e... am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gândeşte-te... gândeşte-te. (plânge.) TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu… ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică!... Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!... Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor? să mor dacă voieşti... Pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare... Zoe! Zoe! mă iubeşti... ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESCU: Să fugim împreună... ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?... TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut? ZOE: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESCU (sărind): Peste putinţă! ZOE: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. ZOE: Trebuie. TIPĂTESCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?... Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare... Mai mulţi membri ai partidului…" ...Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci... ZOE: Atunci... (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nehorocire... lasă-mă să mor de ruşine... Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine... Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor... (plânge.) TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! ZOE: Lasă-mă... Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor... (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată... niciodată... niciodată... TIPĂTESCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire... Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc... ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet) înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îţi spui... din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice... (zdrobită.) Sunt hotărâtă... (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!... Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine... aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea... TIPĂTESCU: Femeie nebună! Ce ai făcut? ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Daca tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi —atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu... TIPĂTESCU: Cum? ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine... Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.) TIPĂTESCU: Zoe! ZOE: Lasă-mă! (iese.) TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală)   Scena VII   GHIŢĂ PRISTANDA şi CAŢAVENCU PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine... aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi... CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale... Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină... Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit? PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine... adică pentru misie... (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică... CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei... conul Fănică nici nu e aicea... Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit... (vrea să plece.) CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.)   Scena VIII   CAŢAVENCU singur În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!... (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta[5] !... Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte... atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect... Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!... Dar... unde e coana Joiţica?... nu văz pe coana Joiţica... (se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea!   Scena IX   CAŢAVENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat... Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile... şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc... TIPĂTESCU (aparte): Impertinent! CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de... altfel nici nu aş fi venit... în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi... dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată... TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede... Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă... Să-mi dai voie să-ţi spui ceva... Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!... CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESCU: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii... CAŢAVENCU (gest): A! TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ? CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESCU (asemenea): Nu... CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? TIPĂTESCU (asemenea): Nu... d-aia întreb... CAŢAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic... TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta... CAŢAVENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru… TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată... (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) CAŢAVENCU: Ei?... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura... TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?... CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi... TIPĂTESCU (apropiându-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? 'Ai? Ce zici? CAŢAVENCU (naiv): Nu. TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?... CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile... TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?... CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile... TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? 'Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul" din marginea oraşului... CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din... TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?... Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.) CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici... Vreau... TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei? CAŢAVENCU (asemenea): Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine!... Te rog!... Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,... în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)... pe onoarea mea! TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?... Şi dacă nu pot să te aleg ?... CAŢAVENCU: Poţi! TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi ? — zi că nu voi să te aleg ? CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! CAŢAVENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea... TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul... (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.) CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!   Scena X   ACEIAŞI — ZOE venind repede din dreapta ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule; pentru Dumnezeu! te rog, nu striga... Fănică, ai înnebunit?... Domnule Caţavencu… vă rog... CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite... CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă... trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!... ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat... CAŢAVENCU: Nu-nţeleg... ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ai fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ar face să fii ales... Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea... Primeşti ?... CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc... ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,... tot,... tot,... Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu... CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin... dar... (îi face semn cătră Tipătescu.) ZOE (stâruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?... Spune!... (rugându-l frumos) Fănică!... TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmple-se orice s-ar întâmpla... (cu hotărâre) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!... ZOE (triumfătoare): A! CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea... (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!") ZOE: Nenea! TIPĂTESCU: Zaharia! CAŢAVENCU: Venerabilul! TIPĂTESCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi... Nu trebuie să vă vază... (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta)   Scena XI   TRAHANACHE singur Nimeni?... şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici... (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie) Nimeni! (asemenea în stânga) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva) A! era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare... Trahanache..." (pune scrisoarea la vedere pe masă) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment ===Scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu)   Scena XII   TIPĂTESCU, CAŢAVENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte... (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura... d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu... Deseară, la întrunire, fii cu tact…. trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) TIPĂTESCU: Iar? (se dă înapoi.) CAŢAVENCU: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă... Ce facem? Iacă, mâine începe... Eu... Pentru cine votez ? TIPĂTESCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit... Votează pentru cine pofteşti... CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă... TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimini. CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să... ZOE (asemenea): Se-nţelege... ? CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea,... bravos! dom'le Nae. CAŢAVENCU: A! a! ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l... e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne... Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (sughite) Mâine începe... Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?... (face semnul votării şi sughite.) ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANUL: Pentru... (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc... TIPĂTESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios... CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea... CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta... TIPĂTESCU: Lasă-mă să vorbesc... pentru că eşti... CETĂŢEANUL: Alegător... TIPĂTESCU: Nu... beţiv... viţios... păcătos. ZOE: Fănică!... TIPĂTESCU: Da, beţiv... uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut... (Caţavencu râde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale d-o poştă... (îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovâind): Ăsta este mirosul meu naturel... TIPĂTESCU: Miroşi a rom... CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea... ZOE: Fănică!… CAŢAVENCU: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile!   Scena XIII   ACEIAŞI - FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru... ZOE: Fănică, fii calm... TIPĂTESCU: Da, sunt calm... Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam... (se montează din ce în ce)... pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.) CAŢAVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÂNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!... (coboară toţi) TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! ZOE: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea) TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti... BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot... TIPĂTESCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe) FARFURIDI: La ziare! BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! FARFURIDI: La guvern! CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu): Oleu!... fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu) TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie… TRAHANACHE: De ce ? ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.) CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!... TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai integru!... TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai credincios!... ZOE: Fireşte! CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane... ca d-voastră... CETĂŢEANUL: Nananà! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÂNZOVENESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege! CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi... ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi!   Scena XIV   ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! ZOE: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere..." A! FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha! ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui... Vom lupta contra guvernului!... (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului! CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece; Cetăţeanul turmentat în mijloc) CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra... (sughiţănd şi schimbând tonul)… adică nu... Eu nu lupt contra guvernului!…   Cortina   ACTUL III   (Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: „Ofiţer ţivil"; pe cea din stânga: „Arfiva". În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia „Cabinetul Primarelui". În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: „Reghistratura". — Partea din stânga până la uşa „Arfivei" este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică[6] verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoţel. Pe tribună o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă sunt bănci dese şi scaune; sub estradă, asemenea. Peste tot sunt bănci şi scaune, afară de o cărare lăsată liber de la uşa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine şi se duce lumea. Pe pereţi câteva lămpi atârnate în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache este la masa prezidenţială în jeţul său, la spatele tribunei. Împrejurul mesii, Brânzovenescu şi alţi cetăţeni. — înaintea tribunii, cu spatele spre dânsa, alegători, cetăţeni, public, unii şezând jos, alţii în picioare. Pe bănci, pe scaune şi împrejur asemenea. În capul băncilor din faţă e Caţavencu împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani. — Farfuridi e la tribună. — Perdeaua se ridică asupra unei întreruperi. În toată sala e rumoare. Prezidentul agită clopoţelul)   Scena I   TRAHANACHE, CAŢAVENCU, BRÂNZOVENESCU, FARFURIDI, IONESCU, POPESCU, CETĂŢENI, ALEGĂTORI, PUBLIC. Rumoare FARFURIDI (de la tribună) : Daţi-mi voie! (gustă din paharul cu apă.) Daţi-mi voie! (rumoare.) TRAHANACHE (trăgându-şi clopoţelul) : Stimabili! onorabili! (afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei... Aveţi puţintică răbdare... (cătră Farfuridi) Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul! FARFURIDI (cătră adunare): După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric, din punctul de vedere de drept, voi încheia cât se poate mai scurt... POPESCU: Parol ?... Numai dacă te-i ţinea de vorbă. (râsete în partea unde sunt dascălii) FARFURIDI: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie... TRAHANACHE (cătră partea unde e Popescu): Stimabile, nu-ntrerupeţi... FARFURIDI: După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cât se poate mai scurt. (bea o sorbitură, apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o poveste) La anul una-mie-opt-sute-două-zeci-şi-unu... fix... (Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: A !A !A!) POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit. (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie... La una-mie-opt-sute... TOŢI (în cor, cu tonul lui) : Douăzeci-şi-unu fix... (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie. TRAHANACHE (clopoţel): Stimabile, onorabile! Nu întrerupeţi... Aveţi puţintică... CAŢAVENCU: Ce răbdare, venerabile domnule prezident! Ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să vorbească... TOŢI DIN GRUP: Da! Da! CAŢAVENCU: Onorabilul orator a promis să încheie cât se poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a doua oară de la 1821? A! A! A! TOŢI DIN GRUP: A! A! A! (rumoare.) FARFURIDI: Daţi-mi voie... TRAHANACHE (cătră Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se peste masă cătră tribună): Stimabile... eu gândesc că nu ar fi rău să sărim la 48... CAŢAVENCU (strigând): Mai bine la 64... POPESCU, IONESCUşi TOŢI DIN GRUP: Da! da! la 64... TRAHANACHE (ridicându-se ca şi cum ar consulta adunarea) : Adică... la plebicist[7] ? TOŢI: Da, la plebicist! (zgomot). FARFURIDI (întorcându-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi-aţi acordat cuvântul: îmi pare că un prezident o dată ce acordă cuvântul... TRAHANACHE (sculându-se şi punând, peste masă, mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul... să trecem la plebicist... dorinţa adunării!... FARFURIDI: Dar, domnule prezident... TRAHANACHE (şi mai rugător) : Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.) TOŢI (cu putere) : Da! La plebicist! La plebicist! FARFURIDI (soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce ziceam dar? la 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist... Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică... de ce este un plebicist... IONESCU: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie! TOŢI: Nu trebuie explicaţie… (rumoare) FARFURIDI (cătră întrerupători) : Daţi-mi voie! (cătră Trahanache) Domnule prezident!... TRAHANACHE (clopoţel): Stimabili, onorabili, rog nu întrerupeţi pe orator, (foarte afabil) faceţi tăcere; sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare. (cătră Farfuridi.) Aveţi cuvântul, stimabile, daţi-i înainte! FARFURIDI (luând vânt): Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64... Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul... (cu tărie începând fraza) Plebicistul!... CAŢAVENCU: Aci nu e vorba de plebicist... FARFURIDI: Daţi-mi voie; (discutând cu Caţavencu) mi se pare că atunci când zicem 64... (cu energică convingere) şi să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al lor... CAŢAVENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (rumoare aprobativă pentru Caţavencu.) FARFURIDI: Daţi-mi voie... (toate colocviile şi întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil) Domnule prezident!... TRAHANACHE (clopoţel) : Stimabile, onorabile, faceţi tăcere... avem cestiuni arzătoare... CAŢAVENCU (ridicându-se în capul băncii) : Cum, domnule prezident? De unde până unde 64 chestie arzătoare la ordinea zilei? Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 1883... Ce are a face ? Chemaţi pe onorabilul orator la cestiune... TRAHANACHE (ridicându-se iar peste masă şi atingându-l pe umere pe Farfuridi) : Stimabile... (afabil şi rugător) să lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune. FARFURIDI (obosit de întreruperi, întorcându-se cu faţa spre Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule prezident, aţi binevoit a-mi acorda cuvântul... Eu cred c-ar trebui... CAŢAVENCU (strigând) : Nu trebuie, onorabile! TOŢI DIN GRUP: Nu, nu trebuie! TRAHANACHE (punând mâinile, peste masă, pe umerii lui Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fă-mi hatârul... dorinţa adunării, stimabile... (îl întoarce de umeri binişor cu faţa spre adunare) TOŢI: Da! La chestiune! La chestiune! FARFURIDI (foarte obosit, soarbe şi se resignează) : Ajungem dar la chestiunea reviziunii constituţiunii şi legii electorale... TOŢI (cu satisfacţie) : A! Aşa da! TRAHANACHE (asemenea) :A! (clopoţel) Ei! acu aveţi puţintică răbdare... (cătră Farfuridi) Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubeşti: dorinţa adunării. FARFURIDI (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua) : Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii ? TOATĂ SALA: Nu!... Să vedem!... Spune! CAŢAVENCU (batjocoritor) : Să vedem opinia lui d. Farfuridi. (Trahanache clopoţeşte) FARFURIDI (asudă mereu şi se emoţionează pe văzute) : Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? TOŢI (puternic) :Da! Da! FARFURIDI (emoţionat şi asudând) : Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o chestiune politică... şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… da... pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi… idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă... (se încurcă şi asudă mai tare) precum, — daţi-mi voie — (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia se mai aude. — După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere.) Daţi-mi voie! Termin îndată! mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis! (Aplauze în fund, sâsâituri în faţă. Farfuridi coboară zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi merge în fund. Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină şi-i strâng mâna. — Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt grup mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu asemenea. — Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece prin uşcioara grilajului, care este la spatele tribunii, şi trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.)   Scena II   ACEIAŞI — PRISTANDA TRAHANACHE (lăsând clopoţelul şi întorcându-se la spatele mesii) : 'Ai? Ce e? PRISTANDA (misterios şi repede) : Coane Zahario! Conul Fănică, coana Joiţica!... TRAHANACHE: Ei? Ce? PRISTANDA: Sunt dincoace în cabinet... au venit pe din dos, vă aşteaptă. Numaidecât să poftiţi acolo. TRAHANACHE (asemenea misterios) : Nu pot să las prezidenţia... să aibă puţintică răbdare. PRISTANDA: Trebuie... numaidecât!... suspandaţi! TRAHANACHE (trage clopoţelul şi se ridică) : Stimabilă, onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a ţinut respectabilul nostru concetăţean şi advocat d. Farfuridi, eu cred că ar fi bine să suspandăm şedinţa pentru cinci minute. VOCI: Da! Da! pentru cinci minute!... (Caţavencu cu grupul său, Farfuridi şi Brânzovenescu cu al lor se amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de pe tribună, a deschis portiţa grilajului şi a trecut cu Ghiţă în partea stângă despărţită, bate în uşa „Cabinetului Primarelui". Zoe şi Tipătescu îi deschid; Trahanache şi Ghiţă dispar înăuntru; uşa se închide la loc)   Scena III   ACEIAŞI — fără TRAHANACHE şi PRISTANDA CAŢAVENCU (cătră grupul lui) : Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui — şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice, — respect la orice opiniune!... Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui... POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles; susţine că adică după istorie — d-aia se teme el de zguduiri — nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte latină... IONESCU: Da! A zis-o... CAŢAVENCU (cu aer de protecţie) : Voi dascălii sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (cu putere.) Ce istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă istoria mai întâi şi-ntâi ? POPESCU: Că România de la Traian... CAŢAVENCU: Nu-i aşa... IONESCU: Că adică străbunul nostru... CAŢAVENCU: Ce străbun! ce nostru! Vezi că nu ştiţi! (cu tonul retoric.) Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, (publicul începe să-i ia aminte că perorează şi se grupează încet-încet împrejurul lui ca să asculte) ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe. (grupul lui Caţavencu aprobă şi admiră, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-a apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.) IONESCU: Asta e aşa. POPESCU: Nici nu mai încape vorbă. FARFURIDI (înţepat) : Da! progres! progres fără conservaţiune, când vedem bine că Europa... CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică... FARFURIDI (şi mai înţepat): Dă-mi voie... Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică... CAŢAVENCU: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta. BRÂNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine la socoteală... CAŢAVENCU (şi mai lătrător) : Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine... FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta... CAŢAVENCU (urmându-şi jocul) : Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale...oneste bibere[8] ... FARFURIDI: Da' de onest n-ai încotro!... (grupurile Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi, fiecare de o parte.) CAŢAVENCU (cu totul înţepător) : Stimabile, nu ştiu pentru ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme... Ce ai cu mine? Suntem în faţa alegătorilor, stimabile:or, nu încape pică; să luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că mi-o pui pe a mea... luptă electorală! şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor... De ce te revolţi contra adevărului ? în contra dreptului?...Oneste bibere, onorabile!... (aprobări din partea grupului) FARFURIDI (izbucnind) : Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaţilor", pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!... Urlă târgul, domnule... BRÂNZOVENESCU (trăgându-l de mânecă) : Tache! Tache! FARFURIDI (smucindu-se) : Ia lasă-mă-n pace, să mă răfuiesc odată cu domnul... Ce adică, noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului... CAŢAVENCU (râzând) : Eu sunt candidatul grupului tânar, inteligent şi independent... Onorabilul, venerabilul nostru prezident — (îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident? nu-l văz... — va proclama, pe cât ştim, astă-seară pe candidatul comitetului dv. — comitetul dv. —...Or, dacă voi avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv.... căci e al dv. ... FARFURIDI (fierbând mereu) : Nu mai este comitetul nostru, este al dumitale... BRÂNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (îl trage de mânecă, Farfuridi se smuceşte) CAŢAVENCU (cu ton batjocoritor) : Adică, dă-mi voie, d-ta nu mai eşti al comitetului! (grupurile se desinează distinct de două părţi şi se privesc cu încordare) FARFURIDI: Da, eu nu mai sunt, eu care am susţinut totdeauna partidul... şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna... eşti! CAŢAVENCU: Dă-mi voie!... FARFURIDI (furios) : Ce voie! ce voie!... Vii cu moftologìi, cu iconomìi, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară... cu dăscălimea d-tale, (mişcare în grupul Caţavencu) cu moftangiii d-tale... POPESCU (violent) : Domnule, retrage-ţi cuvântul! FARFURIDI (continuând) : Cu grupul (umflând cuvintele) inteligent,... independent,... impertinent! (porneşte spre fund cu Brânzovenescu şi cu grupul lor.) TOŢI (din grupul lui Caţavencu) : A! a! (se reped spre ei, zgomot, învălmăşeală şi ghiontuieli) FARFURIDI (ieşind prin fund) : Vă-nvăţăm noi, papugiilor! GRUPUL CAŢAVENCU: Afară! afară! (urmăreşte în fund pe cei din grupul Farfuridi) (Toată lumea s-a înghesuit în fund şi a ieşit afară cu zgomot. În tot timpul scenii următoare, sala întrunirii e goală. În fund, prin uşe, se văd mai mulţi alegători plimbându-se în sus şi-njos, vorbind încet şi fumând)   Scena IV   TRAHANACHE ieşind repede din fund, din cabinetul primarului în partea despărţită cu grilaj, după el FĂNICA şi ZOE urmărindu-l (===Scena aceasta se face misterios şi repede) TRAHANACHE: Nu! nu se poate... ZOE (urmărindu-l): Nene... TIPĂTESCU (asemenea): Neică Zahario. ZOE: Dacă ai ţinut vreodată la mine... TIPĂTESCU: Dacă mi-eşti prietin... TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (serios.) Cum putem noi să punem candidatura unui plastograf? TIPĂTESCU: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar până să bage lumea de seamă... să-l tragem în judecată... ZOE: Să ne facem de râs prin tribunale... nene, gândeşte-te... TRAHANACHE (după un moment de ezitare) : Ei nu! Dacă ar fi numai una... aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg; să zic: pentru politică — unde e în joc enteresul ţării, ca oricare român, a încercat omul, ca să te forţeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prietin ce-mi eşti, — a făcut plastografie... TIPĂTESCU: Se-nţelege! ZOE: Fireşte; în politică... TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare... Dar astălaltă? (se loveşte cu mâna pe buzunarul hainii) Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri — (schimbând tonul) Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am parte de Joiţica — că e de faţă — să spuie... ZOE (cu sentiment) : Nene! TRAHANACHE: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie; dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi să-i dau eu, neică... TIPĂTESCU (impacientat) : Nu pricep, neică Zahario! ZOE (asemenea) : Nici eu. TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (scoate o hârtie din buzunar şi o desface — o poliţă) Asta tot pentru politică e? Girurile astea două cu care onorabilul d. Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării? TIPĂTESCU (luând degrabă poliţa şi examinând-o cand pe-o parte când pe alta) : Suntem scăpaţi! ZOE: Scăpaţi? TRAHANACHE: Ei apoi ? când îţi spuneam eu să ai puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă... TIPĂTESCU (abia stăpânindu-şi bucuria) : Nene Zahario, candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache. TRAHANACHE: Aşa da! ZOE: Mi-e frică!... TIPĂTESCU: Nu mai avem nici o grijă. TRAHANACHE: ...Dă-mi înscris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele... (vorbeşte încet cu Zoe) TIPĂTESCU (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe ea, apoi o dă lui Zaharia) : Iată... TRAHANACHE: Mă duc să deschid şedinţa. TIPĂTESCU: Anunţă îndată candidatura, ridică şedinţa şi vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm... TRAHANACHE (vrând să treacă prin portiţa grilajului în partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu... Să nu o pierzi. (trece.) TIPĂTESCU: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz hârtiile de preţ... (sărută repede pe Zoe) ZOE: Fănică! TIPĂTESCU: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu! (ies amândoi iute pe uşa din stânga)   Scena V   TRAHANACHE, care s-a urcat la tribună, apoi CAŢAVENCU, POPESCU, IONESCU, ALEGĂTORI, PUBLICUL venind din fund şi ocupând locurile lor din scena I-a. Intrare zgomotoasă, acompaniată de clopoţelul prezidentuluI=== TRAHANACHE (în picioare) : Orele sunt înaintate! poftiţi, poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilii... (şade.) (Toată lumea s-a aşezat la locul său.) CAŢAVENCU (cu modestie) : D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul... TRAHANACHE: Da, (binevoitor) da, stimabile. Aveţi cuvântul. Poftiţi la tribună!... (Mişcare în grupul lui Caţavencu) CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii si gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare) IONESCU, POPESCU, TOŢI (foarte mişcaţi) : Bravo! CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător) : Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!... O primesc! Mă onorez a zice că o merit!... (foarte volubil) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) CAŢAVENCU: Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul: pe calea politică... (îngraşă vorbele.) POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Socială... IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Economică... POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Administrativă... IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Şi... şi... IONESCU, POPESCU, GRUPUL: Bravo! bravo! TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, stimabile... CAŢAVENCU (cu tărie) : Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte... (cătră adunare şi mai ales catră grup, cu tonul sigur) Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele... (reintrând în tonul discursului şi îngrăşând mereu vorbele) şi... şi... finanţiară. (aplauze prelungite)... Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti... Or... conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română", soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor... GRUPUL (aplauze): Bravo! CAŢAVENCU: Soţietatea noastră are ca scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău... GRUPUL (aplauze) : Bravo! CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! GRUPUL: Bravo! (aplauze entuziaste) TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile... nu... CAŢAVENCU: Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă... nu mă tem de întreruperi!... În Iaşi, de exemplu, — permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... GRUPUL (mişcat) :A! CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! GRUPUL: Bravo! (aplauze) CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi ?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!... (aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.)   Scena VI   ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA şi CETĂŢEANUL foarte şovăind. Zgomot la intrarea acestora TRAHANACHE (clopoţind) : Faceţi puţintică tăcere... CAŢAVENCU (care, în timpul scurt al rumorii provocate de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a consultat hârtiuţele, cu ton predomnitor): Fraţilor, iată ce spun statutele soţietăţii noastre la art. I-iu: „Se formează în urbea noastră o soţietate enciclopedică-cooperativă cu numele de «Aurora Economică Română». Scopul Soţietăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!" CETĂŢEANUL (care, de la intrare, a venit şovâind până în mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi ridică mâna):Şi eu! (sughite)şi eu sunt! (şovăie şi iar se toarnă pe scaun. — Râsete în fund, rumoare în faţă.) CAŢAVENCU (cătră Trahanache, întorcându-se spre masa prezidenţială) : Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt... TRAHANACHE: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile... CAŢAVENCU: Da (cu dignitate) dar... TRAHANACHE: În sfârşit... (clopoţind) Nu întrerupeţi, vă rog... CAŢAVENCU (căutând şirul): Ziceam dar: „... ca România să fie bine şi tot românul să prospere..." CETĂŢEANUL (se scoală şovâind şi ridică mâna) : Şi eu sunt! (sughite rău; râsete, rumoare) TRAHANACHE: A! (sculându-se peste masă) Ce? ce eşti d-ta, stimabile?... CETĂŢEANUL (sughiţând): Mă cunoaşte d. Nae... (arată pe Caţavencu) Cioclopedică... (râsete, rumoare.) CAŢAVENCU (nervos):Ce? CETĂŢEANUL: Română!... (râsete; sughite) Aurora!... (sughite; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.) TRAHANACHE (nervos şi el, cătră adunare, clopoţind) : Faceţi tăcere, stimabile!... (cătră Cetăţeanul turmentat) Cum? CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (sughite) Comportativă! (sughite.) Iconomie! (sughite) Soţietate care va să zică... (râsete şi rumoare mare.) IONESCU: E turmentat!... POPESCU: E tun! (grupul se mişcă; unii se scoală.) CETĂŢEANUL (sughiţănd şi strigând) : Sunt nembru! TRAHANACHE (agitând clopoţelul cu putere, cătră Ionescu şi Popescu) : Stimabile! stimabile, (cu afabilitate) rog, daţi afară pe onorabilul! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! E turmentat! Afară! (Ionescu şi Popescu îl îmbrâncesc spre uşă. Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu câţiva din grup) CETĂŢEANUL (îmbrâncit de dascăli şi opunându-se) : Nu mă-mbrânciţi... că ameţesc! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! CETĂŢEANUL: Nembru! (Toată scena aceasta a fost însoţită de râsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. În adunare, mişcare. Pristanda se apropie la tribună, în vreme ce dascălii şi grupul lor, în mijloc cu Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.) PRISTANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conul Fănică... Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă... şi pe urmă-i treaba mea... TRAHANACHE (încet) : Bine. PRISTANDA (încet) : Când oi tuşi de trei ori: nu mi-a sosit încă oamenii!... (trece lângă uşa din fund, pe unde intră cu zgomot Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi câţiva. Pristanda vorbeşte încet cu dânşii. Toţi se aranjează în fund, astupând uşa de ieşire)   Scena VII   ACEIAŞI — FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi alţi alegători şi CETĂŢEANUL TURMENTAT, apoi ZOE şi TIPĂTESCU ascunşi după grilaj şi ascultând ce se petrece în adunare TRAHANACHE (clopoţind, cătră Caţavencu, care vorbeşte încet cu grupul lui) : Poftiţi la tribună, stimabile!... (Caţavencu porneşte spre tribună) ZOE: Nu mai auz nimic... TIPĂTESCU: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă. CAŢAVENCU (de la tribună): Fraţilor! FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul turmentat): Te-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător? BRÂNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu... CAŢAVENCU (răcnind): Stimabile! (lui Trahanache) Domnule prezident! (rumoare surdă în fund.) TRAHANACHE: Stimabile (clopoţind) aveţi puţintică răbdare. (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori) Fiindcă orele sunt înaintate... CAŢAVENCU: Daţi-mi voie... TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mâine fiind alegerea, ca chiar acum să rugăm pe onorabilul orator să-şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului propus de comitetul nostru. CAŢAVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu mulţumire, d-le preşedinte. (coboară de la tribună, cătră grupul său.) Numele candidatului. TOŢI (din grup şi din sală): Da! numele candidatului! ZOE (tremurând, încet): Fănică! TIPĂTESCU (încet): Taci! n-ai grijă! TRAHANACHE (citind foaia între lumânări): Stimabile! candidatul pe care-l susţine comitetul nostru, este domnul... IONESCU: Nae Caţ... TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare... (citind) domnul... CAŢAVENCU: Domnul... (toată lumea ascultă cu mare nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se strânge după grilaj lângă Tipătescu) TRAHANACHE: Domnul... Agamiţă Dandanache! (Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă turburare. Zoe şi Tipătescu ascultă mişcaţi) CAŢAVENCU (sărind în loc şi răcnind):Trădare! (gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.) TRAHANACHE (în picioare): Daţi-mi voie! (clopoţind; după un moment de tăcere) Cine a pronunţat cuvântul trădare? (toată lumea e în picioare şi în fierbere.) CAŢAVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu! GHIŢĂ, BRÂNZOVENESCUşi CETĂŢEANUL TURMENTATşi CEI DIN FUND: Afară! afară moftologul! TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, cătră grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (cătră Caţavencu) Şi cine este trădător, stimabile? CAŢAVENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele candidatului odată hotărât, acela care uită, care trădează interesele şi onoarea familiei sale... (cu un gest colosal) D-ta! TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culmea indignării): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi din ţâţâni... Eu falsificator?... Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă facă falsificator... cine? (rumoare mare. Tipătescu şi Zoe ascultă palpitând) cine ? (cu energie.) Un plastograf patentat! CAŢAVENCU (sărind din loc): Plastograf! TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător): Afară plastograful! TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul! trădătorul! (fierbere mare.) CAŢAVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului său la tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierând febril. Un moment tăcere): Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili concetăţeni! Am voit să acoper o ruşine care se petrece de atâta vreme în sânul oraşului nostru... (Zoe şi Tipătescu mişcare) am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă;… astăzi însă am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu mişcare) Acest onorabil cetăţean, (arată pe Trahanache) acest om venerabil, d. Zaharia Trahanache... TRAHANACHE (cu pofidă):Ei ? Eu... CAŢAVENCU: Este atât de naiv, încât crede că e plastografie un document olograf... (Zoe şi Tipătescu mişcare de groază) ZOE: Fănică!... (şovăie) TIPĂTESCU (susţinând-o şi răcnind cu o supremă putere) :Ghiţă! (se repede la portiţa grilajului... Zoe se agaţă de el şi-l opreşte. Rumoare mare.) PRISTANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o port-voce şi strigând asemenea spre partea de unde i-a venit chemarea): Prezent! (cătră cei din fund) Pe el, copii! (grupul din fund cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu, Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe Caţavencu) CAŢAVENCU (continuând a zbiera în mijlocul zgomotului): O scrisorică a prefectului cătră... GRUPUL LUI CAŢAVENCU: Pe ei, fraţilor. (grupul din faţă dă năvală spre fund.) TOATĂ LUMEA: Afară! ho! huideo! (Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia Trahanache a ieşit repede pe portiţa grilajului, a dat dincolo de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu au apucat de gât pe Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul Ionescu şi Popescu sunt grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. — Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului)   ACTUL IV   (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină)   Scena I   ZOE şi TIPĂTESCU ZOE: Unde e? unde poate să fie Caţavencu? TIPĂTESCU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ... (după o pauză, apropiindu-se de Zoe) Ei? şi pentru ce voieşti să ştii? pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije... Zoe, gândeşte-te: de două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut, — am ordine să-i fac o primire strălucită... ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei!... De două zile va să zică, strivesc pe Caţavencu, şi el nu e nicăiri. Unde e? pentru ce nu s-arată?... are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a dispărut, nu ştiu, — din ce motive nu publică scrisoarea, nu-mi pasă, — destul că nu o publică... Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru altceva, decât pentru că nu poate? ZOE: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică? (cu frământare concentrată.) Dar aste două zile cum am trăit eu?... Ce strângere continuă de inimă! ce frică! ce tortură!... Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu îmi zdrobeşte toata puterea... Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi... înnebunesc... (îşi ia capul în mâini şi plânge.) TIPĂTESCU: Nu fi copilă, Zoe… Zoe... ZOE (plânsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al vostru Dandanache; sunt sigură... sigură... că în acelaşi moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă... ca să-şi răzbune! Ei... atunci eu?... TIPĂTESCU (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată) : Nu poate... dacă face asta, e pierdut... ZOE: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine!… Fănică! n-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi... Prevedeam asta... Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut scandalul de alaltăieri seara la întrunire... Iată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui... el nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hârtii, ar scăpa şi el şi m-ar scăpa şi pe mine... Te-ai bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că sau el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decât el... (se îneacă de plâns.) Ce să fac? ce să fac? TIPĂTESCU: Taci! vine cineva... şterge-te la ochi!   Scena II   ACEIAŞI - TRAHANACHE şi AGAMIŢĂ DANDANACHE venind din fund TRAHANACHE (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile! TIPĂTESCU: Cine să fie? ZOE: Un străin?... TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache! ZOEşi TIPĂTESCU: Dandanache! (complimente) TRAHANACHE: Candidatul nostru!... adică ce mai candidat! alesul nostru. DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit): Sărut mâna... Si domnul ? bărbatul dumneei ? TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand... DANDANACHE: Si d-voastră? TRAHANACHE: Şi eu?... bărbatul dumneei... Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi... ai puţintică răbdare... (se caută în buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache), sunt aicea toate comitetele... DANDANACHE (ia carta): Mersi'… Si domnul?... TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele. DANDANACHE (lui Fănică): Îmi pare bine, d-le prezident! (îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe) TIPĂTESCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin... Sunt încântat... Dar cu ce ocazie pe la noi ? DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia si colo, si dincolo, si dincolo... si rămăsesem eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră... rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi... si asa am venit pentru aledzere. ZOE (cu răutate) : Nu trebuia să vă mai deranjaţi... DANDANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da' stii, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă... TRAHANACHE: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine! trebuie, trebuie. DANDANACHE: Da' de deranz... destul! Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca... Stii, m-a zdrunţinat!... si clopoţeii... (gest) îmi ţiuie urechile... stii asa sunt de ameţit si de obosit... nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule... TIPĂTESCU: Fireşte… ZOE: Mai e vorbă… DANDANACHE: Adineaori am sosit, era să trag la otel... dar birzarul... el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (arată pe Trahanache.) ZOE (încet cătră Tipătescu, care râde) : Şi încă mai râzi, Fănică. TRAHANACHE: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum mergem... Nu-i vorba, de mers, mergem strună... dar ştii, de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo... DANDANACHE (strângându-i mâna): Bine că te-am găsit, neicusorule, mersi. (vorbesc amândoi deoparte.) ZOE (cătră Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniştea... Şi spune drept dacă nu era mai bun Caţavencu! TIPĂTESCU (scurt) : E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel! TRAHANACHE (lui Dandanache) : Stimabile, eu te las aci cu amicul Fănică şi cu Joiţica... Eu trebuie să mă duc la alegere: peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie să fiu acolo... D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape... suntem tari, stimabile... tari... Nu o să ai majoritate, stimabile... DANDANACHE: Cum se poate? Să nu te pomenesti cu vreun balotaz? 'ai?... a mai păţit-o si alţii... TRAHANACHE: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?... zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile. DANDANACHE: A, asa? (cu siguranţă.) Se-nţeledze... Niţi nu se putea altfel... TRAHANACHE: Salutare, stimabile, salutare... La revedere, Fănică... La revedere, Joiţico. (iese)   Scena III   ZOE, TIPĂTESCU, DANDANACHE DANDANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea... Eu, familia mea, de la patuzsopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară... fără coledzi!... si cât p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg... ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putinţă... TIPĂTESCU: Peste putinţă… DANDANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă, vezi! era cât p-aţi, dar stii, cât p-aţi... întreabă-mă, neicusorule, să-ţi spui: nu vrea Comitetul ţentral si paţe; ziţea că nu sunt marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară... ţinevas — nu spui ţine... persoană însemnată... da' becher — vine si zoacă la mine cărti... si când pleacă îsi uită pardesiul la mine... A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste ţe te gândesti? TIPĂTESCU: Peste? DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică. AMÂNDOI: O scrisorică. DANDANACHE: De amor... AMÂNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor? DANDANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, — nu spui ţine... persoană însemnată. ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei? DANDANACHE: Ei, ţe să-ţi mai spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul, — nu spui ţine — e persoană însemnată —: Găseste-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la „Răsboiul"... De colea până colea... gâri-mâr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi, neicusorule... ZOE (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut rău... fapta d-tale este... să-mi dai voie să-ţi spui... TIPĂTESCU (încet): Zoe! (ea urcă.) DANDANACHE: Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud ? Ţe era de făcut ? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam... si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt (coborând cătră public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial... si să remâi fără coledzi! TIPĂTESCU: Vezi bine! (muşcându-şi buzele) Dar nu ne-ai spus sfârşitul istoriei... scrisoarea. ZOE: Da, scrisoarea... DANDANACHE: Care scrisoare? TIPĂTESCU: Scrisoarea becherului... DANDANACHE: Care becher? ZOE (nervoasă): Persoana însemnată... scrisoarea… de amor... arma d-tale politică, cu care te-ai ales... TIPĂTESCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în „Răsboiul", dacă nu... DANDANACHE (aducându-şi în sfârşit aminte): A da! scrisoarea... da... am priţeput... ZOE: Ei! scrisoarea? TIPĂTESCU: Ce s-a făcut? DANDANACHE: O am pusă acasă la păstrare... dar stii, la loc sigur... ZOE: Nu i-ai înapoiat-o persoanei ? DANDANACHE (cu mirare) : Cum s-o înapoiez? TIPĂTESCU: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul... ZOE: Trebuie să i-o dai înapoi... DANDANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la „Răsboiul". (coboară.) ZOE (cu dezgust): A! (trecând pe lângă Fănică, încet şi cu tonul lui de mai sus) E simplu, dar e un om onest! (tare, cătră Dandanache.) D-le Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămâneţi la masă la noi… mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră... TIPĂTESCU: Ştiţi, asupra alegătorilor ar face poate rău efect... DANDANACHE: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita — aminteri, am memorie bună... dar stii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit si să-nţep — să-mi faţeţi semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale... TIPĂTESCU: Care consoarta mea ? DANDANACHE: Doamna. ZOE (aparte): A! idiot! TIPĂTESCU (impacientat): Pardon, d-le Dandanache, doamna e soţia d-lui prezident al Comitetului, domnul care v-a adus aici, (subliniază silabic) domnul Zaharia Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache... Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului... cu doamna sunt numai prieten... DANDANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Asa e, bini ziţi puicusorule... bată-vă sănătatea să vă bată... pardon... stii eu... de pe drum (serios) fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoţeii... îmi ţiuie grozav... ZOE (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească puţin... e ameţit rău de tot. TIPĂTESCU: D-le Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă liniştiţi puţin... DANDANACHE: Ba da, neicusorule... dar unde? ZOE: Poftiţi cu mine, d-le Dandanache. DANDANACHE (dându-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta pe scară): Stii, coniţa mea, sunt asa de ameţit... stii, trăsura... si clopoţeii... stii, îmi ţiuie grozav... grozav îmi ţiuie... (ies.)   Scena IV   TIPĂTESCU singur Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc… Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache... Ce lume! ce lume! ce lume!...   Scena V   TIPĂTESCU, ZOE, apoi PRISTANDA ZOE (coborând precipitat treptele) : Ai auzit, Fănică? Ai auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, păstrează scrisoarea... Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acuma mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (agitată) A! mi-e groază să mă gândesc. Ce face Caţavencu? unde e ascuns şarpele? de unde o să-şi arunce veninul asupra mea! TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! fii bărbată... ZOE (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima... A! înnebunesc de frică. (îşi ascunde obrazul) PRISTANDA (venind repede din stânga) : Coană Joiţico! coană Joiţico!... TIPĂTESCU: Ghiţă! ZOE (tresărind) : Ghiţă... Ce e? Spune! PRISTANDA (oprindu-se) : Coană Joiţico, voiam să... ZOE (fierbând) : Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? dă-mi-o s-o văz! (foarte agitată) dă-mi-o, s-o văz! TIPĂTESCU: Zoe! eşti nebună! PRISTANDA (aparte) : Curat nebună! ZOE: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de asta. PRISTANDA (căutând s-o calmeze) : Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat... „Răcnetul" nici n-a apărut astăzi... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta... S-a spart partidul independent... s-a spart! (încet Zoii, trecând spre Tipătescu) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât! TIPĂTESCU: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu? PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pământ. (bâtându-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva) A! ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mâna, coane Fănică... Ministrul... nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât... de-aia vă căutam aşa de zor... TIPĂTESCU: La telegraf? Ce mai vor de la mine? PRISTANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeţi. TIPĂTESCU: A, blestemată politică... Zoe! Zoe, curaj, mă duc... ZOE: Du-te. TIPĂTESCU: Mă-ntorc îndată. (îi sărută mâna.) Zoe, fii cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (pleacă prin fund.) ZOE: La revedere!... A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta! (cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu până la ieşire şi se uită după el până se depărtează.)   Scena VI   ZOE, PRISTANDA PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, coboară degrab') : Coană Joiţico! ZOE (tresărind) : Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat... Ce e? ce vrei? du-te! lasă-mă-n pace! PRISTANDA: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. (foarte cu binişorul) Este cineva,... cineva, pe care-l ştiţi d-voastră bine,... aşteaptă aici... ar voi să vă vorbească... dar numai d-voastră... De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămâneţi d-voastră singură... Am minţit... nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii... Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască... să mă bată... Nu e mai-marele meu? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu şi unsprece suflete? L-am minţit, dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico... Îl primiţi?... da? ZOE (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda) :Pe cine să primesc ? PRISTANDA: Pe cine — pe cine?... pe d. Nae Caţavencu... ZOE (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (e în culmea nerăbdării.) PRISTANDA: Ascult! (merge în fund la stânga şi aduce pe Caţavencu) Poftim stimabile, poftim. (îl introduce şi iese repede.)   Scena VII   ZOE, CAŢAVENCU ZOE (repezindu-se la el) : D-le Caţavencu, ai voit să mă pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut ? Fănică are în mână o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la Societate... Ştii? CAŢAVENCU: Ştiu, madam, că o are, (dezolat) ştiu, dar ce e de făcut? ZOE: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mai întrebi ce e de făcut! Nu ştii ? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! să schimbăm: dă-mi scrisoarea... CAŢAVENCU (dezolat) : Madam! madam! peste putinţă... ZOE: Ce? CAŢAVENCU: Scrisoarea d-voastră... ZOE: Ei? CAŢAVENCU: N-o mai am!... ZOE: Nu se poate!... CAŢAVENCU: N-o mai am!... ZOE: Minţi! CAŢAVENCU: Nu minţ; n-o mai am!... ZOE: Nenorocitule! ce ai făcut-o? CAŢAVENCU: Am pierdut-o! ZOE (dând un ţipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile) : A! de ce nu pot să te omor! CAŢAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea! ZOE: Cum ai pierdut-o ? când ai pierdut-o ? unde ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu… mi-a smuls pălăria din cap... scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei... ZOE: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: Da! ZOE: Mi-ai pierdut scrisoarea... şi nu ştii, nu bănuieşti pe unde poate rătăci scrisoarea mea? CAŢAVENCU: Nu. ZOE: Nu? CAŢAVENCU: Nu... ZOE (desperată): A! eşti un om pierdut!... pierdut!... Eu poate că mai scap... căci poate să mai scap! dar d-ta... (cu putere) d-ta eşti pierdut!... Când te-a arestat Fănică, te-am scăpat eu... acuma te arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea... pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc... Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc... A! s-a întors jocul, d-le Caţavencu... începe să te părăsească norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră... A! eşti pierdut! da, pierdut!... (strigând în fund) Ghiţă! Ghiţă! CAŢAVENCU: Doamnă, Pentru Dumnezeu! (se uită-n toate părţile) ZOE: Ghiţă! (cătră Caţavencu) Nu te uita pe unde să scapi... Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au scăpare... s-a mântuit... Ghiţă! Ghiţă! (merge strigând în fund şi se-ntâlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat)   Scena VIII   ACEIAŞI — CETĂŢEANUL TURMENTATcu pălăria albă a lui Caţavencu CETĂŢEANUL (intrând şi coborând foarte bine dispus) : Nu e Ghiţă, eu sunt... ZOE: Ce cauţi? CAŢAVENCU (aparte): Pălăria mea! CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico! ZOE: Ce vrei cu mine? CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare onorabile! ZOE (nervoasă) : Ce vrei ? spune ce vrei ? CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (gest de impacienţă din partea femeii) Eu, coană Joiţico, am găsit o scrisoare. ZOE: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. Caţavencu… CAŢAVENCU (zdrobit) : Doamnă! CETĂŢEANUL: Las-o aia; ...am mai găsit una!… ZOE: Ei, ce-mi pasă! CETĂŢEANUL: Nu vă suparaţi, coană Joiţico, să vedeţi... nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor şi apropitar, am fost împărţitor... la poştie... mă cunoaşte conul Zaharia! ZOE: Ei! ieşi odată şi lasă-mă... Ghiţă! CETĂŢEANUL: Şi d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut", ori „nu se află", ori „mort", care va să zică fiecare după cum devine... (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului... Bunioară acuma... Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o pălărie... ZOE (coborând) : O pălărie? CAŢAVENCU (aparte) : Mizerabilul... CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta... şi astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc — că mi-era strâmtă— am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc... când colo în căptuşeală peste ce dau? ZOE: O scrisoare! CAŢAVENCU: O scrisoare! CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae... Nu mai mergem pe la o ţuică?... ZOE (foarte emoţionată) : S-o vedem! CETĂŢEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-voastră. ZOE: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă! CAŢAVENCU: Sunt în adevăr pierdut! ZOE: Degrabă, dacă o ai. CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întâlnit (sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii) CAŢAVENCU (aparte): A! mizerabilul! ZOE (care a smucit scrisoarea) : A! CAŢAVENCU (încet către Cetăţeanul turmentat, care a trecut lângă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om! CETĂŢEANUL: Nu puteam... andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe) ZOE (care s-a remis de prima emoţie) : Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? spune-mi... recunoştinţa mea... CETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetăţean şi eu... ZOE: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine? CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea... Eu... Pentru cine votez?... CAŢAVENCU (cu amărăciune) : Pentru d. Agamiţă Dandanache. ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi ameninţare): Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi ? şi încă ironic. A! eşti tare, drept să-ţi spui... CETĂŢEANUL: Coană Joiţico, adevărat? ZOE: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu l-a spus în viaţa d-sale... CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez... (vrea să plece) dar cum îi zice? ZOE: D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc) Te rog... (îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat) Îmi dai voie? (ia buletinul) „Agamiţă Dandanache"... Bravo, d-le Caţavencu, eşti un om de bună-credinţă... CETĂŢEANUL (luând buletinul) : Mă duc, nu mai e vreme. ZOE (conducându-l) : Te rog să crezi, domnule, că oricând recunoştinţa mea... CETĂŢEANUL (foarte grăbit) : Nu mai e vreme... se-nchide alegerea. (iese ducând sus biletul) (Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieşire; se-ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn înaintea lui; el cade în genuchi)   Scena IX   ZOE, CAŢAVENCU   CAŢAVENCU: Iartă-mă, iartă-mă... ZOE (râzând) : Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (cu ton aspru) Scoală-te! CAŢAVENCU (sculându-se ruşinat) : Iartă-mă... ZOE (cu dignitate) : Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acuma. CAŢAVENCU (umilit):Madam! ZOE: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat... CAŢAVENCU: Sărut mâinile... devotamentul meu... ZOE: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie publică,... d-ta ai s-o conduci. CAŢAVENCU (repede şi supus) : O conduc... ZOE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei... CAŢAVENCU (asemenea) : Prezidez... ZOE: O să chefuieşti cu poporul... CAŢAVENCU (acelaşi joc) : Chefuiesc... ZOE: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect... CAŢAVENCU: Da. ZOE: Ne-am înţeles? CAŢAVENCU: Da. ZOE: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră! CAŢAVENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger... ZOE: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă... CAŢAVENCU: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o plăcea... Sărut mâinile... sărut mâinile!... (iese repede zăpăcit prin fund.)   Scena X   ZOE singură : E adevărat, ori visez? (şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută) Fănică! (se scoală râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade) Fănică! (plâns nervos... după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare) A!... mi-a trecut... Fănică! (suie repede scările la dreapta şi dispare)   Scena XI   TIPĂTESCU singur (intră repede din fund)A înnebunit Ghiţă? Mă trimite la telegraf pentru nimica... îmi face farse ? Ce însemnează... Şi Zoe... unde e Zoe? (se uită-n toate părţile şi iese repede în dreapta.)   Scena XII   TRAHANACHE şi DANDANACHE vin din dreapta din grădină, planul al treilea TRAHANACHE: A! aici la noi, stimabile, a fost luptă crâncenă, orice s-ar zice... s-au petrecut comèdii mari. DANDANACHE: Taţi, frate. TRAHANACHE: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu... pe Fănică de!... pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe) DANDANACHE: A, da! asa! că nu esti d-ta prefectul. (Se aude din depărtare entrata unui marş) TRAHANACHE: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia mea... s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul... cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului,... ştii, să juri, nu altceva... Închipuieşte-ţi plastografie! DANDANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! La mine a fost cazul adevărat!… (Marşul se apropie, se aud şi urale) TRAHANACHE: Cum, cazul adevărat? DANDANACHE: Scrisoarea era a persoanei... da... becher. TRAHANACHE: Cum becher? DANDANACHE: Adică necăsătorit… TRAHANACHE: Cine? DANDANACHE: Nu spui ţine, — persoană însemnată... Când i-am pus piţorul în prag, — ori coledzi, ori „Răsboiul" mă-nţeledzi, — tranc! depesa aiţi... TRAHANACHE: Nu-nţeleg. (aparte) E ameţit de drum... căruţa... şi clopoţeii. DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie si tot nu priţepe... (În toată scena aceasta şi în cea următoare, până la intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai distinct)   Scena XIII   ACEIAŞI — ZOE, TIPĂTESCU ZOE (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veseli şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut (văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), d-le prefect, furtuna rea trece curând... (coborând) D-le Dandanache, într-un moment, masa e gata... DANDANACHE: Tocmai îi spuneam d-lui prefect, si dumnealui îmi spunea... TIPĂTESCU: D-lui prefect?... DANDANACHE: Da, d-lui prefect! (arată pe Trahanache, care vorbeşte la o parte cu Zoe) ZOE (încet) : Îţi place, nene, alesul d-voastră? TRAHANACHE (încet) : Deştept... dar mi se pare că e cam şiret. DANDANACHE (lui Tipătescu) : Îmi spunea istoriile de aiţi de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) si eu îi spuneam de cazul meu,... că la mine a fost chiar adevărat... cu becherul... ZOE (repezindu-se lângă el, încet) : D-le Dandanache, mi-ai promis să nu mai pomeneşti de istoria asta... DANDANACHE: Eu am promis? (repede) când am promis? cui am promis ? ţe am promis ? (aducându-şi deodată aminte.) A! da! Nu mai… nu mai… (Uralele s-au apropiat cu desăvârşire. Lumea toată intră cu muzica)   Scena XIV   ACEIAŞI - FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, CAŢAVENCU, CETĂŢEANUL TURMENTAT, GHIŢĂ PRISTANDA, IONESCU, POPESCU, ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC (Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. — Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. — Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. — Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga) FARFURIDI (luând un pahar de şampanie) : În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască! (urale şi muzică. Pristanda ţine cu mâna tactul uralelor. Toţi ciocnesc şi beau) DANDANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână): În sănătatea alegătorilor... cari au probat patriotism si mi-au acordat... (nu nemereşte) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zica... cum am ziţe... în sfârsit să trăiască! (urale şi ciocniri) TRAHANACHE (cătră Caţavencu, care a coborât spre el şi Tipătescu) : Şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur. CAŢAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară. TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti! CAŢAVENCU: În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache! (urale şi ciocniri) (Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă) CETĂŢEANUL: În sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughite) damă bună! (ciocneşte cu ea: ea-i strânge mâna din toată inima. Urale, ciocniri.) CAŢAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru! (urale, ciocniri) TRAHANACHE (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte vesel): Ei, aveţi puţintică răbdare!... Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.) (Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi Brânzovenescu, le povesteşte încet, făcând gestul cu clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzica şi lume. În stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc Caţavencu) CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele) : Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica! (Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea.   Cortina   download piesa de teatru pdf     

  O scrisoare pierdută  de Ion Luca Caragiale   Persoanele ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48 ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative “Aurora economică română” IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi POPESCU, asemenea GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului UN CETĂŢEAN TURMENTAT ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA TRAHANACHE UN FECIOR ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. ACTUL I (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu) Scena I TIPĂTESCU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor” în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „…Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!… Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz! PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bambir… ce-i aia, bampir? TIPĂTESCU: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!… PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA: Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! PRISTANDA: Nu s-alege! TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! să-mi rază mie mustăţile! PRISTANDA: Şi mie! TIPĂTESCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine! PRISTANDA: Curat ca un câine! TIPĂTESCU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade) PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia noastră… că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul… TIPĂTESCU: Fireşte… PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!…” Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin… Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget. TIPĂTESCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e… decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică… Las’ că ştim noi! PRISTANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocma’ dumneavoastră să nu ştiţi! TIPĂTESCU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă… Când e om de credinţă… PRISTANDA: De credinţă, coane Fanică, să trăiţi! TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două… mai ales un om cu o familie grea. PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie… TIPĂTESCU: După buget!… PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică. TIPĂTESCU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. PRISTANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv) Adicăte, cum condei, coane Fănică?… TIPĂTESCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri… PRISTANDA (naiv): Da. TIPĂTESCU: Ei?… s-a pus patruzeci şi patru de steaguri? PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus… Poate unul-două să le fi dat vântul jos… da’ s-a pus… TIPĂTESCU: Patruzeci şi patru? PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă…” PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!… să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie… TIPĂTESCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru… PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia… Ei? şi le-aţi numărat, coane Fănică?… Ei? aşa e? patruzeci şi patru… TIPĂTESCU: Vreo paispce… cinspce. PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură. TIPĂTESCU: Două… PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie… TIPĂTESCU: Patru… PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie… TIPĂTESCU: Şase… PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi… TIPĂTESCU: Şapte… PRISTANDA: Unul… la şcoala de fete… TIPĂTESCU: Opt… PRISTANDA: Unul la spital… TIPĂTESCU: Nouă… PRISTANDA: Două… la catrindală, la Sf. Niculae… TIPĂTESCU: Unsprezece. PRISTANDA: Două la prefectură… paispce… TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău… PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap… patruzeci şi patru… Cum zic, unul-două, poate vântul… ori cine ştie… TIPĂTESCU (râzând): Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa. PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv): Famelie mare… renumeraţie după buget mică… TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă… PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. TIPĂTESCU: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc. PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culcă”. Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec… la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii”. Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte… dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică… şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru. TIPĂTESCU (interesându-se): Ei, ce? PRISTANDA: Jucaseră stos[1] TIPĂTESCU: Cine era? PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu, popa Pripici… TIPĂTESCU: Şi popa? PRISTANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite… şi fumărie de tutun… işea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. TIPĂTESCU: Şi Caţavencu mă-njura? PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv. … şi-şi număra voturile. TIPĂTESCU: Dăscălimea, popa şi moflujii. PRISTANDA: Curat moflujii! TIPĂTESCU: Las’ că le dau eu voturi. PRISTANDA: Da’ să vedeţi ce s-a-ntâmplat… coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul — şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu… şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi… Ia ascultaţi scrisoarea asta”… şi scoate o scrisorică din portofel… „Ia ascultaţi…” Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi… stăi, s-o ascult şi eu… să-mi aprinz numai ţigara…” Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei… Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei. TIPĂTESCU (interesându-se de povestire): Ei! PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele. TIPĂTESCU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare… PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. TIPĂTESCU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul! PRISTANDA: Curat să-l lucrăm! TIPĂTESCU: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în stânga) January 9, 2018 at 4:01 pm#2567 Elia Keymaster Offline Topics: 1417 Replies: 911 Been thanked: 29 times Scena II PRISTANDA singur Grea misie, misia de poliţai… Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile… Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…” Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache… (luându-şi seama) babachii… Da’ eu, unde? famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şade în fund pe un scaun la o parte) Scena III ZAHARIA TRAHANACHE, GHIŢĂ PRISTANDA, apoi TIPĂTESCU şi ZOE TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat) : A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…” Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă) Aici erai Ghiţă? (se stăpâneşte) PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario. TRAHANACHE: Fănică a ieşit ? PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo… A! iată conul Fănică… TIPĂTESCU (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun ? Ce e ? TRAHANACHE: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda) PRISTANDA (răpede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Nu… Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă. PRISTANDA: Ascult. TIPĂTESCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Nu trebuie să ştie Joiţica… E comèdie mare, Fănică. (şade pe canapea, cu spatele spre fund) TIPĂTESCU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii — nu-i aşa, nene Zahario? — să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun… avem ceva politică de vorbit între bărbaţi. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!” şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta) TIPĂTESCU: ‘Ai? Un’ te duci? PRISTANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache): Unde mi-aţi ordonat. TIPĂTESCU (fără a înţelege): De ce nu ieşi prin faţă? PRISTANDA (urmându-şi jocul): Da, prin faţă… (se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache). Scena IV TIPĂTESCU, TRAHANACHE TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi… Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns… De la cine era răvăşelul? TIPĂTESCU: De la cine? TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESCU: De la Caţavencu ? TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă. TIPĂTESCU: Fireşte… Ei ? TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu) TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii… Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului « Răcnetul Carpaţilor » şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română » unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră… Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului « Răcnetul Carpaţilor », prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română »…” Ei ? ce document ? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi… M-am gândit: să nu mă duc… să mă duc… să nu mă duc… ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESCU: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi… la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru…” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri… Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de…” şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”… El iar: „… că de, damele…” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!… Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!… TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (se ridică turburat.) TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „…că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte…” În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!” vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică… Ghici a cui şi cătră cine? TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-şi emoţia) : A cui? a cui, nene Zahario ? TRAHANACHE: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! scrisoare de amor în toată regula… ‘Ai? ce zici d-ta de asta? TIPĂTESCU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe din-afară! ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). — Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică…” (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei) TIPĂTESCU (primblându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!… Nu se poate! TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (cu candoare) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg… Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se primblă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Mizerabilul! TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul…” Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. TIPĂTESCU (turbat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică… (întorcându-se singur în scenă) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! TIPĂTESCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia! TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? — Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată… TIPĂTESCU (fierbând mereu): Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte — la păstrare. TRAHANACHE: ‘Aide, mergi la dejun? TIPĂTESCU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii. TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă[2] TIPĂTESCU (ameţit): Da, neică Zahario. TRAHANACHE: La revedere, Fănică. TIPĂTESCU: La revedere, neică Zahario… TRAHANACHE (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) : Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare… (iese în fund.) Scena V TIPĂTESCU, apoi ZOE TIPĂTESCU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac ? Ce să fac ? şi nu mai vine Ghiţă!… ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el): Fănică! Fănică! TIPĂTESCU (ridicându-se iute): Zoe!… Ştii ? ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu… am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos… Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede… Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică… Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa. TIPĂTESCU: De unde aflaseşi? ZOE: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia… Uite!… (îi dă o scrisoare.Scena aceasta se face cu multă nervozitate) TIPĂTESCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile…” — (cu desperare) Cum? cum? când ai pierdut biletul, Zoe? ZOE (înecată): Nu ştiu… alaltăieri seara, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! TIPĂTESCU: A! ce nenorocire! ZOE: M-am dus la Caţavencu… de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine… TIPĂTESCU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!… Şi nu mai vine Ghiţă… ZOE: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ. TIPĂTESCU: Care va să zică Ghiţă e acolo? ZOE: Desigur. (se aude zgomot.) TIPĂTESCU: El trebuie să fie… (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te… degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.) Scena VI FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, intrănd misterios din fund; apoi TIPĂTESCU din stânga BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă… o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi… FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg… BRÂNZOVENESCU: Ei! FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg… Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg… BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg. FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix… BRÂNZOVENESCU: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu… FARFURIDI (cu intenţie) : Ei ? BRÂNZOVENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? ‘ai? FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!… BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia… Iacătă-l… TIPĂTESCU (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) : Salutare, salutare, stimabile! BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben! FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile… TIPĂTESCU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog. BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprezece trecute. FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal… BRÂNZOVENESCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi… Prin târg… se spune… FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i… Se aude… BRÂNZOVENESCU: Se aude… cum că partidul nostru dă la colegiul II[3] ajutor lui Caţavencu… TIPĂTESCU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? BRÂNZOVENESCU: Cum care partid? FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri… să ducem pe braţe pe d. Caţavencu. TIPĂTESCU: Şi cine spune asta? (râde silit.) BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească… FARFURIDI: Şi de!… ce să zicem! lumea are pentru ce să intre la bănuieli. BRÂNZOVENESCU: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu… TIPĂTESCU: Ei? FARFURIDI: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu… TIPĂTESCU: Ei? BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu… FARFURIDI: De unde şi până unde? BRÂNZOVENESCU: Noi, ce să zicem — ne temem de ce spune lumea… TIPĂTESCU (nervos): Ei, ce spune lumea? FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare… Na! TIPĂTESCU (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi): Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa? FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa… TIPĂTESCU (supărat) : Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte… FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile… TIPĂTESCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul — căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid — d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător… A! asta nu pot să v-o permit… BRÂNZOVENESCU (scoţând o hârtie din buzunar) : Ma rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu… E tipărit, stimabile! TIPĂTESCU (mişcat, îi smulge hârtia) : Tipărit? FARFURIDI (smulgându-i-o el) : Da, tipărit, dă-mi voie… (citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d.Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d.Ca-ţa-ven-cu… D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară… Comitetul grupului independent.” (vorbit.)… Aud? TIPĂTESCU (aparte): Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf… Mă scuzaţi… dar… (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt ? FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară… Bine? TIPĂTESCU (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă? FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund) BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): ‘Aide la Trahanache… Aici am aflat tot… ‘Aide… FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare… Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Douăsprece trecute… FARFURIDI: Douăsprece trecute?… Eu, la douăsprece trecute fix… TIPĂTESCU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor… BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj… FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători… (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!… BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare!… TIPĂTESCU (închizând uşa după ei, grozav de plictisit): A! (coboară.) Scena VII TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus?… Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine… Fanică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă… TIPĂTESCU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.) CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie) ZOE: Cine e ăsta? TIPĂTESCU: Ce pofteşti d-ta? CETĂŢEANUL: Eu ?… (sughite.) Eu sunt alegător… TIPĂTESCU (nervos): Cum te cheamă? CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă… vorba e, sunt alegător? (şovăie.) ZOE: E turmentat? TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii… ‘Aide, ieşi! CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat… (zâmbind) coană Joiţico… Las’ că ne cunoaştem… Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie… Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu… e din Soţietate… dar vorba e, eu alegător… eu… (sughite) apropritar, eu pentru cine votez ? (sughite) d-aia am venit. (şovăie.) ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i dmmul… e ameţit de tot… TIPĂTESCU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim. CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim aldată? ZOE: A! CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?… Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de… Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură… (sughite) că a fost lată de tot… TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.) CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare… TIPĂTESCU şi ZOE: O scrisoare! CETĂŢEANUL: Da. (cătră Tipătescu) A d-tale cătră coana Joiţica… Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire… Fă-ţi idee, (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!… TIPĂTESCU (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât): Mizerabile! CETĂŢEANUL: Nu mă-npinge, că ameţesc…(sughite) ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem. CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine… şi haţ! pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia. TIPĂTESCU: Şi (desperat) ţi-a luat-o? ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: „Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos! — Zic: (sughite) Aş! de la prefectul! — Zice: I-am cunoscut slova… Ia arată-mi-o. — Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică… una-două-trei… pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere… A făcut cinste d. Nae… l-am băut… oo! l-am băut! ZOE: Dar scrisoarea? TIPĂTESCU: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea? CETĂŢEANUL: Nu striga, (sughite) că ameţesc!… O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da. ZOE şi TIPĂTESCU: S-ar putea! CETĂŢEANUL: Da… o am la mine. (căutându-se prin buzunare) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale… slava Domnului.. apropitar sunt (sughite), alegător… (sughite şi se caută mereu.) Vorba e… eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o! TIPĂTESCU: A! ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu! CETĂŢEANUL: Adică dl Nae. Se prea poate… că am şi dormit… Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee… dă-i cu bere… dă-i cu vin… dă-i cu vin… dă-i cu… TIPĂTESCU (apucându-l şi zguduindu-l) : Mizerabile! Ce ai făcut? CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun) : Nu mă zgudui, (sughite) că ameţesc! Scena VIII ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA PRISTANDA (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) : Coane Fănică! Coană Joiţico! TIPĂTESCU şi ZOE: Ghiţă! PRISTANDA: Vine! vine conul Zaharia! CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia?… nu mai spune (sughite) că ameţesc… TIPĂTESCU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat): Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi… ZOE: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. PRISTANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) : ‘Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta) CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. PRISTANDA (acelaşi joc) : ‘Aide ! CETĂŢEANUL: Vorba e… eu pentru cine votez?… PRISTANDA: ‘Aide! CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda) Scena IX ZOE, TIPĂTESCU, apoi GHIŢĂ PRISTANDA şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (răpede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica… N-ai auzit? ZOE:Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta)Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu? PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico… Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia… TIPĂTESCU: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât) Du-te Ghiţă, ia jandarmi… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment… ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Du-te. PRISTANDA: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.) TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă! ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe): Nene! nene! TRAHANACHE: Joiţico! (către Tipătescu) A aflat? TIPĂTESCU: Ştie tot! TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc) Ei! ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă… Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga) TIPĂTESCU (bătând în palmele Zoii) : Care onorabil? TRAHANACHE (acelaşi joc) : Ei, ai puţintică răbdare… Caţavencu, de… TIPĂTESCU: Cu ce alta? TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu altă plastografie… Ce plastograf! PRISTANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat plastograf! Cortina cade

  ACTUL II (Acelaşi salon) Scena I TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni… unsprece cu albastru… ai lor… FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… unu, doi, cinci… şapte… zece… unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi ? FARFURIDI: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi ? Adică cum să voteze cu noi ?… BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică… FARFURIDI: Nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi… FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare… TRAHANACHE: Cum de trădare ? BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva… FARFURIDI: Ceva cumva… TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc… FARFURIDI: Ceva la mijloc… TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească) FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar… TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică… BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru… Astă-seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da… FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma? BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. FARFURIDI: Nici eu. TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel… FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu… Zavragii? nu… Căuzaşi? nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru… BRÂNZOVENESCU: Aşa e… FARFURIDI: Aşa e, dar… TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim… Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă… nouă ni e frică de trădare… BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale… FARFURIDI: Nu din a d-tale… TRAHANACHE: Da’ din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie… FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare… Ei? BRÂNZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei ? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACHE: Care amic ? BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. FARFURIDI: Iar te faci chinez… TRAHANACHE: Zău nu… FARFURIDI: Din partea amicului… Fănică… TRAHANACHE (surprins): Ce? BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACHE (încruntat): Cum? FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică… de! că-şi dă coatele cu Caţavencu… TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu ? FARFURIDI: Cu moftologul… BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul… TRAHANACHE: (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu Caţavencu ? trădare ? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! FARFURIDI: De! noi… BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis… ? TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica… BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile… FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău… Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica… şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult… FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… Nu de ambiţ că ni era prieten, — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru ? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţării… şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!… şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că… să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare… îmi pare rău… BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Îmi pare rău… (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.) Scena II FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU stau un minut privind unul la altul FARFURIDI: Ei!… ţi-a plăcut venerabilul? BRÂNZOVENESCU: E tare… tare de tot… Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?… Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu…” BRÂNZOVENESCU: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! — Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă, până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II… Şi noi… să stăm cu mâinile în sân ?… peste poate!… BRÂNZOVENESCU: Ce-o să faci? Te joci cu puterea? FARFURIDI: Ce să fac?… Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… trădare! trădare! de trei ori trădare!” BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului”… BRÂNZOVENESCU: Da’ dacă ne cunoaşte slova la telegraf? FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÂNZOVENESCU: Pe cine? FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf!‘Aide, Brânzovenescule. BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Cinci. FARFURIDI: ‘Aide degrab’, între cinci şi şase fix se-nchide telegraful… (ies cu grabă) Scena III GHIŢĂ PRISTANDA singur; intră prin dreapta; e puţin mişcat O făcurăm şi p-asta… şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!” — Zic: „Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,… degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e… A! iacăt-o… Coană Joiţico! Scena IV PRISTANDA şi ZOE ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico… ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. ZOE: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. ZOE: Şi ai apucat-o ? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui… Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?… Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect ? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră. ZOE: Cu mine?… Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici… Îl aştept… PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică… ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă… PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! ZOE: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!… Scena V ZOE singură (agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut![4] …” Ce mai e de făcut?… (se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie… Fănică… trebuie să se învoiască… trebuie… Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul… Dar unde e Fănică? unde poate să fie?… Scena VI ZOE şi TIPĂTESCU venind din fund TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti? ZOE: Fănică!… te aşteptam… Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie… La atâta lipsă de judecata, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, aşa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă… scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire… dar pentru mine… Fănică, gândeşte-te… gândeşte-te. (plânge.) TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu… ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!… O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv… dar încă având motiv… şi ce motiv, Fănică!… Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!… Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor? să mor dacă voieşti… Pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! mă iubeşti… ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESCU: Să fugim împreună… ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?… TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut? ZOE: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESCU (sărind): Peste putinţă! ZOE: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. ZOE: Trebuie. TIPĂTESCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?… Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare… Mai mulţi membri ai partidului…” …Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci… ZOE: Atunci… (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nehorocire… lasă-mă să mor de ruşine… Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine… Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor… (plânge.) TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! ZOE: Lasă-mă… Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor… (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată… niciodată… niciodată… TIPĂTESCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire… Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc… ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet) înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îţi spui… din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice… (zdrobită.) Sunt hotărâtă… (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!… Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine… aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea… TIPĂTESCU: Femeie nebună! Ce ai făcut? ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Daca tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi —atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu… TIPĂTESCU: Cum? ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine… Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.) TIPĂTESCU: Zoe! ZOE: Lasă-mă! (iese.) TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală) Scena VII GHIŢĂ PRISTANDA şi CAŢAVENCU PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi… (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine… aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi… CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale… Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină… Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit? PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică… CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei… conul Fănică nici nu e aicea… Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit… (vrea să plece.) CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.) Scena VIII CAŢAVENCU singur În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?… Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!… (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta[5] !… Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte… atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect… Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!… Dar… unde e coana Joiţica?… nu văz pe coana Joiţica… (se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea! Scena IX CAŢAVENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat… Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile… şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc… TIPĂTESCU (aparte): Impertinent! CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de… altfel nici nu aş fi venit… în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi… dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată… TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede… Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă… Să-mi dai voie să-ţi spui ceva… Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!… CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESCU: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii… CAŢAVENCU (gest): A! TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ? CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… d-aia întreb… CAŢAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic… TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta… CAŢAVENCU: Dă-mi voie… Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru… TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată… (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) CAŢAVENCU: Ei?… dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura… TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?… CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi… TIPĂTESCU (apropiându-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? ‘Ai? Ce zici? CAŢAVENCU (naiv): Nu. TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile… TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile… TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? ‘Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul” din marginea oraşului… CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din… TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?… Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.) CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntaşii politici… Vreau… TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei? CAŢAVENCU (asemenea): Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine!… Te rog!… Nu mă combate… Susţine-mă… Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,… în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)… pe onoarea mea! TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?… Şi dacă nu pot să te aleg ?… CAŢAVENCU: Poţi! TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi ? — zi că nu voi să te aleg ? CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! CAŢAVENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea… TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.) CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! Scena X ACEIAŞI — ZOE venind repede din dreapta ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule; pentru Dumnezeu! te rog, nu striga… Fănică, ai înnebunit?… Domnule Caţavencu… vă rog… CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite… CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă… trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!… ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat… CAŢAVENCU: Nu-nţeleg… ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ai fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ar face să fii ales… Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea… Primeşti ?… CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc… ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,… tot,… tot,… Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu… CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin… dar… (îi face semn cătră Tipătescu.) ZOE (stâruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?… Spune!… (rugându-l frumos) Fănică!… TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmple-se orice s-ar întâmpla… (cu hotărâre) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!… ZOE (triumfătoare): A! CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea… (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”) ZOE: Nenea! TIPĂTESCU: Zaharia! CAŢAVENCU: Venerabilul! TIPĂTESCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi… Nu trebuie să vă vază… (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta) Scena XI TRAHANACHE singur Nimeni?… şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici… (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie) Nimeni! (asemenea în stânga) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva) A! era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare… Trahanache…” (pune scrisoarea la vedere pe masă) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment ===Scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu) Scena XII TIPĂTESCU, CAŢAVENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte… (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura… d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu… Deseară, la întrunire, fii cu tact…. trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) TIPĂTESCU: Iar? (se dă înapoi.) CAŢAVENCU: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă… Ce facem? Iacă, mâine începe… Eu… Pentru cine votez ? TIPĂTESCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit… Votează pentru cine pofteşti… CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă… TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimini. CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să… ZOE (asemenea): Se-nţelege… ? CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului… pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea,… bravos! dom’le Nae. CAŢAVENCU: A! a! ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l… e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne… Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (sughite) Mâine începe… Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?… (face semnul votării şi sughite.) ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANUL: Pentru… (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc… TIPĂTESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios… CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea… CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta… TIPĂTESCU: Lasă-mă să vorbesc… pentru că eşti… CETĂŢEANUL: Alegător… TIPĂTESCU: Nu… beţiv… viţios… păcătos. ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Da, beţiv… uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut… (Caţavencu râde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale d-o poştă… (îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovâind): Ăsta este mirosul meu naturel… TIPĂTESCU: Miroşi a rom… CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu… Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea… ZOE: Fănică!… CAŢAVENCU: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile! Scena XIII ACEIAŞI – FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru… ZOE: Fănică, fii calm… TIPĂTESCU: Da, sunt calm… Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam… (se montează din ce în ce)… pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.) CAŢAVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÂNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!… (coboară toţi) TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! ZOE: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea) TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti… BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot… TIPĂTESCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe) FARFURIDI: La ziare! BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! FARFURIDI: La guvern! CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu): Oleu!… fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu) TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie… TRAHANACHE: De ce ? ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.) CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai integru!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai credincios!… ZOE: Fireşte! CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane… ca d-voastră… CETĂŢEANUL: Nananà! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÂNZOVENESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege! CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi… ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi! Scena XIV ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! ZOE: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere…” A! FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha! ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui… Vom lupta contra guvernului!… (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului! CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece; Cetăţeanul turmentat în mijloc) CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra… (sughiţănd şi schimbând tonul)… adică nu… Eu nu lupt contra guvernului!… Cortina

ACTUL III (Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: „Ofiţer ţivil”; pe cea din stânga: „Arfiva”. În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia „Cabinetul Primarelui”. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: „Reghistratura”. — Partea din stânga până la uşa „Arfivei” este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică[6] verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoţel. Pe tribună o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă sunt bănci dese şi scaune; sub estradă, asemenea. Peste tot sunt bănci şi scaune, afară de o cărare lăsată liber de la uşa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine şi se duce lumea. Pe pereţi câteva lămpi atârnate în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache este la masa prezidenţială în jeţul său, la spatele tribunei. Împrejurul mesii, Brânzovenescu şi alţi cetăţeni. — înaintea tribunii, cu spatele spre dânsa, alegători, cetăţeni, public, unii şezând jos, alţii în picioare. Pe bănci, pe scaune şi împrejur asemenea. În capul băncilor din faţă e Caţavencu împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani. — Farfuridi e la tribună. — Perdeaua se ridică asupra unei întreruperi. În toată sala e rumoare. Prezidentul agită clopoţelul) Scena I TRAHANACHE, CAŢAVENCU, BRÂNZOVENESCU, FARFURIDI, IONESCU, POPESCU, CETĂŢENI, ALEGĂTORI, PUBLIC. Rumoare FARFURIDI (de la tribună) : Daţi-mi voie! (gustă din paharul cu apă.) Daţi-mi voie! (rumoare.) TRAHANACHE (trăgându-şi clopoţelul) : Stimabili! onorabili! (afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei… Aveţi puţintică răbdare… (cătră Farfuridi) Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul! FARFURIDI (cătră adunare): După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric, din punctul de vedere de drept, voi încheia cât se poate mai scurt… POPESCU: Parol ?… Numai dacă te-i ţinea de vorbă. (râsete în partea unde sunt dascălii) FARFURIDI: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie… TRAHANACHE (cătră partea unde e Popescu): Stimabile, nu-ntrerupeţi… FARFURIDI: După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cât se poate mai scurt. (bea o sorbitură, apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o poveste) La anul una-mie-opt-sute-două-zeci-şi-unu… fix… (Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: A !A !A!) POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit. (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie… La una-mie-opt-sute… TOŢI (în cor, cu tonul lui) : Douăzeci-şi-unu fix… (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie. TRAHANACHE (clopoţel): Stimabile, onorabile! Nu întrerupeţi… Aveţi puţintică… CAŢAVENCU: Ce răbdare, venerabile domnule prezident! Ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să vorbească… TOŢI DIN GRUP: Da! Da! CAŢAVENCU: Onorabilul orator a promis să încheie cât se poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a doua oară de la 1821? A! A! A! TOŢI DIN GRUP: A! A! A! (rumoare.) FARFURIDI: Daţi-mi voie… TRAHANACHE (cătră Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se peste masă cătră tribună): Stimabile… eu gândesc că nu ar fi rău să sărim la 48… CAŢAVENCU (strigând): Mai bine la 64… POPESCU, IONESCUşi TOŢI DIN GRUP: Da! da! la 64… TRAHANACHE (ridicându-se ca şi cum ar consulta adunarea) : Adică… la plebicist[7] ? TOŢI: Da, la plebicist! (zgomot). FARFURIDI (întorcându-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi-aţi acordat cuvântul: îmi pare că un prezident o dată ce acordă cuvântul… TRAHANACHE (sculându-se şi punând, peste masă, mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul… să trecem la plebicist… dorinţa adunării!… FARFURIDI: Dar, domnule prezident… TRAHANACHE (şi mai rugător) : Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.) TOŢI (cu putere) : Da! La plebicist! La plebicist! FARFURIDI (soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce ziceam dar? la 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist… Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică… de ce este un plebicist… IONESCU: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie! TOŢI: Nu trebuie explicaţie… (rumoare) FARFURIDI (cătră întrerupători) : Daţi-mi voie! (cătră Trahanache) Domnule prezident!… TRAHANACHE (clopoţel): Stimabili, onorabili, rog nu întrerupeţi pe orator, (foarte afabil) faceţi tăcere; sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare. (cătră Farfuridi.) Aveţi cuvântul, stimabile, daţi-i înainte! FARFURIDI (luând vânt): Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64… Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul… (cu tărie începând fraza) Plebicistul!… CAŢAVENCU: Aci nu e vorba de plebicist… FARFURIDI: Daţi-mi voie; (discutând cu Caţavencu) mi se pare că atunci când zicem 64… (cu energică convingere) şi să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al lor… CAŢAVENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (rumoare aprobativă pentru Caţavencu.) FARFURIDI: Daţi-mi voie… (toate colocviile şi întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil) Domnule prezident!… TRAHANACHE (clopoţel) : Stimabile, onorabile, faceţi tăcere… avem cestiuni arzătoare… CAŢAVENCU (ridicându-se în capul băncii) : Cum, domnule prezident? De unde până unde 64 chestie arzătoare la ordinea zilei? Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 1883… Ce are a face ? Chemaţi pe onorabilul orator la cestiune… TRAHANACHE (ridicându-se iar peste masă şi atingându-l pe umere pe Farfuridi) : Stimabile… (afabil şi rugător) să lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune. FARFURIDI (obosit de întreruperi, întorcându-se cu faţa spre Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule prezident, aţi binevoit a-mi acorda cuvântul… Eu cred c-ar trebui… CAŢAVENCU (strigând) : Nu trebuie, onorabile! TOŢI DIN GRUP: Nu, nu trebuie! TRAHANACHE (punând mâinile, peste masă, pe umerii lui Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fă-mi hatârul… dorinţa adunării, stimabile… (îl întoarce de umeri binişor cu faţa spre adunare) TOŢI: Da! La chestiune! La chestiune! FARFURIDI (foarte obosit, soarbe şi se resignează) : Ajungem dar la chestiunea reviziunii constituţiunii şi legii electorale… TOŢI (cu satisfacţie) : A! Aşa da! TRAHANACHE (asemenea) :A! (clopoţel) Ei! acu aveţi puţintică răbdare… (cătră Farfuridi) Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubeşti: dorinţa adunării. FARFURIDI (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua) : Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii ? TOATĂ SALA: Nu!… Să vedem!… Spune! CAŢAVENCU (batjocoritor) : Să vedem opinia lui d. Farfuridi. (Trahanache clopoţeşte) FARFURIDI (asudă mereu şi se emoţionează pe văzute) : Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? TOŢI (puternic) :Da! Da! FARFURIDI (emoţionat şi asudând) : Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi… adică nu exageraţiuni!… Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… da… pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, — daţi-mi voie — (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia se mai aude. — După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere.) Daţi-mi voie! Termin îndată! mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis! (Aplauze în fund, sâsâituri în faţă. Farfuridi coboară zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi merge în fund. Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină şi-i strâng mâna. — Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt grup mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu asemenea. — Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece prin uşcioara grilajului, care este la spatele tribunii, şi trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.) Scena II ACEIAŞI — PRISTANDA TRAHANACHE (lăsând clopoţelul şi întorcându-se la spatele mesii) : ‘Ai? Ce e? PRISTANDA (misterios şi repede) : Coane Zahario! Conul Fănică, coana Joiţica!… TRAHANACHE: Ei? Ce? PRISTANDA: Sunt dincoace în cabinet… au venit pe din dos, vă aşteaptă. Numaidecât să poftiţi acolo. TRAHANACHE (asemenea misterios) : Nu pot să las prezidenţia… să aibă puţintică răbdare. PRISTANDA: Trebuie… numaidecât!… suspandaţi! TRAHANACHE (trage clopoţelul şi se ridică) : Stimabilă, onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a ţinut respectabilul nostru concetăţean şi advocat d. Farfuridi, eu cred că ar fi bine să suspandăm şedinţa pentru cinci minute. VOCI: Da! Da! pentru cinci minute!… (Caţavencu cu grupul său, Farfuridi şi Brânzovenescu cu al lor se amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de pe tribună, a deschis portiţa grilajului şi a trecut cu Ghiţă în partea stângă despărţită, bate în uşa „Cabinetului Primarelui”. Zoe şi Tipătescu îi deschid; Trahanache şi Ghiţă dispar înăuntru; uşa se închide la loc) Scena III ACEIAŞI — fără TRAHANACHE şi PRISTANDA CAŢAVENCU (cătră grupul lui) : Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui — şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice, — respect la orice opiniune!… Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive… asta nu mai merge… Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui… POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles; susţine că adică după istorie — d-aia se teme el de zguduiri — nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte latină… IONESCU: Da! A zis-o… CAŢAVENCU (cu aer de protecţie) : Voi dascălii sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (cu putere.) Ce istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă istoria mai întâi şi-ntâi ? POPESCU: Că România de la Traian… CAŢAVENCU: Nu-i aşa… IONESCU: Că adică străbunul nostru… CAŢAVENCU: Ce străbun! ce nostru! Vezi că nu ştiţi! (cu tonul retoric.) Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, (publicul începe să-i ia aminte că perorează şi se grupează încet-încet împrejurul lui ca să asculte) ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe. (grupul lui Caţavencu aprobă şi admiră, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-a apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.) IONESCU: Asta e aşa. POPESCU: Nici nu mai încape vorbă. FARFURIDI (înţepat) : Da! progres! progres fără conservaţiune, când vedem bine că Europa… CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România… Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică… FARFURIDI (şi mai înţepat): Dă-mi voie… Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică… CAŢAVENCU: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta. BRÂNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii… nu-ţi vine la socoteală… CAŢAVENCU (şi mai lătrător) : Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre… D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine… FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta… CAŢAVENCU (urmându-şi jocul) : Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale…oneste bibere[8] … FARFURIDI: Da’ de onest n-ai încotro!… (grupurile Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi, fiecare de o parte.) CAŢAVENCU (cu totul înţepător) : Stimabile, nu ştiu pentru ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme… Ce ai cu mine? Suntem în faţa alegătorilor, stimabile:or, nu încape pică; să luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că mi-o pui pe a mea… luptă electorală! şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor… De ce te revolţi contra adevărului ? în contra dreptului?…Oneste bibere, onorabile!… (aprobări din partea grupului) FARFURIDI (izbucnind) : Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaţilor”, pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!… Urlă târgul, domnule… BRÂNZOVENESCU (trăgându-l de mânecă) : Tache! Tache! FARFURIDI (smucindu-se) : Ia lasă-mă-n pace, să mă răfuiesc odată cu domnul… Ce adică, noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului… CAŢAVENCU (râzând) : Eu sunt candidatul grupului tânar, inteligent şi independent… Onorabilul, venerabilul nostru prezident — (îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident? nu-l văz… — va proclama, pe cât ştim, astă-seară pe candidatul comitetului dv. — comitetul dv. —…Or, dacă voi avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv…. căci e al dv. … FARFURIDI (fierbând mereu) : Nu mai este comitetul nostru, este al dumitale… BRÂNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (îl trage de mânecă, Farfuridi se smuceşte) CAŢAVENCU (cu ton batjocoritor) : Adică, dă-mi voie, d-ta nu mai eşti al comitetului! (grupurile se desinează distinct de două părţi şi se privesc cu încordare) FARFURIDI: Da, eu nu mai sunt, eu care am susţinut totdeauna partidul… şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna… eşti! CAŢAVENCU: Dă-mi voie!… FARFURIDI (furios) : Ce voie! ce voie!… Vii cu moftologìi, cu iconomìi, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară… cu dăscălimea d-tale, (mişcare în grupul Caţavencu) cu moftangiii d-tale… POPESCU (violent) : Domnule, retrage-ţi cuvântul! FARFURIDI (continuând) : Cu grupul (umflând cuvintele) inteligent,… independent,… impertinent! (porneşte spre fund cu Brânzovenescu şi cu grupul lor.) TOŢI (din grupul lui Caţavencu) : A! a! (se reped spre ei, zgomot, învălmăşeală şi ghiontuieli) FARFURIDI (ieşind prin fund) : Vă-nvăţăm noi, papugiilor! GRUPUL CAŢAVENCU: Afară! afară! (urmăreşte în fund pe cei din grupul Farfuridi) (Toată lumea s-a înghesuit în fund şi a ieşit afară cu zgomot. În tot timpul scenii următoare, sala întrunirii e goală. În fund, prin uşe, se văd mai mulţi alegători plimbându-se în sus şi-njos, vorbind încet şi fumând) Scena IV TRAHANACHE ieşind repede din fund, din cabinetul primarului în partea despărţită cu grilaj, după el FĂNICA şi ZOE urmărindu-l (===Scena aceasta se face misterios şi repede) TRAHANACHE: Nu! nu se poate… ZOE (urmărindu-l): Nene… TIPĂTESCU (asemenea): Neică Zahario. ZOE: Dacă ai ţinut vreodată la mine… TIPĂTESCU: Dacă mi-eşti prietin… TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (serios.) Cum putem noi să punem candidatura unui plastograf? TIPĂTESCU: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar până să bage lumea de seamă… să-l tragem în judecată… ZOE: Să ne facem de râs prin tribunale… nene, gândeşte-te… TRAHANACHE (după un moment de ezitare) : Ei nu! Dacă ar fi numai una… aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg; să zic: pentru politică — unde e în joc enteresul ţării, ca oricare român, a încercat omul, ca să te forţeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prietin ce-mi eşti, — a făcut plastografie… TIPĂTESCU: Se-nţelege! ZOE: Fireşte; în politică… TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare… Dar astălaltă? (se loveşte cu mâna pe buzunarul hainii) Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri — (schimbând tonul) Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am parte de Joiţica — că e de faţă — să spuie… ZOE (cu sentiment) : Nene! TRAHANACHE: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie; dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi să-i dau eu, neică… TIPĂTESCU (impacientat) : Nu pricep, neică Zahario! ZOE (asemenea) : Nici eu. TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (scoate o hârtie din buzunar şi o desface — o poliţă) Asta tot pentru politică e? Girurile astea două cu care onorabilul d. Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării? TIPĂTESCU (luând degrabă poliţa şi examinând-o cand pe-o parte când pe alta) : Suntem scăpaţi! ZOE: Scăpaţi? TRAHANACHE: Ei apoi ? când îţi spuneam eu să ai puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă… TIPĂTESCU (abia stăpânindu-şi bucuria) : Nene Zahario, candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache. TRAHANACHE: Aşa da! ZOE: Mi-e frică!… TIPĂTESCU: Nu mai avem nici o grijă. TRAHANACHE: …Dă-mi înscris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele… (vorbeşte încet cu Zoe) TIPĂTESCU (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe ea, apoi o dă lui Zaharia) : Iată… TRAHANACHE: Mă duc să deschid şedinţa. TIPĂTESCU: Anunţă îndată candidatura, ridică şedinţa şi vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm… TRAHANACHE (vrând să treacă prin portiţa grilajului în partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu… Să nu o pierzi. (trece.) TIPĂTESCU: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz hârtiile de preţ… (sărută repede pe Zoe) ZOE: Fănică! TIPĂTESCU: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu! (ies amândoi iute pe uşa din stânga) Scena V TRAHANACHE, care s-a urcat la tribună, apoi CAŢAVENCU, POPESCU, IONESCU, ALEGĂTORI, PUBLICUL venind din fund şi ocupând locurile lor din scena I-a. Intrare zgomotoasă, acompaniată de clopoţelul prezidentuluI=== TRAHANACHE (în picioare) : Orele sunt înaintate! poftiţi, poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilii… (şade.) (Toată lumea s-a aşezat la locul său.) CAŢAVENCU (cu modestie) : D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul… TRAHANACHE: Da, (binevoitor) da, stimabile. Aveţi cuvântul. Poftiţi la tribună!… (Mişcare în grupul lui Caţavencu) CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii si gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare) IONESCU, POPESCU, TOŢI (foarte mişcaţi) : Bravo! CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător) : Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!… O primesc! Mă onorez a zice că o merit!… (foarte volubil) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) CAŢAVENCU: Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul: pe calea politică… (îngraşă vorbele.) POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Socială… IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Economică… POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Administrativă… IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Şi… şi… IONESCU, POPESCU, GRUPUL: Bravo! bravo! TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, stimabile… CAŢAVENCU (cu tărie) : Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte… (cătră adunare şi mai ales catră grup, cu tonul sigur) Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele… (reintrând în tonul discursului şi îngrăşând mereu vorbele) şi… şi… finanţiară. (aplauze prelungite)… Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti… Or… conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română”, soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti… pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi… eu… nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor… GRUPUL (aplauze): Bravo! CAŢAVENCU: Soţietatea noastră are ca scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău… GRUPUL (aplauze) : Bravo! CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! GRUPUL: Bravo! (aplauze entuziaste) TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile… nu… CAŢAVENCU: Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă… nu mă tem de întreruperi!… În Iaşi, de exemplu, — permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!… GRUPUL (mişcat) :A! CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! GRUPUL: Bravo! (aplauze) CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi ?… Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!… (aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.) Scena VI ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA şi CETĂŢEANUL foarte şovăind. Zgomot la intrarea acestora TRAHANACHE (clopoţind) : Faceţi puţintică tăcere… CAŢAVENCU (care, în timpul scurt al rumorii provocate de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a consultat hârtiuţele, cu ton predomnitor): Fraţilor, iată ce spun statutele soţietăţii noastre la art. I-iu: „Se formează în urbea noastră o soţietate enciclopedică-cooperativă cu numele de «Aurora Economică Română». Scopul Soţietăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!” CETĂŢEANUL (care, de la intrare, a venit şovâind până în mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi ridică mâna):Şi eu! (sughite)şi eu sunt! (şovăie şi iar se toarnă pe scaun. — Râsete în fund, rumoare în faţă.) CAŢAVENCU (cătră Trahanache, întorcându-se spre masa prezidenţială) : Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt… TRAHANACHE: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile… CAŢAVENCU: Da (cu dignitate) dar… TRAHANACHE: În sfârşit… (clopoţind) Nu întrerupeţi, vă rog… CAŢAVENCU (căutând şirul): Ziceam dar: „… ca România să fie bine şi tot românul să prospere…” CETĂŢEANUL (se scoală şovâind şi ridică mâna) : Şi eu sunt! (sughite rău; râsete, rumoare) TRAHANACHE: A! (sculându-se peste masă) Ce? ce eşti d-ta, stimabile?… CETĂŢEANUL (sughiţând): Mă cunoaşte d. Nae… (arată pe Caţavencu) Cioclopedică… (râsete, rumoare.) CAŢAVENCU (nervos):Ce? CETĂŢEANUL: Română!… (râsete; sughite) Aurora!… (sughite; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.) TRAHANACHE (nervos şi el, cătră adunare, clopoţind) : Faceţi tăcere, stimabile!… (cătră Cetăţeanul turmentat) Cum? CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (sughite) Comportativă! (sughite.) Iconomie! (sughite) Soţietate care va să zică… (râsete şi rumoare mare.) IONESCU: E turmentat!… POPESCU: E tun! (grupul se mişcă; unii se scoală.) CETĂŢEANUL (sughiţănd şi strigând) : Sunt nembru! TRAHANACHE (agitând clopoţelul cu putere, cătră Ionescu şi Popescu) : Stimabile! stimabile, (cu afabilitate) rog, daţi afară pe onorabilul! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! E turmentat! Afară! (Ionescu şi Popescu îl îmbrâncesc spre uşă. Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu câţiva din grup) CETĂŢEANUL (îmbrâncit de dascăli şi opunându-se) : Nu mă-mbrânciţi… că ameţesc! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! CETĂŢEANUL: Nembru! (Toată scena aceasta a fost însoţită de râsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. În adunare, mişcare. Pristanda se apropie la tribună, în vreme ce dascălii şi grupul lor, în mijloc cu Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.) PRISTANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conul Fănică… Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă… şi pe urmă-i treaba mea… TRAHANACHE (încet) : Bine. PRISTANDA (încet) : Când oi tuşi de trei ori: nu mi-a sosit încă oamenii!… (trece lângă uşa din fund, pe unde intră cu zgomot Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi câţiva. Pristanda vorbeşte încet cu dânşii. Toţi se aranjează în fund, astupând uşa de ieşire) Scena VII ACEIAŞI — FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi alţi alegători şi CETĂŢEANUL TURMENTAT, apoi ZOE şi TIPĂTESCU ascunşi după grilaj şi ascultând ce se petrece în adunare TRAHANACHE (clopoţind, cătră Caţavencu, care vorbeşte încet cu grupul lui) : Poftiţi la tribună, stimabile!… (Caţavencu porneşte spre tribună) ZOE: Nu mai auz nimic… TIPĂTESCU: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă. CAŢAVENCU (de la tribună): Fraţilor! FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul turmentat): Te-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător? BRÂNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu… CAŢAVENCU (răcnind): Stimabile! (lui Trahanache) Domnule prezident! (rumoare surdă în fund.) TRAHANACHE: Stimabile (clopoţind) aveţi puţintică răbdare. (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori) Fiindcă orele sunt înaintate… CAŢAVENCU: Daţi-mi voie… TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mâine fiind alegerea, ca chiar acum să rugăm pe onorabilul orator să-şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului propus de comitetul nostru. CAŢAVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu mulţumire, d-le preşedinte. (coboară de la tribună, cătră grupul său.) Numele candidatului. TOŢI (din grup şi din sală): Da! numele candidatului! ZOE (tremurând, încet): Fănică! TIPĂTESCU (încet): Taci! n-ai grijă! TRAHANACHE (citind foaia între lumânări): Stimabile! candidatul pe care-l susţine comitetul nostru, este domnul… IONESCU: Nae Caţ… TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare… (citind) domnul… CAŢAVENCU: Domnul… (toată lumea ascultă cu mare nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se strânge după grilaj lângă Tipătescu) TRAHANACHE: Domnul… Agamiţă Dandanache! (Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă turburare. Zoe şi Tipătescu ascultă mişcaţi) CAŢAVENCU (sărind în loc şi răcnind):Trădare! (gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.) TRAHANACHE (în picioare): Daţi-mi voie! (clopoţind; după un moment de tăcere) Cine a pronunţat cuvântul trădare? (toată lumea e în picioare şi în fierbere.) CAŢAVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu! GHIŢĂ, BRÂNZOVENESCUşi CETĂŢEANUL TURMENTATşi CEI DIN FUND: Afară! afară moftologul! TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, cătră grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (cătră Caţavencu) Şi cine este trădător, stimabile? CAŢAVENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele candidatului odată hotărât, acela care uită, care trădează interesele şi onoarea familiei sale… (cu un gest colosal) D-ta! TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culmea indignării): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi din ţâţâni… Eu falsificator?… Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă facă falsificator… cine? (rumoare mare. Tipătescu şi Zoe ascultă palpitând) cine ? (cu energie.) Un plastograf patentat! CAŢAVENCU (sărind din loc): Plastograf! TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător): Afară plastograful! TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul! trădătorul! (fierbere mare.) CAŢAVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului său la tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierând febril. Un moment tăcere): Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili concetăţeni! Am voit să acoper o ruşine care se petrece de atâta vreme în sânul oraşului nostru… (Zoe şi Tipătescu mişcare) am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă;… astăzi însă am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu mişcare) Acest onorabil cetăţean, (arată pe Trahanache) acest om venerabil, d. Zaharia Trahanache… TRAHANACHE (cu pofidă):Ei ? Eu… CAŢAVENCU: Este atât de naiv, încât crede că e plastografie un document olograf… (Zoe şi Tipătescu mişcare de groază) ZOE: Fănică!… (şovăie) TIPĂTESCU (susţinând-o şi răcnind cu o supremă putere) :Ghiţă! (se repede la portiţa grilajului… Zoe se agaţă de el şi-l opreşte. Rumoare mare.) PRISTANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o port-voce şi strigând asemenea spre partea de unde i-a venit chemarea): Prezent! (cătră cei din fund) Pe el, copii! (grupul din fund cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu, Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe Caţavencu) CAŢAVENCU (continuând a zbiera în mijlocul zgomotului): O scrisorică a prefectului cătră… GRUPUL LUI CAŢAVENCU: Pe ei, fraţilor. (grupul din faţă dă năvală spre fund.) TOATĂ LUMEA: Afară! ho! huideo! (Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia Trahanache a ieşit repede pe portiţa grilajului, a dat dincolo de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu au apucat de gât pe Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul Ionescu şi Popescu sunt grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. — Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului)

ACTUL IV (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină) Scena I ZOE şi TIPĂTESCU ZOE: Unde e? unde poate să fie Caţavencu? TIPĂTESCU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ… (după o pauză, apropiindu-se de Zoe) Ei? şi pentru ce voieşti să ştii? pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije… Zoe, gândeşte-te: de două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut, — am ordine să-i fac o primire strălucită… ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei!… De două zile va să zică, strivesc pe Caţavencu, şi el nu e nicăiri. Unde e? pentru ce nu s-arată?… are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a dispărut, nu ştiu, — din ce motive nu publică scrisoarea, nu-mi pasă, — destul că nu o publică… Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru altceva, decât pentru că nu poate? ZOE: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică? (cu frământare concentrată.) Dar aste două zile cum am trăit eu?… Ce strângere continuă de inimă! ce frică! ce tortură!… Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu îmi zdrobeşte toata puterea… Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi… înnebunesc… (îşi ia capul în mâini şi plânge.) TIPĂTESCU: Nu fi copilă, Zoe… Zoe… ZOE (plânsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al vostru Dandanache; sunt sigură… sigură… că în acelaşi moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă… ca să-şi răzbune! Ei… atunci eu?… TIPĂTESCU (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată) : Nu poate… dacă face asta, e pierdut… ZOE: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine!… Fănică! n-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi… Prevedeam asta… Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut scandalul de alaltăieri seara la întrunire… Iată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui… el nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hârtii, ar scăpa şi el şi m-ar scăpa şi pe mine… Te-ai bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că sau el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decât el… (se îneacă de plâns.) Ce să fac? ce să fac? TIPĂTESCU: Taci! vine cineva… şterge-te la ochi! Scena II ACEIAŞI – TRAHANACHE şi AGAMIŢĂ DANDANACHE venind din fund TRAHANACHE (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile! TIPĂTESCU: Cine să fie? ZOE: Un străin?… TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache! ZOEşi TIPĂTESCU: Dandanache! (complimente) TRAHANACHE: Candidatul nostru!… adică ce mai candidat! alesul nostru. DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit): Sărut mâna… Si domnul ? bărbatul dumneei ? TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand… DANDANACHE: Si d-voastră? TRAHANACHE: Şi eu?… bărbatul dumneei… Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi… ai puţintică răbdare… (se caută în buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache), sunt aicea toate comitetele… DANDANACHE (ia carta): Mersi’… Si domnul?… TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele. DANDANACHE (lui Fănică): Îmi pare bine, d-le prezident! (îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe) TIPĂTESCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin… Sunt încântat… Dar cu ce ocazie pe la noi ? DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia si colo, si dincolo, si dincolo… si rămăsesem eu… care familia mea de la patuzsopt în Cameră… rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi… si asa am venit pentru aledzere. ZOE (cu răutate) : Nu trebuia să vă mai deranjaţi… DANDANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da’ stii, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă… TRAHANACHE: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine! trebuie, trebuie. DANDANACHE: Da’ de deranz… destul! Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca… Stii, m-a zdrunţinat!… si clopoţeii… (gest) îmi ţiuie urechile… stii asa sunt de ameţit si de obosit… nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule… TIPĂTESCU: Fireşte… ZOE: Mai e vorbă… DANDANACHE: Adineaori am sosit, era să trag la otel… dar birzarul… el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (arată pe Trahanache.) ZOE (încet cătră Tipătescu, care râde) : Şi încă mai râzi, Fănică. TRAHANACHE: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum mergem… Nu-i vorba, de mers, mergem strună… dar ştii, de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo… DANDANACHE (strângându-i mâna): Bine că te-am găsit, neicusorule, mersi. (vorbesc amândoi deoparte.) ZOE (cătră Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniştea… Şi spune drept dacă nu era mai bun Caţavencu! TIPĂTESCU (scurt) : E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel! TRAHANACHE (lui Dandanache) : Stimabile, eu te las aci cu amicul Fănică şi cu Joiţica… Eu trebuie să mă duc la alegere: peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie să fiu acolo… D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape… suntem tari, stimabile… tari… Nu o să ai majoritate, stimabile… DANDANACHE: Cum se poate? Să nu te pomenesti cu vreun balotaz? ‘ai?… a mai păţit-o si alţii… TRAHANACHE: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?… zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile. DANDANACHE: A, asa? (cu siguranţă.) Se-nţeledze… Niţi nu se putea altfel… TRAHANACHE: Salutare, stimabile, salutare… La revedere, Fănică… La revedere, Joiţico. (iese) Scena III ZOE, TIPĂTESCU, DANDANACHE DANDANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea… Eu, familia mea, de la patuzsopt… luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă… si eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară… fără coledzi!… si cât p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg… ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putinţă… TIPĂTESCU: Peste putinţă… DANDANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă, vezi! era cât p-aţi, dar stii, cât p-aţi… întreabă-mă, neicusorule, să-ţi spui: nu vrea Comitetul ţentral si paţe; ziţea că nu sunt marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant… Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară… ţinevas — nu spui ţine… persoană însemnată… da’ becher — vine si zoacă la mine cărti… si când pleacă îsi uită pardesiul la mine… A doua zi, voi să-l îmbrac… gândeam că-i al meu… văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau… peste ţe te gândesti? TIPĂTESCU: Peste? DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică. AMÂNDOI: O scrisorică. DANDANACHE: De amor… AMÂNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor? DANDANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, — nu spui ţine… persoană însemnată. ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei? DANDANACHE: Ei, ţe să-ţi mai spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă… Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul, — nu spui ţine — e persoană însemnată —: Găseste-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la „Răsboiul”… De colea până colea… gâri-mâr… a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi, neicusorule… ZOE (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut rău… fapta d-tale este… să-mi dai voie să-ţi spui… TIPĂTESCU (încet): Zoe! (ea urcă.) DANDANACHE: Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud ? Ţe era de făcut ? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam… si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt (coborând cătră public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial… si să remâi fără coledzi! TIPĂTESCU: Vezi bine! (muşcându-şi buzele) Dar nu ne-ai spus sfârşitul istoriei… scrisoarea. ZOE: Da, scrisoarea… DANDANACHE: Care scrisoare? TIPĂTESCU: Scrisoarea becherului… DANDANACHE: Care becher? ZOE (nervoasă): Persoana însemnată… scrisoarea… de amor… arma d-tale politică, cu care te-ai ales… TIPĂTESCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în „Răsboiul”, dacă nu… DANDANACHE (aducându-şi în sfârşit aminte): A da! scrisoarea… da… am priţeput… ZOE: Ei! scrisoarea? TIPĂTESCU: Ce s-a făcut? DANDANACHE: O am pusă acasă la păstrare… dar stii, la loc sigur… ZOE: Nu i-ai înapoiat-o persoanei ? DANDANACHE (cu mirare) : Cum s-o înapoiez? TIPĂTESCU: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul… ZOE: Trebuie să i-o dai înapoi… DANDANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”. (coboară.) ZOE (cu dezgust): A! (trecând pe lângă Fănică, încet şi cu tonul lui de mai sus) E simplu, dar e un om onest! (tare, cătră Dandanache.) D-le Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămâneţi la masă la noi… mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră… TIPĂTESCU: Ştiţi, asupra alegătorilor ar face poate rău efect… DANDANACHE: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita — aminteri, am memorie bună… dar stii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit si să-nţep — să-mi faţeţi semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale… TIPĂTESCU: Care consoarta mea ? DANDANACHE: Doamna. ZOE (aparte): A! idiot! TIPĂTESCU (impacientat): Pardon, d-le Dandanache, doamna e soţia d-lui prezident al Comitetului, domnul care v-a adus aici, (subliniază silabic) domnul Zaharia Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache… Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului… cu doamna sunt numai prieten… DANDANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Asa e, bini ziţi puicusorule… bată-vă sănătatea să vă bată… pardon… stii eu… de pe drum (serios) fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoţeii… îmi ţiuie grozav… ZOE (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească puţin… e ameţit rău de tot. TIPĂTESCU: D-le Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă liniştiţi puţin… DANDANACHE: Ba da, neicusorule… dar unde? ZOE: Poftiţi cu mine, d-le Dandanache. DANDANACHE (dându-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta pe scară): Stii, coniţa mea, sunt asa de ameţit… stii, trăsura… si clopoţeii… stii, îmi ţiuie grozav… grozav îmi ţiuie… (ies.) Scena IV TIPĂTESCU singur Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc… Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache… Ce lume! ce lume! ce lume!… Scena V TIPĂTESCU, ZOE, apoi PRISTANDA ZOE (coborând precipitat treptele) : Ai auzit, Fănică? Ai auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, păstrează scrisoarea… Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acuma mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (agitată) A! mi-e groază să mă gândesc. Ce face Caţavencu? unde e ascuns şarpele? de unde o să-şi arunce veninul asupra mea! TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! fii bărbată… ZOE (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima… A! înnebunesc de frică. (îşi ascunde obrazul) PRISTANDA (venind repede din stânga) : Coană Joiţico! coană Joiţico!… TIPĂTESCU: Ghiţă! ZOE (tresărind) : Ghiţă… Ce e? Spune! PRISTANDA (oprindu-se) : Coană Joiţico, voiam să… ZOE (fierbând) : Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? dă-mi-o s-o văz! (foarte agitată) dă-mi-o, s-o văz! TIPĂTESCU: Zoe! eşti nebună! PRISTANDA (aparte) : Curat nebună! ZOE: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de asta. PRISTANDA (căutând s-o calmeze) : Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat… „Răcnetul” nici n-a apărut astăzi… După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta… S-a spart partidul independent… s-a spart! (încet Zoii, trecând spre Tipătescu) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât! TIPĂTESCU: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu? PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pământ. (bâtându-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva) A! ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mâna, coane Fănică… Ministrul… nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât… de-aia vă căutam aşa de zor… TIPĂTESCU: La telegraf? Ce mai vor de la mine? PRISTANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeţi. TIPĂTESCU: A, blestemată politică… Zoe! Zoe, curaj, mă duc… ZOE: Du-te. TIPĂTESCU: Mă-ntorc îndată. (îi sărută mâna.) Zoe, fii cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (pleacă prin fund.) ZOE: La revedere!… A!… cum pot să iubesc pe omul ăsta! (cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu până la ieşire şi se uită după el până se depărtează.) Scena VI ZOE, PRISTANDA PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, coboară degrab’) : Coană Joiţico! ZOE (tresărind) : Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat… Ce e? ce vrei? du-te! lasă-mă-n pace! PRISTANDA: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. (foarte cu binişorul) Este cineva,… cineva, pe care-l ştiţi d-voastră bine,… aşteaptă aici… ar voi să vă vorbească… dar numai d-voastră… De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămâneţi d-voastră singură… Am minţit… nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii… Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască… să mă bată… Nu e mai-marele meu? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu şi unsprece suflete? L-am minţit, dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico… Îl primiţi?… da? ZOE (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda) :Pe cine să primesc ? PRISTANDA: Pe cine — pe cine?… pe d. Nae Caţavencu… ZOE (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (e în culmea nerăbdării.) PRISTANDA: Ascult! (merge în fund la stânga şi aduce pe Caţavencu) Poftim stimabile, poftim. (îl introduce şi iese repede.) Scena VII ZOE, CAŢAVENCU ZOE (repezindu-se la el) : D-le Caţavencu, ai voit să mă pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut ? Fănică are în mână o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la Societate… Ştii? CAŢAVENCU: Ştiu, madam, că o are, (dezolat) ştiu, dar ce e de făcut? ZOE: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mai întrebi ce e de făcut! Nu ştii ? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! să schimbăm: dă-mi scrisoarea… CAŢAVENCU (dezolat) : Madam! madam! peste putinţă… ZOE: Ce? CAŢAVENCU: Scrisoarea d-voastră… ZOE: Ei? CAŢAVENCU: N-o mai am!… ZOE: Nu se poate!… CAŢAVENCU: N-o mai am!… ZOE: Minţi! CAŢAVENCU: Nu minţ; n-o mai am!… ZOE: Nenorocitule! ce ai făcut-o? CAŢAVENCU: Am pierdut-o! ZOE (dând un ţipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile) : A! de ce nu pot să te omor! CAŢAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea! ZOE: Cum ai pierdut-o ? când ai pierdut-o ? unde ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu… mi-a smuls pălăria din cap… scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei… ZOE: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: Da! ZOE: Mi-ai pierdut scrisoarea… şi nu ştii, nu bănuieşti pe unde poate rătăci scrisoarea mea? CAŢAVENCU: Nu. ZOE: Nu? CAŢAVENCU: Nu… ZOE (desperată): A! eşti un om pierdut!… pierdut!… Eu poate că mai scap… căci poate să mai scap! dar d-ta… (cu putere) d-ta eşti pierdut!… Când te-a arestat Fănică, te-am scăpat eu… acuma te arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea… pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc… Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc… A! s-a întors jocul, d-le Caţavencu… începe să te părăsească norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră… A! eşti pierdut! da, pierdut!… (strigând în fund) Ghiţă! Ghiţă! CAŢAVENCU: Doamnă, Pentru Dumnezeu! (se uită-n toate părţile) ZOE: Ghiţă! (cătră Caţavencu) Nu te uita pe unde să scapi… Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au scăpare… s-a mântuit… Ghiţă! Ghiţă! (merge strigând în fund şi se-ntâlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat) Scena VIII ACEIAŞI — CETĂŢEANUL TURMENTATcu pălăria albă a lui Caţavencu CETĂŢEANUL (intrând şi coborând foarte bine dispus) : Nu e Ghiţă, eu sunt… ZOE: Ce cauţi? CAŢAVENCU (aparte): Pălăria mea! CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico! ZOE: Ce vrei cu mine? CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare onorabile! ZOE (nervoasă) : Ce vrei ? spune ce vrei ? CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (gest de impacienţă din partea femeii) Eu, coană Joiţico, am găsit o scrisoare. ZOE: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. Caţavencu… CAŢAVENCU (zdrobit) : Doamnă! CETĂŢEANUL: Las-o aia; …am mai găsit una!… ZOE: Ei, ce-mi pasă! CETĂŢEANUL: Nu vă suparaţi, coană Joiţico, să vedeţi… nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor şi apropitar, am fost împărţitor… la poştie… mă cunoaşte conul Zaharia! ZOE: Ei! ieşi odată şi lasă-mă… Ghiţă! CETĂŢEANUL: Şi d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut”, ori „nu se află”, ori „mort”, care va să zică fiecare după cum devine… (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului… Bunioară acuma… Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o pălărie… ZOE (coborând) : O pălărie? CAŢAVENCU (aparte) : Mizerabilul… CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta… şi astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc — că mi-era strâmtă— am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc… când colo în căptuşeală peste ce dau? ZOE: O scrisoare! CAŢAVENCU: O scrisoare! CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae… Nu mai mergem pe la o ţuică?… ZOE (foarte emoţionată) : S-o vedem! CETĂŢEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-voastră. ZOE: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă! CAŢAVENCU: Sunt în adevăr pierdut! ZOE: Degrabă, dacă o ai. CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o… nu m-am mai întâlnit (sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii) CAŢAVENCU (aparte): A! mizerabilul! ZOE (care a smucit scrisoarea) : A! CAŢAVENCU (încet către Cetăţeanul turmentat, care a trecut lângă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om! CETĂŢEANUL: Nu puteam… andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe) ZOE (care s-a remis de prima emoţie) : Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? spune-mi… recunoştinţa mea… CETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetăţean şi eu… ZOE: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine? CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea… Eu… Pentru cine votez?… CAŢAVENCU (cu amărăciune) : Pentru d. Agamiţă Dandanache. ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi ameninţare): Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi ? şi încă ironic. A! eşti tare, drept să-ţi spui… CETĂŢEANUL: Coană Joiţico, adevărat? ZOE: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu l-a spus în viaţa d-sale… CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez… (vrea să plece) dar cum îi zice? ZOE: D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc) Te rog… (îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat) Îmi dai voie? (ia buletinul) „Agamiţă Dandanache”… Bravo, d-le Caţavencu, eşti un om de bună-credinţă… CETĂŢEANUL (luând buletinul) : Mă duc, nu mai e vreme. ZOE (conducându-l) : Te rog să crezi, domnule, că oricând recunoştinţa mea… CETĂŢEANUL (foarte grăbit) : Nu mai e vreme… se-nchide alegerea. (iese ducând sus biletul) (Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieşire; se-ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn înaintea lui; el cade în genuchi) Scena IX ZOE, CAŢAVENCU CAŢAVENCU: Iartă-mă, iartă-mă… ZOE (râzând) : Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (cu ton aspru) Scoală-te! CAŢAVENCU (sculându-se ruşinat) : Iartă-mă… ZOE (cu dignitate) : Eşti un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt fericită… Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acuma. CAŢAVENCU (umilit):Madam! ZOE: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat… CAŢAVENCU: Sărut mâinile… devotamentul meu… ZOE: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie publică,… d-ta ai s-o conduci. CAŢAVENCU (repede şi supus) : O conduc… ZOE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei… CAŢAVENCU (asemenea) : Prezidez… ZOE: O să chefuieşti cu poporul… CAŢAVENCU (acelaşi joc) : Chefuiesc… ZOE: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect… CAŢAVENCU: Da. ZOE: Ne-am înţeles? CAŢAVENCU: Da. ZOE: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră! CAŢAVENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger… ZOE: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă… CAŢAVENCU: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o plăcea… Sărut mâinile… sărut mâinile!… (iese repede zăpăcit prin fund.) Scena X ZOE singură E adevărat, ori visez? (şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută) Fănică! (se scoală râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade) Fănică! (plâns nervos… după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare) A!… mi-a trecut… Fănică! (suie repede scările la dreapta şi dispare) Scena XI TIPĂTESCU singur (intră repede din fund)A înnebunit Ghiţă? Mă trimite la telegraf pentru nimica… îmi face farse ? Ce însemnează… Şi Zoe… unde e Zoe? (se uită-n toate părţile şi iese repede în dreapta.) Scena XII TRAHANACHE şi DANDANACHE vin din dreapta din grădină, planul al treilea TRAHANACHE: A! aici la noi, stimabile, a fost luptă crâncenă, orice s-ar zice… s-au petrecut comèdii mari. DANDANACHE: Taţi, frate. TRAHANACHE: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu… pe Fănică de!… pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe) DANDANACHE: A, da! asa! că nu esti d-ta prefectul. (Se aude din depărtare entrata unui marş) TRAHANACHE: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia mea… s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul… cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului,… ştii, să juri, nu altceva… Închipuieşte-ţi plastografie! DANDANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! La mine a fost cazul adevărat!… (Marşul se apropie, se aud şi urale) TRAHANACHE: Cum, cazul adevărat? DANDANACHE: Scrisoarea era a persoanei… da… becher. TRAHANACHE: Cum becher? DANDANACHE: Adică necăsătorit… TRAHANACHE: Cine? DANDANACHE: Nu spui ţine, — persoană însemnată… Când i-am pus piţorul în prag, — ori coledzi, ori „Răsboiul” mă-nţeledzi, — tranc! depesa aiţi… TRAHANACHE: Nu-nţeleg. (aparte) E ameţit de drum… căruţa… şi clopoţeii. DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie si tot nu priţepe… (În toată scena aceasta şi în cea următoare, până la intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai distinct) Scena XIII ACEIAŞI — ZOE, TIPĂTESCU ZOE (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veseli şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut (văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), d-le prefect, furtuna rea trece curând… (coborând) D-le Dandanache, într-un moment, masa e gata… DANDANACHE: Tocmai îi spuneam d-lui prefect, si dumnealui îmi spunea… TIPĂTESCU: D-lui prefect?… DANDANACHE: Da, d-lui prefect! (arată pe Trahanache, care vorbeşte la o parte cu Zoe) ZOE (încet) : Îţi place, nene, alesul d-voastră? TRAHANACHE (încet) : Deştept… dar mi se pare că e cam şiret. DANDANACHE (lui Tipătescu) : Îmi spunea istoriile de aiţi de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) si eu îi spuneam de cazul meu,… că la mine a fost chiar adevărat… cu becherul… ZOE (repezindu-se lângă el, încet) : D-le Dandanache, mi-ai promis să nu mai pomeneşti de istoria asta… DANDANACHE: Eu am promis? (repede) când am promis? cui am promis ? ţe am promis ? (aducându-şi deodată aminte.) A! da! Nu mai… nu mai… (Uralele s-au apropiat cu desăvârşire. Lumea toată intră cu muzica) Scena XIV ACEIAŞI – FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, CAŢAVENCU, CETĂŢEANUL TURMENTAT, GHIŢĂ PRISTANDA, IONESCU, POPESCU, ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC (Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. — Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. — Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. — Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga) FARFURIDI (luând un pahar de şampanie) : În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască! (urale şi muzică. Pristanda ţine cu mâna tactul uralelor. Toţi ciocnesc şi beau) DANDANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână): În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism si mi-au acordat… (nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zica… cum am ziţe… în sfârsit să trăiască! (urale şi ciocniri) TRAHANACHE (cătră Caţavencu, care a coborât spre el şi Tipătescu) : Şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur. CAŢAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară. TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti! CAŢAVENCU: În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache! (urale şi ciocniri) (Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă) CETĂŢEANUL: În sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughite) damă bună! (ciocneşte cu ea: ea-i strânge mâna din toată inima. Urale, ciocniri.) CAŢAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru! (urale, ciocniri) TRAHANACHE (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte vesel): Ei, aveţi puţintică răbdare!… Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.) (Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi Brânzovenescu, le povesteşte încet, făcând gestul cu clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzica şi lume. În stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc Caţavencu) CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele) : Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica! (Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea. Cortina cade repede asupra tabloului)

O noapte furtunoasa de I.L. CARAGIALE   În Bucureşti, la Dumitrache   ACTUL I   (O odaie de mahala. Uşă în fund dând în sala de intrare; de amândouă părţile uşii din fund, câte o fereastră. Mobile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi şin planul din fund câte o uşă; în dreapta, pe planul al doilea altă uşă. În dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atârnată lângă ea.)   SCENA I   JUPÂN DUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE IPINGESCU JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută) Iaca, nişte papugii...nişte scârţascârţa pe hârtie! Si ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N- ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chiară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! IPINGESCU Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă. JUPÂN DUMITRACHE Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule. IPINGESCU Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău! JUPÂN DUMITRACHE Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat? IPINGESCU S-a luat bagabonţii şi după dumneata? JUPÂN DUMITRACHE S-a luat şi se ia... IPINGESCU Şi cum eşti dumneata!... JUPÂN DUMITRACHE Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l... IPINGESCU Cara bagabont? JUPÂN DUMITRACHE Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu? IPINGESCU Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont? JUPÂN DUMITRACHE Asta-i Una vorbim şi başca ne- nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu... IPINGESCU 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... JUPÂN DUMITRACHE Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Bagabontul... IPINGESCU Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria. JUPÂN DUMITRACHE Stai s-o iau de la cap. IPINGESCU Stau. JUPÂN DUMITRACHE Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la "Iunion"; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat... IPINGESCU De unde ştii că era amploiat? JUPÂN DUMITRACHE După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frata Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă. IPINGESCU Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei? JUPÂN DUMITRACHE Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podulde-pământ, papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, coate-goale după noi; ajun- gem la Sfântul Ilie în Gorgani, moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor... IPINGESCU Rezon! ca să nu le ruşinezi. JUPÂN DUMITRACHE Ştii cum e Veta mea... IPINGESCU Ruşinoasă, mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul. IPINGESCU Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte. JUPÂN DUMITRACHE Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu: poate c-o fi stâng coate-goale prin partea locului, bunioară vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: "Nene, hai deseară la «Iunion» la Ionescu!" Cum auzii eu de "Iunion", mă făcui verde la faţă. "Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus." "'Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!" Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz la masa de la spate?... IPINGESCU Pe bagabontul... JUPÂN DUMITRACHE Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întorsc capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii... IPINGESCU Iar se uită la cocoane... JUPÂN DUMITRACHE Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara... IPINGESCU În sfârşit? JUPÂN DUMITRACHE În sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă- ntorc în poarta "Iunionului", să-i zic numa': "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face... IPINGESCU Rezon!... Ei! pe urmă? JUPÂN DUMITRACHE Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine. IPINGESCU Până la Stabilament... JUPÂN DUMITRACHE Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!" Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele) IPINGESCU Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât i mai lipsea. JUPÂN DUMITRACHE A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat! IPINGESCU Iii! păcat... Cum? JUPÂN DUMITRACHE Când am trecut eu de răscruci cu coaoene, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul! (Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: "Spiridoane! Spiridoane!") IPINGESCU Iacătă vine Chiriac. Să n-auză. JUPÂN DUMITRACHE Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor! IPINGESCU Da'... coana Veta ce zice? JUPÂN DUMITRACHE Consoarta mea?... Ce să zică?...  De! ca muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, i-am zis pe şleau: "Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!" IPINGESCU Rezon!   SCENA II   ACEIAŞI , CHIRIAC   CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefteri; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ. JUPÂN DUMITRACHE Dar pentru ce nu vrea? CHIRIAC Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare. IPINGESCU Să dea ceferticat medical. CHIRIAC M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii mâine la ezirciţ, domnule? zice: sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare, nu pot să merg nici pân' la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un aşa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă şi pe popa Zăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit; zic: n-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mâini la companie. Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă. JUPÂN DUMITRACHE Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape de gardă... IPINGESCU Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la cata- stiful meu; e finul lui Popa Tache. JUPÂN DUMITRACHE Ei! vezi! CHIRIAC Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl pocăiesc eu... Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţîrcădău nu l-a putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile! JUPÂN DUMITRACHE Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el! Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!... IPINGESCU L-am văzut eu azi dimineaţă, trece pe la despărţire. CHIRIAC Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine. (iese repede) IPINGESCU Era afumat rău nenea Ghiţă. JUPÂN DUMITRACHE Ei! bravos! asta e una la mână. Om stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pasion, să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla... Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţîrcădău şi om de treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot i dam poveţe fetii să mai rabde, să nu strice casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată biată să nu fie! a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: "Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă- mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc cu el!" Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: "Lasă, Ziţo, zic, îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte destul!" ş- am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia? IPINGESCU Mie-mi spus? Nu i-am încheiat eu procestul verbal atuncea noaptea, când a tratat-o cu insulte şi cu bătaie? (Chiriac reintră) JUPÂN DUMITRACHE Apoi de ! n-a avut dreptul muierea să-l? Om fără ambiţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CHIRIAC Jupâne, da' deseară că eşti de rond... mergi? JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă? cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nu vezi? CHIRIAC Jupâne, da' face toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe... până pe două după douăspce le isprăveşti. JUPÂN DUMITRACHE Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna... Chiriac băiete (îl trage la o parte) ia vezi tu... mă ştii că am ambiţ, când e vorba la o adică, ţiu la... CHIRIAC Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri de- alaltăieri.     SCENA III   ACEIAŞI SPIRION (aducând o gazetă) JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon) Dar mai mult nu puteai să şezi, mă? SPIRIDON Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta) JUPÂN DUMITRACHE Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfântul Niculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul nou de ibrişim să nu-i fac saftea pe spinarea ta! SPIRIDON Da' de ce, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Atâta-ţi spui eu ţie: 'aida! du-te iute şi cere cocoanii să- mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă.) Chiriac băiete, (îl ia la o parte) ia vezi, ştii că am ambiţ, ţiu când e la o adică... CHIRIAC Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist. JUPÂN DUMITRACHE Ei! ia vezi... CHIRIAC N-ai grije, jupâne... Eu mă duc să închiz cantorul şi magazia. (cătră Ipingescu, care, de când a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate feţele.) Bonsoar, nene Nae. IPINGESCU Salutare, onorabile! (Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea de familist, cu jupân Dumitrache. SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul) Iaca, na, jupâne, poftim. JUPÂN DUMITRACHE Ce făcea cocoana, mă? SPIRIDON Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac. JUPÂN DUMITRACHE Ce a zis? SPIRIDON Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i e urât singură-n casă. JUPÂN DUMITRACHE Uită mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (strajnic) Da' Chiriac nu-i aicea? SPIRIDON Jupâne, nea Chiriac mi-a zic să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci de rond. JUPÂN DUMITRACHE Du-te de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! ie tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. Gândeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Ştii cum a regulat compania? E prima domnule, poci să zic... IPINGESCU Bravos! JUPÂN DUMITRACHE Face să-i dea şi dicoraţie! IPINGESCU Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor... JUPÂN DUMITRACHE Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoarea poporului?  IPINGESCU Rezont! SPIRIDON (venind din fund) S-a închis, jupâne; acuma eu... mă duc să mă culc? JUPÂN DUMITRACHE Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai lu- at? Chibrituri ai? SPIRIDON Ce tutun, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Te face că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflat că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!... Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara lui... SPIRIDON Zău, jupâne. JUPÂN DUMITRACHE Haida pleacă. (Spiridon pleacă.) Mă! spune lui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba... să fie cu ochii-n patru. SPIRIDON (ieşind) Bine, jupâne. SCENA IV IPINGESCU, JUPÂN DUMITRACHE JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun) Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva? IPINGESCU Bravos ziar, domnule! Asta ştiu că combate bine. JUPÂN DUMITRACHE Apoi nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"!...  IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie) "Bucureşti 15/27 Răpciune. Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asinu- itate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. Prefaţiune. Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune..." JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit) Ei, bravos! Aici a adus-o bine. IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas) "... A mânca... sfânta Constituţiune..." JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit) Adică, cum s-o mănânce? IPINGESCU Stai să vezi... că spune el..."Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului..." JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit) E scris adânc. IPINGESCU Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân. JUPÂN DUMITRACHE (lămurit) Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte. IPINGESCU Stai să vezi: acuma vine un ce şi mai tare. JUPÂN DUMITRACHE Ei? IPINGESCU (urmând citirea) "... A mânca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă..." JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare) Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal! IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă) Apoi de ce scrie el, sireacul! JUPÂN DUMITRACHE Dă-i nainte, că-mi place. IPINGESCU "... Ba putem zice chiar o crimă. (schimbând tonul şi mai grav.) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi..." JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm) Hahahaha! i-a-nfundat! IPINGESCU (urmând cu tărie) "... Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spune: situaţiunea Romaniei nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale..." (amândoi rămân foarte încurcaţi.) JUPÂN DUMITRACHE Adicătele, cum vine vorba asta? IPINGESCU (după adâncă reflecţie) A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea popor- ului suveran... ştii: masă... sufragiu... JUPÂN DUMITRACHE Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! Bine vorbeşte... IPINGESCU Asta combate, domnule, nu ţi-am spus eu! JUPÂN DUMITRACHE Apoi, nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"! IPINGESCU "... Până ce nu vom avea un sufragiu universal. Am zis şi subsemnez! R. Vent... studinte în drept şi publicist." (Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, la dreapta, ceartă mare.) UN GLAS DE BARBAT (de afară) Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac! GLASUL ZIŢII (de afară) Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân uimiţi.) JUPÂN DUMITRACHE (ascultând) Săi, nene Nae! IPINGESCU Urgent! (strânge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)      SCENA V   SPIRIDON (singur, intră din dreapta făcându-şi o ţigară) Măă! al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat "Titircă Inimă Rea". Ce are el cu mine? Zău! Biata cocoană şi cu nea Chiriac! Cu ei mai am noroc, ei mai mă scapă de afurisitul, că despre partea lui jupân Titircă Inimă-Rea, halal să fie de oasele mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămâna, când s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a găsit deştept: "Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul săracul să deschiză prăvălia; ai stat pân-acuma să bei la tutun, 'ai? Nu jupâne, zic, da' dacă nu mi-e somn. Nu ţi-s somn, 'ai? stai că-ţi fac eu Uie poftă de culcat!"... Bietul nea Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfântul Niculae din cui... Ieri seară m-a găsit dormind: "Bravos, musiu Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii! Nu, jupâne, da' dacă mi-a fost somn, zic. Somn, 'ai? Te trage traiul ăl bun la somn! (Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădei-ar bunul pe inimă lui jupânul!) Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de piroteală." Şi mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine tocmai la apropot, mă rupea, că nu-ş' ce-avea, era turbat rău de tot (s-aude zgomot). Auliu! Vine! (stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.) SCENA VI SPIRIDON, ZIŢA (intră agitată) ZIŢA Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să- mi facă un afront. SPIRIDON Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum... ZIŢA (repede) Ei! L-ai găsit? I-ai vorbit? I-ai dat? I-ai spus? SPIRIDON Da, cocoană. ZIŢA Ce-a zis? SPIRIDON "Mersi!" ZIŢA Şi tu ce i-ai spus? SPIRIDON "Pentru puţin." ZIŢA Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu? SPIRIDON Ba da, l-am luat să-i arăt casa. ZIŢA Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie. SPIRIDON Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur... Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupânul de la vale; am lăsat pe persoana în chestiune să m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin fundul curţii, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă şi să nu mă găsească. ZIŢA Prostule! Nu ştii că nenea e de rond la noapte? Nu mai dă pe-acasă până la ziuă. SPIRIDON Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata pielea mea? ZIŢA Ei! Şi zi persoana în chestiune aşteaptă pe maidan? SPIRIDON Da, şi mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc. ZIŢA (luând biletul) Şi nu mi-l dai mai curând! Adu să văz. (merge la o parte şi citeşte.) "Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii... (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-şi fac aci anevata poezie: "Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru o eternitate şi per toujours." (Foarte aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă repede.) Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente... du-te... spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. SPIRIDON Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o da voie ori nea Chiriac, ori cocoana. ZIŢA Unde-i Chiriac? SPIRIDON Nu ştiu, pân curte. ZIŢA Dar ţaţa? SPIRIDON Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din stânga, când uşa se deschide şi Veta intră.) Iacătă-i cocoana. SCENA VII ACEIAŞI VETA VETA (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată, vorbeşte rar şi încet) Cine-i aici? (văzând pe Ziţa.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.) ZIŢA Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să- mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce... (tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se apropie de ea.) VETA 'Ai? Ce să las? ZIŢA Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.  VETA Da, îl las. ZIŢA Du-te, Spiridoane. (Spiridon, după ce schimbă privire şi semne cu Ziţa, iese.) VETA Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.) ZIŢA Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e halima... Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă o dată cu găinile. Eram ambetată absolut. "Dramele Parisului" câte au ieşit până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scoţ ivărul de la şalon şi plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocaul, cu pricop- situl de Ţîrcădău, că-mi taie drumul. "Bonsoar, bonsoar", şi ştii aşa deodată, sanfasò: "Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? Pardon, domnule, zic, n- am de-a face cu dumneta, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoarea ca dumneata. Mi că t-ei căi! Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la un aşa afront; mă-nţelegi? zice..." VETA (întrerupând-o scurt) Ziţo... ce e când ţi se bate tâmpla a dreaptă? ZIŢA Îţi vine o bucurie. VETA Mie, bucurie?... nu crez. ZIŢA Da' de ce nu? VETA Dar când ţi se bate a stângă? ZIŢA Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată. VETA (ridicând capul cu mult interes) Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac?... Nu sunt certată cu nimeni. ZIŢA Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vremencoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, maşer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa să nu-mi uit vorba zic mitocanului: "Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da' el: "Gândeşti, zice, că o să te măriţi, cocoană? Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are! Să te măriţi, 'ai? Cât o trăi Ghiţă Ţîrcădău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Sărcul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!... Mitocane, pastramagiul! La poliţiune! Vardist! Nene Dumitrache!..." Am avut ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) "Taţo! Ce ai? Plângi? VETA (ştergându-se la ochi) Eu? De ce să plâng? Mă doare capul, mi-e cam rău. ZIŢA Îţi sunt ochii turburi grozav... VETA Nu-ş' ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri. ZIŢA Nenea e de rond la noapte? VETA Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo ZIŢA Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie târziu. SPIRIDON (intră şi trece repede lângă Ziţa) Cocoană! (încet.) Până acu am aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri. ZIŢA (încet) Biletul, zici că i l-ai dat. SPIRIDON Nu ştii? I l-am dat de când m-am dus la tutungerie, când m-a trimes jupânul. (iese în dreapta) ZIŢA Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău. VETA Lasă să-mi fie rău. (râzând silit.) Mai bine ar fi să mor. ZIŢA Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea. VETA Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra... Cum m-oi culca, îmi trece. ZIŢA Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mâine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la "Iunion". VETA (repede) La "Iunion"? Nu Ziţo, nu mai merg la "Iunion". ZIŢA Da' de ce? VETA Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comediile alea... Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi. ZIŢA Ei, Doamne! Tato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi? VETA De ce, de ne-ce, nu voi să merg. ZIŢA 'Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,... vrei? VETA Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici. ZIŢA Zău! Tăţico, parol! Să mă-ngropi! VETA Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; când zic o vorbă e vorbă. ZIŢA Zi, nu vrei să mergi, ţaţo? VETA Nu. ZIŢA (obidindu-se treptat) Nu? VETA Nu.  ZIŢA (podidind-o plânsul) Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (iese, plângând şi trântind uşa, prin fund. Spiridon intră din dreapta.)     SCENA VIII   SPIRIDON, VETA VETA (lasă mondirul din mână) Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? Mai ai vreo treabă? SPIRIDON Nu, cocoană. VETA Apoi, du-te de te culcă, ce mai aştepţi? Domnul Chiriac unde este? SPIRIDON E jos pân curte; adineaori şede pe laviţa de la poartă. Dar... nu ştiu ce o fi având nea Chiriac, cocoană... parcă nu-i sunt toţi boii acasă... VETA Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui. SPIRIDON E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept... VETA O fi supărat, cine ştie!... Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci. SPIRIDON Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.) VETA Pe urmă, să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deştept, că iar o paţi. SPIRIDON (aparte) Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac! VETA 'Aide, du-te. SPIRIDON Mă duc; noapte bună, cocoană. VETA Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!... Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum râde de mine! Eu şi noapte bună!... (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. Nu-i mai place, nu mai vrea!... Bine! N-o să mor nici eu!... De unde ştii? Poate mai bine că s-a întâmplat aşa... A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?... (plânge; se aude zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.) SCENA IX CHIRIAC, VETA, apoi de afară JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU CHIRIAC Dumneata m-ai chemat? VETA Eu?... Nu. CHIRIAC Spiridon mi-a spus că...  VETA Da... am zis lui Spiridon să-ţi aducă mondirul; l-am cusut. CHIRIAC Mersi! VETA Pentru puţin. (Pauză) CHIRIAC Poarta... am închis-o. VETA Bine. (întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.) CHIRIAC Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? VETA Ce! Eu să-ţi poruncesc dumitale? CHIRIAC Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpână?... Nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie? VETA (întorcându-se cu faţa spre Chiriac) Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule. CHIRIAC (înaintează) Ei! De ieri seama până acu cum ai petrecut? Ti-e mai bine aşa? VETA (scoborând un pas spre a se depărta de el) Da. CHIRIAC Îţi pare bine de ce-ai făcut? VETA Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntâmplat aşa. (Pauză) CHIRIAC (mai apropiindu-se) Mâine seară mergi iar la "Iunion"?  VETA Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte. CHIRIAC Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale? VETA (tresărind şi ridicând capul spre el) Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoşti, păcat! Eu te credeam pe dumneata mai deştept. CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie) Jură-te încă o dată! VETA Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? N-am plâns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plâns aş mai plânge, dar nu mai pot... Dar... în sfârşit, nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata...D-aia zic şi eu mai bine că s-a întâmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată... Am isprăvit... CHIRIAC Jură-te încă o dată şi... VETA (cu emoţie din ce în ce mai nestăpânită) Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatumeu, decât în jurământul meu, şi gândesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dânsul. Dar... foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă "cu simbrie" să păzeşti casa, şi târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alţii. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie... totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gândit; te-am minţi, te-am amăgit, am râs de dumneata atâta vreme... Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfârşit ochii ca să vezi cine sunt. De! Ti-am făcut rău, dar... ai scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut... Bonsoar. (vrea să plece spre stânga.) CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte) Te duci? VETA La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata? CHIRIAC Nu-mi mai zice "dumneata". VETA Cum pofteşti să-ţi zic? CHIRIAC Cum mi-ai zis până ieri. VETA Azi e azi, ieri a trecut. (porneşte să iasă.) CHIRIAC (tăindu-i drumul) Şi nu vrei să se mai întoarcă? VETA (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta) Nu. CHIRIAC (apropiindu-se) Veto! VETA Nu; lasă-mă... Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt... CHIRIAC Dar eu.. eu ce să fac?  VETA Ce fac şi eu... Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? CHIRIAC Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii şi după aia-i zici: "Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi... mai bine că s-a întâmplat aşa! N-o să mori fără luminile ochilor!... Învăţul are şi dezvăţ!..." Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa!... care va să zică să mor, 'ai? VETA Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar... nu moare nimeni de asta! CHIRIAC Dar dacă eu oi muri? (se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi dumneata spanga asta? VETA (se redepe la el şi vrea să i-o smucească) Chiriac! CHIRIAC (luptându-se cu ea) Fugi!... Lasă-mă!... VETA Nu te las! Te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine. CHIRIAC Lasă-mă! Lasă-mă!... (se luptă.) VETA (desperată) Chiriac! (înecându-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!... Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?... Chiriac!... CHIRIAC Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (se smuceşte.) Lasă-mă! VETA (ţinându-l strâns) Chiriac! Vrei să strig? Eşti nebun? CHIRIAC Da! Sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi? VETA Dar tu pe mine nu mă-ntrebi? CHIRIAC Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ş- am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.) VETA Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi? CHIRIAC Te crez. VETA (repede) Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine, na! Ce mai vrei? Dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din câte ţi le-a sporit dumnealui. CHIRIAC De ce te-ai dus la grădină? VETA M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea seara în uietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam şi visam ceva... Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: "Ei ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! Ce-o să ni se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea pe mine! Este asiguripsită... Atâta pagubă!..." Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ştergându-ţi puşca: ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca, Doamne fereşte! Puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă!... Da' de ce nu i-am spus să bage de seamă! De ce nu l-am rugat să o lase cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău! N-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi? CHIRIAC (biruit cu desăvârşite) Te crez! (aruncă departe spanga şi ia pe Veta în braţe.) VETA (strângându-l cu putere) Chiriac! (rămân o clipă îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor... zău! mă omori... CHIRIAC Nu, nu mai fac. VETA Îmi făgăduieşti? Te juri? CHIRIAC Da. VETA Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc? CHIRIAC Da. VETA Că numai pentru tine trăiesc? CHIRIAC Da. VETA Şi n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea? CHIRIAC Nu. VETA Şi n-o să mai mă faci să plâng? CHIRIAC Nu! Nu! Nu! Dar mă ierţi? VETA Dar tu pe mine mă ierţi? CHIRIAC Eu te-am iertat de mult (se strâng bine în braţe). JUPÂN DUMITRACHE (de afară, sub fereastră) Chiriac! Chiriac! (Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi ascultând.) VETA Hii! Dumnealui... CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre fereastră) Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon... (cătră jupân Dumitrache, pe fereastră.) Dumneata eşti, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Dar ce, Chiriac puiule, nu te-ai mai culcat? CHIRIAC Încă nu, jupâne, acu mă culc. JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Somn uşor!... IPINGESCU (asemenea) Şi vise plăcute, onorabile! JUPÂN DUMITRACHE (depărtându-se treptat) Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică... CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere) Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist!... (Cortina)     ACTUL II   (Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă) VETA, CHIRIAC   SCENA I   VETA, CHIRIAC VETA Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... Cine ştie? Vine fără veste! CHIRIAC Aş! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni aşa degrab'. VETA De unde ştii ce se-ntâmplă? Paza bună trece primejdia rea. CHIRIAC N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; are să meargă până la Cotroceni, ce te gândeşti? Nu-l ştii pe el că umblă agalea?... VETA Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Ştii tu că de ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii? CHIRIAC Ei! D-apoi eu i-am închis!  VETA Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de te culcă. Mâine ai să ieşi la ezirciţ; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă? CHIRIAC Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie. VETA Apoi mi-a spus leliţa Safta, că-i bolnav de lingoare. CHIRIAC Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? Nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciţ. VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva) Ia taci! (ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. 'Aide, Chiriac, sărută-mă şi du-te. CHIRIAC (o sărută) Mâine seară nu te mai duci la "Iunion"? VETA Nu, nu mai mă duc fără tine... Dar tu... nu uiţi ce mi-ai făgăduit, n-o să mă mai necăjeşti niciodată? CHIRIAC Niciodată. (o sărută, o strânge-n braţe şi pleacă.) Bonsoar. (se mai întoarce spre a repeta jocul şi iese în stânga planul din fund.) VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă) "Într-un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat raze lor." (fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece... Să mă culc... Ce obosită sunt!  Nu mai pot... (şade lângă masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează întâia strofă din "Portretul" de d. G. Sion.) "Când ore de-ntristare vor turbura vreodată Frumoasa-ţi inimioară, tu vei portretul meu, Şi crede că eu sufer cu tine deodată, Şi c-amândoi atuncea compătimim mereu." (Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi începe a se pregăti de culcare. Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se arată Rică Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.)   SCENA II   VETA şi RICĂ VENTURIANO, apoi JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU de afară RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere) Angel radios! VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân) A! RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea) Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun... VETA Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane! RICĂ Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. VETA Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor? RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul) Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi ne- feric, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire. VETA Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Asta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii! RICĂ (cu mâinile rugătoare) Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original? VETA Eu? RICĂ Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată- mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea. VETA Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi- am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti? RICĂ Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"... VETA De la "Iunion"? (caută cu gândul.) RICĂ Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; mam ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, team curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.) VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs). Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha! RICĂ Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea? VETA Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt? RICĂ Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a evistenţii mele, tu eşti... VETA (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia luminii) Zău? Ia uite-te bine! (râde.) RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicându-se) Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretevt că şi pe motivul... scuzaţi... pardon... VETA (râzând) Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curând din casa asta, că, Doamne fereşte! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... De!... RICĂ Scuzaţi... pardon... VETA Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare. RICĂ (speriat) Să mă omoare! VETA Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe Chiriac... RICĂ Chiriac! VETA Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe maidan şi altul pe la poartă ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseşi... RICĂ (îngrijat) Levorverul!... Madam, vă rog binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă... VETA Ei! Ştii că-mi place! Ce! Te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! Te umflă. RICĂ Mă umflă!... (vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul "Vocea Patriotului Naţional", publicit şi studinte în drept... VETA În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict... RICĂ Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict! VETA Apoi, atunci du-te! Ce mai stai? RICĂ Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar! VETA 'Aide! (vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. Rică şi Veta coboară înspăimântaţi.) JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte) Îţi spui că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane! VETA (îngrozită) Muziu! Domnule! M-ai nenorocit, şi dumitale atâta ţi-a fost! Fugi, fugi, că te omoară! RICĂ Aoleo! (se repede să fugă pe uşă.) VETA (oprindu-l) Nu p-acolo! JUPÂN DUMITRACHE (d-afară) Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului, să- mi tai mie favuridele! IPINGESCU (tot d-afară) Rezon! (se aud paşi repezi suind scările.) RICĂ (desperat) Madam, cocoană! Ai mizericordie de un june român în primăvara existenţii sale! De-abia douăzeci şi cince de roze şi jumătate înnumăr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei... Scapă-mă! VETA Da... dar pe unde? A! Pe fereastra asta; ieşi curând, treci binişor pe schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul binalii; jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan... Fugi iute!... RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi turteşte pălăria) Pardon!... Scuzaţi!... Bonsoar! (dispare pe fereastră, paşii se apropie.)   SCENA III   VETA singură, apoi DUMITRACHE şi IPINGESCU   VETA A scăpat sărmanul... Ce comedie! Doamne sfinte! Dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-a fost soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneaei de capul meu să tot batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta... Bine că a scăpat, vai de el; acum trebuie să-i sfârâie călcâiele pe maidanul lui Bursuc. (coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi intră furioşi jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.) JUPÂN DUMITRACHE (înaintează strajnic) Cocoană! Cine a fost acum aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită pe sub pat, pe sub masă, peste tot.) VETA Cine să fie? JUPÂN DUMITRACHE (fierbând) Cine să fie?... Ştiu eu cine să fie? Dacă aş şti, nu te-aş întreba. IPINGESCU Rezon! (caută mereu.) VETA Ei! Ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, cu sabia scoasă, ca la bătălie. JUPÂN DUMITRACHE Nu râde, cocoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu râde; du-te dincolo, cocoană!... De ce nu te-ai culcat pânacum? VETA Zău, că nu eşti în toată firea! Auzi că de ce nu m-am culcat; pentru că nu mi-a fost somn. Ce! Vrei să mă culc şi să-mi las lucru? Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la biserică. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Cocoană, du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curând. (umblă agitat, strigând.) Spiridoane! Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (către Veta.) Rău ai făcut, cocoană! VETA Ce rău? Ce visezi? Ce-am făcut? JUPÂN DUMITRACHE Ştii dumneata bine! Dumneata să tragi păcatul de ce so întâmpla (sinistru), că are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal! VETA Eşti nebun! (aparte.) Acu nu mai mi-e frică. JUPÂN DUMITRACHE (strajnic la culme) Du-te, cocoană, şi nu râde. VETA Iaca, mă duc. (iese răzând în stânga planul întâi.) SCENA IV JUPÂN DUMITRACHE, NAE IPINGESCU,apoi SPIRIDON JUPÂN DUMITRACHE Ştii (se îneacă de emoţie), mă stăpânesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru formal, ca să n-o ruşinez. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Ştii cum e dânsa... IPINGESCU Coana Veta? Ruşinoasă,... mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE (plimbându-se agitat) Adică chiar în casa mea să nu pot eu pune mâna pe bagabontul? Că n-a avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (strigă.) Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane! SPIRIDON (vinde din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat zăpăcit din somn) Ce-i porunca, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Porunca? Vino să-ţi dau poruncă. (îl ia de păr.) IPINGESCU Hahahaha! Dă-l, dă-l căţeaua! JUPÂN DUMITRACHE Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când mă-ntorc acasă! Na poruncă! Na poruncă! Mai na poruncă! Să-ţi mai treacă de piroteală! SPIRIDON (plângând) Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am făcut eu, jupâne, dacă am dormit? IPINGESCU (strajnic cătră Spiridon) Pentru ce nu eşti prezent la apelul nominal?... SPIRIDON Auliu! (se jeleşte.) JUPÂN DUMITRACHE Taci! Unde-i Chiriac? SPIRIDON (fugind într-un colţ) Nu ştiu... JUPÂN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge) Da' să mănânci şi să dormi ştii? SPIRIDON Doarmne în odaia dumnealui, jupâne. JUPÂN DUMITRACHE Doarme? Toţi dormiţi, dormirea-ţi somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe Chiriac degrabă... mergi! IPINGESCU (cătră Spiridon, bătându-i din picior) Urgent! (Spiridon iese degrab' în stânga.) JUPÂN DUMITRACHE Chiriac! Chiriac!... Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde... Chiriac!     SCENA V   ACEIAŞI CHIRIAC, apoi SPIRIDON   CHIRIAC (Ştergându-se la ochi, în costum de noapte, vine moale de somn, din stânga) Ce-i jupâne? Ce s-a aprins? Arde? Unde arde? JUPÂN DUMITRACHE (luându-l de mână şi aducându-l în faţa scenii) Chiriac! (scurt.) M-am nenorocit! CHIRIAC Pentru ce? JUPÂN DUMITRACHE S-a dus ambiţul! CHIRIAC Cum? JUPÂN DUMITRACHE Tocmai la ce am ţinut... CHIRIAC Ce? JUPÂN DUMITRACHE Mi s-a necinstit onoarea de famil- ist! CHIRIAC Aş! nu se poate; ţi s-a părut! JUPÂN DUMITRACHE Am văzut cu ochii.  CHIRIAC Aş! Aşa m-ai speriat şi alaltăieri seara; aşa ţi se năzare dumitale. JUPÂN DUMITRACHE Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae! IPINGESCU(grav) Aprob pozitiv. CHIRIAC (dezmeticit) Cum? Când? Unde? Cine? JUPÂN DUMITRACHE Bagabontul! CHIRIAC Ei? JUPÂN DUMITRACHE Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă... cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap. IPINGESCU Idem. (Spiridon intră din dreapta.) CHIRIAC Aici în casă? Nu mă băga-n păcate, jupâne! SPIRIDON (aparte) Cu ochelari? Cu giuben? E persoana cocoanii Ziţii. (iese pe furiş prin fund.) JUPÂN DUMITRACHE L-am văzut cu ochii mei, şi nu se poate să fi ieşit daici, că n-avea pe unde! Pe scară m-am suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în piept cu el. Trebuie să fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim. (iese în dreapta.) CHIRIAC (bătându-se-n piept) Las' pe mine, jupâne.  IPINGESCU (care se află la fereastra din stânga) Să am pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg până-n capătul binalii. (Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în stânga.) CHIRIAC Da. IPINGESCU Ei! Acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aici pe fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc. CHIRIAC Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit până acuma, e gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii. JUPÂN DUMITRACHE (reintră în stânga desperat) Mi s-a dus ambiţul, nu mai voi să ştiu de nimic! Mi s-a ne- cinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar să intru şi-n cremenal! (căutând cu ochii, găseşte ba- stonul lui Rică uitat pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intrare. Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (arată bastonul.) Mai zi că mi s-a părut.     SCENA VI   ACEIAŞI VETA (din stânga) VETA Ce e, frate, ce e? CHIRIAC (cu putere cătră ea) Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea! JUPÂN DUMITRACHE (asemenea) Da, cocoană, nici mort. IPINGESCU (asemenea) Absolut! CHIRIAC 'Aide, jupâne, 'aide, nene Nae! (vrea să se repează peste fereastră cu puşca-n mână.) VETA (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii) Sunteţi nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că schelele sunt părăsite de trei săptămâni? Vrei să te prăpădeşti? CHIRIAC Lasă-ne cocoană! (vrea s-o dea în lături, ea nu se lasă.) JUPÂN DUMITRACHE (asemenea) Lasă-ne cocoană! IPINGESCU (asemenea) Pardon! VETA (lui Chiriac) Iar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai uitat ce... JUPÂN DUMITRACHE Da, bănuială... cu ochilari la nas şi cu giobenu-n cap! CHIRIAC (se luptă cu Veta) Lasă-mă, cocoană! (scapă din mâinile ei şi iese pe fereastră.) VETA (şovăie şi cade pe scaun) Chiriac! JUPÂN DUMITRACHE Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! (iese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.) VETA (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră) Chiriac! Chiriac! Binişor! Să nu cazi!   SCENA VII   VETA, ZIŢA ZIŢA (intră prin fund repede) Ce e, ţaţo? Ce s-a întâmplat? Mi-a spus Spiridon... VETA (sculându-se repede de pe scaun) Ziţo, Ziţo, tu mi le faci toate, tu m-au dus la "Iunion", tu ai dat nas amploiatului să se ţie după noi, de mi-am găsit beleaua cu Chiriac... ZIŢA Cu Chiriac? VETA (dregând-o) Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici. ZIŢA Şi?... VETA Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe, iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară strigând ca nişte turbaţi... ZIŢA Şi pe urmă? VETA L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre maidan. ZIŢA (cu spaimă) Pe portiţa dinspre maidan! VETA Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept în piept cu dumnealui. ZIŢA (zdrobită) Ţaţo! Per l'amour di Dieu! Portiţa dinspre maidan e încuiată; adineori am vrust să viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă întorc iar pe uliţă ca să intru în curte. VETA Încuiată? Şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo, Ziţo! E primejdie! dumnealui e grozav, Chiriac e nebun! ZIŢA Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară! VETA Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos sabia... ZIŢA Nu mai spune ţaţo, că mor! (se aude o dărâmare de scânduri.) VETA Taci! (ascultă amândouă.) JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Aţin'te, Chiriac! IPINGESCU (de afară) Stai! În numele Costituţiunii! VETA (îngrozită) L-a prins! ZIŢA (asemenea) Ah! Mor! VETA Sunt în curte, 'aide să mergem degrabă. Tu ai făcut încurcătura, tu s-o descurci! 'Aide repede de scapă omul din primejdie. ZIŢA 'Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când ele vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte.) GLASUL LUI JUPÂN DUMITRACHE Nu le lăsa, Chiriac! (zgomot, strigăte şi o detunătură de puşcă.) VETA Chiriac! ZIŢA Monşerul meu! (ies amândouă desperate.)   SCENA VIII   RICĂ VENTURIANO, apoi SPIRIDON RICĂ (Coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a spaimă din când în când şi îl apucă slăbiciune la încheieturi.) Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele senfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment... O inspiraţiune,... eu ca poet am totdeauna inspiraţiuni! M-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n- auz... Toţi se depărtează... Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc înapoi aci... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (pune mâna la frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! Să ies pe uşe. (merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (merge la fereastră.) A! Auz paşi; vine cineva pe schele. (se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici! (Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amândoi în piept.) Ah! Cum m-ai speriat! (îi vine rău.) SPIRIDON Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fugi! Dacă o pune mâna pe dumneata, te omoară... RICĂ Mă omoară?... Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici... Pe unde să ies? (pornind spre uşa din dreapta, pe unde a intrat Spiridon.) Pe aici... SPIRIDON Nu se poate. (îi taie drumul.) Odaia d-acolo răspunde toto pe scara a mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei piept în piept? RICĂ Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut! Evistenţa mi- este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă: îţi dau bacşiş trei sferturi de rublă. SPIRIDON Trei sferturi de rublă: şase pachete de tutun! Te scap. RICĂ Cum? Pe unde? Spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi vine stenahorie. SPIRIDON Dumneata stăi aici. Eu mă duc colea în odăiţă (la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la mijloc, şi când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo pe scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă... Lasă că te scap, n-ai grijă. RICĂ Da, du-te degrabă! SPIRIDON(cu şiretenie) Apoi, nu-mi dai? RICĂ Ce? SPIRIDON Ce mi-ai făgăduit. RICĂ Ba da, îţi dau. (se caută în toate buzunarele şi completează suma din mărunţele; Spiridon o socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tânărule! Ştii tu în ce poziţiune mă găsesc? Ştii tu ce pericol mă ameninţă? SPIRIDON Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui jupânul!... Hehei! Lasă; dacă n-ăi putea scăpa... RICĂ 'Ai? (şovăie.) SPIRIDON Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-i zice lui "Titircă Inimă-Rea"? RICĂ Nu, nu voi să văz, scapă-mă. SPIRIDON (cam rece) Ei! Lasă, dacă oi putea, te scap eu, fireşte. RICĂ A! (şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie... (şovăie.) Aleargă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta, numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.) SCENA IX RICĂ, DUMITRACHE, CHIRIAC, IPINGESCU, ZIŢA şi apoi VETA RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipând) A! (paşi pe scară; Rică se repede la uşa din dreapta.) JUPÂN DUMITRACHE (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! RICĂ (dându-se înapoi) Sunt mort, sfinte Andrei! (se repede la fereastra schelelor în stânga.) CHIRIAC (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt) Stăi! RICĂ (dându-se înapoi şovăind) Geniu bun al venitorului României! (se repede la uşa din fund.) IPINGESCU (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! (recunoscând pe Rică, îi cade sabia din mână.) Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti? RICĂ (tremurând grozav) Eu! (Ziţa intră prin fund.) JUPÂN DUMITRACHE Ce pofteşti, mă musiu? (se repede să-l umfle. Ziţa i sare-n piept şi-l opreşte.) CHIRIAC (trânteşte puşca şi scuipă în palme) Lasă-mi-l mie, jupâne! (se repede şi el să-l umfle.) IPINGESCU (sărind şi oprind în piept pe Chiriac) Nu da, onorabile!... îl cunosc eu. CHIRIAC (lui Ipingescu) Dă-te la o parte!  ZIŢA (lui Jupân Dumitrache) Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! (se luptă cu el.) JUPÂN DUMITRACHE Lasă-l să-l întreb numai: ce pofteşti, mă musiu? CHIRIAC Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ eu pe maţe-fripte să mai umble după nevestele negustorilor! IPINGESCU (strigând tare ca să acopere toate strigătele) Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil. CHIRIAC Da' de onorabil n-are-ncotro! (vrea să se repează.) IPINGESCU (oprindu-l) E d-ai noştri, e patriot! JUPÂN DUMITRACHE Dacă-i patriot, de ce umbră să-mi strice casa? De ce mă atacă la onoarea de familist? (vrea să se repează; Veta intră prin fund.) ZIŢA Nene! Nene! Iartă-mă! Nu e ce crezi dumneata. JUPÂN DUMITRACHE Dar ce e? CHIRIAC Ce e? VETA (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte necăjită) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce e! Umblaţi ca nebunii! (şoptindu-i repede.) Iaca ce e! Tânărul umbă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii din seara când s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu că e tot o bănuială proastă de-a dumnealui. Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce e; ai văzut? (în timpul acesta Jupân Dumitrache, cam încurcat de potolirea lui Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.) CHIRIAC (domirindu-se) A! JUPÂN DUMITRACHE (trecând lângă Veta) Ei! Ce e!   (În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai în fund.) VETA (cătră Chiriac) Spune-i ce e. (trece în fund.)   CHIRIAC (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi şoptindu-i) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm ca nebunii! Iaca ce e! Tânărul umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii, din seara aia când s-a luat după dumneavoastră, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi în loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupâne, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne fereşte! Dacă făceam şi moarte de om? Iacă ce e; ai văzut? JUPÂN DUMITRACHE (înseninat şi domirit) A! (căutând la Ziţa cu coada ochiului.) Ei! Bată-te, Ziţo, să te bată! (Chiriac trece lângă Ipingescu.) ZIŢA (plecândochii cunevinovăţie) Nene! JUPÂN DUMITRACHE (cu părinţie) Ei! Nu te ruşina! Ale tinereţii valuri! (cătră public.) Fată romanţioasă! D-aia dumneaei: "'Ai, nene, la «Iunion», parol! Să mă-ngropi!" (În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund; Rică încă nu-şi poate veni bine în fire.) IPINGESCU (înaintând lângă Jupân Dumitrache) Onorabile! (cu ifos.) Ştii cine-i tânărul ăsta? (arată pe Rică.) JUPÂN DUMITRACHE Cine? IPINGESCU Asta e ăl care scrie la "Vocea Patriotului Naţional". JUPÂN DUMITRACHE Nu mă nebuni! IPINGESCU Parol. JUPÂN DUMITRACHE Ei, fugi că mor! IPINGESCU D-apoi ce crezi! Chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în articolul ăl de astă-seară, ştii cu "sufragiul". JUPÂN DUMITRACHE (încântat) Ei bravos! (încet.) Apoi de! Să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? De unde a fost să iasă norocul fetii! IPINGESCU Rezon! Aia ziceam şi eu. (cătră Rică.) Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică. (cu importanţă.) E d-ai noştri. (grupul din fund înaintează.) RICĂ Sunt încântat. (se confundă în complimente.) Mersi de cunoştinţă. IPINGESCU Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano, amploiat judiciar, student la Academie învaţă legile, şi redactor la "Vocea Patriotului Naţional"... (cu putere.) E d-ai noştri... ce să mai stăm să mai vorbim... îl ştii... (amândoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mâna.) JUPÂN DUMITRACHE (cu respect amestecat cu sfială) Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi! (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă satisfacţie de vorbele lui Jupân Dumitrache) Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: bov populi, bov dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: "Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!" JUPÂN DUMITRACHE Bravos! Să trăieşti! (bate-n palme, încet către Ipingescu.) Vorbeşte abitir, domnule. Asta e bun de dipotat. IPINGESCU Hei! Lasă-l că ajunge el şi dipotat curând- curând... (În timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.) JUPÂN DUMITRACHE Cum combate el, poate să ajungă şi ministru. (tare cătră Rică, care stă tot în grup.) Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate, adineaori, cum ţiu eu la... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa... RICĂ Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a dumitale, nici a madam Ziţii: este a tăbliţii de la poartă... Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9... am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat. (vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi Chiriac.) JUPÂN DUMITRACHE (către Ipingescu) Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict. CHIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică) Lasă ce-i spui eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (coboară cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne. VETA Frate.  JUPÂN DUMITRACHE Ce-i, Chiriac, puiule? Ce-i Veto? VETA Avem să te rugăm ceva. CHIRIAC Da'... să nu ne tratezi cu refuz. JUPÂN DUMITRACHE Orice; mă ştii cum ţiu la nevastă şi la tine. VETA Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună. JUPÂN DUMITRACHE (încântat) Ei! Aşa e, ale tinereţii valuri! CHIRIAC Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să... JUPÂN DUMITRACHE Să... ce? CHIRIAC Ei! Nu ştii dumneata? Să puie pirostriile!... Vrei şi Dumneata? JUPÂN DUMITRACHE (răpit) Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu atâta cinste... de! Zestrea nu-i aşa mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus... noi suntem negustori. RICĂ (coborând) Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE (lui Ipingescu) Bine vorbeşte, domnule, bravos! RICĂ Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea... JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă! Cum să nu compătimească? Ziţo, nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! Nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri... Vrei? ZIŢA Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare. JUPÂN DUMITRACHE Ei! Să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia. (încet Ziţii.) Să-ţi cinsteşti bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul. ZIŢA Mersi, nene. (trece în fund.) JUPÂN DUMITRACHE Pentru puţin. (lui Rică.) Ei acum, cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi, cocoanele să nu asculte; ştiin dumneata, nene Nae, cum sunt cocoanele... IPINGESCU Ruşinoase... mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE (lui Rică care a venit lângă ei) Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii. RICĂ Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii. JUPÂN DUMITRACHE Aşa e, bravos! (lui Ipingescu.) Toate le ştie, îmi place... IPINGESCU Apoi dacă-i jurnalist... VETA (din fund către Jupân Dumitrache) Ei! Toate bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ. JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă, soro, cum să nu? (Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu.) IPINGESCU (lui Jupân Dumitrache) Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de tutun. JUPÂN DUMITRACHE Şi cu două, nene Nae. (bagă mâna să scoaţă tabachera şi se opreşte încruntat cu mâna în buzunar. Nene Nae! Chiriac! CHIRIAC (coborând lângă Jupân Dumitrache) Ce-i, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de mână şi aducându-i dramatic în faţa scenii) Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei,... că uitasem;... îmi vine să intru la bănuieli rele. CHIRIAC (înfiorat) Ce-ai găsit, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Uite. (scoate din buzunar o legătură de gât.) IPINGESCU Frumoasă legătură, de şic! CHIRIAC Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata? JUPÂN DUMITRACHE (lămurit) Ei, bată-te să te bată! De ce nu spui aşa, frate? (lui Ipingescu, cu filozofie.) Ei! Vezi?... Uite aşa se orbeşte omul la necaz! IPINGESCU Rezon! (Pornesc cu toţii veseli spre fund.)     Cortina   piesa de descarcat 

ACTUL I   (Interiorul unei cârciume, clădire cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, ușa de intrare; la stânga, fereastră mare de prăvălie cu blon; lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi și al doilea, două uși cari dau în două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul beciului și o ușe care dă în celar. La stânga, în față,o masă de lemn și scaune rustice. Lavițe pe lângă pereți.):   SCENA I   DRAGOMIR, GHEORGHE și ANCA (Toți trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ține o gazetă în mână. Anca lucrează la o cămașe.) GHEORGHE: ... E greu să scape, firește... dar se-ntâmplă... Așa fac mai toți câți scapă: dintru-întâi s-arată pocăiți, se prefac proști, se dau tot cu binișorul, și odată, când le vine bine, p-aici ți-e drumul...   DRAGOMIR: Adică și ăsta era șiret... se prefăcea... (zâmbind.) Am înțeles!   GHEORGHE: Știu eu?   DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo!   GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut?   ANCA: Asta e! Nouă ani de zile!... Cine se preface atâta vreme așa, și să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... până la urmă tot nebunește.   DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămașa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul și amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure niște nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?... Era tâmpit... când i-a citit osânda, râdea...   ANCA (cu mult interes): Cum?... De unde ai văzut tu când i-a citit osânda?   DRAGOMIR: Am fost la judecată.   GHEORGHE: Ai fost?   ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată?   DRAGOMIR (contrariat): La jurați, când l-a osândit.   ANCA: Ai fost tu la jurați!... și mie atâția ani de zile să nu-mi spui!   DRAGOMIR: Ți-am spus...   ANCA: Ba nu.   DRAGOMIR (supărat): Ei! Așa e, nu, firește. La ce?... Să-ncepi iar să-mi bocești pe răposatul?   ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (se scoală și trece la tarabă.)   DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe): Ia citește, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.   GHEORGHE (căutând șirul în ziar, apoi urmând citirea): "... precum și toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturisește că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fântână singur și el se ducea să-și vază amanta. Nebunul venea cu donițele pline și-l chema să se întoarcă împreună la temniță. Tot timpul, nebunul a fost ca și liber, în orice caz foarte puțin păzit. Era bun și foarte simpatic tutulor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna a veche, care e părăsit de pe vremuri..."   DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică... a murit...?   GHEORGHE: Ba bine că nu.   DRAGOMIR (aparte): A murit!...   GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de când sunt o judecată la jurați... Aș vrea să văz și eu o dată... Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?   DRAGOMIR: Ce să facă?... Stă și el între puști și așteaptă să se isprăvească mai degrab'...   ANCA (la tarabă): Dar tu, Dragomire, ai mers așa din întâmplare ori dinadins?   DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins?... Ce nu ți-e bine?... De ce să merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit să fiu în oraș... mă dusesem să vânz niște lână. (răstit, cătră Anca, care șade rezemată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo?   ANCA: Nimic... Ascult.   DRAGOMIR: Asculți! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar să bocești pe răposatul? Că iar am vorbit de el... 'Aide de! Începe... jelește-l!... (Anca trece binișor și iese în stânga; - cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!   GHEORGHE: Știi c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat așa lucru... să te pomenești că prinde vreun tâlhar și ala spune: tot eu am făcut acu câțiva ani omorul din pădurea Corbenilor... Uite de ce și uite cum... 'Ai?   DRAGOMIR: Se prea poate.   GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?...   DRAGOMIR: Care?   GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba.   DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.   GHEORGHE: Să zicem că trăiește...   DRAGOMIR: Cum să trăiască?... A căzut în ocna părăsită...   GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit și pun mâna pe el... Cine-i plătește atâția ani la necaz?   DRAGOMIR: Dumnezeu... (pauză.) Mă, Gheorghe, tu cam știi legile...   GHEORGHE: Așa ș-așa... (Anca intră și se oprește în ușe.)   DRAGOMIR: Nu-i așa că un om care a făcut o faptă... un omor... nu-i așa că dacă vine singur peste zece ani și se mărturisește, nu mai are nici o pedeapsă?...   GHEORGHE: Cât e nu știu sigur, dar știu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit...   ANCA (care a ascultat din pragul ușii, coboară; e plânsă): Cum adică? La zece ani un ucigaș poate veni să spuie singur ce-a făcut și lumea îl lasă în pace.   DRAGOMIR: Așa e legea...   ANCA: Bună lege, zău! (se șterge la ochi.)   DRAGOMIR: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (fixând-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori își aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (cătră ea.) Mergi d-aici, și nu mai mă boci pe cap, cobe!... Știu că dacă m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană... (pauză; Anca se retrage.) Dacă era să bocești toată viața pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua oară?... 'Aide.. mergi!   ANCA: De ce nu ești mai blând, Dragomire?   DRAGOMIR: Pleacă odată...!   ANCA: Mă duc. (iese în fund.)           SCENA II   DRAGOMIR, GHEORGHE DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)   GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru ești cu muierea.   DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace și tu. Știi tu cum trăiesc eu?... Știi tu ce am făcut eu pentru femeia asta?... Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!... Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu știi ce s-a petrecut între mine și ea.   GHEORGHE: Da, da' văz ce se petrece. Vă canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu ești de ea, nici ea de tine.   DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ție soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei și până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci și până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta și cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.   GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.   DRAGOMIR: Mai bun!... De unde știa ea din ziua întâia că n-o să fiu și eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?... Că dacă n-aș fi iubit-o!... Și mai în sfârșit, înțeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o dată cu altul... Care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat?   GHEORGHE: Ei!   DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărți de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?... Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru și iar Dumitru; pe îl auz când vorbește ea, când mă uit la ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui... Așa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se oprește în ușă și ascultă; Gheorghe o vede și face o mișcare; Dragomir, atras de mișcarea lui Gheorghe, se întoarce și o vede.) Uite-o! Uite-l! El e... Dumitru! (cătră ea.) Ieși! Ieși! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiți asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu... Să nu te văz! (pornește spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ș-o duce hotărât în față.) Ce vrei?... Ce te uiți așa la mine?... Ce gândești?... Eu l-am omorât?... Da? Spune! (o smucește.)   ANCA (hotărât): Dragomire, ești nebun. (își face cruce.)   DRAGOMIR: Nebun?... Spune... (o smucește iar.)   GHEORGHE: Dragomire!   ANCA: O!... Nebun!   DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: or crezi că l-am omorât eu...   ANCA: Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!   DRAGOMIR: Da... și atunci de ce mai trăiești cu mine... or nu crezi și atunci de ce mă chinuiești pe mine?... Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână și suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (același joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind ușa.)     SCENA III   ANCA, GHEORGHE GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!   ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.   GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)   ANCA: Tot aici ești?... Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gândurile, mă băiete, și vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Așa necăjită cum sunt, de ce nu mă lași tu necazului meu și mai mă turburi și tu?   GHEORGHE: Pentru că...   ANCA: Pentru că mă iubești... Asta o știu...   GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...   ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tânăr, mergi de-ți caută norocul aiurea... Așa cum mă iubești tu pe mine eu nu te poci iubi...   GHEORGHE: Tu nu poți iubi?   ANCA: Ba... oi fi iubit și eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îți mai spui o dată, caută-ți norocul în altă parte...   GHEORGHE: În altă parte?... Bine...   ANCA: ... De ce să-ți încurci tu o viață tânără cu pățeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ș-apoi chiar așa... cum să mă iei?   GHEORGHE: Ți-am spus...   ANCA: Să mă desparț eu acum de Dragomir?... Nu se poate.   GHEORGHE: Zici că ți-e greu să-l vezi.   ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face... eu trebuie să fac voia lui...   GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăiește cum îți vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...   ANCA (repede): Să pleci?   GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?   ANCA (tristă): Pleci!   GHEORGHE: Da... Lumea a cam simțit... eu să mă stăpânesc nu poci... și nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Ești o femeie... nu știu cum să-ți zic... Ți-e drag să trăiești cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, și mă gonești pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.   ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?   GHEORGHE: Da...   ANCA: Când?   GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.   ANCA: Rău îmi pare.   GHEORGHE: De ce?   ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...   GHEORGHE: Dacă nu mă iubești?   ANCA: Ce copil ești?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubești pe mine: nu înțelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ție de mine...   GHEORGHE: Atuncea...   ANCA: Ce?   GHEORGHE: Vino cu mine.   ANCA: Nu se poate.   GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?   ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ți pese... (plânge.)   GHEORGHE: Anco, plângi?   ANCA: Da.   GHEORGHE: Pentru ce?   ANCA: De prisos să-ți spui.   GHEORGHE: Dacă plângi...   ANCA: Să-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție... Multă putere mi-a dat prieteșugul tău și gândul că un om așa de voinic ca tine mă iubește... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ș-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?   GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.   ANCA: Nu poci acuma... nu știu... n-am ce să-ți spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubești mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino mâine dimineață aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.   GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)   ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasă; cu glasul jumătate) Gheorghe!   GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?   ANCA: Nu... (el o privește lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboară cu aerul întrebător.)   GHEORGHE: De ce?   ANCA: Nu pricepi?   GHEORGHE: Nu.   ANCA (cu multă intenție): ...Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc că și eu te iubesc?   GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?   ANCA: Adevărat... Trebuie să-ți spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură și se culcă și doarme dus de poți tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândește: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aștept!   GHEORGHE: Mă iubești?   ANCA: Da, da' să nu uiți că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coșciugul lui, eu să fiu în brațele tale... Ai priceput?...   GHEORGHE: S-aștept o viață întreagă...   ANCA (scurt): Ești un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nțelegi... Gândește-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aștept... Du-te...   GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubești?   ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în brațe cu putere, apoi îi face vânt prin fund și încuie.)     SCENA IV   ANCA (singură, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine!... (coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta ușurel de câte se laudă? Să vedem... Unde o fi câinele? La cârciuma Popii... joacă cărți și bea... Să vie iar beat, să mă înjure și să mă amenințe!... Aș vrea să știu cât o să mai ție asta!... Mult, nu crez!... (ascultă.) Haha! Vine.. el este... (își ia lucrul și stă la masă. - O bătaie în ușe. - Anca se ridică și stă un moment.) Am încuiat... (încă o bătaie. Anca merge la ușe.) Acuș-acuș! (descuie.)     SCENA V   ANCA, ION ION (foarte obosit și cam tremurând): Bună vremea, nevastă.   ANCA: Mulțumim dumitale, om bun... Ce poftești?   ION: Îmi dai de mâncare?   ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (tare.) N-avem de mâncare, omule... pleacă.   ION: Da'... mă lași să dorm?... lasă-mă să dorm...   ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (tare.) Caută-ți de drum, creștine; (cam aspru) 'aide!   ION (sfios și apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă bați... să nu dai!   ANCA: Dec! De ce să te bat?... Du-te sănătos.   ION (vrea să plece, își pierde puterile și se reazimă de ușe): Nu mai poci... (rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să mănânc, fă-ți pomană... mi-e foame. (se lasă binișor pe lavița din stânga ușii.)   ANCA: Ăi fi bolnav?   ION: Nu.   ANCA: Da' ce ai?   ION: Mi-e foame... sunt ostenit...   ANCA: Da'... de unde vii dumneata?   ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.   ANCA: Și ce vânt te-a bătut pe la noi?   ION: M-am rătăcit.   ANCA: Da-ncotro mergeai?   ION: Nu știu...   ANCA: Cum să nu știi unde mergeai?   ION (încet și confidențial): Vezi că eu... sunt nebun...   ANCA: Nebun?!   ION: Hăhă!... Da' nu m-apucă totdeauna... Și când mă chinuiește Necuratul, numa' vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul...   ANCA: Sărmane, cine știe ce păcate!...   ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (se închină.)   ANCA: Și din ce ți-a venit?   ION: Din bătaie... Și când mă speriu m-apucă, fie pe pustii locuri! Și, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije și cu scârbă și pe urmă cu spaimă... și mă arde. (arată moalele capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?   ANCA: Ce?   ION: De mâncare...   ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la tarabă, taie un codru de pâne și i-l dă.) Na, omule.   ION: Bodaproste!   ANCA: Vrei ș-un rachiu?   ION: Dacă-mi dai...   ANCA (îi dă un țoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ți vie?... E de mult?   ION: Vreo zece ani...   ANCA: Zece ani... Și cine te-a bătut?... De ce?   ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...   ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare.) Cine te-a bătut?   ION: La judecată... că nu vream să spui.   ANCA (cu nerăbdare): Ce?   ION: Că de ce l-am omorât...   ANCA: Omorât! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul ăsta? (cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...   ION (dând din cap): Ion mă cheamă.   ANCA: Și zice c-ai omorât pe...   ION: ... Pe Dumitru Cirezarul...   ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! I-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute și mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...   ION (moțăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe.) De ce urlă câinele?   ANCA: Nu urlă nici un câine.   ION: Ascultă...   ANCA (aparte): Aiurează. (tare.) Ioane, vrei să te culci?   ION: Da.   ANCA: Scoală. (îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... 'Aide p-aici. (îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)   ION: Când urlă câinele, moare cineva... (șovăie, ea îl sprijinește.)   ANCA: Încetinel...   ION: Tu știi cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se oprește, face o grimasă de durere și pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)       SCENA VI   GHEORGHE, ANCA GHEORGHE (intră repede din fund): Anco! (venind spre stânga) Anco!   ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (repede.) Ce cauți? Ce vrei? Nu ți-am spus să nu vii până nu ți-oi face semn? Ți-am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici?... Pleacă, du-te și nu mai veni până nu te chem...   GHEORGHE: Stai să-ți spui... Am venit să-ți aduc o veste bună...   ANCA: Ce veste bună?   GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii. Dragomir e tot acolo... E băut... A jucat cărți, a pierdut și-a făcut cinste la toți... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie...   ANCA: Asta ți-e vestea a bună?   GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă până-n ziuă.   ANCA: Ei! Merge la târg.   GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce.   ANCA: Ce?   GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume!   ANCA: Cum! (aparte.) Nu crez eu asta.   GHEORGHE: Anco...   ANCA: 'Aida-de! Mai sunt și eu p-aici.   GHEORGHE: Nu-ți pare bine? N-ai zis că mă iubești?   ANCA: Ei da! Ș-apoi... dacă te iubesc?   GHEORGHE: Când bărbatul își părăsește nevasta, ea are drept, după lege, să se desparță de el și să ia pe cine-i place.   ANCA (impacientată): Ce vorbești prostii. Cum o să plece Dragomir? Unde să plece?   GHEORGHE: N-a spus unde, dar își ia ziua bună de la toți... zău! Până în ziuă se pornește...   ANCA: Om vedea... (aparte.) Așa? (stă pe gânduri.)   GHEORGHE: La ce te gândești?   ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! Ești tu bărbat în toată firea, ori ești un om ușurel?... Mă poci eu încrede în tine? Faci ce ți-oi zice eu?   GHEORGHE: Fac.   ANCA: Dar dacă nu faci?   GHEORGHE: Spune ce, să fac!   ANCA: Bine... Să vedem ce-ți poate dragostea: du-te și orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mișca. (Gheorghe face o mișcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (îl împinge spre fund.)   GHEORGHE: Anco!   ANCA: Du-te.   GHEORGHE: Mă iubești?   ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te. (îl împinge afară.) Să nu te întâlnești cu el... ia seama. (închide.)     SCENA VII   ANCA (singură, coboară la ușa din stânga și ascultă; o deschide binișor și se uită înăuntru; trece apoi și șade la masă): Vrea să plece... Ce să fac?... Să mă duc și să strig în gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor și să scap pe nevinovat... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?... Ia stai... Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sân... anul ăsta o să umble fugar, și peste un an își poate spune singur fapta, și... s-a isprăvit... Să rămâie nepedepsit... Așa e legea, bine; dar eu poci să-l las așa?... Nu... nu se poate. (pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o dată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viață plătește... Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins până la urmă și întors acolo de unde a fugit... (pauză.) Și dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Să-și târască viața pribeag și chinuit, fără adăpost, fără o zdreanță pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare îmbrăcat, hrănit și îngrijit la vreme și adăpostit?... Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie?... Lumina soarelui fără lumina minții... O să-i ție lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine.... o să degere, or o să se coacă toată ziuca, nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, și seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Așa-așa... locul lui e la ocnă... Dumnezeu, cine știe pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost și bun și i-a luat mintea cu care să-și judece ticăloșia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna! (stă pe gânduri.)     SCENA VIII   ANCA, DRAGOMIR   DRAGOMIR (intră și se oprește în prag, e palid și cam amețit): Anco!... Anco!   ANCA (tresărind): Ai venit? (se scoală.)   DRAGOMIR: Da... îți pare rău? Dacă îți pare rău... mă duc iar... (șovăie.)   ANCA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar beat.   DRAGOMIR: Asta așa e... sunt... ce e drept sunt cam beat... Am băut... dar de necaz am băut. (oftează.) Da, să știi tu... numai de necazul tău!   ANCA: De ce ai băut nu știu, știu că ești beat... culcă-te.   DRAGOMIR: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine...   ANCA: Las' că mai vorbim mâine dimineață, acuma nu poți vorbi...   DRAGOMIR: Ba poci... Dă-mi să beau.   ANCA: Tot mai vrei?   DRAGOMIR: Tot mai vreau... Adu vin și să stai aici, că am să vorbesc cu tine. (el stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.)   ANCA: Na... să-ți treacă necazul.   DRAGOMIR (ridică la gură cana și se oprește): Tu! (rânjește la ea) tu, n-auzi?... De ce vrei tu să mă otrăvești pe mine?   ANCA: Ești nebun, vai de capul tău! Da' de ce să te otrăvesc?   DRAGOMIR: Ca să scapi de mine, știu eu!... Și să trăiești cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul... Am cam mirosit eu ceva... (rânjind.) Vai de voi!... Vă pui capul la amândoi! (aduce cana la gură și iar se oprește.)   ANCA: Vorbești aiurea...   DRAGOMIR: Să mă otrăvești, 'ai? (îi dă cana și aspru.) Na ici! Bea tu întâi... să te văz eu că bei.   ANCA (ia cana, bea și i-o dă înapoi): Na.   DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândești tu de mine?   ANCA (luându-și lucrul): Bine gândesc.   DRAGOMIR: Bine?... Bine să fie... Las-o încurcată... (pauză.)   ANCA: Aba, Dragomire, când pleci tu?   DRAGOMIR: Unde să plec?   ANCA: În lume... știu eu unde? Am auzit că vrei să mă lași și să te duci încotro ăi vedea cu ochii...   DRAGOMIR: Cine ți-a spus?   ANCA: Ce-ți pasă... De ce, Dragomire?...   DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubești... tu nu-mi ești nevastă, îmi ești vrăjmaș... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine...   ANCA: Eu? Aș vrea să știu și eu cum.   DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoșteam pe tine, eu era să fiu altfel de om... (bea și oftează.) Hehe! Ce om era să fiu eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată!   ANCA: Și vrei să mă lași?   DRAGOMIR: Da, numai câtăva vreme... să vezi cum îți este și fără mine... (bea.) Ascultă ici la mine... unde ți-e gândul?... Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mâine dimineață... Tu... fii cuminte... stai acasă și m-așteaptă. Să nu dea dracul!... Că te tai!...   ANCA: O să zăbovești mult?   DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu știu...   ANCA: Dar ai să vii înapoi?   DRAGOMIR: Firește că viu... Tu ai să iei cu înscris de la Popa, -să-mi aduci aminte să-ți dau înscrisul - cinci sute de lei... Hanul poți să-l dai cu chirire; tot Popa vrea să-l ia... Șița de sub șură poți s-o vinzi... Scândurile de la deal o să le aducă peste câteva zile... mai ai să mai plătești vreo treizeci și cinci de lei... să le vinzi; poți apuca pe ele până la o sută de lei.   ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu din cap): Aoleu, Dragomire!   DRAGOMIR: Ce?   ANCA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ți faci adiata? (se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum se poate una ca asta! Să-ți lași tu casa ta și să fugi așa în lume... De ce? Ai scăpătat și mergi să slugărești unde nu te cunoaște nimeni?   DRAGOMIR: Aș!   ANCA: Ori te-a ars focul și mergi să cauți adăpost în altă parte?   DRAGOMIR: Nu!   ANCA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea și ți-e teamă de răspundere, de pleci așa în străinătăți de la tine și de la ai tăi...   DRAGOMIR: Dec!   ANCA: Că cine fuge așa? Cine își părăsește așa casa și locul, tam-nisam și-și ia lumea în cap?... Doar oamenii deznădăjduiți, or făcătorii de rele, or... nebunii.   DRAGOMIR (bea și rânjește): Nebunii...   ANCA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu știi și Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun!   DRAGOMIR (același joc): Mai știi? Oi fi...   ANCA: De asta să nu râzi... ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita... (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât și sai din somn mereu... Ți-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeți!... Acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană și să țiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mișcare) -ba că ți-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit așa om de omenie! - Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu bărbatul meu să nu mă lași o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintâi... De la o vreme încoace, alta ș-alta: dacă pomenesc cât de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă ce-ai făcut adineaori?   DRAGOMIR: Când adineaori?   ANCA: Adineaori, când citea Gheorghe.   DRAGOMIR: Ei?   ANCA: Vorbeștii niște vorbe... de nu te-ar cunoaște omul ar crede...   DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?   ANCA: Ce nu se cade să vorbești... Încai la băutură, calea-valea... e omul cu mintea împăienjenită... Dar erai treaz...   DRAGOMIR: Ei! Ce-am vorbit?   ANCA: Mi-ai zis să-ți spui ce crez eu de tine, că tu ai omorât pe Dumitru... și Gheorghe era de față...   DRAGOMIR: Și tu ce-ai răspuns?   ANCA: Ți-am răspuns ca totdeauna... că ești nebun.   DRAGOMIR (încruntat): Nebun!...   ANCA: Uite, vezi... am luat seama că nu-ți place de loc s-auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c-o fi vreun păcat... Să te spovedești... să te grijești...   DRAGOMIR: Ce, am să mor?   ANCA: Nu se spovedește omul numai când are să moară...   DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altă dată, n-am vreme acuma.   ANCA: Când?   DRAGOMIR: Când m-oi întoarce...   ANCA: Dacă t-ei mai întoarce...   DRAGOMIR: Ei, așa! Dacă m-oi mai întoarce... (se ridică amețit) m-oi spovedi... Ei, ș-apoi ce? Așa e viața omului! Pe toți dracul îi încalecă... toți o să moară, toți! Și eu o să mor... și tu o să mori, și Gheorghe și toți... pe rând, pe rând, ca la moară. (se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu ești ispita... Anco! Anco! (îi face șovăind semn să vie după el.) 'Aide!... 'Aide, tu, n-auzi?... Mâini dimineață plec... Tu! De ce nu mă iubești tu pe mine? (o apucă.)   ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă...   DRAGOMIR: Nu te las... (o ține cu d-a sila.)   ANCA (fixându-l): Aba, Dragomire, ții tu minte alaltăieri la pomană - că uitai să te întreb - când a venit rezervistul ăla, de ce ai fugit?   DRAGOMIR (o lasă și o împinge ușor încolo): Care rezervist?   ANCA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru...   DRAGOMIR: Tu știi care e ăla. (se întoarce spre masă.)   ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineață?   DRAGOMIR (posomorât): Da... plec...   ANCA: Atunci, culcă-te... ai și băut... e aproape de miezul nopții...   DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (pleacă spre ușa odăii lui, la stânga, planul al doilea.) Sunt beat...   ANCA: Crez... (urmându-l încet.) Du-te de te odihnește... (subliniind) și...   DRAGOMIR (din pragul ușii): Și... ce?   ANCA: Închină-te... să nu mai visezi urât.   DRAGOMIR: Bine! (iese în stânga. Anca se uită din ușe în odaie.)   ANCA: Așa... Dormi acuma. (închide ușa și ascultă, trece apoi și ascultă la ușa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, Dragomire, că se apropie ceasul!   (Cortina)   ACTUL II SCENA I   ANCA (singură la masă) Să chem pe Gheorghe și să-l pui să-i sfărâme capul... să stau să mă spovedesc lui Gheorghe cu de-amănuntul... Am eu vreme de asta acuma?... Poci să-i arăt lui așa de scurt și în pripă cum s-a strecurat și s-a înșirat îndelung, încet-încet, bănuială cu bănuială în sufletul meu, până să se înrădăcineze credința asta... că Dragomir e vinovat?... Să-mi pierz noapte cu vorbe... Dar Gheorghe poate să nu vrea, or să nu fie în stare să facă așa faptă... Cum e băiatul ușurel, m-oi căi că i-oi fi spus... (pauză.) Nu... N-am nevoie de ajutor... Să mă gândesc mai bine... Cine n-o să crează că tot nebunul fugit de la ocnă a omorât și pe Dragomir?... (pauză.) Da' de ce să-mi fac păcat și să mai străgănesc pe nevinovat?... Aseară, la cârciumă, Dragomir le-a spus la toți că pleacă-n lume. Am destul răgaz până la ziuă să-l târăsc și să-l arunc în puț; a plecat, s-a dus... nu mai vine azi, nu mai vine mâine, o lună, un an, nu mai vine de loc... M-a părăsit!... (pauză.) S-a hotărât... (se scoală, merge la tarabă și ia o bardă, apoi coboară încet.) Adică să fie greu lucru?... Doarme beat. Un uriaș doarme... doarme și cugetul lui și puterea lui și voia lui; viața lui arde încet și domol, cum arde lumânarea fără să vrea să arză... O femeie slabă, un copil fraged, hotărâre numai să aibă, poate să sufle o dată... ș-o stinge... (se joacă cu barda, cioplind binișor pe muchia mesii; în stânga s-aud gemetele nebunului; ea se trezește din gânduri și ascultă.) Nebunul... S-a deșteptat... o să-l deștepte și pe el... Ce să fac? Să-l trăsnesc în somn!... Să moară fără să știe că moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-și aducă aminte de Dumitru... Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte! Nu, nu vreau în somn: atunci ar fi parcă ar dormi mereu... Da... să-l deștept întâi: să știe că-i vine moartea, de la cine și de ce... (pune barda pe tarabă și pornește spre ușa lui Dragomir, face câțiva pași și se oprește; ușa de la Dragomir se deschide, el apare foarte turburat.)     SCENA II   ANCA, DRAGOMIR DRAGOMIR (speriat): Anco!   ANCA (aparte): El!   DRAGOMIR: Anco, am visat urât... mă doare mâna!   ANCA: Aiurezi... te doare mâna din vis...   DRAGOMIR: Mă înjunghie unde am semnul de mușcătură.   ANCA: Șezi jos... tremuri. (el șade.) De unde ai tu mușcătura aia la mână, Dragomire?   DRAGOMIR: De mult.   ANCA: Bine, de mult; dar de unde?... N-auzi?   DRAGOMIR: M-a bătut când eram copil și m-a mușcat unul pe care îl trântisem...   ANCA: De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz că tu nu ești în toate ale tale... Tu ai un ghimpe în cugetul tău... Destăinuiește-te mie.   DRAGOMIR: Ție?   ANCA: Da, mie (Dragomir mișcă din cap negativ) spune și te ușurează; dacă ai duce-o mult așa, o să înnebunești...   DRAGOMIR: Să înnebunesc!   ANCA: Da... Ce ai visat?   DRAGOMIR: Un cap de mort... cu dinții mari... vrea să mă mușce... mă doare...   ANCA: Te doare că nu vrei să spui, te doare că nu te hotărăști să spargi buba și s-arunci răutatea afară... (pauză - se apropie binișor de el și-l apucă pe după gât.) Ia ascultă, Dragomire... adică ce ar fi, cum stăm noi aici amândoi, să te pomenești cu Dumitru (el face o mișcare) că intră binișor pe ușe... uite pe colo... (arată în fund) să-l vezi că vine, cum era el înalt și voinic, și se așează frumos colea la masă în fața ta: "Ei, bună seara, frate Dragomire... Ce mai faci? Mai îți aduci tu aminte de mine?..." (Dragomir se zgârcește pe scaun și s-apucă de masă; ea îi ia repede capul în mâini și cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila spre fund.) Ia uite colo... colo... Iacătă-l... iacătă-l!... Vino, vino, Dumitre!... (vrea să-l întoarcă cu toată puterea.) Ci uite-te!...   DRAGOMIR (smucindu-se): Lasă-mă!... (se scoală; s-aude țipând nebunul; Dragomir se întoarce spre stânga; alt țipet.)   ANCA: Ascultă... (Dragomir își întoarce privirile de la stânga, ea se repede aproape de el și, jucând spaima, șoptit.) Dragomire! (îl smucește și-l întoarce în loc cu fața spre stânga; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt înecat și rămâne încremenit.) Uite-l... Știi cine e? E nebunul care a scăpat de la ocnă...   DRAGOMIR: Ion! (cade zdrobit pe scaun.)   ANCA: El!       SCENA III   DRAGOMIR, ANCA, ION ION (coboară tremurând): Mi-e foame... Îmi dai să mănânc?   ANCA (lui Dragomir încet): Trebuie să-l oprim aici până mâine... (merge la tarabă, ia pâine, o cană de rachiu și țoiuri și le aduce pe masă.) Șezi colea, Ioane...   ION: Șez. (șade sfios în fața lui Dragomir, care se dă înapoi cu scaunul.)   ANCA (dându-i să bea): Cum e la ocnă, Ioane?   ION: Bodaproste... e bine. (la întrebările ei, Ion răspunde lui Dragomir.)   ANCA: Și cum ai fugit de acolo?   ION (ca iluminat): Vezi că s-a pogorât Maica Domnului la mine și zice: pe cum că, Ioane, când ăi ajunge la fântână sub deal, o să-ți iasă înainte cine să te aducă la mine, și să vii negreșit... să vii, că eu te scap de toți dușmanii tăi, și o să-ți fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele: relele să nu mai poată trece la tine, și nici tu să nu mai pot trece la ele... (simplu.) Așa...   ANCA: Ei?...   ION: Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal și am pus donițele jos... Ei! Era frumos și cald... și era pădurea singură... doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă... Numa', dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o veveriță, - vezi, o trimisese Maica Domnului! - Sta în fața mea în două labe și se uita la mine drept cu ochii ei mititei și galbeni. Eu am dat s-o prinz, când colo ea... țușt! A sărit p-o cracă subțire de alun: acu se încovoia craca și s-apleca cu ea până la pământ, acu se ridica, acu se ridica, acu se apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în două labe, se uita la mine... Îi sclipea ochii, vere, de parcă era două schintei și mă chema iac-așa... (face gestul.) Am umblat o zi întreagă: la urmă a pierit și am rămas rătăcit... Da' acuma o să mă duc înapoi acasă.   ANCA: Unde acasă?   ION: La ocnă.   DRAGOMIR: Ai scăpat și vrei să te duci singur înapoi?   ANCA: Da' de ce te-a închis pe tine, Ioane?   ION: Pentru că am omorât pe Dumitru.   DRAGOMIR: Da' tu l-ai omorât?   ION: Eu.   ANCA: Ba nu tu.   ION: Ba eu... Luleaua și tutunul și amnarul lui era la mine.   DRAGOMIR: Ei, ș-apoi? Dacă s-o găsi luleaua și tutunul și amnarul tău la mine, se cheamă că te-am omorât, 'ai?   ION (neînțelegând bine): E!...   ANCA: Ascultă-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis.   ION (dă din cap): Hăhă!   DRAGOMIR: Și o să scapi curând de acolo... Peste un an... (se oprește privind bănuitor la Anca; ea face o mișcare de inteligență, trece la tarabă, d-acolo în celar și ascultă prin ușe, pe care a lăsat-o crăpată.)   ION: Mai am unsprece ani.   DRAGOMIR: Ba unul.   ION: Ba unsprece...   DRAGOMIR (impacientat s-apropie de Ion și confidențial, după ce a aruncat o căutătură de jur împrejur): Dacă mâine, poimâine, o ieși un om ș-o zice: dați-i drumul lui Ion, că nu este el vinovat, e altcineva...   ION: Altcineva... Ei! Așa a făcut unul de la noi de la ocnă... om milos, vere, Dumnezeu să-l miluiască...   DRAGOMIR (urmându-și jocul): Lasă-mă să-ți spui... E altcineva: Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua și tutunul; dar când i le-a luat, Dumitru era mort...   ION: Ba nu...   DRAGOMIR: Ba era mort... cu fața la pământ...   ION: Ba nu, era trântit pe spate (Anca mișcare) și a deschis ochii la mine...   DRAGOMIR: Ce!   ANCA (coboară repede la masă): Ș-apoi?   ION: Apoi l-a podidit sângele pe nas și pe gură ș-a murit... (mănâncă. Anca își șterge ochii și se uită la Dragomir.)   DRAGOMIR (răstit la ea): Ce te uiți la mine așa? (ea apleacă privirile; el mai aspru.) Uite-te la mine! (bate cu pumnul în masă; Ion tresare; foarte animat, cătră Ion.) Când l-ai găsit în pădure?   ION (se scoală speriat și începe să tremure): Spui, să nu mă lovești, să nu mă bați!...   DRAGOMIR: Cine te bate?... șezi jos... (Ion șade înfricoșat.) Pentru ce să te bat?   ION: Pentru că am omorât pe Dumitru...   ANCA (coborând): Creștinul lui Dumnezeu, înțelege că nu tu.   ION (cătră Dragomir): Nu eu... da' cine? (Dragomir țâfnește.)   ANCA: Spune cine, Dragomire.   DRAGOMIR (fierbând): Nu te-amesteca tu în vorbă!... Lasă-ne-n pace!... Nu știu... (bea cu sete.)   ANCA (foarte simplu): Vrei să-ți spui eu, Ioane?... Uite cine. (arată pe Dragomir; acesta face o mișcare violentă.) Uite, Ioane, vezi tu? Ăsta a omorât pe Dumitru. (lui Dragomir.) Zi tu că nu-i așa!... (Ion se scoală, începe să râză pe-nfundate și să ochească pe Dragomir.)   DRAGOMIR (bea până-n fund, trântește pe masă cana, care se face țăndări, și se scoală): Sunt prost eu că stau la vorbă cu doi nebuni!   ANCA: Doi nebuni!   DRAGOMIR (amenințător): Tu, femeie!... (încruntat, pornește spre ea, care s-a retras la tarabă.)   ION (dă un răcnet și se năpustește asupra lui Dragomir tăindu-i drumul; îl apucă de gât și-l învârtește în loc): Stai aci!... De ce l-ai ucis, mă, pe creștin? (Anca din fund urmărește cu tot interesul jocul lor.)   DRAGOMIR (luptând, înecat): Lasă-mă, nebunule!   ION (crescendo): Atunci, dacă l-ai omorât tu, pe mine de ce m-a închis, mă?... De ce m-a chinuit? De ce m-a lovit în cap? De ce? (îl zguduie și-l împinge departe în față lângă masă; Dragomir palid cade gâfâind pe un scaun...) Dacă tu ești vinovat (obidindu-se treptat și arătându-și moalele capului) De ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? (se vaită.) Mă doare!... Mă doare!...   DRAGOMIR (se ridică pe furiș de pe scaun și face un pas): Cum să scap?   ION (oprindu-se din plâns și repezindu-se): Stai aci! (îl apucă de gât.)   DRAGOMIR: Anco, mi-a stins puterile!   ION (crescendo): Tu... ești dracul!... Dacă tu ești dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?... Or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nu te întorci în fundul iadului?... De ce? (îl pune în genunchi.)   DRAGOMIR: M-a răpus!   ION: De ce să mă chinuiești tu pe mine? (îl lasă un moment și-l privește rânjind sălbatic.) Măi!... este la noi o ocnă părăsită... În fund e o baltă neagră... Dacă arunci o piatră-n fund, numa', de departe, din inima pământului, începe să aue, și aue tot mereu, și tocm-a doua zi tace, când zice Maica Domnului: destul!... Acolo trebuie să vii tu cu mine... să te iau de gât (îl înhață) să te ridic și să te arunc în fundul bălții... așa!... Haide. (urlând.) Haide!... (îl târăște; Dragomir se zbate.)   ANCA (aparte): Îl omoară... nu trebuie!... (pune mâna pe bardă.)   DRAGOMIR: Săi, Anco!   ION (îl târăște): haide! Nu urla, câine!   ANCA (alergând în fața lui Ion, cu barda ridicată): Nebunule! Îți crăp capul!   ION (tresare, lasă pe Dragomir și se dă la o parte sfios): Nu el?... N-ai zis tu?... Tu ai zis. (se retrage spre fund.)   ANCA (ajutând pe Dragomir să se ridice): Scoală!...   ION (depărtându-se): Atunci, mă duc. (iese repede în fund.)   ANCA (după ce a ridicat pe Dragomir, care se așază obosit la masă și uitându-se în toate părțile): Dragomire, s-a dus!   DRAGOMIR: S-a dus?   ANCA: Se duce-n sat... Trebuie să-l întoarcem înapoi și să-l ținem aci până vedem ce e de făcut... 'Aide după el!   DRAGOMIR: Nu merg...   ANCA: Fuge! N-o să-l mai ajungem...   DRAGOMIR: Du-te tu.   ANCA (suie și privind către el, aparte): Așteaptă tu! D-abia a-nceput!... (iese în fugă prin fund.)     SCENA IV   DRAGOMIR singur, apoi ION DRAGOMIR: N-o să-l mai poată ajunge... și chiar să-l ajungă, ce folos! Parc-o să aibă ea destul putere să se lupte cu nebunul... A putut femeia să mă vânză... acu ar vrea să mă scape, dar n-o să poată... Ion o să spuie... Încă un an... Pentru un an, să pierz viața întreagă!... Pentru un an! A! Când n-are omul noroc! (își apucă cu mâinile capul. - Ion a apărut la vorbele din urmă, coboară și pune mâna pe umărul lui Dragomir; acesta se scoală și rămâne ca trăsnit.) Anco!   ION: A trecut pe lângă mine acuma... eram pe laviță; s-a dus încolo la vale... Mi-e foame, dă-mi să mănânc. (șade.) Șezi și tu. (bea.) Bea și tu. (Dragomir se supune; - după o pauză lungă.) E unul la noi la ocnă... Ce om bun, vere! Cum mă miluiește el pe mine: mănâncă numai câte o fărimiță și tainul lui mi-l dă mie! Ăla a fost ucis pe tată-său, și-l băgase pe frate-său la ocnă... Pe urmă, vezi ce l-a învățat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica, lui neica să-i dați drumul, că nu e vinovat... (simplu.) Iac-așa.   DRAGOMIR (din ce în ce mai mișcat): Și...   ION: Și i-a dat drumul lui frățini-său și l-a închis pe el.   DRAGOMIR: Pe el...   ION: D-apăi!... Într-un târziu după aia, a aflat el că frățini-său umblă să moară, și s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă cu soldați numai pentru trei zile, că zice că: ce-am avut eu cu taica aia a fost altă socoteală; dar nu voi să plece alde neica până nu m-o ierta...   DRAGOMIR: Și l-a iertat?   ION: Da' de unde!...   DRAGOMIR: Nu l-a iertat?   ION: Nu, n-a vrut să-l lase de la ocnă să meargă...   DRAGOMIR: Și frate-său a murit așa?   ION (dă din cap că da, bea, apoi se uită lung la Dragomir): Mă Dragomire, tu ești sănătos și cu mintea întreagă și o să trăiești bine... și eu... (zâmbind trist) o să mor așa... necăjit, bătut și nebun! (se ridică.)   DRAGOMIR (foarte pătruns): Ioane!...   ION: Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui pe cum că Ion nu-i vinovat... Pe Ion l-ați bătut în cap degeaba... Luați-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsați-l săracul! (cu obidă adâncă) și Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului Buna pentru păcatele tale... Vezi!... Vezi. (plânge liniștit.)   DRAGOMIR (plânge înfundat): Ioane, eu caut să te scap pe tine... Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la ocnă...   ION: Da' unde o să mă duc eu?   DRAGOMIR (iute): Tu o să stai aci cu noi. (Anca intră prin fund și se oprește în ușe să asculte.) Or nu; mai bine să plecăm... Vino cu mine... scăpăm amândoi. Îți cumpăr haine nouă, pălărie, cizme nouă... De mâncare, de băutură... tot... îți dau eu ce-ți trebuie. (Anca se retrage afară în închide ușa; Dragomir pleacă amețit spre dreapta și se întoarce înapoi.) Or nu... vino și tu cu mine...   ION: Unde?   DRAGOMIR: Colea în beci... să scoatem banii (ia lampa) și să plecăm... 'Aide... (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre chepengul beciului; Ion îl urmează. Dragomir deschide și pornește să scoboare. Ion se retrage.) 'Aide!   ION (retrăgându-se cu frică): Nu, nu intru...   DRAGOMIR: Da' să nu pleci!   ION: Nu.   DRAGOMIR: Or nu... stăi (iese din beci, aleargă la ușa din fund, o încuie și ia cheia; o pune în buzunar și coboară iar în beci.) Viu acuș...   ION (trece la masă și bea, fredonează un cântec haiducesc, apoi se oprește ascultând): A început iar... Când urlă câinele, moare cineva...   DRAGOMIR (iese din beci cu lampa și cu o ulcică în mână; închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma din sân și toarnă în ea banii din ulcică; înnoadă basmaua și o pune în sân): Gata, Ioane!   ION (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu pripit, se repede în stânga și vine îndată cu o zeghe, pe care o aruncă pe umerii lui Ion, și cu două pălării, una i-o pune lui Ion și alta o pune el pe cap.)   DRAGOMIR: Acu plecăm... Tu să nu vorbești nimic pe drum... să mă lași pe mine. 'Aide...   ION: 'Aide! (alt fior. Pornesc amândoi... Ușa e încuiată.)   DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafară! (stă un moment, caută cu gândul și aducându-și aminte.) A! (se caută în buzunare... găsește cheia și deschide. Anca le vine în față; ei se dau înapoi; ea intră și închide ușa.)     SCENA V   DRAGOMIR, ION, ANCA ANCA: Da' încotro, Dragomire?... Încotro, neică Ioane?   DRAGOMIR: Ascultă, Anco...   ANCA (coborând cu Dragomir): Nu mai spune, că știu; eram la ușe. (Ion se-nvelește în zeghe, se trântește pe o laviță și se culcă.) Vezi, Dragomire, când zic eu că tu ești mai nebun decât... (arată cu ochii pe Ion.) Să fugi în lume cu el!... Pe unde o să umble? Pân pustii? O să vă întâlniți cu oameni... O să-l cunoască cineva... E scăpat de la ocnă... Și chiar să nu-l cunoască nimeni, poți tu să-i stăpânești mintea? Da' când l-o apuca iar turba ca adineaori?   DRAGOMIR (demoralizat): Atunci?...   ANCA: Ce copil o să auză asta și n-o să priceapă ce legătură e între oamenii ăștia doi, de pribegesc în lume, fără să poată spune de unde vin, fără să știe unde se duc?   DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce să fac?   ANCA: Să rămâi aici și să-l ținem și pe el până ne-om gândi la altceva mai cuminte.   DRAGOMIR: Dacă n-o vrea... dacă nu-l putem ține... (Ion geme și se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie și se îndeasă spre Anca.)   ANCA: Trebuie să putem... Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă. (merge la Ion, care se muncește rău în somn și zguduindu-l forte brusc.) Ioane! Ioane!   ION (sare din somn; e cu totul apucat): Da! Eu sunt vinovat... Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviți... Bateți-l!... Dați-i la cap!... Se preface că e nebun... (înduioșat către Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi dă la cap lui Ion! (țipând de groază.) A!... Nu!... Nu!... Nu dați! (în culmea spaimii.) O să-i spargă oasele, îi turtește țeasta capului... O să-l omoare!... (își acopere ochii.)   ANCA: Ioane!   ION (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? (dă cu piciorul ca cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-l ia de aici... e plin de sânge... (mai dă o dată.) Nu mai mișcă... (iar.) A murit... (pornește spre fund.)   DRAGOMIR: Pleacă! (amândoi se reped după el și vor să-l apuce.)   ION (țipând): Nu puneți mâna!... Să nu dați... Ion a murit! (se smucește și le scapă; se repede la tarabă, ia un cuțit mare și ridicându-l în sus măreț.) Nu puneți mâna!... Ion merge la Maica Domnului. (se precipită în odaia din stânga.)   ANCA: După el!   DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul!   ANCA: Nu e nimic!... După el, să-l liniștim! Dacă răcnește așa, aude cineva de pe drum. (vrea să meargă spre stânga; Ion, cu figura radioasă, reapare ținând în sus cuțitul plin de sânge; face doi pași și se prăbușește; amândoi se reped la el și-l ridică.)   DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (îl așează pe o laviță lângă masă.)   ANCA: Înjunghiat aici!... În casa noastră! (stă pe gânduri; pe chipul ei strălucește o inspirație.)   DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, Ioane?   ION (deschizând ochii): Dă-mi apă... mi-e sete!   ANCA (cu o bărdacă de apă): Ține, Ioane.   ION (bea): Bodaproste... Maica Domnului mi-a zis: scoate-ți măruntaiele când intră Necuratul, și aruncă-le câinelui...   ANCA: Ascultă, Dragomire.   ION: ... Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele... ș-o să dormi... o să dormi... Dă-mi apă... mă arde... (Anca îi dă.)   DRAGOMIR: Ioane!   ION (dând cu mâna într-o parte bărdaca): Scoate-mi măruntaiele și dă-le câinelui să nu mai urle!... Caută-mă la picior, din jos de genunchi... am un chimir... Să te duci la ocnă și să-l dai de la mine ăluia de a omorât pe tată-său...   ANCA (scoate chimirul și-l bagă în buzunarul lui Dragomir): Ține... (aparte.) Nu moare odată... o să ne apuce ziua.   ION (iluminat): Uite veverița!... colo sus... pe cracă!... Uite-o (vrea să se închine și-i cade mâna; - în extazul suprem.) Maica Domnului!... Tu ești?... Tu mă chemi?... Stai, că viu... iacătă-mă, viu!... (expiră.)   ANCA (închinându-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit!... Dumnezeu să te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea, schimbând tonul d-odată.) Acu-i acu, Dragomire... acu ce ne facem?...   DRAGOMIR: Să dăm de știre...   ANCA: Vrei să intri, or să mă bagi pe mine în fundul ocnii! Să zică că l-am omorât noi!... Nu. Până acuma nu știe nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puțul ăl părăsit. Mâine om astupa, puțul și atât... 'Aide! Nu e vreme de pierdut! Se luminează de ziuă; rămânem cu mortu-n casă până mâine noaptea... A! Să sting lumina... trece cineva pe drum și ne vede ieșind așa... (stinge lampa.) Pune mâna... (Amândoi iau pe Ion și pornesc spre fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică... Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îți trage clopotele ca la toți creștinii!... La alții nici măcar atâta!... (Ies prin fund... Pauză - în timp ce clopotele urmează. Amândoi reintră. Anca aprinde lampa ș-o aduce pe masă. Dragomir foarte deprimat șade; cămașa îi e mânjită puțin de sânge.)       SCENA VI   ANCA, DRAGOMIR ANCA: Acu, ce stai? Trebuie să te gătești de plecare.   DRAGOMIR: De plecare...   ANCA: Firește.   DRAGOMIR: De ce să mai plec?   ANCA: Ca să scapi și tu și să mă scapi și pe mine. Dacă se află, și ești tot aici, și eu am tăcut, se cheamă că amândoi l-am omorât... Eu... sunt nevinovată și nu vreau să cază vina pe mine. Dacă vrei să stai, eu caută să mă duc în sat și să spui tot, tot, tot... Dacă pleci, mă fac că găsesc pe Ion în puț și dau de știre... N-ai grije; îți las eu vreme destul s-ajungi departe... Tu ești fugarul, tu vinovatul... ș-am scăpat amândoi...   DRAGOMIR: Vino și tu.   ANCA: Dacă fug și eu, cade vina pe mine; nu poci asta... (suie; după o pauză mare, coborând la el cu brațele încrucișate.) Nu ți-e rușine! Nu ți-a fost milă și păcat de Dumnezeu!... Creștin ești tu?... Om ești tu? Vine un biet păcătos în casa ta, îți cere o bucățică de pâine la masa ta, e obosit și te roagă de adăpost sub acoperemântul tău, îți spune taina lui, și tu, fiară fără de lege, pui mâna pe cuțit și spinteci omul! (Dragomir face niște ochi foarte mirați.) Cu ce-ți greșise bietul nebun?... Ce piedică ți-era el în lumea asta largă, unde e loc pentru toți? (cu toată energia.) De ce ai omorât pe Ion?   DRAGOMIR: Eu... pe Ion!...   ANCA: Pe Ion.   DRAGOMIR: Eu... am omorât... pe Ion! (râde febril.)   ANCA: Râzi? Nu tu, da' cine? (el se uită la ea lung; ea îi înfruntă căutătura; merge la el și-l apucă de pieptul cămășii.) Asta ce e? Sângele ăsta al cui e? Nu-i sângele lui Ion?...   DRAGOMIR (își încheie repede minteanul la piept): Fugi d-aici!   ANCA: Nu te-ncheia, Dragomire; pe cămașe e puțin; în odaie dincolo e mult; uite, ici e plin... Du-te în curte, e stropit peste tot; mergi de scoate o găleată din puț, să vezi apa roșie... Tu, ucigașule, tu! O să te gunoiești de viu între pereții de sare umezi până o socoti Dumnezeu c-a venit ceasul să te cheme ca să te judece el mai bine...   DRAGOMIR: Pentru ce?   ANCA: Pentru că ai ridicat viața altuia...   DRAGOMIR: A cui?   ANCA: A lui Ion.   DRAGOMIR (stă un moment și se șterge la ochi): Femeie! Dacă te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune?...   ANCA: Ce-am văzut.   DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce?   ANCA (simplu): Că Dragomir a răpus pe Ion nu știu de ce!...   DRAGOMIR: Tu?   ANCA (ia lampa și o pune la oblon; apoi coboară): Măcar că tu ai fost rău cu mine, mie tot mi-e milă de tine, Dragomire; am să-ți dau o povață... Dacă s-o întâmpla și n-ăi avea noroc să scapi până la urmă; dacă or pune mâna pe tine, nu fi prost și te-apuca să tăgăduiești cum faci cu mine, că acolo nu te joci ca aicea: te-or pune la chinuri, vai de viața ta!... O să-ți rupă carnea, să-ți smulgă dinții și unghiile, să-ți descheie țeasta capului... Ascultă-mă pe mine, eu îți vorbesc de binele tău. (se uită cu neastâmpăr în fund.)   DRAGOMIR: Care va să zică...   ANCA: Faci ce-ți spui eu: mărturisești c-ai ucis pe Ion și te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri.   DRAGOMIR (revoltat, bătând cu pumnul în masă): Da' dacă nu l-am ucis eu?   ANCA: Asta e! Începem iar; ba nu, ba da, ba da, ba nu.   DRAGOMIR (fierbând): Lasă-mă! (își vâră capu-n mâini, astupându-și urechile.)     SCENA VII   ACEIAȘI - GHEORGHE GHEORGHE (intră repede, vede pe Dragomir și vrea să se retragă): Dragomir!   ANCA (suind la Gheorghe; foarte repede și șoptit): Mergi în sat, ia pe primar și oricâți oameni găsești, spune că te-am trimes eu pentru un omor... și vino cu ei...   GHEORGHE: Ce e?   ANCA: Mergi, îți spui... o să vezi... Vino iute! (îl mână afară.)   SCENA VIII   ANCA, DRAGOMIR ANCA: (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe un scaun cu capul în mâini)   Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul!   DRAGOMIR (se scoală): Ceasul!   ANCA: Ceasul socotelii. Stăi drept... adună-ți mințile câte le mai ai și răspunde la ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai omorât?   DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi): Nu! Nu l-am omorât eu!... N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu?   ANCA: Nu pe Ion... pe Ion lasă-l... De altcineva îți vorbesc eu acuma...   DRAGOMIR (pălind, încet): De cine?...   ANCA: Știi de cine, nu te mai preface... Tu vrei să pleci, tu caută să pleci. (el face trist din cap că da; ea, aspru.) Ei!... Nu faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume... (privindu-l cu toată puterea.) Zi-i odată pe nume!   DRAGOMIR (încet de tot): Du...mi...tru!   ANCA (răsuflând din adânc): Ai văzut? Așa! Du-mi-tru! (șade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis...   DRAGOMIR: Pentru tine...   ANCA: Pentru mine...   DRAGOMIR: Ca să te iau eu...   ANCA: Cum l-ai ucis? Spune. (își pune coatele pe masă și bărbia în palma și ascultă nemișcată; el stă drept, se încheie cu îngrijire în mintean și povestește simplu.)   DRAGOMIR: Mă tot goneai... Odată, când ai ieșit de la biserică la Vinerea Marea, seara - ți-aduci aminte - m-am dat pe lângă tine și ți-am zis încet: "Anco! De ce n-ai vrut să mă iei pe mine? Eu tot te iubesc... Lasă-l pe Dumitru și vino!..." Ți-aduci aminte?   ANCA: Da, mi-aduc.   DRAGOMIR: Tu mi-ai răspuns: "Am bărbat, lasă-mă-n pace!..."   ANCA: Și tu?   DRAGOMIR: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată noaptea și dimineața... m-am hotărât.   ANCA: Cum ai făcut?   DRAGOMIR: Știam când se-ntoarce de la deal pân pădure... și l-am așteptat... Venea șuierând... Ne-am întâlnit, ne-am dat în vorbă... i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus. Am tras cuțitul, și până s-aplece iar ochii... (se oprește, stingându-i-se glasul.)   ANCA (își acopere fața - un moment - apoi și-o descopere și-l privește așteptând): Ei?... Înainte.   DRAGOMIR: Ce să-ți mai spui?   ANCA: El ce-a făcut?   DRAGOMIR: A țipat ș-a căzut în genunchi... a dat să scoață cuțitul... da' m-am repezit și l-am lovit peste mână și la beregată... când m-am aplecat la el, m-a mușcat de mână.   ANCA: De la el era mușcătura! (îi face semn să urmeze.)   DRAGOMIR: Pe urmă, l-am întors cu fața în jos, am mers la fântână de m-am spălat și m-am dus acasă să mă culc, că nu mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit... Ion l-a găsit acolo... Pe urmă... știi...   ANCA (sculându-se): Știu... La un an ai venit și mi-ai zis: "Anco, nu-ți mai trăiește bărbatul, mă iei?" Vorba ta și glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici nu te luam altfel, că mi-erai urât; de-aia te-am luat ca să te aduc în sfârșit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-ai făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi spaimele și turba ta când îți pomeneam de el, vorbele tale fără șir tot de omorâtori și de termenele până când încape pedeapsa, și visurile tale cu capete de morți, care te mușca, și câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai întâi, mă hotărâsem să te curăț - ba era să bag și alt suflet în păcat! - pe urmă am stat să mă gândesc mai bine. Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las să te socotești cu el, dar aveam și eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo așa nejudecat aicea. (pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ți dau acuma pedeapsa ce ți se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna... (suie și-l lasă-n urmă.)   DRAGOMIR: Eu te-am iubit... și...   ANCA: Și?...   DRAGOMIR: Și... da' acu e degeaba... Eu trebuie să plec în lume; tu... poate să iei pe Gheorghe... (înecat și foarte încet) dar să știi că tot te iubesc...   ANCA: Da? (râde.) Așteaptă să vezi tu acuma cum o să-ți plătesc eu ție dragostea. (pauză.)   DRAGOMIR: Anco, eu plec... să mă ierți!   ANCA: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (râde. Se aud pași și glasuri afară.)   DRAGOMIR: Taci!... Anco, vine cineva...   ANCA: Da, vine Gheorghe, cu oameni... vin să te ridice că ai omorât pe Ion.   DRAGOMIR: Pe Ion! (izbucnind.) Tu m-ai vândut... cu Gheorghe...   ANCA: D-apoi cine?   DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părțile): Femeie! Vreau să scap... Nu vreau să puie mâna pe mine!... Mi-e frică!... Vreau să scap!   ANCA: Nu se mai poate! (s-aude glasul lui Gheorghe.)   GHEORGHE (d-afară): Haide toți!   DRAGOMIR (răcnind): A! (țintește pe Anca și se precipită la ea s-o strângă de gât.)   ANCA (țipând și fugind spre ușe): Săriți, fiara! (ușa se deschide; Gheorghe și alți oameni năvălesc înăuntru) mă omoară și pe mine!       SCENA IX   DRAGOMIR, ANCA, GHEORGHE, mai mulți oameni DRAGOMIR: (coboară aiurit și se înțepenește în față; Gheorghe și alți doi oameni coboară la el și-l apucă de amândouă brațele; el se uită la ei pierdut și tremurând)   Merg... merg eu... să nu mă bateți, merg! (rugător cătră Gheorghe.) Nu mă strânge așa tare de-acolo... Ți-am spus că mă doare!   ANCA: Oameni buni... a tras aseară la noi în gazdă un biet drumeț; nu știu de unde venea, nici unde se ducea... L-a ucis bărbatu-meu! În odaie și colea, uitați-vă, e lac de sânge!... Căutați în puțul ăl părăsit de lângă grădină... Avea nenorocitul de el un chimir la picior... acu e la Dragomir în buzunar. (Dragomir pune machinal mâna, scoate chimirul și-l dă râzând prostește unuia din oameni.)   UN OM (cu o frânghie în mână): De ce omorâși creștinul, mă? (îl leagă.)   ALT OM: Luați-l!... La primărie...   ANCA: Oameni buni... eu v-am descoperit fapta; dar omul ăsta e bărbatul meu... O să mi-l luați de tot.. rămâi singură. Trebuie să mă lăsați să-i spui și eu o vorbă... (Oamenii se dau cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă nemișcat, și răspicat îi șoptește.) Dragomire, uite-te la mine (el o privește) pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă!   (Cortina)

Lanţul slăbiciunilor   Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnişoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cît văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi… De astă dată, ce mare lucru-mi cere?   “Stimate amice,   Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X… la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire.   Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,   Mari Popescu.”   A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.   – Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul meu… în fine…   – În fine – zice Ionescu – am înţeles… Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei.   – Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.   – Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!   – Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade… Să nu mă laşi!… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune…   – Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?… Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?   – 7, dragă Costică!…   – Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!   – Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie… Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire…   – A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta… să-i dau nepricopsitului 7.   – Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!   – Cum îl cheamă?   Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e… Zic lui Costică:   – Un moment!…   Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă… Acasă, scrisorica nicăieri… Fuga la d-ra Popescu.   – Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale… Cum îl cheamă pe tânărul?   – Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.   – Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta… Cum îl cheamă?   – Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult – nu sunt în stare să-i refuz nimica – m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare să-ţi refuze nimic.   – Atunci, ce e de făcut? zic.   – Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l recomand d-tale.   – Sărut mânuşiţele.   Şi alerg la Preoteasca… Zic:   – Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul…   – Da.   – Ei! cum îl cheamă?   – Nu ţi-a scris Mari?   – Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv.   – Eu… drept să-ţi spun… nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca – şade aci aproape- ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată.   – Atunci – zic – cum facem?   – Stăi niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături.   N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu.   – Ce-i de făcut?   – Aleargă la Iconomeasca!   Alerg la Iconomeasca… De acolo, la Sachelăreasca… Pe urmă la Piscupeasca… în sfârşit, am dat de izvor… Tânărul este nepoţelul lu’ madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu’ madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu.   Nimic nu refuzăm – madam Piscupescu lu’ madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu’ madam Piscupescu, madam Iconomescu lu’ madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu’ madam Iconomescu, madam Preotescu lu’ madam Diaconescu, d-ra Popescu lu’ madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu… Alerg la Costică Ionescu.   – Dragă Costică, să nu mă laşi… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment…   – Lasă, omule, fleacurile…   – Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis…   – Cui, frate?   – Lui Mitică Dăscălescu.   – Mitică Dăscălescu!… Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume.   – Nu se poate!   – Să vedem…   Şi se uită în cataloage.   – Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior.   Alerg… de astă data drept la madam Piscupescu.   – Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale?   – De clasa VI.   – A! zic eu… Bine.   Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic:   – E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.   – Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu?   – Nu. Tu nu-l cunoşti? ţi-e coleg.   – Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.   – Atunci – zic eu – mă rog ţie, nu mă lăsa!… ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit…   – Iar?… eşti cu birja… hai de mă du degrabă la Georgescu.   – Haide.   Ajungem… Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.   – Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3.   – Şi acum?   – Are 7.   Uite-te – am gândit eu – ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta mamiţă-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care…