Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

 1 Aprilie de Ion Luca Caragiale momente si schite      UN TÂNĂR   (aer și maniere de mic impiegat, costum cam sărăcuț, dar curățel; jiletca, foarte deschisă, lasă să se vază pieptul cămășii de coloare ; mănuși, țilindru; floare-n piept; baston subțire) Eu mărturisesc drept, cum am spus și la jurați, eu, domnule președinte, i-am zis lui Mitică: nu-mi plac glume de astea! Adică nu că mi-era frică de ce s-a-ntâmplat... nici nu mă gândeam! dar vorba e, nu-mi plac mie astea; că eu îl știam cine e Mișu, laș! și n-are curaj; mi-era frică să nu pățim cu el cum mai pățisem o dată, când s-a-ntâmplat la Hierestrăul Vechi bătaia cu mizerabilii ăilalți, care ne-a atacat, și Mișu de frică a fugit și s-a ascuns undeva... După ce s-a isprăvit bătaia — că (sever) i-am pus pe goană pe mizerabilii, care se lăuda că o să ne-o facă ei, că sunt de la parchetul general; da... am lucrat... teribil (învârtește bastonul repede) — l-am căutat pe Mișu pân toată grădina, și după ce l-am găsit, nu vrea să iasă d-acolo cu nici un preț, țipa că vrem să-l omorâm... Am ridicat ușa din țâțâni... Când l-am scos afară, era galben ca lămâia și-i clănțănea dinții... Pe urmă s-a bolnăvit la gălbinare — i-a trecut cu cârmâz și cu acrituri... da' numa' cu acrituri, — dulce n-avea voie! De atuncea i-a rămas numele — (cu satisfacție) eu i l-am spus — Mișu Poltronu! De-aia, eu îi spusesem lui Mitică să-l lase-n pace, da', fiindcă ăilalți a vrut, zic și eu: Haide! Ce-o să se-ntâmple? Întâi aprilie— o să râdem de Poltronu, și pe urmă, ce ? Da, al dracului Mitică!... Săracul!... Să vezi. Noi mergeam la berărie pe bulevard devale. În seara aia Mitică venise cu Cleopatra, amanta lui — este la mașinele de cusut... A dracului și ea!... Săraca!... Să vezi. Tocma' după douăspce târziu, a venit și Mișu, și Mitică l-a recomandat Cleopatrii, că pe noi ne recomandase de mult. Pe urmă, râzi! și conversație, și râzi! (face mare haz.) Am stat noi așa, să fi fost până pe la două și jumătate trecute... Mișu era amorezat de nevasta unui cârciumar din dosul Cișmegiului, de la care cumpăra țigări de damă — umbla gătit, cu guler nou, cu țilindru, cu un baston de păr nodoros și cu mănuși — și dăduse și cu parfum. Mișu zice: „Bonsoir, eu mă duc. — Mai stăi... — Nu se poate; mâine am treabă de dimineață la canțilerie.” Și a plecat. După ce a plecat Mișu, Cleopatra a început să râză: hihihi! (râde ca Cleopatra) zice Mitică: „Știți voi unde s-a dus Poltronu? — Unde? — În Cișmegiu, pe movilă: să fluiere. — Ei aș!” Și pe urmă ne-a spus Mitică toată intriga: Mișu primise de la nevasta mitocanului o scrisoare — imitația Cleopatrei — că mitocanul pleacă la Țurloaia după pește pe la trei despre ziuă, și că el, adică Mișu, s-o aștepte negreșit în Cișmegiu pe movilă, și să fluiere pe „Margareta” (fluieră entrata marșului „Margareta”) ca să fie ea la sigur că el este — că ea știe că o curteaza de atâta vreme, când cumpără țigări de damă, și are să-i spuie multe, da' să vie negreșit. Asta era intriga lui domnul Mitică, de râdea mereu și-și făcea semne cu Cleopatra — asta era: ea să meargă pe la trei și jumătate pe movilă, și el, adică Mitică, să se facă mitocanul, să-i ceară cont lui Mișu, și noi să ieșim toți să ne batem joc de întâi aprilie de Poltronu! Am chemat țal! am plătit... Cleopatra s-a îmbrăcat cu mantaua impermeabilă de mătase crem cu glugă — foarte frumoasă manta! ... și Cleopatra nu-i urâtă... cu gluga... e brunetă — și numai treizeci și cinci de franci — chilipir, da' era de ocazie: i-a făcut hatâr negustorul — o cunoaște — de la mașini. Când am ieșit de la berărie, bătea patru fără un sfert la Eforie... Am intrat în Cișmegiu. Ploua mărunțel; era pustiu în grădină și întuneric... Am tras cu urechea — n-am auzit nimic. Am mers drept pân aleea mare și ne-am făcut planul: Mitică și Cleopatra să pornească din dosul bufetului, și noi să ne ascundem la pândă sub movilă la grotă. Tragem iar cu urechea — nimic. „Să știi, zic eu, că i-a fost frică Poltronului să vie: nu vine el noaptea pân Cișmegiul pustiu.” Mitică zice: „Atuncea n-am făcut nimic!" Da' Cleopatra: „Aș! nu se poate!... A venit!” Și până să n-apuce să zică, auzim: (fluieră partea întâia a marșului „Margareta”, fals și tremurat.) „Ai auzit? zice Cleopatra. Haide!” Ne lasă pe noi și pleacă ușor spre movilă, noi în partea ailantă și Mitică după ea la distanță — acum auzeam bine: (continuă fluierul mai hotărât.) Cleopatra se suie-ncetinel pe potecă și noi ne pitulăm după bolovanii de jos... ... Am auzit fluierul (continuă fluierul și mai hotărît și deodată se oprește brusc) încetând și un „ah! de n-ar veni bărbatu-meu!" pe urmă niște pupături și șoptituri; da' nu puteam înțelege nimic de vâjâiala havuzului din lac... Am stat așa câteva minute și deodată auzim pe Mitică prefăcut: „Cu nevastă-mea, mizerabile! te-am mâncat!” Apoi un răcnet, o pocnitură, o bufneală de trup căzând, toate într-o clipă, și țipetele Cleopatrii: „Săriți! l-a omorât!... Mitică!... Mitică!...” De-a bușile peste bolovani, ne-am jupuit genunchii, am fost la moment sus... Mitică lungit pe spate horcăia adânc, Cleopatra lupta să-i ridice capul greu, Mișu sta țapăn în picioare. Ce fusese asta ? (scoate o batistă chic și se șterge emoționat.) Cleopatra îl luase în brațe pe Mișu; îi făcea declarații de amor; Mitică a strigat de la spatele lui Mișu; Mișu s-a desprins de Cleopatra, s-a întors în loc și, când a dat Mitică să pornească spre el, a ridicat bastonul de vârf cu măciulia nodoroasă-n sus, și l-a plesnit pe Mitică drept în frunte cu sete... Auzi putere la Poltronul!... (își face cruce) de frică!... Am alergat în toate parțile; nici un sergent în grădină... Am dat fuga-n bulevard, am găsit o birje, pe urmă și un sergent — nu vrea la început să vie dobitocul, zicea că e păcăleală de întâi aprilie, parcă nouă de păcăleală ne ardea! L-am ridicat pe Mitică încetinel... Nu mai horcăia așa tare... începuse să se lumineze bine și ploua mereu... Mantaua Cleopatrii era plină de sânge... Obrazul lui Mitică negru ca postavul și umflat ... I-am lăsat la Colțea pe amândoi și noi am mers la poliție. El a murit pe seară — așa a spus doctorul; (zâmbind sceptic) eu zic că era mort chiar când am ajuns la spital: când l-am luat să-l coborâm din birje, a mai horcăit o dată tare și pe urmă s-a plecat scurt cu bărbia-n piept, parcă i-a trosnit junghetura... (face mișcarea.) Atuncea, când s-a aplecat, i-am văzut creierii amestecați cu păr și sânge cu spumă. (grimasă.) Ce-am pățit... A doua zi ne-a dus de la poliție să ne confrunte cu mortul... Venise și mă-sa lui Mitică — o mahalagioaică... ce gură! făcea un scandal! parcă era nebună, se mușca de mâini, se trăgea de păr... Ne-a ocărât, ne-a blestemat... ba pe Cleopatra a și scuipat-o. (bocindu-se ca bătrâna.) „Mitică! frumosul maichii! Mitică!" (schimbând tonul și mutra și dând din umeri.)Ei, asta mi-e necaz mie... Mitică și frumos! Poftim! După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... Pe Mișu l-a achitat... Da' ce ne-a făcut la toți procurorul! Pe urmă (foarte mâhnit) ne-a dat afară de la minister cu raport motivat — că suntem scandalagii. Halal de întâi aprilie!... Eu îi spusesem lui Mitică... (pleacă fluierând cu brio „Margareto, îngeraș iubit”.) varianta audio o puteti asculta aici....1 Aprilie de Ion Luca Caragiale audio

  O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale (1883)   Persoanele   ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48 ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică română" IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi POPESCU, asemenea GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului UN CETĂŢEAN TURMENTAT ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA TRAHANACHE UN FECIOR ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC   În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.   ACTUL I   (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu)   Scena I   TIPĂTESCU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor" în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „...Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!..." (indignat) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz! PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!... Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bambir... ce-i aia, bampir? TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!... PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA: Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! PRISTANDA: Nu s-alege! TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui... degeaba! să-mi rază mie mustăţile! PRISTANDA: Şi mie! TIPĂTESCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine! PRISTANDA: Curat ca un câine! TIPĂTESCU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade) PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul... TIPĂTESCU: Fireşte... PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!..." Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget. TIPĂTESCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e... decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las' că ştim noi! PRISTANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocma' dumneavoastră să nu ştiţi! TIPĂTESCU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă... Când e om de credinţă... PRISTANDA: De credinţă, coane Fanică, să trăiţi! TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două... mai ales un om cu o familie grea. PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie... TIPĂTESCU: După buget!... PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică. TIPĂTESCU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. PRISTANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv) Adicăte, cum condei, coane Fănică?... TIPĂTESCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri... PRISTANDA (naiv): Da. TIPĂTESCU: Ei?... s-a pus patruzeci şi patru de steaguri? PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus... TIPĂTESCU: Patruzeci şi patru? PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă..." PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!... să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie... TIPĂTESCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru... PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia... Ei? şi le-aţi numărat, coane Fănică?... Ei? aşa e? patruzeci şi patru... TIPĂTESCU: Vreo paispce... cinspce. PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură. TIPĂTESCU: Două... PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie... TIPĂTESCU: Patru... PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie... TIPĂTESCU: Şase... PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi... TIPĂTESCU: Şapte... PRISTANDA: Unul... la şcoala de fete... TIPĂTESCU: Opt... PRISTANDA: Unul la spital... TIPĂTESCU: Nouă... PRISTANDA: Două... la catrindală, la Sf. Niculae... TIPĂTESCU: Unsprezece. PRISTANDA: Două la prefectură... paispce... TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci... TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău... PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru... Cum zic, unul-două, poate vântul... ori cine ştie... TIPĂTESCU (râzând): Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa. PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv): Famelie mare... renumeraţie după buget mică... TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă... PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. TIPĂTESCU: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc. PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culcă". Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec... la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii". Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru. TIPĂTESCU (interesându-se): Ei, ce? PRISTANDA: Jucaseră stos[1] TIPĂTESCU: Cine era? PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu, popa Pripici... TIPĂTESCU: Şi popa? PRISTANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite... şi fumărie de tutun... işea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. TIPĂTESCU: Şi Caţavencu mă-njura? PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv. ... şi-şi număra voturile. TIPĂTESCU: Dăscălimea, popa şi moflujii. PRISTANDA: Curat moflujii! TIPĂTESCU: Las' că le dau eu voturi. PRISTANDA: Da' să vedeţi ce s-a-ntâmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul — şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi... Ia ascultaţi scrisoarea asta"... şi scoate o scrisorică din portofel... „Ia ascultaţi..." Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult şi eu... să-mi aprinz numai ţigara..." Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei... Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei. TIPĂTESCU (interesându-se de povestire): Ei! PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele. TIPĂTESCU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare... PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. TIPĂTESCU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul! PRISTANDA: Curat să-l lucrăm! TIPĂTESCU: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în stânga)   Scena II   PRISTANDA singur Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând..." Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama) babachii... Da' eu, unde? famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şade în fund pe un scaun la o parte)   Scena III   ZAHARIA TRAHANACHE, GHIŢĂ PRISTANDA, apoi TIPĂTESCU şi ZOE TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat) : A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!..." Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă) Aici erai Ghiţă? (se stăpâneşte) PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario. TRAHANACHE: Fănică a ieşit ? PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo... A! iată conul Fănică... TIPĂTESCU (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun ? Ce e ? TRAHANACHE: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda) PRISTANDA (răpede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Nu... Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă. PRISTANDA: Ascult. TIPĂTESCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Nu trebuie să ştie Joiţica... E comèdie mare, Fănică. (şade pe canapea, cu spatele spre fund) TIPĂTESCU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii — nu-i aşa, nene Zahario? — să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun... avem ceva politică de vorbit între bărbaţi. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!" şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta) TIPĂTESCU: 'Ai? Un' te duci? PRISTANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache): Unde mi-aţi ordonat. TIPĂTESCU (fără a înţelege): De ce nu ieşi prin faţă? PRISTANDA (urmându-şi jocul): Da, prin faţă... (se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache).   Scena IV   TIPĂTESCU, TRAHANACHE TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns... De la cine era răvăşelul? TIPĂTESCU: De la cine? TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESCU: De la Caţavencu ? TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă. TIPĂTESCU: Fireşte... Ei ? TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu) TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii... Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului « Răcnetul Carpaţilor » şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română » unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră... Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului « Răcnetul Carpaţilor », prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română »..." Ei ? ce document ? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESCU: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile"-n sus, „venerabile"-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru..." şi în sfârşit o sumă de delicateţuri... Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!" Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de..." şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul"... El iar: „... că de, damele..." Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!... Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!… TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (se ridică turburat.) TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „...că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte..." În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!" vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghici a cui şi cătră cine? TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-şi emoţia) : A cui? a cui, nene Zahario ? TRAHANACHE: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! scrisoare de amor în toată regula... 'Ai? ce zici d-ta de asta? TIPĂTESCU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe din-afară! ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). — Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică..." (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei) TIPĂTESCU (primblându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!... Nu se poate! TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie... (cu candoare) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg... Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se primblă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Mizerabilul! TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul..." Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. TIPĂTESCU (turbat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică... (întorcându-se singur în scenă) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! TIPĂTESCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia! TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? — Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată... TIPĂTESCU (fierbând mereu): Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte — la păstrare. TRAHANACHE: 'Aide, mergi la dejun? TIPĂTESCU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii. TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă[2] TIPĂTESCU (ameţit): Da, neică Zahario. TRAHANACHE: La revedere, Fănică. TIPĂTESCU: La revedere, neică Zahario... TRAHANACHE (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) : Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare... (iese în fund.)   Scena V   TIPĂTESCU, apoi ZOE TIPĂTESCU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac ? Ce să fac ? şi nu mai vine Ghiţă!... ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el): Fănică! Fănică! TIPĂTESCU (ridicându-se iute): Zoe!… Ştii ? ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu... am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos... Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede... Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică... Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa. TIPĂTESCU: De unde aflaseşi? ZOE: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia... Uite!... (îi dă o scrisoare.Scena aceasta se face cu multă nervozitate) TIPĂTESCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile..." — (cu desperare) Cum? cum? când ai pierdut biletul, Zoe? ZOE (înecată): Nu ştiu... alaltăieri seara, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! TIPĂTESCU: A! ce nenorocire! ZOE: M-am dus la Caţavencu... de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine... TIPĂTESCU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!... Şi nu mai vine Ghiţă... ZOE: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ. TIPĂTESCU: Care va să zică Ghiţă e acolo? ZOE: Desigur. (se aude zgomot.) TIPĂTESCU: El trebuie să fie... (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te... degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.)   Scena VI   FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, intrănd misterios din fund; apoi TIPĂTESCU din stânga BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă... o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi... FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg... Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg... BRÂNZOVENESCU: Ei! FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg... Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg... BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg. FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix... BRÂNZOVENESCU: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu... FARFURIDI (cu intenţie) : Ei ? BRÂNZOVENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? 'ai? FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!... BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia... Iacătă-l... TIPĂTESCU (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) : Salutare, salutare, stimabile! BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben! FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile... TIPĂTESCU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog. BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprezece trecute. FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal... BRÂNZOVENESCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi... Prin târg... se spune... FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i... Se aude... BRÂNZOVENESCU: Se aude... cum că partidul nostru dă la colegiul II[3] ajutor lui Caţavencu... TIPĂTESCU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? BRÂNZOVENESCU: Cum care partid? FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri... să ducem pe braţe pe d. Caţavencu. TIPĂTESCU: Şi cine spune asta? (râde silit.) BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească... FARFURIDI: Şi de!... ce să zicem! lumea are pentru ce să intre la bănuieli. BRÂNZOVENESCU: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu... TIPĂTESCU: Ei? FARFURIDI: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu... TIPĂTESCU: Ei? BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu... FARFURIDI: De unde şi până unde? BRÂNZOVENESCU: Noi, ce să zicem — ne temem de ce spune lumea... TIPĂTESCU (nervos): Ei, ce spune lumea? FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare... Na! TIPĂTESCU (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi): Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa? FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa... TIPĂTESCU (supărat) : Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte... FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile... TIPĂTESCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul — căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid — d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător... A! asta nu pot să v-o permit... BRÂNZOVENESCU (scoţând o hârtie din buzunar) : Ma rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu... E tipărit, stimabile! TIPĂTESCU (mişcat, îi smulge hârtia) : Tipărit? FARFURIDI (smulgându-i-o el) : Da, tipărit, dă-mi voie... (citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d.Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d.Ca-ţa-ven-cu... D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară... Comitetul grupului independent." (vorbit.)... Aud? TIPĂTESCU (aparte): Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf... Mă scuzaţi... dar... (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt ? FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară… Bine? TIPĂTESCU (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă? FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund) BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): 'Aide la Trahanache... Aici am aflat tot... 'Aide... FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare... Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Douăsprece trecute... FARFURIDI: Douăsprece trecute?... Eu, la douăsprece trecute fix... TIPĂTESCU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor... BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj... FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid... Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi... De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători... (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!... BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare!... TIPĂTESCU (închizând uşa după ei, grozav de plictisit): A! (coboară.)   Scena VII   TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus?... Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine... Fanică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă... TIPĂTESCU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.) CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie) ZOE: Cine e ăsta? TIPĂTESCU: Ce pofteşti d-ta? CETĂŢEANUL: Eu ?... (sughite.) Eu sunt alegător... TIPĂTESCU (nervos): Cum te cheamă? CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă... vorba e, sunt alegător? (şovăie.) ZOE: E turmentat? TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii... 'Aide, ieşi! CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joiţico... Las' că ne cunoaştem... Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie... Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu... e din Soţietate... dar vorba e, eu alegător... eu... (sughite) apropritar, eu pentru cine votez ? (sughite) d-aia am venit. (şovăie.) ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i dmmul... e ameţit de tot... TIPĂTESCU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim. CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim aldată? ZOE: A! CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?... Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de... Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură... (sughite) că a fost lată de tot... TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.) CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare… TIPĂTESCU şi ZOE: O scrisoare! CETĂŢEANUL: Da. (cătră Tipătescu) A d-tale cătră coana Joiţica... Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire... Fă-ţi idee, (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!... TIPĂTESCU (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât): Mizerabile! CETĂŢEANUL: Nu mă-npinge, că ameţesc...(sughite) ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem. CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine... şi haţ! pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia. TIPĂTESCU: Şi (desperat) ţi-a luat-o? ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: „Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos! — Zic: (sughite) Aş! de la prefectul! — Zice: I-am cunoscut slova... Ia arată-mi-o. — Doamne păzeşte!" Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-două-trei... pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! l-am băut! ZOE: Dar scrisoarea? TIPĂTESCU: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea? CETĂŢEANUL: Nu striga, (sughite) că ameţesc!... O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da. ZOE şi TIPĂTESCU: S-ar putea! CETĂŢEANUL: Da... o am la mine. (căutându-se prin buzunare) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale… slava Domnului.. apropitar sunt (sughite), alegător... (sughite şi se caută mereu.) Vorba e... eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o! TIPĂTESCU: A! ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu! CETĂŢEANUL: Adică dl Nae. Se prea poate... că am şi dormit... Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee... dă-i cu bere... dă-i cu vin... dă-i cu vin... dă-i cu... TIPĂTESCU (apucându-l şi zguduindu-l) : Mizerabile! Ce ai făcut? CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun) : Nu mă zgudui, (sughite) că ameţesc!   Scena VIII   ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA PRISTANDA (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) : Coane Fănică! Coană Joiţico! TIPĂTESCU şi ZOE: Ghiţă! PRISTANDA: Vine! vine conul Zaharia! CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia?... nu mai spune (sughite) că ameţesc... TIPĂTESCU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat): Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi... ZOE: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. PRISTANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) : 'Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta) CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. PRISTANDA (acelaşi joc) : 'Aide ! CETĂŢEANUL: Vorba e... eu pentru cine votez?... PRISTANDA: 'Aide! CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda)   Scena IX   ZOE, TIPĂTESCU, apoi GHIŢĂ PRISTANDA şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (răpede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica... N-ai auzit? ZOE:Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta)Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu? PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico... Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia... TIPĂTESCU: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât) Du-te Ghiţă, ia jandarmi... viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment... ZOE: Fănică!... TIPĂTESCU: Du-te. PRISTANDA: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.) TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă! ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe): Nene! nene! TRAHANACHE: Joiţico! (către Tipătescu) A aflat? TIPĂTESCU: Ştie tot! TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc) Ei! ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă... Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga) TIPĂTESCU (bătând în palmele Zoii) : Care onorabil? TRAHANACHE (acelaşi joc) : Ei, ai puţintică răbdare... Caţavencu, de... TIPĂTESCU: Cu ce alta? TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu altă plastografie... Ce plastograf! PRISTANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat plastograf!   Cortina cade   ACTUL II   (Acelaşi salon)   Scena I   TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni... unsprece cu albastru... ai lor... FARFURIDI: Doisprezece... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... unu, doi, cinci... şapte... zece... unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece... TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Da' dacă-l putem aduce să voteze cu noi ? FARFURIDI: Altă vorbă... Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare... dar să voteze cu noi ? Adică cum să voteze cu noi ?... BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi", partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim... TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică... FARFURIDI: Nu ştim... TRAHANACHE: Mă rog, aveţi... FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare... TRAHANACHE: Cum de trădare ? BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva... FARFURIDI: Ceva cumva... TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc... FARFURIDI: Ceva la mijloc... TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească) FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar... TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică... BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru... Astă-seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da... FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma? BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. FARFURIDI: Nici eu. TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel... FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu... Zavragii? nu... Căuzaşi? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili... Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru... BRÂNZOVENESCU: Aşa e… FARFURIDI: Aşa e, dar... TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim... Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele... pe sârmă, stimabile... Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă... nouă ni e frică de trădare... BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale... FARFURIDI: Nu din a d-tale... TRAHANACHE: Da' din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui... TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie... FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare... Ei? BRÂNZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei ? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACHE: Care amic ? BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta... TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. FARFURIDI: Iar te faci chinez... TRAHANACHE: Zău nu... FARFURIDI: Din partea amicului... Fănică... TRAHANACHE (surprins): Ce? BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACHE (încruntat): Cum? FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică... de! că-şi dă coatele cu Caţavencu... TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu ? FARFURIDI: Cu moftologul… BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul... TRAHANACHE: (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu Caţavencu ? trădare ? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! FARFURIDI: De! noi... BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis... ? TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica... BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile… FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu... TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău... Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult… FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase... TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... Nu de ambiţ că ni era prieten, — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru ? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!... şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că... să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare... îmi pare rău... BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Îmi pare rău... (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.)   Scena II   FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU stau un minut privind unul la altul FARFURIDI: Ei!... ţi-a plăcut venerabilul? BRÂNZOVENESCU: E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?... Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu..." BRÂNZOVENESCU: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! — Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă, până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II... Şi noi... să stăm cu mâinile în sân ?... peste poate!... BRÂNZOVENESCU: Ce-o să faci? Te joci cu puterea? FARFURIDI: Ce să fac?... Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare!" BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului"... BRÂNZOVENESCU: Da' dacă ne cunoaşte slova la telegraf? FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÂNZOVENESCU: Pe cine? FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf!‘Aide, Brânzovenescule. BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Cinci. FARFURIDI: 'Aide degrab', între cinci şi şase fix se-nchide telegraful... (ies cu grabă)   Scena III   GHIŢĂ PRISTANDA singur; intră prin dreapta; e puţin mişcat O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu... Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!" — Zic: „Curat violare de domiciliu! da' umflaţi-l!" Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,... degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e... A! iacăt-o... Coană Joiţico!   Scena IV   PRISTANDA şi ZOE ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico... ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. ZOE: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. ZOE: Şi ai apucat-o ? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui... Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?... Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect ? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră. ZOE: Cu mine?... Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici... Îl aştept... PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică... ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă... PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! ZOE: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!...   Scena V   ZOE singură (agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut![4] ..." Ce mai e de făcut?... (se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie... Fănică... trebuie să se învoiască... trebuie... Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul... Dar unde e Fănică? unde poate să fie?...   Scena VI   ZOE şi TIPĂTESCU venind din fund TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti? ZOE: Fănică!... te aşteptam... Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie... La atâta lipsă de judecata, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... (plânge.) Da, aşa e... am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gândeşte-te... gândeşte-te. (plânge.) TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu… ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică!... Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!... Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor? să mor dacă voieşti... Pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare... Zoe! Zoe! mă iubeşti... ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESCU: Să fugim împreună... ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?... TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut? ZOE: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESCU (sărind): Peste putinţă! ZOE: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. ZOE: Trebuie. TIPĂTESCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?... Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare... Mai mulţi membri ai partidului…" ...Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci... ZOE: Atunci... (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nehorocire... lasă-mă să mor de ruşine... Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine... Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor... (plânge.) TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! ZOE: Lasă-mă... Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor... (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată... niciodată... niciodată... TIPĂTESCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire... Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc... ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet) înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îţi spui... din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice... (zdrobită.) Sunt hotărâtă... (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!... Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine... aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea... TIPĂTESCU: Femeie nebună! Ce ai făcut? ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Daca tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi —atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu... TIPĂTESCU: Cum? ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine... Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.) TIPĂTESCU: Zoe! ZOE: Lasă-mă! (iese.) TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală)   Scena VII   GHIŢĂ PRISTANDA şi CAŢAVENCU PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine... aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi... CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale... Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină... Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit? PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine... adică pentru misie... (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică... CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei... conul Fănică nici nu e aicea... Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit... (vrea să plece.) CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.)   Scena VIII   CAŢAVENCU singur În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!... (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta[5] !... Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte... atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect... Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!... Dar... unde e coana Joiţica?... nu văz pe coana Joiţica... (se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea!   Scena IX   CAŢAVENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat... Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile... şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc... TIPĂTESCU (aparte): Impertinent! CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de... altfel nici nu aş fi venit... în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi... dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată... TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede... Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă... Să-mi dai voie să-ţi spui ceva... Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!... CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESCU: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii... CAŢAVENCU (gest): A! TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ? CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESCU (asemenea): Nu... CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? TIPĂTESCU (asemenea): Nu... d-aia întreb... CAŢAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic... TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta... CAŢAVENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru… TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată... (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) CAŢAVENCU: Ei?... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura... TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?... CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi... TIPĂTESCU (apropiându-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? 'Ai? Ce zici? CAŢAVENCU (naiv): Nu. TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?... CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile... TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?... CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile... TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? 'Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul" din marginea oraşului... CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din... TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?... Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.) CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici... Vreau... TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei? CAŢAVENCU (asemenea): Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine!... Te rog!... Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,... în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)... pe onoarea mea! TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?... Şi dacă nu pot să te aleg ?... CAŢAVENCU: Poţi! TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi ? — zi că nu voi să te aleg ? CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! CAŢAVENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea... TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul... (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.) CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!   Scena X   ACEIAŞI — ZOE venind repede din dreapta ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule; pentru Dumnezeu! te rog, nu striga... Fănică, ai înnebunit?... Domnule Caţavencu… vă rog... CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite... CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă... trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!... ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat... CAŢAVENCU: Nu-nţeleg... ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ai fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ar face să fii ales... Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea... Primeşti ?... CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc... ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,... tot,... tot,... Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu... CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin... dar... (îi face semn cătră Tipătescu.) ZOE (stâruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?... Spune!... (rugându-l frumos) Fănică!... TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmple-se orice s-ar întâmpla... (cu hotărâre) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!... ZOE (triumfătoare): A! CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea... (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!") ZOE: Nenea! TIPĂTESCU: Zaharia! CAŢAVENCU: Venerabilul! TIPĂTESCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi... Nu trebuie să vă vază... (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta)   Scena XI   TRAHANACHE singur Nimeni?... şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici... (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie) Nimeni! (asemenea în stânga) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva) A! era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare... Trahanache..." (pune scrisoarea la vedere pe masă) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment ===Scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu)   Scena XII   TIPĂTESCU, CAŢAVENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte... (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura... d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu... Deseară, la întrunire, fii cu tact…. trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) TIPĂTESCU: Iar? (se dă înapoi.) CAŢAVENCU: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă... Ce facem? Iacă, mâine începe... Eu... Pentru cine votez ? TIPĂTESCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit... Votează pentru cine pofteşti... CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă... TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimini. CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să... ZOE (asemenea): Se-nţelege... ? CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea,... bravos! dom'le Nae. CAŢAVENCU: A! a! ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l... e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne... Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (sughite) Mâine începe... Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?... (face semnul votării şi sughite.) ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANUL: Pentru... (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc... TIPĂTESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios... CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea... CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta... TIPĂTESCU: Lasă-mă să vorbesc... pentru că eşti... CETĂŢEANUL: Alegător... TIPĂTESCU: Nu... beţiv... viţios... păcătos. ZOE: Fănică!... TIPĂTESCU: Da, beţiv... uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut... (Caţavencu râde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale d-o poştă... (îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovâind): Ăsta este mirosul meu naturel... TIPĂTESCU: Miroşi a rom... CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea... ZOE: Fănică!… CAŢAVENCU: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile!   Scena XIII   ACEIAŞI - FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru... ZOE: Fănică, fii calm... TIPĂTESCU: Da, sunt calm... Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam... (se montează din ce în ce)... pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.) CAŢAVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÂNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!... (coboară toţi) TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! ZOE: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea) TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti... BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot... TIPĂTESCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe) FARFURIDI: La ziare! BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! FARFURIDI: La guvern! CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu): Oleu!... fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu) TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie… TRAHANACHE: De ce ? ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.) CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!... TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai integru!... TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai credincios!... ZOE: Fireşte! CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane... ca d-voastră... CETĂŢEANUL: Nananà! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÂNZOVENESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege! CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi... ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi!   Scena XIV   ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! ZOE: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere..." A! FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha! ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui... Vom lupta contra guvernului!... (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului! CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece; Cetăţeanul turmentat în mijloc) CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra... (sughiţănd şi schimbând tonul)… adică nu... Eu nu lupt contra guvernului!…   Cortina   ACTUL III   (Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: „Ofiţer ţivil"; pe cea din stânga: „Arfiva". În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia „Cabinetul Primarelui". În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: „Reghistratura". — Partea din stânga până la uşa „Arfivei" este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică[6] verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoţel. Pe tribună o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă sunt bănci dese şi scaune; sub estradă, asemenea. Peste tot sunt bănci şi scaune, afară de o cărare lăsată liber de la uşa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine şi se duce lumea. Pe pereţi câteva lămpi atârnate în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache este la masa prezidenţială în jeţul său, la spatele tribunei. Împrejurul mesii, Brânzovenescu şi alţi cetăţeni. — înaintea tribunii, cu spatele spre dânsa, alegători, cetăţeni, public, unii şezând jos, alţii în picioare. Pe bănci, pe scaune şi împrejur asemenea. În capul băncilor din faţă e Caţavencu împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani. — Farfuridi e la tribună. — Perdeaua se ridică asupra unei întreruperi. În toată sala e rumoare. Prezidentul agită clopoţelul)   Scena I   TRAHANACHE, CAŢAVENCU, BRÂNZOVENESCU, FARFURIDI, IONESCU, POPESCU, CETĂŢENI, ALEGĂTORI, PUBLIC. Rumoare FARFURIDI (de la tribună) : Daţi-mi voie! (gustă din paharul cu apă.) Daţi-mi voie! (rumoare.) TRAHANACHE (trăgându-şi clopoţelul) : Stimabili! onorabili! (afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei... Aveţi puţintică răbdare... (cătră Farfuridi) Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul! FARFURIDI (cătră adunare): După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric, din punctul de vedere de drept, voi încheia cât se poate mai scurt... POPESCU: Parol ?... Numai dacă te-i ţinea de vorbă. (râsete în partea unde sunt dascălii) FARFURIDI: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie... TRAHANACHE (cătră partea unde e Popescu): Stimabile, nu-ntrerupeţi... FARFURIDI: După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cât se poate mai scurt. (bea o sorbitură, apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o poveste) La anul una-mie-opt-sute-două-zeci-şi-unu... fix... (Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: A !A !A!) POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit. (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie... La una-mie-opt-sute... TOŢI (în cor, cu tonul lui) : Douăzeci-şi-unu fix... (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie. TRAHANACHE (clopoţel): Stimabile, onorabile! Nu întrerupeţi... Aveţi puţintică... CAŢAVENCU: Ce răbdare, venerabile domnule prezident! Ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să vorbească... TOŢI DIN GRUP: Da! Da! CAŢAVENCU: Onorabilul orator a promis să încheie cât se poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a doua oară de la 1821? A! A! A! TOŢI DIN GRUP: A! A! A! (rumoare.) FARFURIDI: Daţi-mi voie... TRAHANACHE (cătră Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se peste masă cătră tribună): Stimabile... eu gândesc că nu ar fi rău să sărim la 48... CAŢAVENCU (strigând): Mai bine la 64... POPESCU, IONESCUşi TOŢI DIN GRUP: Da! da! la 64... TRAHANACHE (ridicându-se ca şi cum ar consulta adunarea) : Adică... la plebicist[7] ? TOŢI: Da, la plebicist! (zgomot). FARFURIDI (întorcându-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi-aţi acordat cuvântul: îmi pare că un prezident o dată ce acordă cuvântul... TRAHANACHE (sculându-se şi punând, peste masă, mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul... să trecem la plebicist... dorinţa adunării!... FARFURIDI: Dar, domnule prezident... TRAHANACHE (şi mai rugător) : Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.) TOŢI (cu putere) : Da! La plebicist! La plebicist! FARFURIDI (soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce ziceam dar? la 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist... Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică... de ce este un plebicist... IONESCU: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie! TOŢI: Nu trebuie explicaţie… (rumoare) FARFURIDI (cătră întrerupători) : Daţi-mi voie! (cătră Trahanache) Domnule prezident!... TRAHANACHE (clopoţel): Stimabili, onorabili, rog nu întrerupeţi pe orator, (foarte afabil) faceţi tăcere; sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare. (cătră Farfuridi.) Aveţi cuvântul, stimabile, daţi-i înainte! FARFURIDI (luând vânt): Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64... Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul... (cu tărie începând fraza) Plebicistul!... CAŢAVENCU: Aci nu e vorba de plebicist... FARFURIDI: Daţi-mi voie; (discutând cu Caţavencu) mi se pare că atunci când zicem 64... (cu energică convingere) şi să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al lor... CAŢAVENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (rumoare aprobativă pentru Caţavencu.) FARFURIDI: Daţi-mi voie... (toate colocviile şi întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil) Domnule prezident!... TRAHANACHE (clopoţel) : Stimabile, onorabile, faceţi tăcere... avem cestiuni arzătoare... CAŢAVENCU (ridicându-se în capul băncii) : Cum, domnule prezident? De unde până unde 64 chestie arzătoare la ordinea zilei? Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 1883... Ce are a face ? Chemaţi pe onorabilul orator la cestiune... TRAHANACHE (ridicându-se iar peste masă şi atingându-l pe umere pe Farfuridi) : Stimabile... (afabil şi rugător) să lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune. FARFURIDI (obosit de întreruperi, întorcându-se cu faţa spre Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule prezident, aţi binevoit a-mi acorda cuvântul... Eu cred c-ar trebui... CAŢAVENCU (strigând) : Nu trebuie, onorabile! TOŢI DIN GRUP: Nu, nu trebuie! TRAHANACHE (punând mâinile, peste masă, pe umerii lui Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fă-mi hatârul... dorinţa adunării, stimabile... (îl întoarce de umeri binişor cu faţa spre adunare) TOŢI: Da! La chestiune! La chestiune! FARFURIDI (foarte obosit, soarbe şi se resignează) : Ajungem dar la chestiunea reviziunii constituţiunii şi legii electorale... TOŢI (cu satisfacţie) : A! Aşa da! TRAHANACHE (asemenea) :A! (clopoţel) Ei! acu aveţi puţintică răbdare... (cătră Farfuridi) Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubeşti: dorinţa adunării. FARFURIDI (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua) : Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii ? TOATĂ SALA: Nu!... Să vedem!... Spune! CAŢAVENCU (batjocoritor) : Să vedem opinia lui d. Farfuridi. (Trahanache clopoţeşte) FARFURIDI (asudă mereu şi se emoţionează pe văzute) : Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? TOŢI (puternic) :Da! Da! FARFURIDI (emoţionat şi asudând) : Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o chestiune politică... şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… da... pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi… idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă... (se încurcă şi asudă mai tare) precum, — daţi-mi voie — (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia se mai aude. — După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere.) Daţi-mi voie! Termin îndată! mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis! (Aplauze în fund, sâsâituri în faţă. Farfuridi coboară zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi merge în fund. Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină şi-i strâng mâna. — Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt grup mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu asemenea. — Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece prin uşcioara grilajului, care este la spatele tribunii, şi trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.)   Scena II   ACEIAŞI — PRISTANDA TRAHANACHE (lăsând clopoţelul şi întorcându-se la spatele mesii) : 'Ai? Ce e? PRISTANDA (misterios şi repede) : Coane Zahario! Conul Fănică, coana Joiţica!... TRAHANACHE: Ei? Ce? PRISTANDA: Sunt dincoace în cabinet... au venit pe din dos, vă aşteaptă. Numaidecât să poftiţi acolo. TRAHANACHE (asemenea misterios) : Nu pot să las prezidenţia... să aibă puţintică răbdare. PRISTANDA: Trebuie... numaidecât!... suspandaţi! TRAHANACHE (trage clopoţelul şi se ridică) : Stimabilă, onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a ţinut respectabilul nostru concetăţean şi advocat d. Farfuridi, eu cred că ar fi bine să suspandăm şedinţa pentru cinci minute. VOCI: Da! Da! pentru cinci minute!... (Caţavencu cu grupul său, Farfuridi şi Brânzovenescu cu al lor se amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de pe tribună, a deschis portiţa grilajului şi a trecut cu Ghiţă în partea stângă despărţită, bate în uşa „Cabinetului Primarelui". Zoe şi Tipătescu îi deschid; Trahanache şi Ghiţă dispar înăuntru; uşa se închide la loc)   Scena III   ACEIAŞI — fără TRAHANACHE şi PRISTANDA CAŢAVENCU (cătră grupul lui) : Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui — şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice, — respect la orice opiniune!... Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui... POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles; susţine că adică după istorie — d-aia se teme el de zguduiri — nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte latină... IONESCU: Da! A zis-o... CAŢAVENCU (cu aer de protecţie) : Voi dascălii sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (cu putere.) Ce istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă istoria mai întâi şi-ntâi ? POPESCU: Că România de la Traian... CAŢAVENCU: Nu-i aşa... IONESCU: Că adică străbunul nostru... CAŢAVENCU: Ce străbun! ce nostru! Vezi că nu ştiţi! (cu tonul retoric.) Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, (publicul începe să-i ia aminte că perorează şi se grupează încet-încet împrejurul lui ca să asculte) ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe. (grupul lui Caţavencu aprobă şi admiră, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-a apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.) IONESCU: Asta e aşa. POPESCU: Nici nu mai încape vorbă. FARFURIDI (înţepat) : Da! progres! progres fără conservaţiune, când vedem bine că Europa... CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică... FARFURIDI (şi mai înţepat): Dă-mi voie... Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică... CAŢAVENCU: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta. BRÂNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine la socoteală... CAŢAVENCU (şi mai lătrător) : Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine... FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta... CAŢAVENCU (urmându-şi jocul) : Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale...oneste bibere[8] ... FARFURIDI: Da' de onest n-ai încotro!... (grupurile Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi, fiecare de o parte.) CAŢAVENCU (cu totul înţepător) : Stimabile, nu ştiu pentru ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme... Ce ai cu mine? Suntem în faţa alegătorilor, stimabile:or, nu încape pică; să luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că mi-o pui pe a mea... luptă electorală! şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor... De ce te revolţi contra adevărului ? în contra dreptului?...Oneste bibere, onorabile!... (aprobări din partea grupului) FARFURIDI (izbucnind) : Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaţilor", pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!... Urlă târgul, domnule... BRÂNZOVENESCU (trăgându-l de mânecă) : Tache! Tache! FARFURIDI (smucindu-se) : Ia lasă-mă-n pace, să mă răfuiesc odată cu domnul... Ce adică, noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului... CAŢAVENCU (râzând) : Eu sunt candidatul grupului tânar, inteligent şi independent... Onorabilul, venerabilul nostru prezident — (îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident? nu-l văz... — va proclama, pe cât ştim, astă-seară pe candidatul comitetului dv. — comitetul dv. —...Or, dacă voi avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv.... căci e al dv. ... FARFURIDI (fierbând mereu) : Nu mai este comitetul nostru, este al dumitale... BRÂNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (îl trage de mânecă, Farfuridi se smuceşte) CAŢAVENCU (cu ton batjocoritor) : Adică, dă-mi voie, d-ta nu mai eşti al comitetului! (grupurile se desinează distinct de două părţi şi se privesc cu încordare) FARFURIDI: Da, eu nu mai sunt, eu care am susţinut totdeauna partidul... şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna... eşti! CAŢAVENCU: Dă-mi voie!... FARFURIDI (furios) : Ce voie! ce voie!... Vii cu moftologìi, cu iconomìi, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară... cu dăscălimea d-tale, (mişcare în grupul Caţavencu) cu moftangiii d-tale... POPESCU (violent) : Domnule, retrage-ţi cuvântul! FARFURIDI (continuând) : Cu grupul (umflând cuvintele) inteligent,... independent,... impertinent! (porneşte spre fund cu Brânzovenescu şi cu grupul lor.) TOŢI (din grupul lui Caţavencu) : A! a! (se reped spre ei, zgomot, învălmăşeală şi ghiontuieli) FARFURIDI (ieşind prin fund) : Vă-nvăţăm noi, papugiilor! GRUPUL CAŢAVENCU: Afară! afară! (urmăreşte în fund pe cei din grupul Farfuridi) (Toată lumea s-a înghesuit în fund şi a ieşit afară cu zgomot. În tot timpul scenii următoare, sala întrunirii e goală. În fund, prin uşe, se văd mai mulţi alegători plimbându-se în sus şi-njos, vorbind încet şi fumând)   Scena IV   TRAHANACHE ieşind repede din fund, din cabinetul primarului în partea despărţită cu grilaj, după el FĂNICA şi ZOE urmărindu-l (===Scena aceasta se face misterios şi repede) TRAHANACHE: Nu! nu se poate... ZOE (urmărindu-l): Nene... TIPĂTESCU (asemenea): Neică Zahario. ZOE: Dacă ai ţinut vreodată la mine... TIPĂTESCU: Dacă mi-eşti prietin... TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (serios.) Cum putem noi să punem candidatura unui plastograf? TIPĂTESCU: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar până să bage lumea de seamă... să-l tragem în judecată... ZOE: Să ne facem de râs prin tribunale... nene, gândeşte-te... TRAHANACHE (după un moment de ezitare) : Ei nu! Dacă ar fi numai una... aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg; să zic: pentru politică — unde e în joc enteresul ţării, ca oricare român, a încercat omul, ca să te forţeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prietin ce-mi eşti, — a făcut plastografie... TIPĂTESCU: Se-nţelege! ZOE: Fireşte; în politică... TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare... Dar astălaltă? (se loveşte cu mâna pe buzunarul hainii) Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri — (schimbând tonul) Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am parte de Joiţica — că e de faţă — să spuie... ZOE (cu sentiment) : Nene! TRAHANACHE: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie; dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi să-i dau eu, neică... TIPĂTESCU (impacientat) : Nu pricep, neică Zahario! ZOE (asemenea) : Nici eu. TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (scoate o hârtie din buzunar şi o desface — o poliţă) Asta tot pentru politică e? Girurile astea două cu care onorabilul d. Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării? TIPĂTESCU (luând degrabă poliţa şi examinând-o cand pe-o parte când pe alta) : Suntem scăpaţi! ZOE: Scăpaţi? TRAHANACHE: Ei apoi ? când îţi spuneam eu să ai puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă... TIPĂTESCU (abia stăpânindu-şi bucuria) : Nene Zahario, candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache. TRAHANACHE: Aşa da! ZOE: Mi-e frică!... TIPĂTESCU: Nu mai avem nici o grijă. TRAHANACHE: ...Dă-mi înscris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele... (vorbeşte încet cu Zoe) TIPĂTESCU (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe ea, apoi o dă lui Zaharia) : Iată... TRAHANACHE: Mă duc să deschid şedinţa. TIPĂTESCU: Anunţă îndată candidatura, ridică şedinţa şi vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm... TRAHANACHE (vrând să treacă prin portiţa grilajului în partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu... Să nu o pierzi. (trece.) TIPĂTESCU: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz hârtiile de preţ... (sărută repede pe Zoe) ZOE: Fănică! TIPĂTESCU: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu! (ies amândoi iute pe uşa din stânga)   Scena V   TRAHANACHE, care s-a urcat la tribună, apoi CAŢAVENCU, POPESCU, IONESCU, ALEGĂTORI, PUBLICUL venind din fund şi ocupând locurile lor din scena I-a. Intrare zgomotoasă, acompaniată de clopoţelul prezidentuluI=== TRAHANACHE (în picioare) : Orele sunt înaintate! poftiţi, poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilii... (şade.) (Toată lumea s-a aşezat la locul său.) CAŢAVENCU (cu modestie) : D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul... TRAHANACHE: Da, (binevoitor) da, stimabile. Aveţi cuvântul. Poftiţi la tribună!... (Mişcare în grupul lui Caţavencu) CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii si gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare) IONESCU, POPESCU, TOŢI (foarte mişcaţi) : Bravo! CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător) : Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!... O primesc! Mă onorez a zice că o merit!... (foarte volubil) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) CAŢAVENCU: Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul: pe calea politică... (îngraşă vorbele.) POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Socială... IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Economică... POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Administrativă... IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Şi... şi... IONESCU, POPESCU, GRUPUL: Bravo! bravo! TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, stimabile... CAŢAVENCU (cu tărie) : Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte... (cătră adunare şi mai ales catră grup, cu tonul sigur) Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele... (reintrând în tonul discursului şi îngrăşând mereu vorbele) şi... şi... finanţiară. (aplauze prelungite)... Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti... Or... conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română", soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor... GRUPUL (aplauze): Bravo! CAŢAVENCU: Soţietatea noastră are ca scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău... GRUPUL (aplauze) : Bravo! CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! GRUPUL: Bravo! (aplauze entuziaste) TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile... nu... CAŢAVENCU: Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă... nu mă tem de întreruperi!... În Iaşi, de exemplu, — permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... GRUPUL (mişcat) :A! CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! GRUPUL: Bravo! (aplauze) CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi ?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!... (aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.)   Scena VI   ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA şi CETĂŢEANUL foarte şovăind. Zgomot la intrarea acestora TRAHANACHE (clopoţind) : Faceţi puţintică tăcere... CAŢAVENCU (care, în timpul scurt al rumorii provocate de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a consultat hârtiuţele, cu ton predomnitor): Fraţilor, iată ce spun statutele soţietăţii noastre la art. I-iu: „Se formează în urbea noastră o soţietate enciclopedică-cooperativă cu numele de «Aurora Economică Română». Scopul Soţietăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!" CETĂŢEANUL (care, de la intrare, a venit şovâind până în mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi ridică mâna):Şi eu! (sughite)şi eu sunt! (şovăie şi iar se toarnă pe scaun. — Râsete în fund, rumoare în faţă.) CAŢAVENCU (cătră Trahanache, întorcându-se spre masa prezidenţială) : Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt... TRAHANACHE: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile... CAŢAVENCU: Da (cu dignitate) dar... TRAHANACHE: În sfârşit... (clopoţind) Nu întrerupeţi, vă rog... CAŢAVENCU (căutând şirul): Ziceam dar: „... ca România să fie bine şi tot românul să prospere..." CETĂŢEANUL (se scoală şovâind şi ridică mâna) : Şi eu sunt! (sughite rău; râsete, rumoare) TRAHANACHE: A! (sculându-se peste masă) Ce? ce eşti d-ta, stimabile?... CETĂŢEANUL (sughiţând): Mă cunoaşte d. Nae... (arată pe Caţavencu) Cioclopedică... (râsete, rumoare.) CAŢAVENCU (nervos):Ce? CETĂŢEANUL: Română!... (râsete; sughite) Aurora!... (sughite; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.) TRAHANACHE (nervos şi el, cătră adunare, clopoţind) : Faceţi tăcere, stimabile!... (cătră Cetăţeanul turmentat) Cum? CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (sughite) Comportativă! (sughite.) Iconomie! (sughite) Soţietate care va să zică... (râsete şi rumoare mare.) IONESCU: E turmentat!... POPESCU: E tun! (grupul se mişcă; unii se scoală.) CETĂŢEANUL (sughiţănd şi strigând) : Sunt nembru! TRAHANACHE (agitând clopoţelul cu putere, cătră Ionescu şi Popescu) : Stimabile! stimabile, (cu afabilitate) rog, daţi afară pe onorabilul! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! E turmentat! Afară! (Ionescu şi Popescu îl îmbrâncesc spre uşă. Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu câţiva din grup) CETĂŢEANUL (îmbrâncit de dascăli şi opunându-se) : Nu mă-mbrânciţi... că ameţesc! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! CETĂŢEANUL: Nembru! (Toată scena aceasta a fost însoţită de râsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. În adunare, mişcare. Pristanda se apropie la tribună, în vreme ce dascălii şi grupul lor, în mijloc cu Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.) PRISTANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conul Fănică... Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă... şi pe urmă-i treaba mea... TRAHANACHE (încet) : Bine. PRISTANDA (încet) : Când oi tuşi de trei ori: nu mi-a sosit încă oamenii!... (trece lângă uşa din fund, pe unde intră cu zgomot Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi câţiva. Pristanda vorbeşte încet cu dânşii. Toţi se aranjează în fund, astupând uşa de ieşire)   Scena VII   ACEIAŞI — FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi alţi alegători şi CETĂŢEANUL TURMENTAT, apoi ZOE şi TIPĂTESCU ascunşi după grilaj şi ascultând ce se petrece în adunare TRAHANACHE (clopoţind, cătră Caţavencu, care vorbeşte încet cu grupul lui) : Poftiţi la tribună, stimabile!... (Caţavencu porneşte spre tribună) ZOE: Nu mai auz nimic... TIPĂTESCU: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă. CAŢAVENCU (de la tribună): Fraţilor! FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul turmentat): Te-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător? BRÂNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu... CAŢAVENCU (răcnind): Stimabile! (lui Trahanache) Domnule prezident! (rumoare surdă în fund.) TRAHANACHE: Stimabile (clopoţind) aveţi puţintică răbdare. (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori) Fiindcă orele sunt înaintate... CAŢAVENCU: Daţi-mi voie... TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mâine fiind alegerea, ca chiar acum să rugăm pe onorabilul orator să-şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului propus de comitetul nostru. CAŢAVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu mulţumire, d-le preşedinte. (coboară de la tribună, cătră grupul său.) Numele candidatului. TOŢI (din grup şi din sală): Da! numele candidatului! ZOE (tremurând, încet): Fănică! TIPĂTESCU (încet): Taci! n-ai grijă! TRAHANACHE (citind foaia între lumânări): Stimabile! candidatul pe care-l susţine comitetul nostru, este domnul... IONESCU: Nae Caţ... TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare... (citind) domnul... CAŢAVENCU: Domnul... (toată lumea ascultă cu mare nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se strânge după grilaj lângă Tipătescu) TRAHANACHE: Domnul... Agamiţă Dandanache! (Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă turburare. Zoe şi Tipătescu ascultă mişcaţi) CAŢAVENCU (sărind în loc şi răcnind):Trădare! (gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.) TRAHANACHE (în picioare): Daţi-mi voie! (clopoţind; după un moment de tăcere) Cine a pronunţat cuvântul trădare? (toată lumea e în picioare şi în fierbere.) CAŢAVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu! GHIŢĂ, BRÂNZOVENESCUşi CETĂŢEANUL TURMENTATşi CEI DIN FUND: Afară! afară moftologul! TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, cătră grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (cătră Caţavencu) Şi cine este trădător, stimabile? CAŢAVENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele candidatului odată hotărât, acela care uită, care trădează interesele şi onoarea familiei sale... (cu un gest colosal) D-ta! TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culmea indignării): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi din ţâţâni... Eu falsificator?... Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă facă falsificator... cine? (rumoare mare. Tipătescu şi Zoe ascultă palpitând) cine ? (cu energie.) Un plastograf patentat! CAŢAVENCU (sărind din loc): Plastograf! TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător): Afară plastograful! TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul! trădătorul! (fierbere mare.) CAŢAVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului său la tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierând febril. Un moment tăcere): Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili concetăţeni! Am voit să acoper o ruşine care se petrece de atâta vreme în sânul oraşului nostru... (Zoe şi Tipătescu mişcare) am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă;… astăzi însă am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu mişcare) Acest onorabil cetăţean, (arată pe Trahanache) acest om venerabil, d. Zaharia Trahanache... TRAHANACHE (cu pofidă):Ei ? Eu... CAŢAVENCU: Este atât de naiv, încât crede că e plastografie un document olograf... (Zoe şi Tipătescu mişcare de groază) ZOE: Fănică!... (şovăie) TIPĂTESCU (susţinând-o şi răcnind cu o supremă putere) :Ghiţă! (se repede la portiţa grilajului... Zoe se agaţă de el şi-l opreşte. Rumoare mare.) PRISTANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o port-voce şi strigând asemenea spre partea de unde i-a venit chemarea): Prezent! (cătră cei din fund) Pe el, copii! (grupul din fund cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu, Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe Caţavencu) CAŢAVENCU (continuând a zbiera în mijlocul zgomotului): O scrisorică a prefectului cătră... GRUPUL LUI CAŢAVENCU: Pe ei, fraţilor. (grupul din faţă dă năvală spre fund.) TOATĂ LUMEA: Afară! ho! huideo! (Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia Trahanache a ieşit repede pe portiţa grilajului, a dat dincolo de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu au apucat de gât pe Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul Ionescu şi Popescu sunt grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. — Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului)   ACTUL IV   (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină)   Scena I   ZOE şi TIPĂTESCU ZOE: Unde e? unde poate să fie Caţavencu? TIPĂTESCU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ... (după o pauză, apropiindu-se de Zoe) Ei? şi pentru ce voieşti să ştii? pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije... Zoe, gândeşte-te: de două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut, — am ordine să-i fac o primire strălucită... ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei!... De două zile va să zică, strivesc pe Caţavencu, şi el nu e nicăiri. Unde e? pentru ce nu s-arată?... are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a dispărut, nu ştiu, — din ce motive nu publică scrisoarea, nu-mi pasă, — destul că nu o publică... Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru altceva, decât pentru că nu poate? ZOE: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică? (cu frământare concentrată.) Dar aste două zile cum am trăit eu?... Ce strângere continuă de inimă! ce frică! ce tortură!... Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu îmi zdrobeşte toata puterea... Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi... înnebunesc... (îşi ia capul în mâini şi plânge.) TIPĂTESCU: Nu fi copilă, Zoe… Zoe... ZOE (plânsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al vostru Dandanache; sunt sigură... sigură... că în acelaşi moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă... ca să-şi răzbune! Ei... atunci eu?... TIPĂTESCU (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată) : Nu poate... dacă face asta, e pierdut... ZOE: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine!… Fănică! n-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi... Prevedeam asta... Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut scandalul de alaltăieri seara la întrunire... Iată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui... el nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hârtii, ar scăpa şi el şi m-ar scăpa şi pe mine... Te-ai bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că sau el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decât el... (se îneacă de plâns.) Ce să fac? ce să fac? TIPĂTESCU: Taci! vine cineva... şterge-te la ochi!   Scena II   ACEIAŞI - TRAHANACHE şi AGAMIŢĂ DANDANACHE venind din fund TRAHANACHE (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile! TIPĂTESCU: Cine să fie? ZOE: Un străin?... TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache! ZOEşi TIPĂTESCU: Dandanache! (complimente) TRAHANACHE: Candidatul nostru!... adică ce mai candidat! alesul nostru. DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit): Sărut mâna... Si domnul ? bărbatul dumneei ? TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand... DANDANACHE: Si d-voastră? TRAHANACHE: Şi eu?... bărbatul dumneei... Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi... ai puţintică răbdare... (se caută în buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache), sunt aicea toate comitetele... DANDANACHE (ia carta): Mersi'… Si domnul?... TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele. DANDANACHE (lui Fănică): Îmi pare bine, d-le prezident! (îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe) TIPĂTESCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin... Sunt încântat... Dar cu ce ocazie pe la noi ? DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia si colo, si dincolo, si dincolo... si rămăsesem eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră... rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi... si asa am venit pentru aledzere. ZOE (cu răutate) : Nu trebuia să vă mai deranjaţi... DANDANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da' stii, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă... TRAHANACHE: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine! trebuie, trebuie. DANDANACHE: Da' de deranz... destul! Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca... Stii, m-a zdrunţinat!... si clopoţeii... (gest) îmi ţiuie urechile... stii asa sunt de ameţit si de obosit... nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule... TIPĂTESCU: Fireşte… ZOE: Mai e vorbă… DANDANACHE: Adineaori am sosit, era să trag la otel... dar birzarul... el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (arată pe Trahanache.) ZOE (încet cătră Tipătescu, care râde) : Şi încă mai râzi, Fănică. TRAHANACHE: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum mergem... Nu-i vorba, de mers, mergem strună... dar ştii, de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo... DANDANACHE (strângându-i mâna): Bine că te-am găsit, neicusorule, mersi. (vorbesc amândoi deoparte.) ZOE (cătră Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniştea... Şi spune drept dacă nu era mai bun Caţavencu! TIPĂTESCU (scurt) : E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel! TRAHANACHE (lui Dandanache) : Stimabile, eu te las aci cu amicul Fănică şi cu Joiţica... Eu trebuie să mă duc la alegere: peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie să fiu acolo... D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape... suntem tari, stimabile... tari... Nu o să ai majoritate, stimabile... DANDANACHE: Cum se poate? Să nu te pomenesti cu vreun balotaz? 'ai?... a mai păţit-o si alţii... TRAHANACHE: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?... zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile. DANDANACHE: A, asa? (cu siguranţă.) Se-nţeledze... Niţi nu se putea altfel... TRAHANACHE: Salutare, stimabile, salutare... La revedere, Fănică... La revedere, Joiţico. (iese)   Scena III   ZOE, TIPĂTESCU, DANDANACHE DANDANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea... Eu, familia mea, de la patuzsopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară... fără coledzi!... si cât p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg... ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putinţă... TIPĂTESCU: Peste putinţă… DANDANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă, vezi! era cât p-aţi, dar stii, cât p-aţi... întreabă-mă, neicusorule, să-ţi spui: nu vrea Comitetul ţentral si paţe; ziţea că nu sunt marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară... ţinevas — nu spui ţine... persoană însemnată... da' becher — vine si zoacă la mine cărti... si când pleacă îsi uită pardesiul la mine... A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste ţe te gândesti? TIPĂTESCU: Peste? DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică. AMÂNDOI: O scrisorică. DANDANACHE: De amor... AMÂNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor? DANDANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, — nu spui ţine... persoană însemnată. ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei? DANDANACHE: Ei, ţe să-ţi mai spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul, — nu spui ţine — e persoană însemnată —: Găseste-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la „Răsboiul"... De colea până colea... gâri-mâr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi, neicusorule... ZOE (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut rău... fapta d-tale este... să-mi dai voie să-ţi spui... TIPĂTESCU (încet): Zoe! (ea urcă.) DANDANACHE: Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud ? Ţe era de făcut ? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam... si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt (coborând cătră public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial... si să remâi fără coledzi! TIPĂTESCU: Vezi bine! (muşcându-şi buzele) Dar nu ne-ai spus sfârşitul istoriei... scrisoarea. ZOE: Da, scrisoarea... DANDANACHE: Care scrisoare? TIPĂTESCU: Scrisoarea becherului... DANDANACHE: Care becher? ZOE (nervoasă): Persoana însemnată... scrisoarea… de amor... arma d-tale politică, cu care te-ai ales... TIPĂTESCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în „Răsboiul", dacă nu... DANDANACHE (aducându-şi în sfârşit aminte): A da! scrisoarea... da... am priţeput... ZOE: Ei! scrisoarea? TIPĂTESCU: Ce s-a făcut? DANDANACHE: O am pusă acasă la păstrare... dar stii, la loc sigur... ZOE: Nu i-ai înapoiat-o persoanei ? DANDANACHE (cu mirare) : Cum s-o înapoiez? TIPĂTESCU: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul... ZOE: Trebuie să i-o dai înapoi... DANDANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la „Răsboiul". (coboară.) ZOE (cu dezgust): A! (trecând pe lângă Fănică, încet şi cu tonul lui de mai sus) E simplu, dar e un om onest! (tare, cătră Dandanache.) D-le Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămâneţi la masă la noi… mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră... TIPĂTESCU: Ştiţi, asupra alegătorilor ar face poate rău efect... DANDANACHE: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita — aminteri, am memorie bună... dar stii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit si să-nţep — să-mi faţeţi semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale... TIPĂTESCU: Care consoarta mea ? DANDANACHE: Doamna. ZOE (aparte): A! idiot! TIPĂTESCU (impacientat): Pardon, d-le Dandanache, doamna e soţia d-lui prezident al Comitetului, domnul care v-a adus aici, (subliniază silabic) domnul Zaharia Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache... Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului... cu doamna sunt numai prieten... DANDANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Asa e, bini ziţi puicusorule... bată-vă sănătatea să vă bată... pardon... stii eu... de pe drum (serios) fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoţeii... îmi ţiuie grozav... ZOE (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească puţin... e ameţit rău de tot. TIPĂTESCU: D-le Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă liniştiţi puţin... DANDANACHE: Ba da, neicusorule... dar unde? ZOE: Poftiţi cu mine, d-le Dandanache. DANDANACHE (dându-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta pe scară): Stii, coniţa mea, sunt asa de ameţit... stii, trăsura... si clopoţeii... stii, îmi ţiuie grozav... grozav îmi ţiuie... (ies.)   Scena IV   TIPĂTESCU singur Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc… Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache... Ce lume! ce lume! ce lume!...   Scena V   TIPĂTESCU, ZOE, apoi PRISTANDA ZOE (coborând precipitat treptele) : Ai auzit, Fănică? Ai auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, păstrează scrisoarea... Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acuma mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (agitată) A! mi-e groază să mă gândesc. Ce face Caţavencu? unde e ascuns şarpele? de unde o să-şi arunce veninul asupra mea! TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! fii bărbată... ZOE (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima... A! înnebunesc de frică. (îşi ascunde obrazul) PRISTANDA (venind repede din stânga) : Coană Joiţico! coană Joiţico!... TIPĂTESCU: Ghiţă! ZOE (tresărind) : Ghiţă... Ce e? Spune! PRISTANDA (oprindu-se) : Coană Joiţico, voiam să... ZOE (fierbând) : Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? dă-mi-o s-o văz! (foarte agitată) dă-mi-o, s-o văz! TIPĂTESCU: Zoe! eşti nebună! PRISTANDA (aparte) : Curat nebună! ZOE: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de asta. PRISTANDA (căutând s-o calmeze) : Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat... „Răcnetul" nici n-a apărut astăzi... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta... S-a spart partidul independent... s-a spart! (încet Zoii, trecând spre Tipătescu) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât! TIPĂTESCU: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu? PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pământ. (bâtându-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva) A! ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mâna, coane Fănică... Ministrul... nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât... de-aia vă căutam aşa de zor... TIPĂTESCU: La telegraf? Ce mai vor de la mine? PRISTANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeţi. TIPĂTESCU: A, blestemată politică... Zoe! Zoe, curaj, mă duc... ZOE: Du-te. TIPĂTESCU: Mă-ntorc îndată. (îi sărută mâna.) Zoe, fii cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (pleacă prin fund.) ZOE: La revedere!... A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta! (cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu până la ieşire şi se uită după el până se depărtează.)   Scena VI   ZOE, PRISTANDA PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, coboară degrab') : Coană Joiţico! ZOE (tresărind) : Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat... Ce e? ce vrei? du-te! lasă-mă-n pace! PRISTANDA: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. (foarte cu binişorul) Este cineva,... cineva, pe care-l ştiţi d-voastră bine,... aşteaptă aici... ar voi să vă vorbească... dar numai d-voastră... De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămâneţi d-voastră singură... Am minţit... nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii... Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască... să mă bată... Nu e mai-marele meu? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu şi unsprece suflete? L-am minţit, dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico... Îl primiţi?... da? ZOE (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda) :Pe cine să primesc ? PRISTANDA: Pe cine — pe cine?... pe d. Nae Caţavencu... ZOE (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (e în culmea nerăbdării.) PRISTANDA: Ascult! (merge în fund la stânga şi aduce pe Caţavencu) Poftim stimabile, poftim. (îl introduce şi iese repede.)   Scena VII   ZOE, CAŢAVENCU ZOE (repezindu-se la el) : D-le Caţavencu, ai voit să mă pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut ? Fănică are în mână o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la Societate... Ştii? CAŢAVENCU: Ştiu, madam, că o are, (dezolat) ştiu, dar ce e de făcut? ZOE: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mai întrebi ce e de făcut! Nu ştii ? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! să schimbăm: dă-mi scrisoarea... CAŢAVENCU (dezolat) : Madam! madam! peste putinţă... ZOE: Ce? CAŢAVENCU: Scrisoarea d-voastră... ZOE: Ei? CAŢAVENCU: N-o mai am!... ZOE: Nu se poate!... CAŢAVENCU: N-o mai am!... ZOE: Minţi! CAŢAVENCU: Nu minţ; n-o mai am!... ZOE: Nenorocitule! ce ai făcut-o? CAŢAVENCU: Am pierdut-o! ZOE (dând un ţipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile) : A! de ce nu pot să te omor! CAŢAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea! ZOE: Cum ai pierdut-o ? când ai pierdut-o ? unde ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu… mi-a smuls pălăria din cap... scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei... ZOE: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: Da! ZOE: Mi-ai pierdut scrisoarea... şi nu ştii, nu bănuieşti pe unde poate rătăci scrisoarea mea? CAŢAVENCU: Nu. ZOE: Nu? CAŢAVENCU: Nu... ZOE (desperată): A! eşti un om pierdut!... pierdut!... Eu poate că mai scap... căci poate să mai scap! dar d-ta... (cu putere) d-ta eşti pierdut!... Când te-a arestat Fănică, te-am scăpat eu... acuma te arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea... pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc... Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc... A! s-a întors jocul, d-le Caţavencu... începe să te părăsească norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră... A! eşti pierdut! da, pierdut!... (strigând în fund) Ghiţă! Ghiţă! CAŢAVENCU: Doamnă, Pentru Dumnezeu! (se uită-n toate părţile) ZOE: Ghiţă! (cătră Caţavencu) Nu te uita pe unde să scapi... Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au scăpare... s-a mântuit... Ghiţă! Ghiţă! (merge strigând în fund şi se-ntâlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat)   Scena VIII   ACEIAŞI — CETĂŢEANUL TURMENTATcu pălăria albă a lui Caţavencu CETĂŢEANUL (intrând şi coborând foarte bine dispus) : Nu e Ghiţă, eu sunt... ZOE: Ce cauţi? CAŢAVENCU (aparte): Pălăria mea! CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico! ZOE: Ce vrei cu mine? CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare onorabile! ZOE (nervoasă) : Ce vrei ? spune ce vrei ? CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (gest de impacienţă din partea femeii) Eu, coană Joiţico, am găsit o scrisoare. ZOE: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. Caţavencu… CAŢAVENCU (zdrobit) : Doamnă! CETĂŢEANUL: Las-o aia; ...am mai găsit una!… ZOE: Ei, ce-mi pasă! CETĂŢEANUL: Nu vă suparaţi, coană Joiţico, să vedeţi... nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor şi apropitar, am fost împărţitor... la poştie... mă cunoaşte conul Zaharia! ZOE: Ei! ieşi odată şi lasă-mă... Ghiţă! CETĂŢEANUL: Şi d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut", ori „nu se află", ori „mort", care va să zică fiecare după cum devine... (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului... Bunioară acuma... Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o pălărie... ZOE (coborând) : O pălărie? CAŢAVENCU (aparte) : Mizerabilul... CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta... şi astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc — că mi-era strâmtă— am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc... când colo în căptuşeală peste ce dau? ZOE: O scrisoare! CAŢAVENCU: O scrisoare! CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae... Nu mai mergem pe la o ţuică?... ZOE (foarte emoţionată) : S-o vedem! CETĂŢEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-voastră. ZOE: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă! CAŢAVENCU: Sunt în adevăr pierdut! ZOE: Degrabă, dacă o ai. CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întâlnit (sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii) CAŢAVENCU (aparte): A! mizerabilul! ZOE (care a smucit scrisoarea) : A! CAŢAVENCU (încet către Cetăţeanul turmentat, care a trecut lângă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om! CETĂŢEANUL: Nu puteam... andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe) ZOE (care s-a remis de prima emoţie) : Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? spune-mi... recunoştinţa mea... CETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetăţean şi eu... ZOE: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine? CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea... Eu... Pentru cine votez?... CAŢAVENCU (cu amărăciune) : Pentru d. Agamiţă Dandanache. ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi ameninţare): Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi ? şi încă ironic. A! eşti tare, drept să-ţi spui... CETĂŢEANUL: Coană Joiţico, adevărat? ZOE: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu l-a spus în viaţa d-sale... CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez... (vrea să plece) dar cum îi zice? ZOE: D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc) Te rog... (îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat) Îmi dai voie? (ia buletinul) „Agamiţă Dandanache"... Bravo, d-le Caţavencu, eşti un om de bună-credinţă... CETĂŢEANUL (luând buletinul) : Mă duc, nu mai e vreme. ZOE (conducându-l) : Te rog să crezi, domnule, că oricând recunoştinţa mea... CETĂŢEANUL (foarte grăbit) : Nu mai e vreme... se-nchide alegerea. (iese ducând sus biletul) (Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieşire; se-ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn înaintea lui; el cade în genuchi)   Scena IX   ZOE, CAŢAVENCU   CAŢAVENCU: Iartă-mă, iartă-mă... ZOE (râzând) : Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (cu ton aspru) Scoală-te! CAŢAVENCU (sculându-se ruşinat) : Iartă-mă... ZOE (cu dignitate) : Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acuma. CAŢAVENCU (umilit):Madam! ZOE: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat... CAŢAVENCU: Sărut mâinile... devotamentul meu... ZOE: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie publică,... d-ta ai s-o conduci. CAŢAVENCU (repede şi supus) : O conduc... ZOE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei... CAŢAVENCU (asemenea) : Prezidez... ZOE: O să chefuieşti cu poporul... CAŢAVENCU (acelaşi joc) : Chefuiesc... ZOE: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect... CAŢAVENCU: Da. ZOE: Ne-am înţeles? CAŢAVENCU: Da. ZOE: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră! CAŢAVENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger... ZOE: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă... CAŢAVENCU: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o plăcea... Sărut mâinile... sărut mâinile!... (iese repede zăpăcit prin fund.)   Scena X   ZOE singură : E adevărat, ori visez? (şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută) Fănică! (se scoală râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade) Fănică! (plâns nervos... după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare) A!... mi-a trecut... Fănică! (suie repede scările la dreapta şi dispare)   Scena XI   TIPĂTESCU singur (intră repede din fund)A înnebunit Ghiţă? Mă trimite la telegraf pentru nimica... îmi face farse ? Ce însemnează... Şi Zoe... unde e Zoe? (se uită-n toate părţile şi iese repede în dreapta.)   Scena XII   TRAHANACHE şi DANDANACHE vin din dreapta din grădină, planul al treilea TRAHANACHE: A! aici la noi, stimabile, a fost luptă crâncenă, orice s-ar zice... s-au petrecut comèdii mari. DANDANACHE: Taţi, frate. TRAHANACHE: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu... pe Fănică de!... pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe) DANDANACHE: A, da! asa! că nu esti d-ta prefectul. (Se aude din depărtare entrata unui marş) TRAHANACHE: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia mea... s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul... cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului,... ştii, să juri, nu altceva... Închipuieşte-ţi plastografie! DANDANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! La mine a fost cazul adevărat!… (Marşul se apropie, se aud şi urale) TRAHANACHE: Cum, cazul adevărat? DANDANACHE: Scrisoarea era a persoanei... da... becher. TRAHANACHE: Cum becher? DANDANACHE: Adică necăsătorit… TRAHANACHE: Cine? DANDANACHE: Nu spui ţine, — persoană însemnată... Când i-am pus piţorul în prag, — ori coledzi, ori „Răsboiul" mă-nţeledzi, — tranc! depesa aiţi... TRAHANACHE: Nu-nţeleg. (aparte) E ameţit de drum... căruţa... şi clopoţeii. DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie si tot nu priţepe... (În toată scena aceasta şi în cea următoare, până la intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai distinct)   Scena XIII   ACEIAŞI — ZOE, TIPĂTESCU ZOE (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veseli şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut (văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), d-le prefect, furtuna rea trece curând... (coborând) D-le Dandanache, într-un moment, masa e gata... DANDANACHE: Tocmai îi spuneam d-lui prefect, si dumnealui îmi spunea... TIPĂTESCU: D-lui prefect?... DANDANACHE: Da, d-lui prefect! (arată pe Trahanache, care vorbeşte la o parte cu Zoe) ZOE (încet) : Îţi place, nene, alesul d-voastră? TRAHANACHE (încet) : Deştept... dar mi se pare că e cam şiret. DANDANACHE (lui Tipătescu) : Îmi spunea istoriile de aiţi de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) si eu îi spuneam de cazul meu,... că la mine a fost chiar adevărat... cu becherul... ZOE (repezindu-se lângă el, încet) : D-le Dandanache, mi-ai promis să nu mai pomeneşti de istoria asta... DANDANACHE: Eu am promis? (repede) când am promis? cui am promis ? ţe am promis ? (aducându-şi deodată aminte.) A! da! Nu mai… nu mai… (Uralele s-au apropiat cu desăvârşire. Lumea toată intră cu muzica)   Scena XIV   ACEIAŞI - FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, CAŢAVENCU, CETĂŢEANUL TURMENTAT, GHIŢĂ PRISTANDA, IONESCU, POPESCU, ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC (Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. — Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. — Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. — Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga) FARFURIDI (luând un pahar de şampanie) : În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască! (urale şi muzică. Pristanda ţine cu mâna tactul uralelor. Toţi ciocnesc şi beau) DANDANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână): În sănătatea alegătorilor... cari au probat patriotism si mi-au acordat... (nu nemereşte) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zica... cum am ziţe... în sfârsit să trăiască! (urale şi ciocniri) TRAHANACHE (cătră Caţavencu, care a coborât spre el şi Tipătescu) : Şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur. CAŢAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară. TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti! CAŢAVENCU: În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache! (urale şi ciocniri) (Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă) CETĂŢEANUL: În sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughite) damă bună! (ciocneşte cu ea: ea-i strânge mâna din toată inima. Urale, ciocniri.) CAŢAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru! (urale, ciocniri) TRAHANACHE (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte vesel): Ei, aveţi puţintică răbdare!... Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.) (Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi Brânzovenescu, le povesteşte încet, făcând gestul cu clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzica şi lume. În stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc Caţavencu) CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele) : Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica! (Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea.   Cortina   download piesa de teatru pdf     

ACTUL I   (Interiorul unei cârciume, clădire cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, ușa de intrare; la stânga, fereastră mare de prăvălie cu blon; lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi și al doilea, două uși cari dau în două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul beciului și o ușe care dă în celar. La stânga, în față,o masă de lemn și scaune rustice. Lavițe pe lângă pereți.):   SCENA I   DRAGOMIR, GHEORGHE și ANCA (Toți trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ține o gazetă în mână. Anca lucrează la o cămașe.) GHEORGHE: ... E greu să scape, firește... dar se-ntâmplă... Așa fac mai toți câți scapă: dintru-întâi s-arată pocăiți, se prefac proști, se dau tot cu binișorul, și odată, când le vine bine, p-aici ți-e drumul...   DRAGOMIR: Adică și ăsta era șiret... se prefăcea... (zâmbind.) Am înțeles!   GHEORGHE: Știu eu?   DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo!   GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut?   ANCA: Asta e! Nouă ani de zile!... Cine se preface atâta vreme așa, și să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... până la urmă tot nebunește.   DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămașa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul și amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure niște nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?... Era tâmpit... când i-a citit osânda, râdea...   ANCA (cu mult interes): Cum?... De unde ai văzut tu când i-a citit osânda?   DRAGOMIR: Am fost la judecată.   GHEORGHE: Ai fost?   ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată?   DRAGOMIR (contrariat): La jurați, când l-a osândit.   ANCA: Ai fost tu la jurați!... și mie atâția ani de zile să nu-mi spui!   DRAGOMIR: Ți-am spus...   ANCA: Ba nu.   DRAGOMIR (supărat): Ei! Așa e, nu, firește. La ce?... Să-ncepi iar să-mi bocești pe răposatul?   ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (se scoală și trece la tarabă.)   DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe): Ia citește, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.   GHEORGHE (căutând șirul în ziar, apoi urmând citirea): "... precum și toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturisește că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fântână singur și el se ducea să-și vază amanta. Nebunul venea cu donițele pline și-l chema să se întoarcă împreună la temniță. Tot timpul, nebunul a fost ca și liber, în orice caz foarte puțin păzit. Era bun și foarte simpatic tutulor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna a veche, care e părăsit de pe vremuri..."   DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică... a murit...?   GHEORGHE: Ba bine că nu.   DRAGOMIR (aparte): A murit!...   GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de când sunt o judecată la jurați... Aș vrea să văz și eu o dată... Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?   DRAGOMIR: Ce să facă?... Stă și el între puști și așteaptă să se isprăvească mai degrab'...   ANCA (la tarabă): Dar tu, Dragomire, ai mers așa din întâmplare ori dinadins?   DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins?... Ce nu ți-e bine?... De ce să merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit să fiu în oraș... mă dusesem să vânz niște lână. (răstit, cătră Anca, care șade rezemată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo?   ANCA: Nimic... Ascult.   DRAGOMIR: Asculți! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar să bocești pe răposatul? Că iar am vorbit de el... 'Aide de! Începe... jelește-l!... (Anca trece binișor și iese în stânga; - cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!   GHEORGHE: Știi c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat așa lucru... să te pomenești că prinde vreun tâlhar și ala spune: tot eu am făcut acu câțiva ani omorul din pădurea Corbenilor... Uite de ce și uite cum... 'Ai?   DRAGOMIR: Se prea poate.   GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?...   DRAGOMIR: Care?   GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba.   DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.   GHEORGHE: Să zicem că trăiește...   DRAGOMIR: Cum să trăiască?... A căzut în ocna părăsită...   GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit și pun mâna pe el... Cine-i plătește atâția ani la necaz?   DRAGOMIR: Dumnezeu... (pauză.) Mă, Gheorghe, tu cam știi legile...   GHEORGHE: Așa ș-așa... (Anca intră și se oprește în ușe.)   DRAGOMIR: Nu-i așa că un om care a făcut o faptă... un omor... nu-i așa că dacă vine singur peste zece ani și se mărturisește, nu mai are nici o pedeapsă?...   GHEORGHE: Cât e nu știu sigur, dar știu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit...   ANCA (care a ascultat din pragul ușii, coboară; e plânsă): Cum adică? La zece ani un ucigaș poate veni să spuie singur ce-a făcut și lumea îl lasă în pace.   DRAGOMIR: Așa e legea...   ANCA: Bună lege, zău! (se șterge la ochi.)   DRAGOMIR: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (fixând-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori își aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (cătră ea.) Mergi d-aici, și nu mai mă boci pe cap, cobe!... Știu că dacă m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană... (pauză; Anca se retrage.) Dacă era să bocești toată viața pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua oară?... 'Aide.. mergi!   ANCA: De ce nu ești mai blând, Dragomire?   DRAGOMIR: Pleacă odată...!   ANCA: Mă duc. (iese în fund.)           SCENA II   DRAGOMIR, GHEORGHE DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)   GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru ești cu muierea.   DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace și tu. Știi tu cum trăiesc eu?... Știi tu ce am făcut eu pentru femeia asta?... Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!... Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu știi ce s-a petrecut între mine și ea.   GHEORGHE: Da, da' văz ce se petrece. Vă canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu ești de ea, nici ea de tine.   DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ție soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei și până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci și până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta și cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.   GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.   DRAGOMIR: Mai bun!... De unde știa ea din ziua întâia că n-o să fiu și eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?... Că dacă n-aș fi iubit-o!... Și mai în sfârșit, înțeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o dată cu altul... Care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat?   GHEORGHE: Ei!   DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărți de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?... Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru și iar Dumitru; pe îl auz când vorbește ea, când mă uit la ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui... Așa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se oprește în ușă și ascultă; Gheorghe o vede și face o mișcare; Dragomir, atras de mișcarea lui Gheorghe, se întoarce și o vede.) Uite-o! Uite-l! El e... Dumitru! (cătră ea.) Ieși! Ieși! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiți asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu... Să nu te văz! (pornește spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ș-o duce hotărât în față.) Ce vrei?... Ce te uiți așa la mine?... Ce gândești?... Eu l-am omorât?... Da? Spune! (o smucește.)   ANCA (hotărât): Dragomire, ești nebun. (își face cruce.)   DRAGOMIR: Nebun?... Spune... (o smucește iar.)   GHEORGHE: Dragomire!   ANCA: O!... Nebun!   DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: or crezi că l-am omorât eu...   ANCA: Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!   DRAGOMIR: Da... și atunci de ce mai trăiești cu mine... or nu crezi și atunci de ce mă chinuiești pe mine?... Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână și suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (același joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind ușa.)     SCENA III   ANCA, GHEORGHE GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!   ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.   GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)   ANCA: Tot aici ești?... Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gândurile, mă băiete, și vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Așa necăjită cum sunt, de ce nu mă lași tu necazului meu și mai mă turburi și tu?   GHEORGHE: Pentru că...   ANCA: Pentru că mă iubești... Asta o știu...   GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...   ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tânăr, mergi de-ți caută norocul aiurea... Așa cum mă iubești tu pe mine eu nu te poci iubi...   GHEORGHE: Tu nu poți iubi?   ANCA: Ba... oi fi iubit și eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îți mai spui o dată, caută-ți norocul în altă parte...   GHEORGHE: În altă parte?... Bine...   ANCA: ... De ce să-ți încurci tu o viață tânără cu pățeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ș-apoi chiar așa... cum să mă iei?   GHEORGHE: Ți-am spus...   ANCA: Să mă desparț eu acum de Dragomir?... Nu se poate.   GHEORGHE: Zici că ți-e greu să-l vezi.   ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face... eu trebuie să fac voia lui...   GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăiește cum îți vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...   ANCA (repede): Să pleci?   GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?   ANCA (tristă): Pleci!   GHEORGHE: Da... Lumea a cam simțit... eu să mă stăpânesc nu poci... și nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Ești o femeie... nu știu cum să-ți zic... Ți-e drag să trăiești cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, și mă gonești pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.   ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?   GHEORGHE: Da...   ANCA: Când?   GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.   ANCA: Rău îmi pare.   GHEORGHE: De ce?   ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...   GHEORGHE: Dacă nu mă iubești?   ANCA: Ce copil ești?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubești pe mine: nu înțelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ție de mine...   GHEORGHE: Atuncea...   ANCA: Ce?   GHEORGHE: Vino cu mine.   ANCA: Nu se poate.   GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?   ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ți pese... (plânge.)   GHEORGHE: Anco, plângi?   ANCA: Da.   GHEORGHE: Pentru ce?   ANCA: De prisos să-ți spui.   GHEORGHE: Dacă plângi...   ANCA: Să-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție... Multă putere mi-a dat prieteșugul tău și gândul că un om așa de voinic ca tine mă iubește... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ș-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?   GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.   ANCA: Nu poci acuma... nu știu... n-am ce să-ți spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubești mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino mâine dimineață aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.   GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)   ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasă; cu glasul jumătate) Gheorghe!   GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?   ANCA: Nu... (el o privește lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboară cu aerul întrebător.)   GHEORGHE: De ce?   ANCA: Nu pricepi?   GHEORGHE: Nu.   ANCA (cu multă intenție): ...Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc că și eu te iubesc?   GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?   ANCA: Adevărat... Trebuie să-ți spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură și se culcă și doarme dus de poți tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândește: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aștept!   GHEORGHE: Mă iubești?   ANCA: Da, da' să nu uiți că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coșciugul lui, eu să fiu în brațele tale... Ai priceput?...   GHEORGHE: S-aștept o viață întreagă...   ANCA (scurt): Ești un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nțelegi... Gândește-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aștept... Du-te...   GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubești?   ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în brațe cu putere, apoi îi face vânt prin fund și încuie.)     SCENA IV   ANCA (singură, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine!... (coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta ușurel de câte se laudă? Să vedem... Unde o fi câinele? La cârciuma Popii... joacă cărți și bea... Să vie iar beat, să mă înjure și să mă amenințe!... Aș vrea să știu cât o să mai ție asta!... Mult, nu crez!... (ascultă.) Haha! Vine.. el este... (își ia lucrul și stă la masă. - O bătaie în ușe. - Anca se ridică și stă un moment.) Am încuiat... (încă o bătaie. Anca merge la ușe.) Acuș-acuș! (descuie.)     SCENA V   ANCA, ION ION (foarte obosit și cam tremurând): Bună vremea, nevastă.   ANCA: Mulțumim dumitale, om bun... Ce poftești?   ION: Îmi dai de mâncare?   ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (tare.) N-avem de mâncare, omule... pleacă.   ION: Da'... mă lași să dorm?... lasă-mă să dorm...   ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (tare.) Caută-ți de drum, creștine; (cam aspru) 'aide!   ION (sfios și apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă bați... să nu dai!   ANCA: Dec! De ce să te bat?... Du-te sănătos.   ION (vrea să plece, își pierde puterile și se reazimă de ușe): Nu mai poci... (rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să mănânc, fă-ți pomană... mi-e foame. (se lasă binișor pe lavița din stânga ușii.)   ANCA: Ăi fi bolnav?   ION: Nu.   ANCA: Da' ce ai?   ION: Mi-e foame... sunt ostenit...   ANCA: Da'... de unde vii dumneata?   ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.   ANCA: Și ce vânt te-a bătut pe la noi?   ION: M-am rătăcit.   ANCA: Da-ncotro mergeai?   ION: Nu știu...   ANCA: Cum să nu știi unde mergeai?   ION (încet și confidențial): Vezi că eu... sunt nebun...   ANCA: Nebun?!   ION: Hăhă!... Da' nu m-apucă totdeauna... Și când mă chinuiește Necuratul, numa' vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul...   ANCA: Sărmane, cine știe ce păcate!...   ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (se închină.)   ANCA: Și din ce ți-a venit?   ION: Din bătaie... Și când mă speriu m-apucă, fie pe pustii locuri! Și, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije și cu scârbă și pe urmă cu spaimă... și mă arde. (arată moalele capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?   ANCA: Ce?   ION: De mâncare...   ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la tarabă, taie un codru de pâne și i-l dă.) Na, omule.   ION: Bodaproste!   ANCA: Vrei ș-un rachiu?   ION: Dacă-mi dai...   ANCA (îi dă un țoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ți vie?... E de mult?   ION: Vreo zece ani...   ANCA: Zece ani... Și cine te-a bătut?... De ce?   ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...   ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare.) Cine te-a bătut?   ION: La judecată... că nu vream să spui.   ANCA (cu nerăbdare): Ce?   ION: Că de ce l-am omorât...   ANCA: Omorât! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul ăsta? (cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...   ION (dând din cap): Ion mă cheamă.   ANCA: Și zice c-ai omorât pe...   ION: ... Pe Dumitru Cirezarul...   ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! I-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute și mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...   ION (moțăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe.) De ce urlă câinele?   ANCA: Nu urlă nici un câine.   ION: Ascultă...   ANCA (aparte): Aiurează. (tare.) Ioane, vrei să te culci?   ION: Da.   ANCA: Scoală. (îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... 'Aide p-aici. (îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)   ION: Când urlă câinele, moare cineva... (șovăie, ea îl sprijinește.)   ANCA: Încetinel...   ION: Tu știi cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se oprește, face o grimasă de durere și pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)       SCENA VI   GHEORGHE, ANCA GHEORGHE (intră repede din fund): Anco! (venind spre stânga) Anco!   ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (repede.) Ce cauți? Ce vrei? Nu ți-am spus să nu vii până nu ți-oi face semn? Ți-am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici?... Pleacă, du-te și nu mai veni până nu te chem...   GHEORGHE: Stai să-ți spui... Am venit să-ți aduc o veste bună...   ANCA: Ce veste bună?   GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii. Dragomir e tot acolo... E băut... A jucat cărți, a pierdut și-a făcut cinste la toți... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie...   ANCA: Asta ți-e vestea a bună?   GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă până-n ziuă.   ANCA: Ei! Merge la târg.   GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce.   ANCA: Ce?   GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume!   ANCA: Cum! (aparte.) Nu crez eu asta.   GHEORGHE: Anco...   ANCA: 'Aida-de! Mai sunt și eu p-aici.   GHEORGHE: Nu-ți pare bine? N-ai zis că mă iubești?   ANCA: Ei da! Ș-apoi... dacă te iubesc?   GHEORGHE: Când bărbatul își părăsește nevasta, ea are drept, după lege, să se desparță de el și să ia pe cine-i place.   ANCA (impacientată): Ce vorbești prostii. Cum o să plece Dragomir? Unde să plece?   GHEORGHE: N-a spus unde, dar își ia ziua bună de la toți... zău! Până în ziuă se pornește...   ANCA: Om vedea... (aparte.) Așa? (stă pe gânduri.)   GHEORGHE: La ce te gândești?   ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! Ești tu bărbat în toată firea, ori ești un om ușurel?... Mă poci eu încrede în tine? Faci ce ți-oi zice eu?   GHEORGHE: Fac.   ANCA: Dar dacă nu faci?   GHEORGHE: Spune ce, să fac!   ANCA: Bine... Să vedem ce-ți poate dragostea: du-te și orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mișca. (Gheorghe face o mișcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (îl împinge spre fund.)   GHEORGHE: Anco!   ANCA: Du-te.   GHEORGHE: Mă iubești?   ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te. (îl împinge afară.) Să nu te întâlnești cu el... ia seama. (închide.)     SCENA VII   ANCA (singură, coboară la ușa din stânga și ascultă; o deschide binișor și se uită înăuntru; trece apoi și șade la masă): Vrea să plece... Ce să fac?... Să mă duc și să strig în gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor și să scap pe nevinovat... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?... Ia stai... Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sân... anul ăsta o să umble fugar, și peste un an își poate spune singur fapta, și... s-a isprăvit... Să rămâie nepedepsit... Așa e legea, bine; dar eu poci să-l las așa?... Nu... nu se poate. (pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o dată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viață plătește... Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins până la urmă și întors acolo de unde a fugit... (pauză.) Și dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Să-și târască viața pribeag și chinuit, fără adăpost, fără o zdreanță pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare îmbrăcat, hrănit și îngrijit la vreme și adăpostit?... Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie?... Lumina soarelui fără lumina minții... O să-i ție lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine.... o să degere, or o să se coacă toată ziuca, nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, și seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Așa-așa... locul lui e la ocnă... Dumnezeu, cine știe pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost și bun și i-a luat mintea cu care să-și judece ticăloșia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna! (stă pe gânduri.)     SCENA VIII   ANCA, DRAGOMIR   DRAGOMIR (intră și se oprește în prag, e palid și cam amețit): Anco!... Anco!   ANCA (tresărind): Ai venit? (se scoală.)   DRAGOMIR: Da... îți pare rău? Dacă îți pare rău... mă duc iar... (șovăie.)   ANCA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar beat.   DRAGOMIR: Asta așa e... sunt... ce e drept sunt cam beat... Am băut... dar de necaz am băut. (oftează.) Da, să știi tu... numai de necazul tău!   ANCA: De ce ai băut nu știu, știu că ești beat... culcă-te.   DRAGOMIR: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine...   ANCA: Las' că mai vorbim mâine dimineață, acuma nu poți vorbi...   DRAGOMIR: Ba poci... Dă-mi să beau.   ANCA: Tot mai vrei?   DRAGOMIR: Tot mai vreau... Adu vin și să stai aici, că am să vorbesc cu tine. (el stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.)   ANCA: Na... să-ți treacă necazul.   DRAGOMIR (ridică la gură cana și se oprește): Tu! (rânjește la ea) tu, n-auzi?... De ce vrei tu să mă otrăvești pe mine?   ANCA: Ești nebun, vai de capul tău! Da' de ce să te otrăvesc?   DRAGOMIR: Ca să scapi de mine, știu eu!... Și să trăiești cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul... Am cam mirosit eu ceva... (rânjind.) Vai de voi!... Vă pui capul la amândoi! (aduce cana la gură și iar se oprește.)   ANCA: Vorbești aiurea...   DRAGOMIR: Să mă otrăvești, 'ai? (îi dă cana și aspru.) Na ici! Bea tu întâi... să te văz eu că bei.   ANCA (ia cana, bea și i-o dă înapoi): Na.   DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândești tu de mine?   ANCA (luându-și lucrul): Bine gândesc.   DRAGOMIR: Bine?... Bine să fie... Las-o încurcată... (pauză.)   ANCA: Aba, Dragomire, când pleci tu?   DRAGOMIR: Unde să plec?   ANCA: În lume... știu eu unde? Am auzit că vrei să mă lași și să te duci încotro ăi vedea cu ochii...   DRAGOMIR: Cine ți-a spus?   ANCA: Ce-ți pasă... De ce, Dragomire?...   DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubești... tu nu-mi ești nevastă, îmi ești vrăjmaș... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine...   ANCA: Eu? Aș vrea să știu și eu cum.   DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoșteam pe tine, eu era să fiu altfel de om... (bea și oftează.) Hehe! Ce om era să fiu eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată!   ANCA: Și vrei să mă lași?   DRAGOMIR: Da, numai câtăva vreme... să vezi cum îți este și fără mine... (bea.) Ascultă ici la mine... unde ți-e gândul?... Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mâine dimineață... Tu... fii cuminte... stai acasă și m-așteaptă. Să nu dea dracul!... Că te tai!...   ANCA: O să zăbovești mult?   DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu știu...   ANCA: Dar ai să vii înapoi?   DRAGOMIR: Firește că viu... Tu ai să iei cu înscris de la Popa, -să-mi aduci aminte să-ți dau înscrisul - cinci sute de lei... Hanul poți să-l dai cu chirire; tot Popa vrea să-l ia... Șița de sub șură poți s-o vinzi... Scândurile de la deal o să le aducă peste câteva zile... mai ai să mai plătești vreo treizeci și cinci de lei... să le vinzi; poți apuca pe ele până la o sută de lei.   ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu din cap): Aoleu, Dragomire!   DRAGOMIR: Ce?   ANCA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ți faci adiata? (se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum se poate una ca asta! Să-ți lași tu casa ta și să fugi așa în lume... De ce? Ai scăpătat și mergi să slugărești unde nu te cunoaște nimeni?   DRAGOMIR: Aș!   ANCA: Ori te-a ars focul și mergi să cauți adăpost în altă parte?   DRAGOMIR: Nu!   ANCA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea și ți-e teamă de răspundere, de pleci așa în străinătăți de la tine și de la ai tăi...   DRAGOMIR: Dec!   ANCA: Că cine fuge așa? Cine își părăsește așa casa și locul, tam-nisam și-și ia lumea în cap?... Doar oamenii deznădăjduiți, or făcătorii de rele, or... nebunii.   DRAGOMIR (bea și rânjește): Nebunii...   ANCA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu știi și Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun!   DRAGOMIR (același joc): Mai știi? Oi fi...   ANCA: De asta să nu râzi... ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita... (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât și sai din somn mereu... Ți-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeți!... Acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană și să țiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mișcare) -ba că ți-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit așa om de omenie! - Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu bărbatul meu să nu mă lași o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintâi... De la o vreme încoace, alta ș-alta: dacă pomenesc cât de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă ce-ai făcut adineaori?   DRAGOMIR: Când adineaori?   ANCA: Adineaori, când citea Gheorghe.   DRAGOMIR: Ei?   ANCA: Vorbeștii niște vorbe... de nu te-ar cunoaște omul ar crede...   DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?   ANCA: Ce nu se cade să vorbești... Încai la băutură, calea-valea... e omul cu mintea împăienjenită... Dar erai treaz...   DRAGOMIR: Ei! Ce-am vorbit?   ANCA: Mi-ai zis să-ți spui ce crez eu de tine, că tu ai omorât pe Dumitru... și Gheorghe era de față...   DRAGOMIR: Și tu ce-ai răspuns?   ANCA: Ți-am răspuns ca totdeauna... că ești nebun.   DRAGOMIR (încruntat): Nebun!...   ANCA: Uite, vezi... am luat seama că nu-ți place de loc s-auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c-o fi vreun păcat... Să te spovedești... să te grijești...   DRAGOMIR: Ce, am să mor?   ANCA: Nu se spovedește omul numai când are să moară...   DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altă dată, n-am vreme acuma.   ANCA: Când?   DRAGOMIR: Când m-oi întoarce...   ANCA: Dacă t-ei mai întoarce...   DRAGOMIR: Ei, așa! Dacă m-oi mai întoarce... (se ridică amețit) m-oi spovedi... Ei, ș-apoi ce? Așa e viața omului! Pe toți dracul îi încalecă... toți o să moară, toți! Și eu o să mor... și tu o să mori, și Gheorghe și toți... pe rând, pe rând, ca la moară. (se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu ești ispita... Anco! Anco! (îi face șovăind semn să vie după el.) 'Aide!... 'Aide, tu, n-auzi?... Mâini dimineață plec... Tu! De ce nu mă iubești tu pe mine? (o apucă.)   ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă...   DRAGOMIR: Nu te las... (o ține cu d-a sila.)   ANCA (fixându-l): Aba, Dragomire, ții tu minte alaltăieri la pomană - că uitai să te întreb - când a venit rezervistul ăla, de ce ai fugit?   DRAGOMIR (o lasă și o împinge ușor încolo): Care rezervist?   ANCA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru...   DRAGOMIR: Tu știi care e ăla. (se întoarce spre masă.)   ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineață?   DRAGOMIR (posomorât): Da... plec...   ANCA: Atunci, culcă-te... ai și băut... e aproape de miezul nopții...   DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (pleacă spre ușa odăii lui, la stânga, planul al doilea.) Sunt beat...   ANCA: Crez... (urmându-l încet.) Du-te de te odihnește... (subliniind) și...   DRAGOMIR (din pragul ușii): Și... ce?   ANCA: Închină-te... să nu mai visezi urât.   DRAGOMIR: Bine! (iese în stânga. Anca se uită din ușe în odaie.)   ANCA: Așa... Dormi acuma. (închide ușa și ascultă, trece apoi și ascultă la ușa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, Dragomire, că se apropie ceasul!   (Cortina)   ACTUL II SCENA I   ANCA (singură la masă) Să chem pe Gheorghe și să-l pui să-i sfărâme capul... să stau să mă spovedesc lui Gheorghe cu de-amănuntul... Am eu vreme de asta acuma?... Poci să-i arăt lui așa de scurt și în pripă cum s-a strecurat și s-a înșirat îndelung, încet-încet, bănuială cu bănuială în sufletul meu, până să se înrădăcineze credința asta... că Dragomir e vinovat?... Să-mi pierz noapte cu vorbe... Dar Gheorghe poate să nu vrea, or să nu fie în stare să facă așa faptă... Cum e băiatul ușurel, m-oi căi că i-oi fi spus... (pauză.) Nu... N-am nevoie de ajutor... Să mă gândesc mai bine... Cine n-o să crează că tot nebunul fugit de la ocnă a omorât și pe Dragomir?... (pauză.) Da' de ce să-mi fac păcat și să mai străgănesc pe nevinovat?... Aseară, la cârciumă, Dragomir le-a spus la toți că pleacă-n lume. Am destul răgaz până la ziuă să-l târăsc și să-l arunc în puț; a plecat, s-a dus... nu mai vine azi, nu mai vine mâine, o lună, un an, nu mai vine de loc... M-a părăsit!... (pauză.) S-a hotărât... (se scoală, merge la tarabă și ia o bardă, apoi coboară încet.) Adică să fie greu lucru?... Doarme beat. Un uriaș doarme... doarme și cugetul lui și puterea lui și voia lui; viața lui arde încet și domol, cum arde lumânarea fără să vrea să arză... O femeie slabă, un copil fraged, hotărâre numai să aibă, poate să sufle o dată... ș-o stinge... (se joacă cu barda, cioplind binișor pe muchia mesii; în stânga s-aud gemetele nebunului; ea se trezește din gânduri și ascultă.) Nebunul... S-a deșteptat... o să-l deștepte și pe el... Ce să fac? Să-l trăsnesc în somn!... Să moară fără să știe că moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-și aducă aminte de Dumitru... Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte! Nu, nu vreau în somn: atunci ar fi parcă ar dormi mereu... Da... să-l deștept întâi: să știe că-i vine moartea, de la cine și de ce... (pune barda pe tarabă și pornește spre ușa lui Dragomir, face câțiva pași și se oprește; ușa de la Dragomir se deschide, el apare foarte turburat.)     SCENA II   ANCA, DRAGOMIR DRAGOMIR (speriat): Anco!   ANCA (aparte): El!   DRAGOMIR: Anco, am visat urât... mă doare mâna!   ANCA: Aiurezi... te doare mâna din vis...   DRAGOMIR: Mă înjunghie unde am semnul de mușcătură.   ANCA: Șezi jos... tremuri. (el șade.) De unde ai tu mușcătura aia la mână, Dragomire?   DRAGOMIR: De mult.   ANCA: Bine, de mult; dar de unde?... N-auzi?   DRAGOMIR: M-a bătut când eram copil și m-a mușcat unul pe care îl trântisem...   ANCA: De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz că tu nu ești în toate ale tale... Tu ai un ghimpe în cugetul tău... Destăinuiește-te mie.   DRAGOMIR: Ție?   ANCA: Da, mie (Dragomir mișcă din cap negativ) spune și te ușurează; dacă ai duce-o mult așa, o să înnebunești...   DRAGOMIR: Să înnebunesc!   ANCA: Da... Ce ai visat?   DRAGOMIR: Un cap de mort... cu dinții mari... vrea să mă mușce... mă doare...   ANCA: Te doare că nu vrei să spui, te doare că nu te hotărăști să spargi buba și s-arunci răutatea afară... (pauză - se apropie binișor de el și-l apucă pe după gât.) Ia ascultă, Dragomire... adică ce ar fi, cum stăm noi aici amândoi, să te pomenești cu Dumitru (el face o mișcare) că intră binișor pe ușe... uite pe colo... (arată în fund) să-l vezi că vine, cum era el înalt și voinic, și se așează frumos colea la masă în fața ta: "Ei, bună seara, frate Dragomire... Ce mai faci? Mai îți aduci tu aminte de mine?..." (Dragomir se zgârcește pe scaun și s-apucă de masă; ea îi ia repede capul în mâini și cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila spre fund.) Ia uite colo... colo... Iacătă-l... iacătă-l!... Vino, vino, Dumitre!... (vrea să-l întoarcă cu toată puterea.) Ci uite-te!...   DRAGOMIR (smucindu-se): Lasă-mă!... (se scoală; s-aude țipând nebunul; Dragomir se întoarce spre stânga; alt țipet.)   ANCA: Ascultă... (Dragomir își întoarce privirile de la stânga, ea se repede aproape de el și, jucând spaima, șoptit.) Dragomire! (îl smucește și-l întoarce în loc cu fața spre stânga; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt înecat și rămâne încremenit.) Uite-l... Știi cine e? E nebunul care a scăpat de la ocnă...   DRAGOMIR: Ion! (cade zdrobit pe scaun.)   ANCA: El!       SCENA III   DRAGOMIR, ANCA, ION ION (coboară tremurând): Mi-e foame... Îmi dai să mănânc?   ANCA (lui Dragomir încet): Trebuie să-l oprim aici până mâine... (merge la tarabă, ia pâine, o cană de rachiu și țoiuri și le aduce pe masă.) Șezi colea, Ioane...   ION: Șez. (șade sfios în fața lui Dragomir, care se dă înapoi cu scaunul.)   ANCA (dându-i să bea): Cum e la ocnă, Ioane?   ION: Bodaproste... e bine. (la întrebările ei, Ion răspunde lui Dragomir.)   ANCA: Și cum ai fugit de acolo?   ION (ca iluminat): Vezi că s-a pogorât Maica Domnului la mine și zice: pe cum că, Ioane, când ăi ajunge la fântână sub deal, o să-ți iasă înainte cine să te aducă la mine, și să vii negreșit... să vii, că eu te scap de toți dușmanii tăi, și o să-ți fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele: relele să nu mai poată trece la tine, și nici tu să nu mai pot trece la ele... (simplu.) Așa...   ANCA: Ei?...   ION: Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal și am pus donițele jos... Ei! Era frumos și cald... și era pădurea singură... doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă... Numa', dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o veveriță, - vezi, o trimisese Maica Domnului! - Sta în fața mea în două labe și se uita la mine drept cu ochii ei mititei și galbeni. Eu am dat s-o prinz, când colo ea... țușt! A sărit p-o cracă subțire de alun: acu se încovoia craca și s-apleca cu ea până la pământ, acu se ridica, acu se ridica, acu se apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în două labe, se uita la mine... Îi sclipea ochii, vere, de parcă era două schintei și mă chema iac-așa... (face gestul.) Am umblat o zi întreagă: la urmă a pierit și am rămas rătăcit... Da' acuma o să mă duc înapoi acasă.   ANCA: Unde acasă?   ION: La ocnă.   DRAGOMIR: Ai scăpat și vrei să te duci singur înapoi?   ANCA: Da' de ce te-a închis pe tine, Ioane?   ION: Pentru că am omorât pe Dumitru.   DRAGOMIR: Da' tu l-ai omorât?   ION: Eu.   ANCA: Ba nu tu.   ION: Ba eu... Luleaua și tutunul și amnarul lui era la mine.   DRAGOMIR: Ei, ș-apoi? Dacă s-o găsi luleaua și tutunul și amnarul tău la mine, se cheamă că te-am omorât, 'ai?   ION (neînțelegând bine): E!...   ANCA: Ascultă-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis.   ION (dă din cap): Hăhă!   DRAGOMIR: Și o să scapi curând de acolo... Peste un an... (se oprește privind bănuitor la Anca; ea face o mișcare de inteligență, trece la tarabă, d-acolo în celar și ascultă prin ușe, pe care a lăsat-o crăpată.)   ION: Mai am unsprece ani.   DRAGOMIR: Ba unul.   ION: Ba unsprece...   DRAGOMIR (impacientat s-apropie de Ion și confidențial, după ce a aruncat o căutătură de jur împrejur): Dacă mâine, poimâine, o ieși un om ș-o zice: dați-i drumul lui Ion, că nu este el vinovat, e altcineva...   ION: Altcineva... Ei! Așa a făcut unul de la noi de la ocnă... om milos, vere, Dumnezeu să-l miluiască...   DRAGOMIR (urmându-și jocul): Lasă-mă să-ți spui... E altcineva: Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua și tutunul; dar când i le-a luat, Dumitru era mort...   ION: Ba nu...   DRAGOMIR: Ba era mort... cu fața la pământ...   ION: Ba nu, era trântit pe spate (Anca mișcare) și a deschis ochii la mine...   DRAGOMIR: Ce!   ANCA (coboară repede la masă): Ș-apoi?   ION: Apoi l-a podidit sângele pe nas și pe gură ș-a murit... (mănâncă. Anca își șterge ochii și se uită la Dragomir.)   DRAGOMIR (răstit la ea): Ce te uiți la mine așa? (ea apleacă privirile; el mai aspru.) Uite-te la mine! (bate cu pumnul în masă; Ion tresare; foarte animat, cătră Ion.) Când l-ai găsit în pădure?   ION (se scoală speriat și începe să tremure): Spui, să nu mă lovești, să nu mă bați!...   DRAGOMIR: Cine te bate?... șezi jos... (Ion șade înfricoșat.) Pentru ce să te bat?   ION: Pentru că am omorât pe Dumitru...   ANCA (coborând): Creștinul lui Dumnezeu, înțelege că nu tu.   ION (cătră Dragomir): Nu eu... da' cine? (Dragomir țâfnește.)   ANCA: Spune cine, Dragomire.   DRAGOMIR (fierbând): Nu te-amesteca tu în vorbă!... Lasă-ne-n pace!... Nu știu... (bea cu sete.)   ANCA (foarte simplu): Vrei să-ți spui eu, Ioane?... Uite cine. (arată pe Dragomir; acesta face o mișcare violentă.) Uite, Ioane, vezi tu? Ăsta a omorât pe Dumitru. (lui Dragomir.) Zi tu că nu-i așa!... (Ion se scoală, începe să râză pe-nfundate și să ochească pe Dragomir.)   DRAGOMIR (bea până-n fund, trântește pe masă cana, care se face țăndări, și se scoală): Sunt prost eu că stau la vorbă cu doi nebuni!   ANCA: Doi nebuni!   DRAGOMIR (amenințător): Tu, femeie!... (încruntat, pornește spre ea, care s-a retras la tarabă.)   ION (dă un răcnet și se năpustește asupra lui Dragomir tăindu-i drumul; îl apucă de gât și-l învârtește în loc): Stai aci!... De ce l-ai ucis, mă, pe creștin? (Anca din fund urmărește cu tot interesul jocul lor.)   DRAGOMIR (luptând, înecat): Lasă-mă, nebunule!   ION (crescendo): Atunci, dacă l-ai omorât tu, pe mine de ce m-a închis, mă?... De ce m-a chinuit? De ce m-a lovit în cap? De ce? (îl zguduie și-l împinge departe în față lângă masă; Dragomir palid cade gâfâind pe un scaun...) Dacă tu ești vinovat (obidindu-se treptat și arătându-și moalele capului) De ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? (se vaită.) Mă doare!... Mă doare!...   DRAGOMIR (se ridică pe furiș de pe scaun și face un pas): Cum să scap?   ION (oprindu-se din plâns și repezindu-se): Stai aci! (îl apucă de gât.)   DRAGOMIR: Anco, mi-a stins puterile!   ION (crescendo): Tu... ești dracul!... Dacă tu ești dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?... Or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nu te întorci în fundul iadului?... De ce? (îl pune în genunchi.)   DRAGOMIR: M-a răpus!   ION: De ce să mă chinuiești tu pe mine? (îl lasă un moment și-l privește rânjind sălbatic.) Măi!... este la noi o ocnă părăsită... În fund e o baltă neagră... Dacă arunci o piatră-n fund, numa', de departe, din inima pământului, începe să aue, și aue tot mereu, și tocm-a doua zi tace, când zice Maica Domnului: destul!... Acolo trebuie să vii tu cu mine... să te iau de gât (îl înhață) să te ridic și să te arunc în fundul bălții... așa!... Haide. (urlând.) Haide!... (îl târăște; Dragomir se zbate.)   ANCA (aparte): Îl omoară... nu trebuie!... (pune mâna pe bardă.)   DRAGOMIR: Săi, Anco!   ION (îl târăște): haide! Nu urla, câine!   ANCA (alergând în fața lui Ion, cu barda ridicată): Nebunule! Îți crăp capul!   ION (tresare, lasă pe Dragomir și se dă la o parte sfios): Nu el?... N-ai zis tu?... Tu ai zis. (se retrage spre fund.)   ANCA (ajutând pe Dragomir să se ridice): Scoală!...   ION (depărtându-se): Atunci, mă duc. (iese repede în fund.)   ANCA (după ce a ridicat pe Dragomir, care se așază obosit la masă și uitându-se în toate părțile): Dragomire, s-a dus!   DRAGOMIR: S-a dus?   ANCA: Se duce-n sat... Trebuie să-l întoarcem înapoi și să-l ținem aci până vedem ce e de făcut... 'Aide după el!   DRAGOMIR: Nu merg...   ANCA: Fuge! N-o să-l mai ajungem...   DRAGOMIR: Du-te tu.   ANCA (suie și privind către el, aparte): Așteaptă tu! D-abia a-nceput!... (iese în fugă prin fund.)     SCENA IV   DRAGOMIR singur, apoi ION DRAGOMIR: N-o să-l mai poată ajunge... și chiar să-l ajungă, ce folos! Parc-o să aibă ea destul putere să se lupte cu nebunul... A putut femeia să mă vânză... acu ar vrea să mă scape, dar n-o să poată... Ion o să spuie... Încă un an... Pentru un an, să pierz viața întreagă!... Pentru un an! A! Când n-are omul noroc! (își apucă cu mâinile capul. - Ion a apărut la vorbele din urmă, coboară și pune mâna pe umărul lui Dragomir; acesta se scoală și rămâne ca trăsnit.) Anco!   ION: A trecut pe lângă mine acuma... eram pe laviță; s-a dus încolo la vale... Mi-e foame, dă-mi să mănânc. (șade.) Șezi și tu. (bea.) Bea și tu. (Dragomir se supune; - după o pauză lungă.) E unul la noi la ocnă... Ce om bun, vere! Cum mă miluiește el pe mine: mănâncă numai câte o fărimiță și tainul lui mi-l dă mie! Ăla a fost ucis pe tată-său, și-l băgase pe frate-său la ocnă... Pe urmă, vezi ce l-a învățat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica, lui neica să-i dați drumul, că nu e vinovat... (simplu.) Iac-așa.   DRAGOMIR (din ce în ce mai mișcat): Și...   ION: Și i-a dat drumul lui frățini-său și l-a închis pe el.   DRAGOMIR: Pe el...   ION: D-apăi!... Într-un târziu după aia, a aflat el că frățini-său umblă să moară, și s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă cu soldați numai pentru trei zile, că zice că: ce-am avut eu cu taica aia a fost altă socoteală; dar nu voi să plece alde neica până nu m-o ierta...   DRAGOMIR: Și l-a iertat?   ION: Da' de unde!...   DRAGOMIR: Nu l-a iertat?   ION: Nu, n-a vrut să-l lase de la ocnă să meargă...   DRAGOMIR: Și frate-său a murit așa?   ION (dă din cap că da, bea, apoi se uită lung la Dragomir): Mă Dragomire, tu ești sănătos și cu mintea întreagă și o să trăiești bine... și eu... (zâmbind trist) o să mor așa... necăjit, bătut și nebun! (se ridică.)   DRAGOMIR (foarte pătruns): Ioane!...   ION: Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui pe cum că Ion nu-i vinovat... Pe Ion l-ați bătut în cap degeaba... Luați-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsați-l săracul! (cu obidă adâncă) și Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului Buna pentru păcatele tale... Vezi!... Vezi. (plânge liniștit.)   DRAGOMIR (plânge înfundat): Ioane, eu caut să te scap pe tine... Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la ocnă...   ION: Da' unde o să mă duc eu?   DRAGOMIR (iute): Tu o să stai aci cu noi. (Anca intră prin fund și se oprește în ușe să asculte.) Or nu; mai bine să plecăm... Vino cu mine... scăpăm amândoi. Îți cumpăr haine nouă, pălărie, cizme nouă... De mâncare, de băutură... tot... îți dau eu ce-ți trebuie. (Anca se retrage afară în închide ușa; Dragomir pleacă amețit spre dreapta și se întoarce înapoi.) Or nu... vino și tu cu mine...   ION: Unde?   DRAGOMIR: Colea în beci... să scoatem banii (ia lampa) și să plecăm... 'Aide... (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre chepengul beciului; Ion îl urmează. Dragomir deschide și pornește să scoboare. Ion se retrage.) 'Aide!   ION (retrăgându-se cu frică): Nu, nu intru...   DRAGOMIR: Da' să nu pleci!   ION: Nu.   DRAGOMIR: Or nu... stăi (iese din beci, aleargă la ușa din fund, o încuie și ia cheia; o pune în buzunar și coboară iar în beci.) Viu acuș...   ION (trece la masă și bea, fredonează un cântec haiducesc, apoi se oprește ascultând): A început iar... Când urlă câinele, moare cineva...   DRAGOMIR (iese din beci cu lampa și cu o ulcică în mână; închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma din sân și toarnă în ea banii din ulcică; înnoadă basmaua și o pune în sân): Gata, Ioane!   ION (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu pripit, se repede în stânga și vine îndată cu o zeghe, pe care o aruncă pe umerii lui Ion, și cu două pălării, una i-o pune lui Ion și alta o pune el pe cap.)   DRAGOMIR: Acu plecăm... Tu să nu vorbești nimic pe drum... să mă lași pe mine. 'Aide...   ION: 'Aide! (alt fior. Pornesc amândoi... Ușa e încuiată.)   DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafară! (stă un moment, caută cu gândul și aducându-și aminte.) A! (se caută în buzunare... găsește cheia și deschide. Anca le vine în față; ei se dau înapoi; ea intră și închide ușa.)     SCENA V   DRAGOMIR, ION, ANCA ANCA: Da' încotro, Dragomire?... Încotro, neică Ioane?   DRAGOMIR: Ascultă, Anco...   ANCA (coborând cu Dragomir): Nu mai spune, că știu; eram la ușe. (Ion se-nvelește în zeghe, se trântește pe o laviță și se culcă.) Vezi, Dragomire, când zic eu că tu ești mai nebun decât... (arată cu ochii pe Ion.) Să fugi în lume cu el!... Pe unde o să umble? Pân pustii? O să vă întâlniți cu oameni... O să-l cunoască cineva... E scăpat de la ocnă... Și chiar să nu-l cunoască nimeni, poți tu să-i stăpânești mintea? Da' când l-o apuca iar turba ca adineaori?   DRAGOMIR (demoralizat): Atunci?...   ANCA: Ce copil o să auză asta și n-o să priceapă ce legătură e între oamenii ăștia doi, de pribegesc în lume, fără să poată spune de unde vin, fără să știe unde se duc?   DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce să fac?   ANCA: Să rămâi aici și să-l ținem și pe el până ne-om gândi la altceva mai cuminte.   DRAGOMIR: Dacă n-o vrea... dacă nu-l putem ține... (Ion geme și se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie și se îndeasă spre Anca.)   ANCA: Trebuie să putem... Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă. (merge la Ion, care se muncește rău în somn și zguduindu-l forte brusc.) Ioane! Ioane!   ION (sare din somn; e cu totul apucat): Da! Eu sunt vinovat... Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviți... Bateți-l!... Dați-i la cap!... Se preface că e nebun... (înduioșat către Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi dă la cap lui Ion! (țipând de groază.) A!... Nu!... Nu!... Nu dați! (în culmea spaimii.) O să-i spargă oasele, îi turtește țeasta capului... O să-l omoare!... (își acopere ochii.)   ANCA: Ioane!   ION (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? (dă cu piciorul ca cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-l ia de aici... e plin de sânge... (mai dă o dată.) Nu mai mișcă... (iar.) A murit... (pornește spre fund.)   DRAGOMIR: Pleacă! (amândoi se reped după el și vor să-l apuce.)   ION (țipând): Nu puneți mâna!... Să nu dați... Ion a murit! (se smucește și le scapă; se repede la tarabă, ia un cuțit mare și ridicându-l în sus măreț.) Nu puneți mâna!... Ion merge la Maica Domnului. (se precipită în odaia din stânga.)   ANCA: După el!   DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul!   ANCA: Nu e nimic!... După el, să-l liniștim! Dacă răcnește așa, aude cineva de pe drum. (vrea să meargă spre stânga; Ion, cu figura radioasă, reapare ținând în sus cuțitul plin de sânge; face doi pași și se prăbușește; amândoi se reped la el și-l ridică.)   DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (îl așează pe o laviță lângă masă.)   ANCA: Înjunghiat aici!... În casa noastră! (stă pe gânduri; pe chipul ei strălucește o inspirație.)   DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, Ioane?   ION (deschizând ochii): Dă-mi apă... mi-e sete!   ANCA (cu o bărdacă de apă): Ține, Ioane.   ION (bea): Bodaproste... Maica Domnului mi-a zis: scoate-ți măruntaiele când intră Necuratul, și aruncă-le câinelui...   ANCA: Ascultă, Dragomire.   ION: ... Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine și rele... ș-o să dormi... o să dormi... Dă-mi apă... mă arde... (Anca îi dă.)   DRAGOMIR: Ioane!   ION (dând cu mâna într-o parte bărdaca): Scoate-mi măruntaiele și dă-le câinelui să nu mai urle!... Caută-mă la picior, din jos de genunchi... am un chimir... Să te duci la ocnă și să-l dai de la mine ăluia de a omorât pe tată-său...   ANCA (scoate chimirul și-l bagă în buzunarul lui Dragomir): Ține... (aparte.) Nu moare odată... o să ne apuce ziua.   ION (iluminat): Uite veverița!... colo sus... pe cracă!... Uite-o (vrea să se închine și-i cade mâna; - în extazul suprem.) Maica Domnului!... Tu ești?... Tu mă chemi?... Stai, că viu... iacătă-mă, viu!... (expiră.)   ANCA (închinându-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit!... Dumnezeu să te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea, schimbând tonul d-odată.) Acu-i acu, Dragomire... acu ce ne facem?...   DRAGOMIR: Să dăm de știre...   ANCA: Vrei să intri, or să mă bagi pe mine în fundul ocnii! Să zică că l-am omorât noi!... Nu. Până acuma nu știe nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puțul ăl părăsit. Mâine om astupa, puțul și atât... 'Aide! Nu e vreme de pierdut! Se luminează de ziuă; rămânem cu mortu-n casă până mâine noaptea... A! Să sting lumina... trece cineva pe drum și ne vede ieșind așa... (stinge lampa.) Pune mâna... (Amândoi iau pe Ion și pornesc spre fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică... Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îți trage clopotele ca la toți creștinii!... La alții nici măcar atâta!... (Ies prin fund... Pauză - în timp ce clopotele urmează. Amândoi reintră. Anca aprinde lampa ș-o aduce pe masă. Dragomir foarte deprimat șade; cămașa îi e mânjită puțin de sânge.)       SCENA VI   ANCA, DRAGOMIR ANCA: Acu, ce stai? Trebuie să te gătești de plecare.   DRAGOMIR: De plecare...   ANCA: Firește.   DRAGOMIR: De ce să mai plec?   ANCA: Ca să scapi și tu și să mă scapi și pe mine. Dacă se află, și ești tot aici, și eu am tăcut, se cheamă că amândoi l-am omorât... Eu... sunt nevinovată și nu vreau să cază vina pe mine. Dacă vrei să stai, eu caută să mă duc în sat și să spui tot, tot, tot... Dacă pleci, mă fac că găsesc pe Ion în puț și dau de știre... N-ai grije; îți las eu vreme destul s-ajungi departe... Tu ești fugarul, tu vinovatul... ș-am scăpat amândoi...   DRAGOMIR: Vino și tu.   ANCA: Dacă fug și eu, cade vina pe mine; nu poci asta... (suie; după o pauză mare, coborând la el cu brațele încrucișate.) Nu ți-e rușine! Nu ți-a fost milă și păcat de Dumnezeu!... Creștin ești tu?... Om ești tu? Vine un biet păcătos în casa ta, îți cere o bucățică de pâine la masa ta, e obosit și te roagă de adăpost sub acoperemântul tău, îți spune taina lui, și tu, fiară fără de lege, pui mâna pe cuțit și spinteci omul! (Dragomir face niște ochi foarte mirați.) Cu ce-ți greșise bietul nebun?... Ce piedică ți-era el în lumea asta largă, unde e loc pentru toți? (cu toată energia.) De ce ai omorât pe Ion?   DRAGOMIR: Eu... pe Ion!...   ANCA: Pe Ion.   DRAGOMIR: Eu... am omorât... pe Ion! (râde febril.)   ANCA: Râzi? Nu tu, da' cine? (el se uită la ea lung; ea îi înfruntă căutătura; merge la el și-l apucă de pieptul cămășii.) Asta ce e? Sângele ăsta al cui e? Nu-i sângele lui Ion?...   DRAGOMIR (își încheie repede minteanul la piept): Fugi d-aici!   ANCA: Nu te-ncheia, Dragomire; pe cămașe e puțin; în odaie dincolo e mult; uite, ici e plin... Du-te în curte, e stropit peste tot; mergi de scoate o găleată din puț, să vezi apa roșie... Tu, ucigașule, tu! O să te gunoiești de viu între pereții de sare umezi până o socoti Dumnezeu c-a venit ceasul să te cheme ca să te judece el mai bine...   DRAGOMIR: Pentru ce?   ANCA: Pentru că ai ridicat viața altuia...   DRAGOMIR: A cui?   ANCA: A lui Ion.   DRAGOMIR (stă un moment și se șterge la ochi): Femeie! Dacă te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune?...   ANCA: Ce-am văzut.   DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce?   ANCA (simplu): Că Dragomir a răpus pe Ion nu știu de ce!...   DRAGOMIR: Tu?   ANCA (ia lampa și o pune la oblon; apoi coboară): Măcar că tu ai fost rău cu mine, mie tot mi-e milă de tine, Dragomire; am să-ți dau o povață... Dacă s-o întâmpla și n-ăi avea noroc să scapi până la urmă; dacă or pune mâna pe tine, nu fi prost și te-apuca să tăgăduiești cum faci cu mine, că acolo nu te joci ca aicea: te-or pune la chinuri, vai de viața ta!... O să-ți rupă carnea, să-ți smulgă dinții și unghiile, să-ți descheie țeasta capului... Ascultă-mă pe mine, eu îți vorbesc de binele tău. (se uită cu neastâmpăr în fund.)   DRAGOMIR: Care va să zică...   ANCA: Faci ce-ți spui eu: mărturisești c-ai ucis pe Ion și te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri.   DRAGOMIR (revoltat, bătând cu pumnul în masă): Da' dacă nu l-am ucis eu?   ANCA: Asta e! Începem iar; ba nu, ba da, ba da, ba nu.   DRAGOMIR (fierbând): Lasă-mă! (își vâră capu-n mâini, astupându-și urechile.)     SCENA VII   ACEIAȘI - GHEORGHE GHEORGHE (intră repede, vede pe Dragomir și vrea să se retragă): Dragomir!   ANCA (suind la Gheorghe; foarte repede și șoptit): Mergi în sat, ia pe primar și oricâți oameni găsești, spune că te-am trimes eu pentru un omor... și vino cu ei...   GHEORGHE: Ce e?   ANCA: Mergi, îți spui... o să vezi... Vino iute! (îl mână afară.)   SCENA VIII   ANCA, DRAGOMIR ANCA: (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe un scaun cu capul în mâini)   Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul!   DRAGOMIR (se scoală): Ceasul!   ANCA: Ceasul socotelii. Stăi drept... adună-ți mințile câte le mai ai și răspunde la ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai omorât?   DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi): Nu! Nu l-am omorât eu!... N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu?   ANCA: Nu pe Ion... pe Ion lasă-l... De altcineva îți vorbesc eu acuma...   DRAGOMIR (pălind, încet): De cine?...   ANCA: Știi de cine, nu te mai preface... Tu vrei să pleci, tu caută să pleci. (el face trist din cap că da; ea, aspru.) Ei!... Nu faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume... (privindu-l cu toată puterea.) Zi-i odată pe nume!   DRAGOMIR (încet de tot): Du...mi...tru!   ANCA (răsuflând din adânc): Ai văzut? Așa! Du-mi-tru! (șade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis...   DRAGOMIR: Pentru tine...   ANCA: Pentru mine...   DRAGOMIR: Ca să te iau eu...   ANCA: Cum l-ai ucis? Spune. (își pune coatele pe masă și bărbia în palma și ascultă nemișcată; el stă drept, se încheie cu îngrijire în mintean și povestește simplu.)   DRAGOMIR: Mă tot goneai... Odată, când ai ieșit de la biserică la Vinerea Marea, seara - ți-aduci aminte - m-am dat pe lângă tine și ți-am zis încet: "Anco! De ce n-ai vrut să mă iei pe mine? Eu tot te iubesc... Lasă-l pe Dumitru și vino!..." Ți-aduci aminte?   ANCA: Da, mi-aduc.   DRAGOMIR: Tu mi-ai răspuns: "Am bărbat, lasă-mă-n pace!..."   ANCA: Și tu?   DRAGOMIR: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată noaptea și dimineața... m-am hotărât.   ANCA: Cum ai făcut?   DRAGOMIR: Știam când se-ntoarce de la deal pân pădure... și l-am așteptat... Venea șuierând... Ne-am întâlnit, ne-am dat în vorbă... i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus. Am tras cuțitul, și până s-aplece iar ochii... (se oprește, stingându-i-se glasul.)   ANCA (își acopere fața - un moment - apoi și-o descopere și-l privește așteptând): Ei?... Înainte.   DRAGOMIR: Ce să-ți mai spui?   ANCA: El ce-a făcut?   DRAGOMIR: A țipat ș-a căzut în genunchi... a dat să scoață cuțitul... da' m-am repezit și l-am lovit peste mână și la beregată... când m-am aplecat la el, m-a mușcat de mână.   ANCA: De la el era mușcătura! (îi face semn să urmeze.)   DRAGOMIR: Pe urmă, l-am întors cu fața în jos, am mers la fântână de m-am spălat și m-am dus acasă să mă culc, că nu mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit... Ion l-a găsit acolo... Pe urmă... știi...   ANCA (sculându-se): Știu... La un an ai venit și mi-ai zis: "Anco, nu-ți mai trăiește bărbatul, mă iei?" Vorba ta și glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici nu te luam altfel, că mi-erai urât; de-aia te-am luat ca să te aduc în sfârșit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-ai făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi spaimele și turba ta când îți pomeneam de el, vorbele tale fără șir tot de omorâtori și de termenele până când încape pedeapsa, și visurile tale cu capete de morți, care te mușca, și câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai întâi, mă hotărâsem să te curăț - ba era să bag și alt suflet în păcat! - pe urmă am stat să mă gândesc mai bine. Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las să te socotești cu el, dar aveam și eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo așa nejudecat aicea. (pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ți dau acuma pedeapsa ce ți se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna... (suie și-l lasă-n urmă.)   DRAGOMIR: Eu te-am iubit... și...   ANCA: Și?...   DRAGOMIR: Și... da' acu e degeaba... Eu trebuie să plec în lume; tu... poate să iei pe Gheorghe... (înecat și foarte încet) dar să știi că tot te iubesc...   ANCA: Da? (râde.) Așteaptă să vezi tu acuma cum o să-ți plătesc eu ție dragostea. (pauză.)   DRAGOMIR: Anco, eu plec... să mă ierți!   ANCA: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (râde. Se aud pași și glasuri afară.)   DRAGOMIR: Taci!... Anco, vine cineva...   ANCA: Da, vine Gheorghe, cu oameni... vin să te ridice că ai omorât pe Ion.   DRAGOMIR: Pe Ion! (izbucnind.) Tu m-ai vândut... cu Gheorghe...   ANCA: D-apoi cine?   DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părțile): Femeie! Vreau să scap... Nu vreau să puie mâna pe mine!... Mi-e frică!... Vreau să scap!   ANCA: Nu se mai poate! (s-aude glasul lui Gheorghe.)   GHEORGHE (d-afară): Haide toți!   DRAGOMIR (răcnind): A! (țintește pe Anca și se precipită la ea s-o strângă de gât.)   ANCA (țipând și fugind spre ușe): Săriți, fiara! (ușa se deschide; Gheorghe și alți oameni năvălesc înăuntru) mă omoară și pe mine!       SCENA IX   DRAGOMIR, ANCA, GHEORGHE, mai mulți oameni DRAGOMIR: (coboară aiurit și se înțepenește în față; Gheorghe și alți doi oameni coboară la el și-l apucă de amândouă brațele; el se uită la ei pierdut și tremurând)   Merg... merg eu... să nu mă bateți, merg! (rugător cătră Gheorghe.) Nu mă strânge așa tare de-acolo... Ți-am spus că mă doare!   ANCA: Oameni buni... a tras aseară la noi în gazdă un biet drumeț; nu știu de unde venea, nici unde se ducea... L-a ucis bărbatu-meu! În odaie și colea, uitați-vă, e lac de sânge!... Căutați în puțul ăl părăsit de lângă grădină... Avea nenorocitul de el un chimir la picior... acu e la Dragomir în buzunar. (Dragomir pune machinal mâna, scoate chimirul și-l dă râzând prostește unuia din oameni.)   UN OM (cu o frânghie în mână): De ce omorâși creștinul, mă? (îl leagă.)   ALT OM: Luați-l!... La primărie...   ANCA: Oameni buni... eu v-am descoperit fapta; dar omul ăsta e bărbatul meu... O să mi-l luați de tot.. rămâi singură. Trebuie să mă lăsați să-i spui și eu o vorbă... (Oamenii se dau cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă nemișcat, și răspicat îi șoptește.) Dragomire, uite-te la mine (el o privește) pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă!   (Cortina)

De-ale carnavalului de I.L.Caragiale   Personajele:     NAE GIRIMEA, frizer și subchirurg IANCU PAMPON MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice și CRĂCĂNEL UN CATINDAT DE LA PERCEPȚIE IORDACHE, calfă la Girimea UN IPISTAT DIDINA MAZU MIȚA BASTON UN CHELNER O MASCĂ MĂȘTI, PUBLIC, SERGENȚI DE NOAPTE   Într-un carnaval, în București.       ACTUL I   (Un salon de frizărie de mahala. Mobile de paie. Ușe și fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi o ușe; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un „paravent")     SCENA I IORDACHE, apoi PAMPON IORDACHE (șade pe un scaun și dă un brici la piatră, fredonând): „Și mă cere, mamă, cere. — Cine dracul te mai cere? — Și mă cere d-un bărbier..."   PAMPON (intrând prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?...   IORDACHE (sculându-se politicos): Da, poftiți... Barba? părul?   PAMPON: Nimic...   IORDACHE: Atunci, poate, vă spălați la cap?   PAMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de....   IORDACHE: De măsea? Știi cum ți-o scoț? Odată... pac!   PAMPON: Ei, nu de măsea... sufăr de bătăi...   IORDACHE: De bătăi ?... Știi cum le...   PAMPON: Ei! Lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de bătăi de inimă. Înțelege odată că n-am venit pentru alișveriș.   IORDACHE: Atunci, pentru ce?   PAMPON: Am o trebuință cu d. Nae Girimea... Nu cumva ești d-ta?   IORDACHE: Nu, eu sunt calfă...   PAMPON: D. Nae nu este aici ?   IORDACHE: Nu, domnule; îl aștept: trebuie să vie foarte curând...   PAMPON: Atunci îl aștept și eu... Se poate?   IORDACHE: De ce nu? Poftiți... (ii dă un scaun)   PAMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac și abonamente?   IORDACHE: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat concurența!" Să poftească oricare daca le dă mâna; glumești d-ta? vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri cu pudră, unt de migdale, livantă... Pentru frezat, spălat, bătături, se plătește supliment.   PAMPON: Și biletele de abonament le aveți cu o pecetie, ca ăsta? (arată biletul pe care-l scoate din portofel)   IORDACHE: Nu... ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas. (îl examinează) Pesemne că d-ta ai luat biletul ăsta demult și ai plecat din București. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulație.   PAMPON (punând biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul ăsta...   IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam așa, pentru iconomie adică: punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu, pentru că ni s-a întâmplat o istorie cu un spițer, a hotărât d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras ? țac! i tai numărul.   PAMPON: Cu un spițer? Ce istorie?   IORDACHE: Al dracului spițerul! Închipuiește-ți d-ta! Lua un bilet. ÎI rădeai, trăgeai o dungă. Să zicem că asta era marți; bun! Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta: trei dungi. Marțea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; una și cu una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun! Marțea ailaltă... biletul alb.   PAMPON: Alb?   IORDACHE: De tot...   PAMPON: Cum asta?   IORDACHE: Așteaptă să vezi, că e frumoasă... A mers așa preț de vreo zece luni de zile, până să băgăm noi de seamă... Mușterii mulți... l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea aia, și nu-i mai ții altă socoteală. Într-o sâmbătă seară, vine spițerul, și nu știu cum din vorbă, — era lume multă în prăvălie, — lui d. Nae i se pare că spițerul cere un bilet, și-mi zice: „Iordache, un bilet nou lui d. Frichinescu...", așa-l cheamă. Dar el... zice: „Eu bilet nou? n-am cerut; al meu e nenceput — ..." și scoate biletul alb ca laptele... Măi, ce dracul! Ne uităm noi lung, eu și d. Nae, la bilet... pe urmă ne uităm la spițerul, pe urmă unul la altul, și d. Nae zice: „Bine!" și-i trage o dungă. Pleacă spițerul... Zice d. Nae: „Iordache, biletul spițerului e cu scamatorie; ia să-l ținem noi de scurt: ori că ne-a luat bilete, ori că ne-a furat pecetia, ori că și-a făcut el alta pe model, că prea se-ntinde abonamentul lui ca cașcavalul prăjit..."   PAMPON: Ei, în sfârșitul sfârșitului ce era?   IORDACHE: Stăi să vezi. Al dracului spițerul! Asta era într-o sâmbătă. Marți dimineața, altă dungă; — dar acum le însemnam și cu tibișir pe pervazul ușii; — două; joi alta, trei, ... sâmbătă alta...   PAMPON (cam impacientat) : Patru...   IORDACHE: Joi...   PAMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat.   IORDACHE: Parcă ziceai că aștepți pe d. Nae.   PAMPON: Bine, îl aștept, dar spune odată.   IORDACHE: Daca nu mă lași... Joi, un ras și un tuns, două dungi: cinci și cu două șapte; pe bilet șapte, pe ușe șapte. În sfârșit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau patru și cu una acu cinci; pe ușe șapte și cu una opt. Spițerul nu știa că mijlocește contabilitate dublă. Marți, pe ușe opt și cu una nouă; pe bilet trei și cu una patru; și pe urmă joi, pândește când nu e d. Nae în prăvălie, și intră; după ce-l raz, zice: „Scrie una, că am luat bilet nou de la d. Nae..." Pe ușe nouă și cu una zece...   PAMPON: Ei? prin urmare...   IORDACHE: Ei! prin urmare, ștergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spițărie.   PAMPON: Și cum a rămas?   IORDACHE: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. D. Nae, știi, mai galant, i-a luat biletul și vreo cinci franci câți i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușe afară...   PAMPON (care a ascultat cu atenție, ca lovit de o inspirație) : A! ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!... Spițerul!... Da!... Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?   IORDACHE: Da.   PAMPON: Zici că d. Nae a luat înapoi biletul cu scamatoria de la spițerul ?...   IORDACHE: Da.   PAMPON: Ei ? Spițerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe sfoară, numai cu un bilet a lucrat?...   IORDACHE: Știu și eu?   PAMPON: Era peste putință. Atunci ați fi băgat de seamă mai degrabă... Ia adu-ți aminte bine.   IORDACHE: De unde să-mi aduc aminte!... E de mult...   PAMPON: A! ce idee! să vedem! Mă duc... mă întorc numaidecât... spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc... Viu cât mai degrabă. (iese în fund. La ieșire se lovește cu Mița, care intră foarte agitată) A! pardon, madam!...       SCENA II IORDACHE, MIȚA MIȚA: Iordache! Unde e Nae ?   IORDACHE: Nu știu; a plecat de azi-dimineață și până acuma nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce și eu la masă.   MIȚA (trântindu-se pe un scaun) : Am să-l aștept și eu...   IORDACHE: Dar dacă vine târziu, eu ce să fac? să rabd de foame? Trebuie să închiz prăvălia și să mă duc la mâncare...   MIȚA: Nu știu, nu voi să știu de nimic... (patetică) Iordache...   IORDACHE: Ce?   MIȚA: Iordache, sunt nenorocită...   IORDACHE: A simțit Crăcănel ceva...   MIȚA: Aș! Crăcănel! — îți spui că sunt nenorocită...   IORDACHE: Pentru?   MIȚA: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până la nebunie... Tu știi cât l-am iubit?   IORDACHE: Ei! da. Ei! ce?   MIȚA (montându-se treptat) : Nae mă traduce.   IORDACHE: Aș!   MIȚA: Mă traduce la sigur.   IORDACHE: Fugi de-acolo!   MIȚA: La sigur... De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: „Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef..." Și Năică nici nu-mi răspunde. Iubește pe alta, mi s-a făcut semn. În cărți cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde.   IORDACHE: Aș! nu mai crede în mofturile cărților, frate...   MIȚA: Trebuie s-o știu, trebuie s-o aflu... și să vedem... O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost până acuma în „Universul".   IORDACHE: Aș! nu-i nimica! ți-ai făcut spaimă de gelozie. (dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept cu Catindatul de la percepție)   MIȚA: Un mușteriu! poate mă cunoaște... Nu voi să mă compromentez. Trec să aștept în odaie. (iese pe după paravan în dreapta)       SCENA III IORDACHE, CATINDATUL legat cu o basma la fălci CATINDATUL (către public, coborând): Pfii! al dracului mă doare!... dar știi cum ?... lucru mare... Nu mai merge... M-am hotărât. Trebuie s-o încerc și p-asta...   IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un scaun până în mijlocul scenii) : Ia poftiți! poftiți!...   CATINDATUL (hotărât): Știi s-o scoți? Scoate-mi-o!   IORDACHE: N-ai idee cum ți-o scot; până să clipești din ochi, o dată, pac!... Ia poftiți! poftiți!...   CATINDATUL: Uf! mersi!   IORDACHE: Ia poftiți...   CATINDATUL: Ce n-am pus, domnule? Ce să-ți mai spui? Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile... Ce n-am pus?   IORDACHE: Ce să-i pui, domnule? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de rădăcină de clește.   CATINDATUL: Ce n-am pus?... În sfârșit, astăzi m-a învățat unul de la noi de la percepție...   IORDACHE: A! d-ta ești de la percepție?...   CATINDATUL: Da, catindez până la o vacanță. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie la Ploiești; îmi trimete parale nenea Iancu; dar știi, orișicât poți zice, trebuie pentru ca să-ți faci o carieră ca tânăr...   IORDACHE: Mai e vorbă...   CATINDATUL: A! eu aș fi avut parale multe, daca nu mă-n-curcam în tratație de amor pe vremea războiului. O iubeam, o iubeam!... și ea mă traducea... cu un ofițer de itidenție.   IORDACHE: Ei, ș-acuma?   CATINDATUL: Acuma... nu-ți spui? catindez la percepție. (mâhnit) Dar catindez de mult... Știi, catindezi azi, catindezi mâine, o lună, două, trei, un an... Bine, până când? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo ceva.   IORDACHE: Adică să te înainteze.   CATINDATUL: Măcar un copist de clasa a doua.   IORDACHE: Și acuma câtă leafă primiți în mână?   CATINDATUL: Nu ți-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic. (șade)   IORDACHE: Nimic?   CATINDATUL: Nimic...   IORDACHE: Dar... reținere nu vă face?   CATINDATUL: Asta, ce-i dreptul, nu...   IORDACHE: Tot e bine... Ei!... ia dezleagă-te.   CATINDATUL: Pentru ce?   IORDACHE: Legat, nu poci...   CATINDATUL: Ce?   IORDACHE: Pentru că nu poți căsca gura.   CATINDATUL: Pentru ce să casc gura?   IORDACHE: Aminteri cum să ți-o scot?   CATINDATUL: Ce să-mi scoți?   IORDACHE: Ei, asta-mi place! pentru ce ai venit aicea?... Măseaua...   CATINDATUL: Măseaua?   IORDACHE: Ei da, măseaua. (merge și scoate instrumentele dintr-o masă) Știi cum ți-o scot?... până să clipești din ochi (revine lângă Catindat) odată... pac!   CATINDATUL (care s-a sculat): Uf!   IORDACHE: Șezi...   CATINDATUL: Mersi, am șezut destul...   IORDACHE: Trebuie să stai jos... ca să am loc în sus să trag... d-a-mpicioarele cum ?   CATINDATUL: N-o mai scoț... mi-a trecut.   IORDACHE: Cum ți-a trecut?   CATINDATUL: Nu ți-am spus că m-a învățat unul de la noi de la percepție... zice c-a citit în cartea lui Matei.   IORDACHE: De la Matei citire?   CATINDATUL: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia și face și văpsea pentru păr...   IORDACHE: Ei?   CATINDATUL: Ei ? să zicem că mă doare! întâi rabd cât pot... pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoață... bun! Cum intru...   IORDACHE: Ei! prin urmare...   CATINDATUL: Cum intru, zic serios: știi s-o scoți? scoate-mi-o! De par examplu, adineaori la d-ta... D-ta nici nu înțelegeai ce vreau eu... Și pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta... Dar când intru, simț odată ca un cuțit (arată la falcă), cald, și pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirugul, cu cleștele: atunci deodată simț iar un cuțit... rece, și pe urmă numaidecât cald... și pe urmă nu mai simț nimic... Vezi d-ta, pesemne, nu știu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversație, de frică trece... Ei... al dracului italianul!   IORDACHE (care a ascultat cu multă atenție) : Fugi, d-le, cu superstițiile italienești... Îmi pare rău de d-ta, om tânăr!... Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază cum poate să fie naturel ? ori să-mi spui d-ta că Matei ăla al d-tale — că eu nu-l cunosc — te-a învățat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă și să zici, numai așa la un capriț, că e soare... și să nu te ude... Auzi d-ta mofturi italienești!   CATINDATUL: Așa e, decât n-are a face cu măseaua. (face o grimasă în partea măselii)   IORDACHE: Ba prea are a face.   CATINDATUL: Ba nu. (altă grimasă)   IORDACHE: Ba da, tot lucru naturel...   CATINDATUL: Ba nu!... (altă grimasă) Hait!   IORDACHE: Ce?   CATINDATUL: Iar m-a apucat (începe să se plimbe) dar rău... rău de tot...   IORDACHE: Vezi... vorba mea... știu eu...   CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet și cu un ton foarte hotărât): Știi s-o scoți? scoate-mi-o!   IORDACHE: Șezi...   CATINDATUL (hotărât): Adu cleștele. (șade)   IORDACHE (merge, ia cleștele și revine): Zi că te-a ciupit un purice... odată... pac!   CATINDATUL (uitându-se țintă la clește și apoi sculându-se) : Mi-a trecut. Ai văzut? vorba mea... știu eu... Al dracului italianul!...   IORDACHE (plictisit) : A!   CATINDATUL (foarte mulțumit): Salutare, neică, și mersi! (pleacă)   IORDACHE: Stai, domnule!...   CATINDATUL: Nu mai pot... e târziu... am treabă la canțilerie, am o groază de avizuri de făcut... Salutare, neică, și mersi! (iese repede prin fund)   SCENA IV IORDACHE, apoi MIȚA. IORDACHE: Așa haplea mai rar... Ce dracul face d. Nae de nu mai vine... Sunt aproape de douăsprece... Mă leșin de foame. (Mița intră din dreapta) Mița? o uitasem!...   MIȚA: N-a venit Nae încă?   IORDACHE: Uite ce e, coană Mițo, d-ta tot zici că-l aștepți; eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva și mă-ntorc numaidecât... nu-i așa? (își ia pălăria)   MIȚA: Poți să te duci.   IORDACHE: Da', nu pleci? Să nu rămâie prăvălia singură...   MIȚA (nervoasă): Ți-am spus o dată: îl aștept până mâine, până poimâine, până o veni!   IORDACHE: Atunci mă duc... mă-ntorc la moment. (iese în fund)   SCENA V MIȚA, apoi PAMPON MIȚA: Să-l aștept, da, să-l aștept... Trebuie să vie... Să mă traducă pe mine Nae... și să nu-mi răzbun? Peste poate!   PAMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (salută)   MIȚA (aparte): Un muștiriu... (tare.) Nu, domnule, și eu îl aștept... Daca poftiți și dv. să-l așteptați... vine ori dânsul ori băiatul...   PAMPON: Mersi, madam. (șade, aparte) Curățică. (tare, după o pauză) D-voastră sunteți rudă, ori consoarta dumnealui...   MIȚA (tristă): Nici rudă, nici consoartă, d-le... i sunt... adică i-am fost... amică... Am venit pentru o mică afacere.   PAMPON: Ca și mine...   MIȚA (oftând): La d-ta... nu poate fi ca la mine... La mine e chestiune de traducere.   PAMPON: În amor?   MIȚA (asemenea): Da, în amor...   PAMPON: Ca și la mine...   MIȚA: Ca și la d-ta?... Cum?   PAMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare... sunt aproape sigur că sunt tradus.   MIȚA: Ca și mine...   PAMPON: Și numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în chestiune... A! dar n-are să-mi scape... Sunt hotărât! Am să-i dau o curățenie spițerului să mă pomenească!   MIȚA: E spițer?   PAMPON: Da, desigur, spițer. Aflasem adineaori cum îl cheamă de la băiatul de aici...   MIȚA: De la Iordache...   PAMPON: Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat numele cu gândul la dovezi, — pentru că am dovezi, — niște hârtii pe care le-am găsit în odaie la Didina.   MIȚA: Didina...   PAMPON: Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar, fiin'că până să nu o cunosc am fost tist de vardiști la Ploiești... Și sunt turbat de gelozie! Toată noaptea n-am dormit...   MIȚA: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia?... Numai o noapte n-ai dormit? Nu știi nimic! Câte nopți!...   PAMPON: Nu, az-noapte nu a devenit din gelozie, pentru că nu începuse încă chestia... Am jucat la Podul Gârlii conțina cu niște papugii până la șase az-dimineață... I-am ras...   MIȚA: Să nu te bucuri... Și eu câștig la conțină, dar ce folos! noroc la cărți, nenoroc la amor...   PAMPON: Aș! la mine nu e noroc, e știință: îi iau la sigur... poate că să am o goană nebună, să pierz. Eu joc conțina oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. Bunioară, cărțile le țiu în stânga și joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui cărțile bătute jos, și fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie... Az-noapte i-am stins...   MIȚA (plictisită) : Nu mai vine Nae...   PAMPON: Astfel dar az-dimineață, conița mea, pe la șase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat în ușe, se scoală somnoroasă și-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea... Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată și-ncepe să mă certe... Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu fața la perete și tace. Zic eu (Mița plictisită s-a sculat și se plimbă) în gândul meu: e supărată... s-o las să doarmă; când o vedea mâine c-am câștigat trei poli, îi trece... Dau să mă dezbrac și văz jos lângă mescioară două hârtiuțe. M-aplec — cum le-am văzut am simțit un fior rece, — m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea...   MIȚA: Nae Girimea?... (se interesează)   PAMPON: Da, și un bilet de amor de la o damă către „Bibicul" ei...   MIȚA: „Bibicul"?   PAMPON: Da, către spițerul... Să vezi cum am aflat pe urmă că e spițer.   MIȚA (aparte) : „Bibicul"! S-ar putea?   PAMPON: Cum am citit hârtiuțele și am văzut pecetia pe bilet: „Frizăria model, Nae Girimea", mi-am luat iar paltonul și bastonul și am ieșit binișor; Didina adormise iar. Mă duc la poliție, cercetez și aflu că aici e frizăria. Am venit; d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea...   MIȚA (interesându-se nerăbdătoare) : În sfârșit?   PAMPON: În sfârșit, ce mai să lungim vorba degeaba, conița mea, spițerul este... După câte mi-a spus băiatul, am fost cu biletul la o spițărie, am spus că aveam ceva scris pe el și s-a șters cu un fel de asenție și că aș vrea să știu ce era scris... se poate? și spițerii nu știu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet, — mirosea a spirt de țiperig — și-n două minute a ieșit iar dungile la loc...   MIȚA: Să fie cu putință?...   PAMPON: Le-am numărat: sunt cinzeci și cinci de dungi... Spițerul mișel! l-am prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau o curățenie... să-i rup șalele!...   MIȚA (aparte): Să fie Nae? A! ce răzbunare ar fi! (tare) Domnule, zici că biletul de amor este către „Bibicul" ?   PAMPON: Da!   MIȚA: Și este iscălit de cine?   PAMPON: „A ta adorantă, Mița..."   MIȚA: Mița! A! Dumnezeule!   PAMPON: Ce?   MIȚA: Domnule, ești sigur că e spițer?...   PAMPON: Firește... Mai sigur se poate? Biletul era alb... spirt de țiperig și d-odată cinzeci-și-cinci de dungi... Le-am numărat... poftim să le numeri și d-ta...   MIȚA: Și ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu chestia de traducere?   PAMPON: Da.   MIȚA: Eu am o presimțire...   PAMPON: Care?   MIȚA: Cum este amanta dumitale?   PAMPON: Cum să fie adică?   MIȚA: De roșu, de ghindă, de tobă, ori de verde?   PAMPON: De verde...   MIȚA: De verde?   PAMPON: Da.   MIȚA: Și ai la d-ta biletul cătră „Bibicul", pe care zici că l-ai găsit în odaia damii de verde?   PAMPON: Da.   MIȚA: A' să-l văz degrabă...   PAMPON (dându-i biletul): Iacătă-l.   MIȚA (ia biletul, îl privește și face o mutră grozav de disperată) : A! am să-mi răzbun!... (solemnă) Domnule, nu te juca cu inima unei femei nenorocite... Spune drept: biletul ăsta l-ai găsit în odaia amantii d-tale ? Jură...   PAMPON (grav) : Pe onoarea mea!   MIȚA: Uită-te la biletul ăsta... l-ai citit? (citind nervos.) „Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă: vino negreșit, am poftă să-i tragem un chef... A ta adorantă, Mița..." Ai văzut biletul?... Acuma uită-te la mine bine...   PAMPON: Ei? (îi ia înapoi biletul)   MIȚA: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta...   PAMPON: Se poate?   MIȚA: Da, se poate... (dezolată) Și omul care a fost la Didina dumitale este amantul meu!...   PAMPON: Amantul dumitale? Spițerul?   MIȚA: Ce spițer? nu-i spițer... (frământându-se) A! trebuie să am o explicație... 0 să-mi răzbun... o răzbunare teribilă!   PAMPON (același joc): Amantul dumitale? trebuie să-l știu și eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulțumesc pe răzbunarea dumitale... Trebuie ca să-mi răzbun eu!... (se plimbă turbat)   MIȚA: Juri să ne răzbunăm împreună?   PAMPON: Jur!       SCENA VI ACEIAȘI - IORDACHE IORDACHE (venind repede din fund) : Coană Mițo, ești aici? Vine.   MIȚA: Nae...   PAMPON: D. Nae.   IORDACHE (dând pe Pampon la o parte și luând pe Mița în partea cealaltă) : Pardon. (Miții) Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colț... Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, și băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la ușe.   MIȚA: Crăcănel! ce caută?   IORDACHE: Treci degrabă în odăiță. (Mița pleacă spre dreapta pe după paravan)   PAMPON: Te duci?   MIȚA: Da... (lui Iordache) Când o pleca, dă-mi de veste... fă-i vânt degrabă...   PAMPON: Bine, da' chestia noastră cum rămâne? (o urmărește până la ușe)   MIȚA: Mai vorbim noi. (iese repede în dreapta închizând ușa după ea)   PAMPON (aparte): Ciudat lucru! să fie vreo moftangioaică?... (lui Iordache) Mă rog, cine e persoana asta?   IORDACHE: E o damă...   PAMPON: Bine, damă... O văz eu că e damă, dar cine e? (Crăcănel intră)   IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ți spui eu...       SCENA VII ACEIAȘI — CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL: Mă rog aici este d. Nae frizerul?   IORDACHE: Aici este... da'... nu-i acasă.   CRĂCĂNEL: Dar... mă rog, se-ntoarce?   PAMPON (lui Iordache aparte) : Cine-i domnul ăsta?   IORDACHE (încet lui Pampon) : Lasă că-ți spui eu...   CRĂCĂNEL: Aud?   IORDACHE: Nu crez să se întoarcă așa degrabă... Daca aveți trebuință chiar cu d-lui, atunci poftiți mai pe seară, poate să-l găsiți...   CRĂCĂNEL: În sfârșit, eu tot mai pot aștepta; poate să vie. (șade)   IORDACHE: Așteptați degeaba, domnule, vine foarte târziu...   CRĂCĂNEL: De unde știi? poate vine mai curând...   IORDACHE (încet lui Pampon) : Cum dracul să-i fac vânt?...   PAMPON: Daca spune o dată omul că vine deseară...   CRĂCĂNEL: Ei, poate să am noroc. Nu știi d-ta? de câte ori pleci să stai un ceas și stai cinci... Ei, de ce adică să nu pleci o dată pentru șapte și să stai numai unul?... (se gătește în fața unei oglinzi, își piaptănă barbetele și chelia, ia o gazetă și se pune pe citit. — Iordache și Pampon dau din umeri. Pampon scoate o pereche de cărți și-ncepe să se joace cu ele pe genuchi. Iordache merge la ușa din dreapta)   MIȚA (scoțând capul pe ușă) : Fă-i vânt!   IORDACHE: Nu e chip... Zice că vrea s-aștepte...   MIȚA: Ce dracul caută aici?   IORDACHE: Știu eu... caută pe d. Nae...   MIȚA: Nu-nțeleg.   IORDACHE: I-am spus că d. Nae vine deseară, și tot zice că-l așteaptă... A! stăi, că îi am eu leacul...   MIȚA: Domnul ălălalt s-a dus ?   IORDACHE: Nu, e aici...   MIȚA: Să m-aștepte... Bate-mi în ușe când l-ăi exoflisi pe Crăcănel...   IORDACHE: Îl exoflisesc acuma, să vezi... (coboară în scenă. Mița își retrage capul și închide ușa. Lui Pampon) — Dama a zis s-aștepți...   PAMPON (încet) : Bine...   IORDACHE (către Crăcănel , care e cufundat în citirea jurnalului) : Ei, boierule, d. Nae nu mai vine... Eu trebuie să-nchiz prăvălia... am treabă să mă duc în târg...   CRĂCĂNEL (lăsând gazeta) : A! închizi?... Atunci, daca închizi, trebuie să mă duc și eu...   PAMPON (strângându-și cărțile) : Firește că trebuie să te duci, nu o să te încuie aici.   CRĂCĂNEL: Daca e așa... salutare... Mă-ntorc eu mai târziu... (iese în fund)   IORDACHE: Cu plecăciune... S-a dus! uf! Al dracului dobitoc!... De ce mușterii am eu parte astăzi!   PAMPON: Mă rog, cine e negustorul ăsta?   IORDACHE: Urâtul ăsta? Este amantul damii de colo...   PAMPON (sărind): Amantul damii de colo?...   IORDACHE: Da.   PAMPON: Care a vorbit cu mine adineaori?... Mița?   IORDACHE: Da, da!   PAMPON (fioros): Bibicul ei? Ăsta e Bibicul?   IORDACHE: Ei, da, frate, când îți spui o dată; e amantul damii de colo... Ce te prinde mirarea?...   PAMPON (care și-a luat pălăria și bastonul degrabă) : Am pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! nici mort! (se repede și iese glonț pe ușa din fund)       SCENA VIII IORDACHE, NAE, apoi MIȚA IORDACHE: Ăsta este nițel cam țicnit... De ce mușterii am parte eu astăzi?... Frumos carnaval! S-o scoț pe Mița. (Nae intră) D. Nae, în sfârșit! credeam că nu mai vii.   NAE: De ce?   IORDACHE: Te-a căutat doi inși...   NAE: Cine?   IORDACHE: Unul nu știu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel...   NAE: Crăcănel?...   IORDACHE: Da; și coana Mița... e aici.   NAE (strâmbându-se) : Mița aici ? Nu i-ai spus că nu sunt acasă și că viu târziu ?   IORDACHE: I-am spus, da' a zis că te așteaptă până mâine, până poimâine... Am profitat de ocazie și m-am dus la birt în colț să mănânc ceva. N-apucasem să gust de două ori, și hop! Crăcănel vine-n birt și-ntreabă pe băiat unde e frizeria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau de veste coanii Miții... Era aici și negustorul ălălalt; zice că are un bilet de abonament să-l schimbe, ori să te-ntrebe ceva... în sfârșit nu știu bine...   NAE: Care va să zică Mița e aici?   MIȚA (care a crăpat ușa mai dinainte și a auzit ultimele vorbe ale lui Iordache, coborând) : Aici, Bibicule; ce, îți pare rău?   NAE (făcându-se vesel) : Să-mi pară rău? cum să-mi pară rău?... Se poate?   MIȚA (trecând pe lângă Nae, încet) : Trimete de-aici pe Iordache. Am să-ți spun ceva între patru ochi...   NAE (făcându-se că n-aude) : Auz?   MIȚA: Iordache, daca nu mai ai treabă, fii bun și ne lasă; am să-i spui ceva lui d. Nae în secret...   IORDACHE: Mă duc... să-mi isprăvesc porția de varză. (iese în fund)   SCENA IX MIȚA, NAE. Mița merge și încuie ușa din fund NAE: Pentru ce încui ușa?   MIȚA (în fund) : Poate să vie iar cineva să ne facă deranj... Am să-ți spui ceva în liniște... (pauză) Nae! (coboară încet, emoționată) Bibicule! nu mă mai iubești... (un pas și se oprește)   NAE (d-abia întorcându-se) : Ei na! de unde ți-a mai venit ș-asta-n cap ?   MIȚA (încă un pas) : Pentru ce n-ai venit alaltăieri seara când ți-am scris ?   NAE (același joc) : Eram bolnav alaltăieri...   MIȚA (coborând, cu energie) : Minți!... Ai primit biletul meu?   NAE: Da.   MIȚA: Unde mi-e biletul? Arată biletul...   NAE (după ce se caută prin toate buzunarele) : Pesemne că l-am pierdut.   MIȚA: L-ai pierdut? Unde l-ai pierdut?   NAE: Știu eu unde l-am pierdut? daca știam că-l pierz, firește că nu-l pierdeam...   MIȚA: Nu știi unde l-ai pierdut?   NAE: Nu...   MIȚA (strașnică) : Bibicule! Bibicule!   NAE: Ei?...   MIȚA: Vezi tu sticluța asta? (scoate din buzunar o sticluță mică și i-o arată)   NAE: Ei, ce?   MIȚA: Știi ce are înăuntru?   NAE: Cerneală...   MIȚA: Nu cerneală, Năică,... vitrion englezesc!   NAE (dându-se înapoi) : Vitrion? ești nebună?   MIȚA: Da, vitrion! ți-e frică?   NAE: Firește că mi-e frică, na!   MIȚA: Pentru ce, daca te știi curat?   NAE: Pentru că tu nu știi ce e vitrionul...   MIȚA: Ba da... e un fel de metal...   NAE: Nu știi ce poate face ?   MIȚA: Ba da; pârlește, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, și mai ales ochii!   NAE: Dă-mi sticluța...   MIȚA: Aș!   NAE: Pentru ce să ții asemenea lucruri ? pentru ce ?   MIȚA (vrând să izbucnească) : Pentru ce?... Îmi trebuie...   NAE: Pentru ce îți trebuie?   MIȚA (izbucnind): Pentru ce? (cu un gest mare, care face pe Nae să-și acopere ochii, dându-se repede înapoi) Pentru dumneatale, musiu Năică, și pentru Didina dumitale!...   NAE (pălind): Care Didină? tu știi ce spui!   MIȚA: Știi și d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu mofturi, șarlatane. Care Didină, 'ai? Didina, pentru care mă traduci pe mine; Didina, pe care o iubești; Didina, la care ai fost az-noapte, mizerabile!   NAE: Nu e adevărat, am stat acasă bolnav.   MIȚA: Minți! Adineaori spuneai că nu știi unde ai pierdut biletul... Să-ți spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei.   NAE: Respectivul ? Pampon ?   MIȚA: Vezi! vezi! știi cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos, fioros, cu care o să ai a face chiar astăzi; pentru că s-a întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, și eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce și pe mine, (Nae se plimbă agitat) amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea.   NAE: Ce-ai făcut?   MIȚA: Pampon te caută să te omoare... A! dar până să-și răzbune el, am să vă omor eu, eu! pe Didina, pe tine, și pe mine!... (se trântește pe un scaun desperată și isterică și-și ascunde capul în mâini)   NAE (apropiându-se binișor de ea și căutând s-o mângâie) : Mițo, neică, vino-ți în fire...   MIȚA: Lasă-mă! (îl respinge)   NAE (apucând-o în brațe și căutându-i buzunarul): Nu; nu te las, pentru că te iubesc... numai pe tine... te iubesc... numai... pe... tine... (a găsit buzunarul, a luat sticluța, se ridică repede și schimbând tonul) înțelege că e încurcătură la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon în cap.   MIȚA: D-ta ți l-ai pus...   NAE: Vrei scandal cu orice preț?   MIȚA: Da, (ridicându-se) vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploieșteancă — da, ploieșteancă! — Năică, și am să-ți torn o revuluție, da' o revuluție... să mă pomenești!...   NAE (cam zâmbind) : Nu fi nebună!... Ce-o să faci ?   MIȚA (căutând sticluța în buzunar) : Ce să fac? (n-o găsește; se uită rătăcit împrejur... Nae i arată de departe, râzând, sticluța; ea dă un țipăt) A! mi-ai furat sticluța, scamatorule! (repezindu-se la el pe după mobile) Dă-mi sticluța, șarlatane, mizerabile, infame! (se aud bătăi tari în ușe)   NAE: Taci! bate cineva!   IORDACHE (de afară): Deschideți! deschideți degrabă!   MIȚA: Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluța! (se pune în dreptul ușii. Nae o dă în lături, trage ivărul și deschide. Iordache intră repede)     SCENA X ACEIAȘI — IORDACHE IORDACHE: Vine Crăcănel turbat... S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt care era aici... (Miții) Ascunde-te... Vine!   MIȚA (apelpisită):Nu mai voi să știu de nimic... Să vie oricine... Voi scandal... voi să mor!... (se repede să ia un brici; Iordache se uită afară prin ușe)   NAE (repezindu-se și smulgându-i briciul, o apucă de amândouă mâinile și o târăște spre dreapta) : 'Aide dincolo, să-ți dau sticluța.   MIȚA: Nu.   IORDACHE (de la ușă) : Fugiți, iacătă-l, fugiți!...   NAE: Haide! (târăște pe Mița cu multă luptă și iese cu ea în odaia din dreapta, pe după paravan)   SCENA XI IORDACHE, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (intrând prin fund furios, cu pălăria stricată și tăvălită. Iordache se dă la o parte) : A! asta nu, asta nu poate să rămâie jos!... Ai mai pomenit d-ta una ca asta, d-le?   IORDACHE: Ce, d-le?   CRĂCĂNEL: D-le, adineaori știi că am plecat de aici.   IORDACHE: Da.   CRĂCĂNEL: N-apuc s-ajung în colț și auz pe urmele mele: „Pst! pst! Bibicule!" Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. Îmi văz de drum... Iar: „Pst! pst! Bibicule!" Eu merg înainte... Când mă pomenesc că m-apucă cineva pe la spate de guler. Mă întorc. Zice: „Te faci că n-auzi, Bibicule, 'ai?" Eu zic: „Nu mă cheamă Bibicul, d-le, mă cheamă Telemac, Mache". — „Bibicule, zice el, deodată; ești un mizerabil! ai făcut un abuz mare; ai înșelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult te caut. Avem să ne răfuim amândoi. Acu nu-i vreme, dar până una alta, ca să știi cu cine ai a face, poftim o arvună!"... N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! patru palme: îmi turtește pălăria și mi-o aruncă cât colo. Până să mă plec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură și pleacă... Chem sergentul... nimini!... A! dar trebuie să știu cine este dobitocul ăsta smintit... trebuie să știu! Cum îl cheamă?   IORDACHE: Știu eu cine e ăla?   CRĂCĂNEL: Este mizerabilul care era adineaori aici cu d-ta, când am venit eu.   IORDACHE: Nu știu cum îl cheamă...   CRĂCĂNEL: Trebuie să știi, trebuie să-mi spui: nu plec de aicea până nu aflu; chem poliția, fac scandal!... (se plimbă făcând gesturi exasperate)     SCENA XII ACEIAȘI - CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON CATINDATUL (intră prin fund, cu mâna la falcă, văitându-se) : A! a! a! m-a apucat rău... (se trântește pe un scaun)   IORDACHE: Și ai venit iar la doftoria lui Matei? nu mai merge, tânărule...   CRĂCĂNEL: D-le, înțelege odată și spune-mi...   NAE (ieșind din odaie și coborând) : Ce e? Ce e, domnule?   CRĂCĂNEL: Domnule! Un dobitoc, un infam, care era adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca drept Bibicul...   NAE (aparte) : Pampon a fost! (cătră Iordache încet) Treci dincolo, i-a venit rău nebunii. (Iordache iese iute la dreapta)   CATINDATUL: A! a! a! (se zvârcolește pe scaun)   NAE (Catindatului) : Ce e? d-ta ce poftești ?   CATINDATUL (sculându-se și arătându-și falca, hotărât): Știi s-o scoți ? scoate-mi-o!   NAE: Șezi. (Catindatul șade)   CRĂCĂNEL: Domnule, n-am vreme de stat. Spuneți-mi cum îl cheamă...   NAE (alegându-și instrumentele): Nu știu, domnule, de unde vrei să știu eu numele la toți mușteriii! (cătră Catindat) A din fund de tot? (Catindatul dă din cap că da) Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu putere și-l dezleagă)   PAMPON (apărând în fund): Aha! Bibicule, iar d-ta! (Crăcănel se dă înapoi)   NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon și Crăcănel, și cu altul la Catindat, pe care îl ține cu putere cercând să-i vâre mâna în gură, și care se zbate și nu vrea să se lase) : Numai s-o văz! n-o scoț!   CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-și inimă și voind să-i dea fiori): Domnule! mă cunoști d-ta pe mine?   PAMPON: Cum să nu, Bibicule! (se apropie binișor de Crăcănel, și vrea să-l apuce)   CRĂCĂNEL (scăpând și ocolind pe după mobile) : A! ajutor! poliție! vardist! (Pampon îl urmărește neîmpăcat; Crăcănel vrea să iasă prin dreapta pe după paravan, se întâlnește piept în piept cu Iordache care intră, și care-l respinge)   NAE (care după o luptă, a reușit să vâre mâna în gura Catindatului) : Șezi binișor!   CATINDATUL (gemând cu gura înfundată și zvârcolindu-se) :A! a! a!   IORDACHE (care a venit de după paravan, încet lui Nae) : I-a venit pandaliile, era să-și taie gâtul cu briciul.   CRĂCĂNEL: E nebun! ajutor! poliție! vardiști! (iese în fuga mare prin fund)   PAMPON: Stăi, Bibicule! (iese furios după el)   NAE (trăgând cu putere) : Nu mișca! (după ce a tras, iese repede în dreapta, urmărit de Iordache)   CATINDATUL (văitându-se cu mâna la falcă) : A! a! a! Mi-a scos alta! Măsea nevinovată, domnule!...   Cortina -   ACTUL II (0 sală de o parte a unui bufet într-un bal mascat de mahala. Două uși în fund; cea din dreapta dând în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La stânga, în planul din fund, o ușe a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întâi, o ușe dând în sala principală a bufetului. În scenă, mese pentru mâncare, una în fund între cele două uși, două în față, una la dreapta, alta la stânga. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valț, și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului)     SCENA I CATINDATUL, în costum și cu masca scoasă șezând la masa din stânga și bând rom cu un păhăruț, apoi CHELNERUL CATINDATUL (bătând în masă) : Chelner!...   CHELNERUL (d-afară) : Vine!...   CATINDATUL: Am început să mă încălzesc... ori magnetismul... ori electricitatea lui Matei... nu știu ce e... dar lucrează. Am început să mă-ncălzesc. (bate în masă)   CHELNERUL (din dreapta) : Vine, vine!   CATINDATUL: Unul de la noi de la percepție m-a învățat! „Vrei să-ți treacă? mănâncă, bea, fă petreceri și magnetizează-te, dar magnetizează-te strașnic cu jamaică..." și... mă magnetizez. (bate în masă tare) Pfu! Cald!   CHELNERUL (d-afară) : Vine, vine, vine!   CATINDATUL: Nenea Iancu, săracul, daca ar ști cum mă magnetizez... și unde? (scoate de sub costum din sân o scrisoare și o citește cu chef) „Am aflat că umbli prin cafenele și pe la baluri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ți mai trimet nici un gologan, viu să-ți lungesc urechile; te iau înapoi la prăvălie, și te pui la ipitropie, măgarule..." Mie adică îmi scrie nenea Iancu. (bate tare în masă)   CHELNERUL (intrând din dreapta) : Vine!...   CATINDATUL: Socoteala și-ncă un rom... ăsta e al patrulea...   CHELNERUL: Ba al cincilea...   CATINDATUL: Ba al patrulea...   CHELNERUL: Al patrulea l-ați băut... și cu unu, care îl comandați acuma, cinci...   CATINDATUL: Așa, cu ăl d-acuma?... da. (Chelnerul iese în dreapta) Pfu! cald mi-e... lucrează magnetismul... I-am dat de leac!... Vezi ce e când nu știe cineva?... Era aproape de mintea omului; durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig; — din cald devine că nu mai e frig; daca nu mai e frig, va să zică că răceala se duce și vine căldura; a venit căldura, a trecut durerea... (Chelnerul vine) Par egzamplu... (pune mâna pe falcă) lucrează magnetismul... arde... foc... Pfu! cald mi-e! (Chelnerul a pus pe masă romul) Un rom și țal!   CHELNERUL: Cinci romuri: unu și cinzeci.   CATINDATUL (dând romul pe gât) : Șase...   CHELNERUL: Nu, cinci...   CATINDATUL: Ba șase... Cinci cu ăsta care l-am băut, și cu unul, care o să mi-l aduci acuma, șase. (plătește) Lucrează strașnic magnetismul... Și am să tachinez astă-seară!... da, am să tachinez!... pe toate am să le tachinez! (merge cam șovăind la o oglindă în stânga să-și dreagă miza)Strașnic de cald!   SCENA II CATINDATUL, DIDINA, apoi CHELNERUL DIDINA (intră prin fund de la stânga, coboară la masa din dreapta și șade; e în costum de polonez: caiacă cu brandeburguri, măntăluță cu blană, pantaloni în cizme cu carâmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare, bătând în masă) :Băiete! (își scoate masca și se șterge cu batista)   CHELNERUL (intrând cu romul): Vine!   CATINDATUL (întorcându-se și punându-și masca): O mască... Am s-o tachinez... (Chelnerul, după ce a lăsat romul pe masă la stânga, trece la dreapta lângă Didina)   DIDINA: O bere.   CHELNERUL: Vine!   DIDINA (care a observat pe Catindatul, se întoarce cam cu spatele ca să nu-i vază fața. Catindatul bea rom, suflă mereu de căldură și se uită când pe o parte, când pe alta la Didina) : N-a venit Nae încă... (scoate o scrisorică și o citește) „Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un caz de o comedie mare în chestia noastră prin respectivul tău Pampon și o individă!... Trebuie să ne vedem deseară ca să-ți spui cum curge în defavor toată intriga asupra romanțului nostru, să juri că devine ca la teatru, pentru care nu cumva să lipsești deseară de la bal cum ne-a fost vorba. Trimete-l pe Pampon să joace conțina și vino negreșit... Al tău adorant până la moarte... Nae"... Douăsprece aproape, și nu mai vine. (Chelnerul aduce berea, o pune pe masă la Didina și iese)   CATINDATUL: Pfuu! (Didinii) Bonsoar, mască... (aparte) Am s-o tachinez... (tare) Ce mai faci?   DIDINA (care îndată ce i-a vorbit Catindatul și-a pus masca): Bine, mersi! Uite beau o bere... Da' d-ta ce faci?   CATINDATUL: Și eu bine, mersi; mă magnetizez cu jamaică.   DIDINA: Îmi pare bine.   CATINDATUL: Și mie nu mai puțin, parol! (aparte cu chef) Al dracului știu să le tachinez.   DIDINA (bătând în masă și sculându-se): Să-l mai caut în bal...   CATINDATUL (bându-și picătura din fund a paharului): Ce, te duci, mască?   DIDINA: Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din dreapta) O bere, o plătesc. (aruncă banii pe masă)   CATINDATUL (cătră Chelner): Și mie o jamaică... (cătră Didina) Nu mai stai nițel ? să mai beau un magnet și pe urmă te joc.   DIDINA: Nu, mersi.   CATINDATUL: Să te joc o... conțină oarbă. (râde)   DIDINA (aparte): Conțina oarbă? să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă)   CATINDATUL: Pe două consumății și-o guriță mazu. (râde) Strașnic tachinez... (o urmărește până la ușe)   DIDINA (aparte): Mazu ? m-a cunoscut. (iese repede, în fund, la dreapta; ieșind, pomponul de la căciulă-i cade în scenă; chelnerul aduce încă un rom și-l pune pe masă la stânga, așteptând)   CATINDATUL (întorcându-se de la ușe și coborând) : Strașnic am tachinat-o... (gustă din rom și-l plătește.) Și mi-e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald! (întorcându-se și zărind pomponul jos.) Iacă! i-a căzut polinezului istoria de la căciulă... (ia pomponul și și-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez. (trage repede paharul de rom și iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (se aude în bal polca.)   SCENA III CRĂCĂNEL singur, în costum de bal, intrând din bufet, apoi CHELNERUL CRĂCĂNEL (coborând și scoțându-și masca): Îl cheamă Iancu Pampon; i mai zice și „Conțina cu 5 Fanți"; a fost tist de vardiști de noapte la Ploiești: acuma face pe jucătorul de cărți; e neînsurat, dar precontează pe una Didina Mazu, exmarșandă. I-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de la cafenea iar acasă, și de acasă aici. Trebuie să fie aici... Am mințit pe Mița că mă duc la Ploiești, și am venit... Mi-am pus costum ca să nu mă cunoască cineva și să afle Mița... cum e ea geloasă!... (bate-n masă; Chelnerul intră.) Am zis o bere...   CHELNERUL: Vine!   CRĂCĂNEL: A! Asta nu poate rămâne jos... Eu, când îmi trage cineva palme... eu turbez!... cu dinții îl apuc, nu-l las nici mort până nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras ? să știu și eu: pentru ce?... Trebuie să-mi spuie mișelul numaidecât!... (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea și o plătește. Chelnerul ia paharul de bere și paharul de rom rămas pe masa din stânga și iese.) Dacă o fi deschis, mă duc drept la el... Dar dacă o fi mascat?... (se gândește) A! am găsit... Mă dau binișor pe lângă toți bărbații și le zic la ureche: „Eu sunt Bibicul, nene Iancule, nu mai poftești ?..." Să poftească în bal să-mi tragă... nu! să poftească, mizerabilul! (își face o țigară ș-o aprinde. Didina urmărită de Catindatul intră.) Cineva! (își pune masca.)       SCENA IV CRĂCĂNEL, DIDINA, CATINDATUL DIDINA (intrând): S-a hotărât! nu pot să scap de dobitocul ăsta... mă cunoaște.   CATINDATUL (urmărind-o pe pasul de polcă, șovăind puțin) : Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă.   DIDINA (plictisită) : Mersi, mască, nu joc; fii băiat cumsecade și nu te mai ține după mine...   CATINDATUL (aparte): Strașnic le tachinez!...   DIDINA: Ți-am spus o dată că aștept pe cineva?   CATINDATUL: Ce adică, eu nu sunt cineva?   DIDINA (foarte plictisită) : Ba da, decât aștept pe cineva să mă ducă acasă...   CATINDATUL: Da' ce, eu nu te poci duce acasă?   CRĂCĂNEL (aparte) : Ăsta să fie ? că prea e obraznic... (observă scena.)   DIDINA (împingând pe Catindatul, care vrea s-o ia de zor la polcă): Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoți sufletul! (aparte) Ce să fac ? Cum să scap ? A! (tare) Mască, am să te rog ceva: așteaptă-mă un minut aici... Mă-ntorc îndată...   CATINDATUL: Da' te-ntorci?   DIDINA: Mai e vorbă...   CATINDATUL: Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne vedem, că ai pierdut ceva.   DIDINA (plecând) : Eu?   CATINDATUL: Da... (aparte) Acu am s-o tachinez...   DIDINA: Aș! Mofturi!   CATINDATUL: Zău!... cum ai venit, 'ai? N-ai venit cu Pampon? Vrei să te duci fără Pampon?!   CRĂCĂNEL (sărind) : Pampon ?!   DIDINA: Pampon?! Hotărât, mă cunoaște, trebuie să-mi schimb costumul, să-mi piarză urma... (iese repede. Catindatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl urmărește, îl apucă în ușe și-l trage cu putere înapoi)   CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător și melodramatic): Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le!   CATINDATUL: Eu nenea Iancu? fugi d-acolo!   CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule; nu mai poftești? poftim de! ba nu, nu! ia poftim...   CATINDATUL: Ce să poftesc, domnule? știi că ești curios d-ta!...   CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule!   CATINDATUL: Bine, d-ta poți să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt nenea Iancu... Nenea Iancu e frate-meu...   CRĂCĂNEL: Atunci, nen-tu Iancu al d-tale, este o canalie!   CATINDATUL: Da' pentru ce, d-le ?...   CRĂCĂNEL: Asta mă privește pe mine...   CATINDATUL: Ba privește familia, să mă ierți...   CRĂCĂNEL: Și-l aștept aici, pentru ca să-l iau de piept și să am o tălmăcire cu d-lui... Să vedem: pentru ce? da, pentru ce?   CATINDATUL: Aș! îl aștepți degeaba: nenea Iancu e la Ploiești...   CRĂCĂNEL: Mofturi! e la București...   CATINDATUL (sărind) : Nenea Iancu la București?   CRĂCĂNEL: Da, și are să vie aici! îl aștept!   CATINDATUL (aparte) : Nenea Iancu! să vie aici! M-am topit... Sunt nenorocit!   CRĂCĂNEL: Și o să fii față și d-ta la tălmăcire; am să te pui față ca să vezi și d-ta pentru ce nen-tu Iancu al d-tale este o canalie.   CATINDATUL (aparte) : Nenea Iancu! vine nenea Iancu, și ăsta cum mă cunoaște, o să mă spuie, o să mă puie față!... Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb costumul... (iese fuga în fund la stânga)   CRĂCĂNEL: Fuge să-i dea de știre lui nen-su Iancu! Trebuie să-l țiu de scurt. (iese fuga după Catindatul. Se aude în bal semnalul cadrilului)         SCENA V MIȚA singură, în domino albastru cu flori, apoi CHELNERUL MIȚA (intrând, își scoate masca): Nu e... N-a venit încă? Îl cunosc... are numai două costume: un cazac și un turc... N-a venit. Trebuie să se fi dus să-și ia pe individa! Trebuie să vie împreună! A! să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe Statua Libertății de la Ploiești, că are să fie o istorie!... (bate-n masă) A! gelozie! Am să-i omor!   CHELNERUL (intrând din dreapta) : Vine!   MIȚA: Un vermult.   CHELNERUL: Vine. (iese)   MIȚA: Voi să beau, voi să beau (cadențând), căci nu e-n lume altă durere, decât durerea ce simțesc eu... (Chelnerul aduce paharul. Se aude cadrilul. Mița bea paharul pe nerăsuflate și plătește. Chelnerul ia paharul și pleacă) Așa! să vie acuma.(își pune masca.)     SCENA VI MIȚA, IORDACHE în costum de turc, apoi CRĂCĂNEL IORDACHE (vine suflând la masa din stânga): Uf! Am asudat... Trebuie să mă dau la o gargariseală. (bate-n masă)   MIȚA (se-ntoarce, îl vede și dă un țipăt) : Turcul! Nae! (se repede la el) Nae! Eu sunt, Mița. (își scoate masca)   IORDACHE: Mița! Coana Mița! Sunt eu, Iordache. (își scoate masca.)   MIȚA: Nae a venit?   IORDACHE: Nu... n-a venit...   MIȚA: Minți! a venit! A! v-am dat de urmă. L-am căutat acasă și nu l-am găsit; vardistul mi-a spus că a plecat în costum de bal în birje. A venit... E aici... E cu ea... Spune; nu minți!   IORDACHE: Ei, da, da! a venit, dar a venit și Crăcănel... (își pune masca.)   MIȚA: Crăcănel! aicea Crăcănel?... (punându-și masca) Nu-i adevărat! Mangafaua e la Ploiești.   IORDACHE: Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.)   CRĂCĂNEL (intră prin fund și vine țintă la Iordache) : Eu sunt Bibicul, nene Iancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoști?... Poftim de! ia mai poftim de!   MIȚA (aparte) : E Crăcănel! îmi cunoaște dominul, trebuie să mi-l schimb numaidecât. (iese repede în fund la stânga.)   CRĂCĂNEL: Nu răspunzi? nu poftești, nene Iancule?   IORDACHE: Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea Iordache... Pe nenea Iancu caută-l în bal...   CRĂCĂNEL: În bal? (iese repede-n fund, dreapta)   IORDACHE: Un nenea Iancu trebuie să găsești în tot balul. (își scoate masca)     SCENA VII IORDACHE, NAE în costum de cazac, apoi CATINDATUL NAE (din fund, dreapta) : Iordache... (își scoate masca.)   IORDACHE: Aha! bine că vii! Știi cine e în bal? ia ghici...   NAE: Cine?   IORDACHE: Mița...   NAE: Mița!   IORDACHE: Și Crăcanel... ferește-te! Mița te caută...   NAE: Cum să scap de republicana asta?... Nu găsesc pe Didina să plec...   CATINDATUL (din fund) : Peste putință să găsesc alt costum: Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu... (își scoate masca.)   NAE (își pune masca repede, lui Iordache) : Pune-ți masca! (Iordache își pune masca)   CATINDATUL: Uf! și m-am magnetizat!... Lucrează magnetismul... Nu mai poci de cald!   NAE (încet lui Iordache) : îl cunoști ?   IORDACHE (asemenea) : Tânărul cu măseaua...   CATINDATUL (văzându-i) : A! bună idee. (vine la ei vesel) Mască, mă cunoașteți ?   NAE: Nu...   CATINDATUL: Îmi pare rău, v-aș fi rugat ceva...   NAE: Ce?   IORDACHE (încet lui Nae) : Să-i scoți iar măseaua...   NAE (Catindatului, tare) : Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele...   CATINDATUL: Ce ostromente ?   IORDACHE: Pentru măsea...   CATINDATUL (aparte): Și ăștia sunt bărbieri... (tare) Aș! măseaua nu o mai scoț; i-am dat de leac: călduri cu magnetism de jamaică...   NAE: Ala-i bun...   CATINDATUL: Uite ce vream eu să vă rog; eu am un frate mai mare în bal, și mă cunoaște, și n-aș vrea să mă cunoască... Ce e de făcut?   NAE: Știu eu ? și eu aș vrea să nu mă cunoască cineva în bal: da' dacă te cunoaște o dată...   IORDACHE: Nu-i alta nimic de făcut decât să plecăm din bal...   CATINDATUL: Nu! nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi să mă magnetizez bine! Am eu o idee...   NAE: Ce idee?   CATINDATUL: Costumurile d-voastră sunt de la grandirop, ori particulere?...   IORDACHE: Particulere.   CATINDATUL: Și al meu tot particuler. Haide să le schimbăm, și apoi să mai poftească Bibicul să mă puie față cu nenea Iancu...   NAE: Faină idee! Bravos! Haide!   IORDACHE: Haide!   CATINDATUL: Haide la grandirop! (ies toți trei în fund la stânga) la cabinet de toaletă! (se aude mazurca în bal; Catindatul iese pe pasul de mazurcă)   SCENA VIII PAMPON în costum, intrând din bal PAMPON: Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înșeală cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară, la cafenea, femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova din biletul către Bibicul. Îmi scrie să viu aici, unde amantul ei are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la mătușică-sa. Merg degrabă acasă, Didina nu e; la mătușică-sa, Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliție și pe urmă o supun la intrigatoriu. Spune că conița a plecat în costum polinez... Aici în bal este! cu el!... cu Bibicul. A! Bibicule! ai scos o femeie din minți — femeie! ochi alunecoși, inimă zburdalnică!... astă dată n-ai să scapi... O să-ți rup șalele... (bate în masă.) 0 mastică! (își pune masca.)   CHELNERUL( : d-afară) Vine!     SCENA IX PAMPON, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (din fund, dreapta): Nu pot să dau de nenea Iancu, și l-am pierdut și pe frate-său... (văzând pe Pampon) Pe ăsta nu l-am cercetat... Acuma îl văz întâi. (Pampon bate iar în masă; Crăcănel coborând doi pași, tare și cu ton de sfidare melodramatică) Eu sunt Bi-bi-cul...   PAMPON (sărind): Bibicul!   CRĂCĂNEL: Da, Bibicul, nene Iancule! (își scoate masca) nu mai poftești ?   PAMPON (își scoate masca, fioros, gata să se repează): A! care va să zică mă căutai, Bibicule?   CRĂCĂNEL (potrivindu-se să-și ia vânt de scăpare) : Da, nene Iancule...   PAMPON (același joc crescendo): Și eu te căutam, Bibicule! (se repede.)   CRĂCĂNEL (dându-se pe după o masă): Să nu dai! să nu dai! că fac scandal... Chem poliția... stai să ne deslușim!   PAMPON: Mișelule, să ne deslușim, 'ai? După ce mă ataci la sacrul meu amor; amăgești o ființă nevinovată... o femeie... femeie! ochi alunecoși, inimă zburdalnică!...   CRĂCĂNEL (urmându-și jocul) : Eu? amăgesc o femeie?... Eu nu am amăgit nici o femeie; ele m-a amăgit pe mine... și multe; nu știu nimic la sufletul meu.   PAMPON: Minți!   CRĂCĂNEL: Nu minț... Nu da! nu da! că fac scandal. Să ne deslușim: e încurcătură la mijloc... Spune care femeie...   PAMPON: O știi bine, Didina...   CRĂCĂNEL: Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o cheamă Mița...   PAMPON: Da, pe amanta ta o cheamă Mița; dar, ca un mișel ce ești, nu te-ai mulțumit cu o amantă... Ai atacat și pe amanta mea Didina... Ai nenorocit-o!   CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!   PAMPON: Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de abonament la frizerie.   CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! eu nu mă raz cu abonament, eu mă raza la carte.   PAMPON: Și un bilet de la amanta ta...   CRĂCĂNEL: De la amanta mea? Îți spui eu că e încurcătură.   PAMPON: Nu e nici o încurcătură, mișelule! Amanta ta, Mița, îți scrisese de miercuri că te așteaptă, că Mangafaua pleacă la Ploiești.   CRĂCĂNEL: Miercuri?... Ploiești?... Mangafaua?...   PAMPON: Da, și tu, Bibicule, în loc să te duci la ea, o părăsești și te dai pe furiș la amanta mea, la Didina. (se repede) O să-ți rup oasele... Oasele am să ți le rup!   CRĂCĂNEL (apărându-se) : Stai! să nu dai, că fac scandal! Mi-e frică de o nenorocire!... (își pune mâna la inimă să o astâmpere.)   PAMPON: Da! să-ți fie frică de o nenorocire; pentru că precum ai vrut tu să nenorocești pe Didina... o femeie! ochi alunecoși, inimă zburdalnică!... asemenea să știi că o să te nenorocesc eu pe tine. (se repede.)   CRĂCĂNEL (același joc): Stăi! stăi, omule, pentru Dumnezeu!... Mița? miercuri? Ploiești? Mangafaua?... Dumnezeule! am o bănuială... Arată-mi biletul... Eu am fost miercuri la Ploiești...   PAMPON: La Ploiești?   CRĂCĂNEL: Da, la Ploiești... Să fie cu putință?... Mița? a opta?... Arată biletul!   PAMPON: Iacătă-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază biletul; Pampon îl apucă cu mâna stângă, și cu dreapta i-arată hârtia) A! vrei să mă-nșeli ? (îl zguduie.)   CRĂCĂNEL (sfârșindu-se de la inimă, se moaie din balamale, și cade pe un scaun): Mița! m-a tradus! apă! apă!... Mangafaua... eu... eu sunt!   PAMPON: Mangafaua?   CRĂCĂNEL: Da, Mangafaua!... eu... A opta oară tradus! (ridicând mâinile la cer.) Este cu putință, domnule?   PAMPON: A opta oară? (șade lângă el.)   CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ți le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule, numai una să ți-o spui, al șaptelea caz de traducere... în vremea războiului...   PAMPON: Cu un muscal?   CRĂCĂNEL (plin de obidă): Nu m-ar fi costisit atâta să fi fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru convenție... știi, muscalii luptau pentru cauza sfântă a eliberării popoarelor creștine de sub jugul semilunii barbare... Dar cu un neamț, domnule!...   PAMPON: Cu un neamț?   CRĂCĂNEL: Fă-ți idee, domnule, ce traducere!   PAMPON: Ei și?   CRĂCĂNEL (plângând): Am plâns, cum plâng și acuma, căci eu țiu mult la amor; am plâns și am iertat-o... pe urmă am prins-o iar, și iar am plâns și iar am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des... așa cam de vreo cinci, șase ori... Ce-mi ziceam eu ? Vorba d-tale: femeie! ochi alunecoși...   PAMPON: Inimă zburdalnică!...   CRĂCĂNEL: Până când, într-o seară, mă duc, domnule, ca de obicei acasă; intru în sală, deșchiz ușa iatacului... întunerec... „Te-ai culcat?" nu răspunde nimini. Inima-ncepe să bată rău; aprinz lumânarea, și ce găsesc pe masă, domnule?   PAMPON: Ce?   CRĂCĂNEL: Un răvășel: „Mache, m-am plictisit să mai trăiesc cu o rublă ștearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am trecut cu neamțul meu în Bulgaria..."   PAMPON: În Bulgaria? Ce căuta neamțul în Bulgaria?   CRĂCĂNEL (dezolat): Nu știu! Ei! ce te faci, Mache?... de desperare, ce am zis eu? daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, încai să mă fac martir al independenții... și m-am înrolat de bunăvoie...   PAMPON: Volintir?...   CRĂCĂNEL: În garda națională... Știi, pentru ca să-mi mai uit focul... (plânge.) Și închipuiește-ți d-ta acum și Mița! (plânge) și garda națională s-a desființat!...   PAMPON: Care va să zică este un Bibicul...   CRĂCĂNEL: Se-nțelege; n-ai văzut biletul?   PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere și pentru mine și pentru d-ta...   CRĂCĂNEL: Firește...   PAMPON (cu tărie): Nu mai plânge, nu șade frumos, un volintir ca d-ta...   CRĂCĂNEL: Dacă nu pot să mă stăpânesc! mi-e naturelul simțitor...   PAMPON: Trebuie să-l găsim! Nu plânge, nu-i frumos! un volintir! Trebuie să-l regulăm pe Bibicul... Auzi d-ta? două!   CRĂCĂNEL: Cum să-l găsim?   PAMPON: ÎI găsesc eu, n-ai grije; eu știu politica poliției. Nu plânge: ești volintir! Bibicul nostru e aici în bal... Didina mea este aici în bal...   CRĂCĂNEL: Poate și Mița mea...   PAMPON: Da...   CRĂCĂNEL: Da?   PAMPON (repede): Adică nu! În sfârșit, ce-ți pasă! vino cu mine... Nici o vorbă să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi cum îl înhaț eu. 'Aide... nu plânge: ești volintir! pune-ți masca, și 'aide! (își pune masca)   CRĂCĂNEL: Mița? Mița?... (hotărât) Nu!... o mai iert acum, dar daca s-o mai întâmpla încă o dată... hotărât mă însor! (își pune masca)   PAMPON: Haide... nu, nu plânge, ești volintir!... și nici un cuvânt! A! Bibicule! (ies amândoi în bal)     SCENA X MIȚA în costumul polonez al Didinii, apoi IORDACHE în costumul de cazac al lui Nae MIȚA (scoțându-și masca; vine din bufet): Ce dracul caută Crăcănel aici ? Mă minte că se duce la Ploiești... și vine la bal... Nu cumva Mangafaua sare garduri?... Ori a simțit ceva?... Mi-am schimbat costumul la grandirop... Nici el, nici Iordache nu mă mai poate cunoaște... Dar Nae... Năică unde-i ?... Unde e pârlitul de Pampon? (Iordache intră) Nae! Să vedem. (își pune masca și urcă în fund spre stânga)   IORDACHE (venind din fund, dreapta și uitându-se în bal) : A dracului istorie o să iasă... Crăcănel aici, Pampon aici, Mița aici... Numai de-ar fi plecat Nae și Didina...   MIȚA (coborând): Nae! (își scoate masca.)   IORDACHE: 'Ai! (se întoarce.) Fugi că mor! Mița? (vrea să plece.)   MIȚA (tăindu-i drumul): Unde pleci, mizerabile?   IORDACHE (îi face semn că merge în bal să danțeze)   MIȚA: Nu vrei să mă cunoști, Năică, 'ai? Nu vrei să-mi vorbești? Fugi de mine, 'ai? (îl apucă.)   IORDACHE (se smucește și vrea să plece)   MIȚA (sărindu-i înainte): Mișelule, daca mai faci un pas, daca nu vorbești, te nenorocesc. A! mizerabile! ai gândit că daca mi-ai luat sticluța cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta! Ți-am făgăduit să-mi răzbun și...   IORDACHE: Ei apoi, daca o iei pe coarda vitrionului, nu-mi place. (Mița face un pas înapoi, el își scoate masca) Nu sunt Nae; ce poftești ? Sunt Iordache, na!   MIȚA: A! care va să zică v-ați schimbat costumul, ca să mă jucați pe degete!... Și a crezut domnul Nae că scapă cu atâta de mine ?... Unde e Nae ?   IORDACHE: Trebuie să fi plecat de mult din bal; nu l-am mai văzut; și a plecat cu cheia; pe mine m-a lăsat pe dinafară. (Pampon și Crăcănel se arată în fund și privesc scena)   MIȚA: A! mizerabilul! (se plimbă agitată) Mizerabilul! (vede pe cei din fund și-și pune iute masca; Iordache asemenea)     SCENA XI ACEIAȘI — PAMPON și CRĂCĂNEL scoțându-si măștile PAMPON (lui Crăcănel ): Costumul polinez! E Didina cu Bibicul!   CRĂCĂNEL: Cu Bibicul...   PAMPON: Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucă de o parte, Crăcănel de alta, și-l readuc târâș în scenă)   CRĂCĂNEL: Unde te duci, Bibicule?   PAMPON: Stai să te judec eu, Bibicule...   IORDACHE (zbătându-se între amândoi): Nu mă cheamă Bibicul, mă cheamă Iordache!...   MIȚA (aparte): Pampon! (trece repede lângă Pampon și-l trage cu putere deoparte; încet) Ești aici ? (își arată figura la o parte și iar se maschează.)   PAMPON: Persoana în chestie? Mița?   IORDACHE (luptând să scape de Crăcănel, își scoate masca) : Lasă-mă, domnule!   CRĂCĂNEL (ținându-l din răsputeri): Stai aci! (se luptă amândoi.)   MIȚA (lui Pampon repede și șoptit): Nu e Bibicul, este Iordache; Bibicul, traducătorul, este îmbrăcat turc.   PAMPON (sărind): Turc! Turcul care ne-a tachinat adineaori?   IORDACHE: Înțelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul! Ce, ești turbat? vrei scandal?   CRĂCĂNEL (crud): Da! vreau scandal...   PAMPON (după ce a vorbit cu Mița încet, trecând repede lângă Crăcănel, pe care îl apucă și-l trage de mână în față; Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese repede din bal dând cu tifla înapoi) : Lasă-l! nu-i ăsta! am greșit. Bibicul e turcul, turcul care ne-a tachinat adineaori...   CRĂCĂNEL: Turcul? 'Aide după el... Dar dama asta cine e?   PAMPON: O damă...   CRĂCĂNEL: O damă? bine... 'Ai după turc. (pleacă întâi punându-și masca.)   MIȚA (încet lui Pampon): Nu cumva să-i spui lui Crăcănel...   PAMPON (asemenea): N-ai grije. 'Ai după turc! (își pune masca)   CRĂCĂNEL: 'Aide după turc! (ies toți trei în bal)     SCENA XII DIDINA în domino roșu, NAE în costumul de la început al Catindatului vin din bufet; apoi IORDACHE, apoi CATINDATUL și O MASCĂ tot din bufet DIDINA: Da. (își scoate masca, Nae asemenea.) Când am venit adineaori în bal m-a cunoscut unul. El trebuie să fi fost, Crăcănel al tău... știe că mă cheamă Didina Mazu, știe de Pampon, știe că-i zice lui Pampon „Conțina cu 5 Fanți". În sfârșit, m-a cunoscut bine! d-aia mi-am schimbat costumul. Haide, haide, Nae, să mergem; mi-e frică... (se aude cadrilul)   NAE: Da, haide să mergem, e târziu.   IORDACHE (intrând din bal repede): Tot aici sunteți? Plecați, plecați degrabă! Crăcănel, Pampon și Mița, toți trei, vă caută să facă scandal... Fugiți!   DIDINA: 'Aide! (își pune masca)   NAE: Dacă am putea să ieșim fără să mai dăm prin bal... (își pune masca)   IORDACHE: Nu se poate, altă ieșire nu-i; haideți! (își pune și el masca)   CATINDATUL (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a sila la braț; e cu chef, își scoate masca și vorbește tare de tot) : Așa sunt eu... Uite și prietenii.   NAE (încet) : Dracul să te ia!   MASCA (vrând să-i scape de la braț) : Lasă-mă.   DIDINA: Cine-i ăsta? (Nae, Iordache și Didina vorbesc încet deoparte)   CATINDATUL: Așa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e cald... Pfu!... și când mi-e cald, pfu! tachinez... Trebuie să te fac un cadril. Iacă ne-am găsit vizaveaua...   DIDINA: Haide! (vor să plece.)   CATINDATUL: Ce, vă duceți? Nu se poate să vă duceți! (le taie drumul.) Trebuie să facem un cadril.   NAE: Mersi, drăguță, ne ducem acasă...   CATINDATUL: Acasă? cu costumul meu? nu se poate. (strigă tare.) Dacă vă duceți, dă-mi înapoi costumul, trebuie să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu costumul...   NAE (încet) : Ne mai întârzie dobitocul!   DIDINA (încet): Schimbă costumul și pace!   IORDACHE (încet): Nu se poate, o să ieșim prin bal: Mița cunoaște costumul...   NAE (încet): Ce e de făcut?   IORDACHE (încet) : Spune-i că mai rămânem...   DIDINA (încet) : Și ne strecurăm binișor și ieșim...   NAE (tare) : Dacă-i așa, știi ce? 'ai să mai rămânem.   IORDACHE: Să mai rămânem...   DIDINA: Să mai rămânem...   CATINDATUL: Așa da! 'Ai să facem cadrilul...   IORDACHE: În bal?   NAE: Nu merg în bal.   CATINDATUL: Atunci aici; sunt magnetizat, am poftă de cadril, să-mi fac vânt. Unde e nenea Iancu să mă vază!   IORDACHE (încet lui Nae și Didinei) : Jucați-l o figură, două, până uită de costum, și pe urmă o ștergem. (vorbesc încet toți trei)   MASCA: Ți-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-meu... (luptă să scape.)   CATINDATUL: Ei! parcă mie nu mi-e frică de nenea Iancu... (Masca se smucește, scapă și fuge; uitându-se după ea) Atâta pagubă! (merge și invită la danț pe Iordache) Ei, 'aide! Ce faceți? (își pune masca pentru danț.)   NAE: Ei haide, de! (se aude o figură a cadrilului. Nae danțează cu Didina, Catindatul cu Iordache ca damă. La a doua parte a figurii contradanțului, apar în fund Pampon, Crăcănel și Mița mascați)     SCENA XIII CEI DE SUS, PAMPON. MIȚA și CRĂCĂNEL, apoi lume din bal PAMPON: Iaca turcul! A! în sfârșit. (toți trei coboară melodramatic în fața Catindatului; figura danțului se sparge; Didina, Nae și Iordache se retrag deoparte spre ușa din fund în stânga și ascultă; Mița mai la spatele lui Crăcănel și lui Pampon, care s-au oprit țintă în fața Catindatului înmărmurit; Mița a scos din buzunar sticluța și pândește.)   DIDINA (încet) : Pampon!   NAE (încet) : Mița!   IORDACHE (încet) : Crăcănel!   CRĂCĂNEL (fioros) : Jos masca!   CATINDATUL (tremurând) : Pentru ce?   CRĂCĂNEL: Până aici ți-a fost, Bibicule! (stau amândoi gata să-l apuce)   CATINDATUL: Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac! (pune mâna să-și scoață masca)   MIȚA (care a pândit momentul, n-apucă el să-și scoață masca, și-i aruncă sticluța în ochi): Na, mizerabile! (fuge prin fund)   CATINDATUL: A! Săriți! ajutor! (vrea să fugă)   (Pampon și Crăcănel îl înhață și încep să-i tragă; lume mascată și nemascată vine fuga din fund la dreapta; Didina, Nae și Iordache au și dispărut în fund la stânga.)     Cortina     ACTUL III (Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Ușa se deschide de perete. În scenă întunerec adânc.)   SCENA I DIDINA, NAE și IORDACHE în costumurile de la bal, mascați, intră gâfâind prin fund; apoi PAMPON, CRĂCĂNEL și CATINDATUL de-afară NAE: În sfârșit, am ajuns... Aprinde o lampă.   DIDINA: Ne urmărește, trebuie să ne urmărească. (Iordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund și răstoarnă niște sticluțe) A! m-ai speriat! (Iordache aprinde lampa; lumină în scenă) Uf! (își scoate masca; toți și le scot și le aruncă fiecare pe câte-o masă.)   NAE: Iordache, scoate cheia d-afară, și-ncuie degrab' pe dinăuntru. (Iordache execută ordinul.)   DIDINA: Sunt sigură că s-au luat după noi... O să fie un scandal mare... sunt nenorocită.   NAE: Lasă-i să vie, n-ai grijă; orișicum, avem pe unde scăpa.   DIDINA (lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut dumneata când i-a aruncat cu vitrion în ochi ?   IORDACHE: Am văzut eu, firește. A strigat o dată: „Na, mizerabile!" și paf! (face gestul.) și pe urmă a fugit pân lume.   NAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum să mă cotorosesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie!   DIDINA: Ce scandal! O să mijlocească proces, poliție, procuror, și pe urmă la jurați... O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon... Sunt compromentată... Mi-ai oprit viitorul, d-le Nae.   NAE: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!   DIDINA: Da, firește, vina d-tale... Daca știai cu ce republicană apilpisită de Ploiești ai de-a face, nu trebuia să mă-ncurci pe mine.   NAE: Bine, neică...   DIDINA: Nu trebuia să mă-ncurci pe mine.   IORDACHE (care a stat în fund la ușe și a ascultat afară) : St! tăceți!   NAE: Ce?   DIDINA: 'Ai?   IORDACHE: Vine o birje... (se aude o birje)   DIDINA: Nu v-am spus că ne-a luat urma...   IORDACHE: Tăceți! (toți ascultă; birja se oprește afară în fund.) S-a oprit aici...   NAE: Hait!   DIDINA: Ei sunt!   IORDACHE: Tăceți!   DIDINA: Să stingem lampa... (merge în vârful degetelor în fund.)   NAE (lui Iordache) : Scoate cheia din ușe! (Iordache scoate cheia. Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel și al Catindatului.)   PAMPON (d-afară) : E lumină! sunt aici!   NAE, DIDINAși IORDACHE (coborând în vârful degetelor, misterios) : St!   CRĂCĂNEL (d-afară): Deșchideți! (bătăi tari în ușe; Didina stinge lampa; întunerec)   CATINDATUL: Deșchideți! (bătăi mai tari)   NAE: Binișor! încet!   TOȚI DE AFARĂ: Deșchideți! (bătăi tari)   DIDINA (toți trei au coborât în față de tot): Ce e de făcut?   NAE: Să ieșim în curte pe fereastra din odăiță... St!   PAMPON (d-afară): Ori deșchideți, ori sparg ușa!...   CRĂCĂNEL (d-afară): Deșchideți!   CATINDATUL (d-afară): Ori spargem ușa! (bătăi grozave)   DIDINA (frângându-și mâinile): Sunt mulți! sparg ușa; îmi vine rău; mor!   NAE: Să fugim.   IORDACHE: 'Aide degrabă; e minunat! (având o inspirație.) Să poftească să spargă ușa... Tii! mare politică mi-a dat în cap... să poftească să spargă!...   NAE: Sunt turbați! (se aud lovituri grele în broasca ușii.)   IORDACHE: Lasă, că-i potolesc eu!...   DIDINA: ' Aide degrabă!   NAE: 'Aide! (toți ies misterios și degrabă prin ușa din dreapta)   (Un moment scena goală; se aude lucrare la ușa din fund; ușa se cleatină, se zguduie și în sfârșit cedează)     SCENA II PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal fără măști. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă. PAMPON: A stins lampa!   CRĂCĂNEL: Cine are un chibrit?   CATINDATUL (se descheie la costum și scoate dedesubt din jiletcă un chibrit de ceară; îl aprinde și îl ține în mână): Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată!... De-aia, adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoață una...   PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în scenă): Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (crud) Am să-l sfâșiu!   CRĂCĂNEL (scrâșnind din dinți si zguduind din cap): Cu dinții! cu dinții am să-l rup! După ce e caz de traducere dublă, ne mai duce din încurcătură în încurcătură; își bate joc de noi... Cu dinții!   PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă chibriturile, — când se stinge unul aprinde altul): Toată încurcătura devine de la dumnealui...   CATINDATUL: De la mine?   CRĂCĂNEL: Da, de la dumneata...   CATINDATUL: Cum de la mine?   CRĂCĂNEL: Se înțelege...   PAMPON: Pentru ce ți-ai schimbat costumul ? pentru ce ai luat costumul turcului!   CATINDATUL (lui Crăcănel ): Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în bal!... (schimbă chibritul.)   PAMPON: Ei! ș-apoi?   CATINDATUL: Cum, ș-apoi ? Dacă mă prindea nenea Iancu în bal, mă lua la Ploiești, îmi omora cariera de la percepție.   CRĂCĂNEL: Și cel puțin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici!... (către Catindatul.) pentru că d-ta ca un zevzec ce ești...   CATINDATUL: Pentru ce mă faci zevzec, d-le?   CRĂCĂNEL: Pentru că daca nu tachinai, nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat...   CATINDATUL: Ce să-ți fac? Nu ți-am spus că nu mă pot stăpâni? când mă magnetizez, eu tachinez strașnic... Și nenea Iancu tachinează când are magnet, toți ai noștri tachinează... da' nu ca mine.   CRĂCĂNEL: Vezi! vezi că ești zevzec, când îți spun eu că ești zevzec...   CATINDATUL: Pentru ce mă faci zevzec, d-le?   PAMPON: Are dreptate... pentru că d-ta ți-ai schimbat costumul cu o mască, care nu știi măcar ce fel de persoană e.   CATINDATUL: Daca nu și-a scos masca? Nu ți-am spus că vorbea de măsele?... era bărbier.   PAMPON: Eu vă spui că sunt aici. Nu ne-am ținut noi după birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-a-ntors el cu noi și ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbați și o damă?   CRĂCĂNEL: Da!   PAMPON: Aici sunt, aici, ascunși. Trebuie să fie aici o lumânare, o lampă... Cine a fost aici, pentru ce a fugit când am venit noi?... că a fost cineva aici.   CATINDATUL (aprinzând alt chibrit și mergând la masa unde sunt două lămpi): Aha! iacătă o lampă...   CRĂCĂNEL: Aprinde-o!   CATINDATUL (pune mâna pe sticlă, o scoate și o aruncă jos) : Pfu! frige!   CRĂCĂNEL: Ai spart țilindrul!...   CATINDATUL: M-a fript!   PAMPON (repede): Vezi! vezi! e stinsă acuma de curând: a stins-o adineaori când eram noi la ușe...   CATINDATUL (aprinde alt chibrit și apucă cu mâna învelită în pulpana hainei țilindrul de la o altă lampă, pe care o aprinde. Lumină în scenă. Vede o mască pe masă): Iacătă o mască!   CRĂCĂNEL (la altă masă): Aici încă una!   PAMPON (găsind a treia mască): Încă una! Trei! Sunt aici! (examinând masca) Este scoasă acum de pe obraz... e caldă... e asudată! (o miroase tare) Asta e masca Didinii! i cunosc mirosul... Să-i căutăm; aici sunt... (miroase încă o dată tare masca) A! a! data asta, Bibicule, nu mai scapi!   CRĂCĂNEL: Trebuie să punem mâna pe el!   CATINDATUL: Trebuie să-mi dea costumul meu!   PAMPON (fioros): Am să-l sfâșiiu.   CRĂCĂNEL (scrâșnind dinții): Cu dinții am să-l rup!... cu dinții!...   CATINDATUL (punând mâna la falcă): Eu nu pot să-l rup cu dinții, dar trebuie să-mi dea costumul meu! (toți caută în toate părțile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă, pe după paravan)   PAMPON (văzând ușa din dreapta): O ușe! p-aici! (dă cu piciorul tare în ușe, ușa se deschide, el se repede afară în odăiță, urmat de Crăcănel și Catindatul; se aude răsturnare de mobile în dreapta.)   SCENA III IORDACHE în costum de oraș, IPISTATUL, doi SERGENȚI DE NOAPTE, apoi PAMPON, CRĂCĂNEL și CATINDATUL IORDACHE (intrând și oprindu-se în ușe, arată dezordinea din prăvălie Ipistatului; cu ton dezolat): Iacă, domnule, iacă în ce hal e prăvălia!...   IPISTATUL (grav): Nu-i niminea.   IORDACHE: Pesemne a fugit!... (se aude alt zgomot în odaie.) Scotocesc în odaie! să nu fugă pe fereastră!...   IPISTATUL (sergenților): După ei degrab'! (sergenții, Ipistatul și Iordache se reped spre odaie; în momentul acesta intră Crăcănel și Pampon) Stați! Puneți mâna pe ei! (sergenții înhață cu putere unul pe Pampon și altul pe Crăcănel )   CRĂCĂNEL: Poliția!   CATINDATUL (care a scos și el capul pe ușe, să intre): Poliția! (își trage repede capul înapoi; Iordache merge repede în odaie)   PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului): Pentru ce, domnule?   IPISTATUL (bătând din picior și din mână, aspru): Vorrrbă!... Ce căutați noaptea în prăvăliile negustorilor?   CRĂCĂNEL: Căutam o persoană...   PAMPON: Da, o persoană...   IPISTATUL (același joc, mai aspru): Vorrrbă! Ce persoană?   CRĂCĂNEL: Pe Bibicul.   PAMPON: Pe Bib...   IPISTATUL (același joc, și mai aspru): Vorrrbă!   IORDACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare) : Cum Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu șade Bibicul... știe d. subcomisar cine șade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungași!   PAMPON (ținut strâns de sergent): Eu pungaș ?   CRĂCĂNEL: Noi pungași! Așa umblă pungașii îmbrăcați?   IPISTATUL (și mai aspru, același joc crescendo) : Vorrrbă!... Da' oamenii de treabă așa umblă?... Pe unde ați intrat?...   CRĂCĂNEL: Pe ușe.   PAMPON: Da, pe...   IPISTATUL (foarte aspru) : Vor...vorrrbă!   IORDACHE: Da, pe ușe. Da' întreabă-i d-ta cum a intrat pe ușe. A spart-o, d-le. Eu eram în odăiță dincolo; am simțit că sparge cineva ușa: de frică să nu m-apuce în casă să mă omoare, am ieșit pe dincolo pe fereastră ca să dau de știre la secție...   CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!... noi...   PAMPON: Am văzut...   IPISTATUL (aspru rău de tot): Vor... vorrrbă! (sergenților) — Haide! luați-i! la secție! (sergenții împing pe Crăcănel și Pampon.)   CRĂCĂNEL: D-le subcomisar, îmi pare rău... (sergentul îl împinge) Nu! nu da brânci, domnule!   IPISTATUL (grozav de aspru): Vorrrbă! (sergenților) Haide odată!   PAMPON (împins de sergent): Da, da' nu scapă Bibicul cu asta. (sergentul îl împinge.) Nu! nu da brânci, domnule!   IPISTATUL (scrâșnind din dinți): Vorrrbă! La secție! (sergenții scot, prin fund, în brânci pe Pampon și pe Crăcănel.)   IPISTATUL (merge după ei până la ușe; cum au ieșit, el se întoarce repede înapoi, și cu tonul foarte dulce): Iordache... știi de ce venisem eu ?   IORDACHE: Cum să nu știu, daca ți-am făcut denunțul să-i iei...   IPISTATUL: Nu, știi așa vine vorba... Uite ce vream să te rog eu: am o listă de lotărie. (scoate o listă mare)   IORDACHE: Iar?   IPISTATUL: Un franc numărul... mai sunt numai trei numere!...   IORDACHE: Ce?   IPISTATUL: Un portabac cu muzică: are două cântece. (scoate portabacul și-l face să cânte)   IORDACHE: Bine, ăsta parcă-l mai puseseși o dată la lot; aveam și eu un număr.   IPISTATUL: Da, s-a și tras, la Anul Nou.   IORDACHE: Ei?   IPISTATUL: Am câștigat-o eu; oprisem și eu un număr... Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul... Mă rog ție, nu mă refuza, pune și tu unul... să le completăm odată...   IORDACHE (i dă un franc și scrie): Iaca.   IPISTATUL (strânge lista, o bagă în buzunar și plecând) : Mersi, neică.   IORDACHE (după el): Ia vezi, nu da drumul negustorilor ălora, până nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi luat ceva din prăvălie...   IPISTATUL (oprindu-se în ușe cu intenție foarte fină): Vor... vorrrbă! las' pe mine, îi regulez eu... (iese învârtindu-și muzica.)     SCENA IV IORDACHE singur, apoi CATINDATUL IORDACHE: Haha! i-am lucrat. Să vedem cum are să prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoață; eu i-am regulat, el să-i scape... Până una alta, să vedem de urâtul de dincolo. (merge la ușa din dreapta) Haide, vino!   CATINDATUL (foarte sfios intră): S-a dus?   IORDACHE: S-a dus...   CATINDATUL (tremurând): Dacă mă ducea la poliție?! Să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!   IORDACHE: Care nenea Iancu ?...   CATINDATUL: Nu ți-am spus? Nenea Iancu, bogasierul, din Ploiești... închipuiește-ți, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!...   IORDACHE: Las-o asta; te mai doare obrazul?   CATINDATUL: De ce? de măsea? Aș! Am magnetizat-o!   IORDACHE: Nu de măsea, de vitrion...   CATINDATUL: Ce vitrion?   IORDACHE: Care ți l-a aruncat în ochi la bal.   CATINDATUL: Mi-a aruncat și cu vitrion? Cine mi-a aruncat cu vitrion?   IORDACHE: Dama, de. Uite, ești plin de pete...   CATINDATUL: Aș! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit și-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă... Știi, la noi la percepție, când pic cerneală pe concept, ... o dată cu limba! (scoate limba și arată cum linge hârtia) o șterg... Da' închipuiește-ți d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!...   IORDACHE: Cine strică? d-ta. Ce cauți să te amesteci cu vagabonții, cu zamparagiii, cu pungașii... să spargi uși și să intri noaptea în prăvăliile oamenilor?   CATINDATUL: Zicea că să găsim pe Bibicul...   IORDACHE: Mofturi!   CATINDATUL: Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu și mi l-a dat pe ăsta de turc... (dezolat) Trebuie să-l găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea... nu pot să plec fără costumul meu.   IORDACHE: Stăi, domnule, ce poftești d-ta? Costumul? Ți-l găsesc eu, ți-l dau eu mâine, poimâine, îți dau eu garanție, să m-apuci pe mine, na! ce mai vrei?   CATINDATUL (foarte dezolat): Îmi trebuie acuma... Cu costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele mele. Nenea Iancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m-aștepte acasă... Cum să dau eu ochi cu nenea Iancu așa turc ?... Mă ia la Ploiești, îmi zdrobește cariera de la percepție.   IORDACHE: Aș! vorbă!   CATINDATUL: Și nu-mi poci lua înapoi hainele nemțești, nu mă poci duce mâine dimineață la canțilerie...   IORDACHE: Ei, o să lipsești o zi, ce lucru mare! tot zici că nu primești leafă...   CATINDATUL: Mă destituie, nu se poate să lipsesc.   IORDACHE: Ascultă-mă pe mine, măi omule; 'ai mai întâi să tragem clopoțelul la o spițărie; trebuie să-ți cureți obrazul; nu se poate să te duci în lume așa pârlit...   CATINDATUL: E rău de tot?   IORDACHE: Ești ciuruit; numai în albul ochilor n-ai...   CATINDATUL: Îi închisesem de frica lui nenea Iancu... are palmă grea...   IORDACHE: Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spițer care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată...   CATINDATUL: Aoleo!   IORDACHE: Vino degrabă, nu mai sta; poate te așteaptă nenea Iancu. (suflă în lampă și-l ia pe Catindatul să plece cu el. Întunerec)   CATINDATUL: 'Aide... (ieșind) Dar fă-ți idee, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!... (ies, închizând bine ușa)   SCENA V MIȚA singură în costumul de la bal, apoi DIDINA asemenea MIȚA (venind din dreapta pe dibuite): Am găsit fereastra din odăiță deschisă și am intrat... L-am nemerit? ori nu l-am nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală... (se retrage pe dibuite după paravan.)   DIDINA: Mare istorie!... Am înghețat așteptând afară în frig: a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să vie numaidecât cu Pampon. Trebuie să pândesc când or intra aici, să ies pe fereastră și pe aici mi-e drumul. Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal... să-l judec eu...   MIȚA: Auz mișcând... e cineva...   DIDINA: S-aprinz o lampă... (merge pe dibuite la masa cu lămpile)   MIȚA: Desigur e cineva...   DIDINA (a găsit chibriturile și aprinde lampa) : Așa...   MIȚA: A! (aparte) O femeie! dama de verde! (tare.) A! în sfârșit!   DIDINA (dând un țipăt de surprindere, se întoarce): A! (aparte.) O femeie! e republicana!   MIȚA (fierbând): V-ați speriat? pardon! Mă recomand! Mița Baston.   DIDINA (cu contenență):Mersi! și eu Didina Mazu.   MIȚA (jocul crescendo): Ce cauți aici, madamo ?   DIDINA (cu un ton mai sus): Da' d-ta ce cauți aici, madamo?   MIȚA (jocul crescendo): Eu sunt la amantul meu!   DIDINA (foarte de sus): Și eu sunt la amantul meu!   MIȚA (izbucnind): La amantul d-tale?... Amantul d-tale... a fost... era... este... amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! (luând o poză de atac și cu tonul tragic) Una din noi două trebuie să moară!   DIDINA (pregătindu-se de luptă): Să vedem care... Poftim!   (Mița se repede turbată la Didina, care se repede și ea și o întâmpină. Amândouă țipă și se încleștează, spumând, una de alta.)     SCENA VI ACELEAȘI — NAE NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit) : Să nu dați la oglinzi, că sunt cu chirie! (apoi repezindu-se între cele două femei, le descleștează și le împinge pe una într-o parte, pe alta într-alta.)   DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun și leșinând) : A! a! a! (nervi.)   MIȚA (același joc): A! a! a! (nervi.)   NAE: Asta e curat ca la „Norma"... Acu-i acu!... (serepede și le zguduie când pe una, când pe cealaltă.)   DIDINA (deșteptându-se brusc); Unde-i republicana?   MIȚA (asemenea): Unde-i infama? (se repede iar una spre alta.)   NAE (oprindu-se la mijloc): Iar? Bre, femeilor, veniți-vă-n fire. Vine Pampon! vine Crăcănel!   DIDINA: Pampon?   MIȚA: Crăcănel?   NAE: Da, Pampon și Crăcănel. I-am scăpat eu de la secție, unde erau închiși! am pus la cale toate... Drept mulțumire, Pampon, Crăcănel și Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-a dus să cumpere vin și mezeluri. Nu mai e vreme de mofturi! (Didinii) Vrei să te lase Pampon ?   DIDINA (repede) : Ba nu! (Didina merge în fund și ascultă afară)   NAE (Miții): Vrei să-l lași pe Crăcănel?   MIȚA (tristă): Ah! l-aș lăsa pe Mangafaua pentru tine... dar nu pot; trebuie mai întâi să-mi fac o carieră...   NAE: Fă-ți-o!   MIȚA: Am fost să intru la telegraf.   NAE: Electrică ploieșteancă! Ei, și?   MIȚA: Nu m-a primit...   NAE: Pentru ce?   MIȚA: Zice că n-am încă vârsta... (Didina coboară)   NAE: Vezi! apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă de vârstă? 'Aide, 'aide! fiți fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă...   MIȚA: Dar Crăcănel a aflat... Mangafaua știe tot...   NAE: Nu a aflat nimic, nu știe nimic.   MIȚA: A aflat de la Pampon.   NAE: Nimic!   DIDINA: Și Pampon știe bine...   NAE: Apoi daca n-ascultați... Trebuie să vă spun cum i-am liniștit, ca să știți și voi ce să spuneți, cum s-o potriviți... 'Aide, să nu dea peste noi aici... (le apucă pe amândouă cu câte o mână și pornește cu ele spre dreapta; Iordache intră.)   IORDACHE (din fund): Vin! sunt la colț!   NAE: La colț? 'Aideți să punem odată la cale încheierea comediei ăștia... (Nae, Didina și Mița ies, dreapta)     SCENA VII IORDACHE, apoi PAMPON și CRĂCĂNEL cu butelci, pachete de mezeluri și franzele la subsuoară, apoi NAE IORDACHE (căzând obosit pe un scaun): De azi-dimineață!... de azi-dimineață, asta merge întruna așa! Ce goană! Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăvește odată istoria asta! sunt trei după douăsprezece și mă leșin de somn și d-a-mpicioarele!   PAMPON (intrând cu Crăcănel ): Haha! domnule Iordache...   CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungași... Stăpânul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la secție.   IORDACHE: Da, domnule Crăcănel...   CRĂCĂNEL: Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Razachescu. (pune ce a adus pe masă)   PAMPON (același joc): Foarte urât din partea d-tale să te porți astfel! noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul...   IORDACHE: Măcar d-ta să fii ala, să găsești noaptea despre ziuă în prăvălia d-tale...   PAMPON: Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeț, sunt particoler...   IORDACHE: Știu, da' zi că ai... să găsești trei oameni necunoscuți...   CRĂCĂNEL: Așa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla micul... pârlitul... fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce nu l-a luat la secție?   PAMPON: Pesemne a fugit ca un laș...   CRĂCĂNEL: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, dacă oi câștiga portabacul cu muzică.   IORDACHE (repede) : Ați pus și d-voastră la lotăria ipistatului?   PAMPON: Mai era două numere: unul l-am pus eu, și unul amicul.   IORDACHE (aparte): S-a complectat? A murit francul!...   PAMPON: Domnul Nae unde este?   IORDACHE: Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem... (merge pe după paravan; către Nae, care intră din dreapta) . Sunt aici, te așteaptă. Așa-i că a prins bine politica mea? Femeile s-au dus?   NAE: Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat bine chestia.   IORDACHE: Cum?   NAE: Ai să vezi... treci la pod în față, și așteaptă-le... (trece în scenă; Iordache iese repede în fund) Ehei! Salutare, neică!   PAMPON (vesel, strângându-i mâna): Salutare și frăție!   CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână): Mersi, neică; ești un bărbat, drept să-ți spui, nu că ești frizer, dar ești galant.   PAMPON: Da, foarte galant!   CRĂCĂNEL: Ne-ai făcut și mie și prietinului mare bunătate: amândoi o să-ți rămânem foarte recunoscători de câte ai făcut pentru noi. (îi strânge mâna călduros)   NAE: N-aveți de ce! îmi pare rău... datoria: se-ntâmplase la mine-n casă...   PAMPON: 'Aida de! nu! ce-i drept e drept, neică, ai făcut mult pentru noi...   CRĂCĂNEL (vesel); Și care va să zică Bibicul erai d-ta, 'ai? bată-te să te bată!   NAE: Vezi bine!   CRĂCĂNEL: Și Mangafaua nu eram eu?   NAE: Aș! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul...   CRĂCĂNEL: Bată-te să te bată. (râde)   PAMPON: Și închipuiește-ți, neică Năică, daca te întâlneam azi-dimineață, când am venit întâi aici, îmi spuneai numaidecât cum a devenit chestia de ai înfășurat borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Didina, în ale două bilete... și ne lămuream, frate... Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe Didina... Biata Didina!...   CRĂCĂNEL (aparte): Auzi d-ta! și eu gândeam că e biletul Miții...               SCENA VIII ACEIAȘI — IPISTATUL,apoi IORDACHE,apoi DIDINAși MIȚA, amândouă în haine de oraș IPISTATUL (intrând repede din fund): S-a tras lotul... Acum l-am tras!...   PAMPON: Ei?   NAE: Știu cine l-a câștigat.   IPISTATUL (cu multă naivitate): Iar eu, domnule, închipuiește-ți noroc!   NAE (aparte): A murit francul!   PAMPON: Tii! păcat!   CRĂCĂNEL: Rău îmi pare. (se aude uruitul unei birji, care se oprește în fund)   NAE: St! tăceți, mi se pare că s-a oprit aici o birjă...   PAMPON: Da...   IORDACHE (venind repede din fund): Două dame, vin două dame.   NAE (naiv) : Două dame? Ce să caute la mine două dame?   CRĂCĂNEL: Două dame?   PAMPON: Nu cumva?   DIDINA (intrând furioasă prin fund): A! d-le Iancule, în sfârșit! (Iordache, Ipistatul și Nae la o parte vorbesc încet.)   PAMPON: Didina! (Mița intră furioasă și se oprește cu brațele încrucișate în fund)   CRĂCĂNEL: Mița? (caută să se ascunză undeva.)   MIȚA (coborând la el): Nu te-ascunde, bibiloiule! gândeai că nu o să te prinz, 'ai? De când te pasc, gândești? Aici e la Ploiești, 'ai? în costum de bal, 'ai? (Mița lângă Crăcănel îl judecă încet și-l zguduie; Nae după paravan; Iordache și Ipistatul cară mezelurile și hutelcile în odaia din dreapta)   DIDINA: De azi-dimineață de când ai plecat de acasă, câte ceasuri sunt? știi?   PAMPON: Îți spui eu acasă ce a fost...   CRĂCĂNEL: Mițo, Mițo, îți spui acasă...   MIȚA: Nici un cuvânt mai mult! 'aide!   DIDINA: 'Aide acasă!   PAMPON: Frate, a fost încurcătură, înțelege.   CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură...   NAE (ieșind de după paravan): Se înțelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntâmplă totdeauna în carnaval... Ei! d-ale carnavalului! Să-mi dați voie, coconițelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă. (Crăcănel și Pampon foarte mulțumiți.)   FEMEILE: La masă?   NAE: Da, la masă. Noi, între bărbați, pusesem de gând să îmbucăm ceva aicea la noi... Dincolo e cald, masa pusă așteaptă... Crez că nu o să capăt un refuz ?   MIȚA (cu tonul de refuz, înțepată): Mersi, musiu, de invitație.   CRĂCĂNEL (stăruitor): Mițo, să mă vezi cu ghete de brunel cu bizeț pe catafalc!... (încet) Frizer, frizer, da' nu știi ce băiat galant e.   PAMPON (Didinii): Dacă mă iubești...     SCENA IX ACEIAȘI — CATINDATUL, curat la față. tot în costumul de turc CATINDATUL (intrând din fund triumfător): M-a curățat spițerul!   DIDINA (încet): Cine-i ăsta?   PAMPON (tot așa): Lasă că-ți spui eu... (Didina râde.)   CRĂCĂNEL (Miții): Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluță cu doftorii în ochi!   MIȚA (repede): Și nu l-a ars?   CRĂCĂNEL: Aș! era un fel de cerneală violentă. (Didina trece lângă Nae; Mița și toți ceilalți se grupează în jurul Catindatului și-l examinează) Le-a scos toate ?   CATINDATUL: Toate, uite-te. Îți dau un franc pe una...   MIȚA (aparte): M-a-nșelat spițerul... mai bine!   NAE (încet Didinii) : Mâine seară la cinci.   DIDINA (asemenea) : Bine!   NAE (asemenea) : Nu bine, negreșit! (Didina trece și ea să examineze pe Catindatul)   PAMPON: Nu se mai cunoaște deloc...   IORDACHE: Da' deloc. (trece în odaia din dreapta)   CATINDATUL: Închipuiește-ți să mă fi văzut nenea Iancu în halul ăla... (toți îl examinează)   MIȚA (încet lui Nae): Ați șoptit? Ce ți-a șoptit? ce i-ai șoptit?   NAE (asemenea): Ești nebună? iar începi?... Așteaptă-mă mâine la opt seara...   MIȚA: Da... (se duc și ei lângă Catindatul)   CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului) : Aha! iaca una a rămas în ceafă: adu francul...   CATINDATUL: Las-o aia; aia e de la noi de la percepție; știi, am obicei, după ce scriu, șterg condeiul; îl dau pân păr. (face gestul la ceafă; toți râd.)   IORDACHE (venind din dreapta): Daca poftiți, masa e gata.   CATINDATUL: Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm iar?   NAE: Cu plăcere, neică.   PAMPON: 'Aida la masă.   CRĂCĂNEL:'Aida! (toți au pornit spre dreapta; Didina cu Pampon, Mița cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu Ipistatul)   CATINDATUL (punând repede mâna la falcă, dă un țipăt):Ai! (se oprește și se întoarce în loc; toți fac asemenea)   TOȚI: Ce e?   CATINDATUL (umblând agitat): Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău, rău de tot! (cătră Iordache, hotărât) Știi s-o scoți? Scoate-o. (toți privesc pe loc.)   IORDACHE: Lasă că-i știu eu leacul ei; eu i sunt popa... de la Matei citire... (se repede la masa din fund, ia o pereche de foarfeci mari și vine cu ele încruntat, clănțănindu-le ca la tuns; Catindatului.) Șezi! (Catindatul șade; Iordache cu foarfecele clănțânind îl amenință să i le bage pe gât)   CATINDATUL (ridicându-se înseninat): Mersi, neică, mi-a trecut! (toți pornesc veseli și râzând spre dreapta)     - Cortina - descarcare piesă de teatru pdf   aici piesa audio 

Opere de I.L.Caragiale  download carte....

Cum stam… – Cum stam cu bulgarii? întreb pe amicul meu X… – Nici asa, nici aminteri. – Nu-nteleg… – Cum, nu-ntelegi? – Fireste… fiindca, pacum spui d-ta: nici asa, nici aminteri, însemneaza parca n-am sta în nici un fel, si într-un fel oarecare trebuie sa stam. – Nu; voi sa spun ca nu stam nici bine, nici rau. N-ai citit ziarele? – Le-am citit, dar îti marturisesc ca din ziare înteleg si mai putin decât din vorba dumitale. – Cum se poate? pesemne ca nu esti deprins a le citi. Ia sa le citim împreuna.   Atunci amicul meu scoate un vraf de gazete din buzunar si începem a citi cu toata atentia: “Ieri si azi noapte au circulat în oras fel de fel de stiri, care de care mai alarmante, asupra celor ce se petrec la granita Dobrogei. Din informatiuni foarte pozitive aflam ca bande de bulgari ar fi trecut granita si ca s-ar fi încaierat cu anteposturile române. Nu se poate sti pâna acuma rezultatul acestor ciocniri, cari pre cât aflam au fost foarte înversunate. Ceea ce putem spune cu siguranta este ca aceste lupte sângeroase trebuie sa fi facut victime de o parte si de alta. Guvernul nu mai poate tacea! guvernul trebuie sa vorbeasca! guvernul nu poate lasa tara în grozava neliniste, în care o arunca lipsa de stiri pozitive de pe câmpul luptei.” – …trecut granita… încaierat… ciocniri înversunate… lupte sângeroase… victime… câmpul luptei… A! zic eu, atunci stam rau de tot. – Asteapta, spune amicul X… Citeste aici.   Citesc: “Voim a proba înca o data publicului, cât crezamânt trebuie sa acorde stirilor raspândite asupra unor conflicte la granita dobrogeana între niste bande bulgare si ostirea noastra.   Iata ce stiri primim din localitate, de la o persoana foarte serioasa, incapabila de a altera adevarul: “Câteva cete de bulgari muncitori cu pasapoarte în regula s-au prezintat la pichetul de la Ostrov pentru a trece granita. O persoana care a vazut aceasta, fiind desigur foarte impresionabila, a alergat imediat sa înstiinteze autoritatile militare române, exagerând faptul, ca toate persoanele impresionabile. Bulgarii aceia erau oameni pacinici… Altfel, aici pace si liniste.” – A! zic eu, rasuflând, daca erau muncitori nearmati, având pasapoarte în regula, si daca altfel e pace si liniste – atunci stam bine! Amicul X… zâmbi de credulitatea mea si începu sa-mi citeasca: “Stirile de la granita devin din ce în ce mai alarmante.   La Silistra este o fierbere militara neînchipuita. Acolo colonel Dandaneski si cu Sarafoff tin discursuri nebunesti trupelor regulate si bandelor de revolutionari, cari bande ar numara pâna acum aproape 50.000 de oameni.   Dintr-un moment în altul trebuie sa ne asteptam la o lovitura a acestor descreierati, cari dicteaza azi în Bulgaria. Sa fim gata!” – Am înteles, zic eu mâhnit. Guvernul bulgar, oricât ar vrea sa fie de cuminte, nu mai poate înfrâna pornirile militariste ale lui Dandaneski si turbarea sovinista a lui Sarafoff… Atunci, se-ntelege, stam rau! – Poate ca nu, zice X… si-mi da sa citesc altceva: “Dam din sorginte autorizata stirea ca în Bulgaria de rasarit, adica spre granita Dobrogei, si mai cu seama în districtul Varna, a izbucnit revolutia printre tarani, din cauza ca sunt amenintati a li se ridica dijma de pe câmp.   Taranii sunt furiosi si gata a lupta pâna la extremitate. Corespondentul nostru ne da cu foarte putina rezerva stirea cum ca palatul printului Ferdinand de la Euxinograd este amenintat a fi darâmat si incendiat de taranii revoltati.   De aceea, printul Ferdinand nu s-a oprit la Sofia, ci a plecat numaidecât la Varna.” – Putin îmi pasa de palatul printului Ferdinand! zic eu. Si daca e vorba, chiar nu-mi pare rau… o revolutie agrara la vrajmasii nostri nu ne poate face nici un rau, ba, poate, din contra… Atunci stam bine! – Iar atât de bine, nu. Ia sa mai citim:   “Un ziar din Budapesta sosit azi dimineata ne spune ca o persoana din anturajul printului Ferdinand ar fi declarat într-un interview ca, dupa cum stau spiritele în Bulgaria, razboiul ar fi inevitabil.” – Aoleu! strig eu.   Dar amicul X…, trecând cu ochii pe o alta coloana, urmeaza: “Oficioasele austriace sustin ca, oricât de înasprite ar fi relatiile celor doua tinere state vecine, este mai mult ca probabil ca totul se va termina prin aplanarea pacinica a acestui regretabil conflict.” – Bravo! – Stai nitel. “La Silistra se aduc mereu tunuri… Totul ne face a crede ca bulgarii, cari voiau sa faca a izbucni rascoala în Macedonia, vazându-se descoperiti, vor acuma sa precipite deznodamântul complotului lor, aprinzând focul mai devreme decât se putea cineva astepta.   De aminteri, un ministru al lor, Karaveloff, a zis: “Un razboi, oricât de improbabil ar parea, poate fi totdeauna posibil!” – Atunci, ce mai vrei? este o declaratie oficiala… Stam rau! – Înca nu! Si urmeaza citirea: – “Noi nu vrem de loc razboi, a zis ministrul Ivancioff…” – Atunci, daca nu vor, stam bine! – “Trei salupe bulgare cu explozibile…” – Stam rau! – “Supraexcitarea populatiei rurale bulgare, în ajunul ridicarii dijmei, este desigur una din cauzele desfasurarii de forte armate dincolo de Dunare. Guvernul bulgar profita de conflictul cu România, ca sa poata chema rezervistii, cari în revolutia agrara din urma au condus pe rebeli.” – Bine ! – “Corespondentul nostru ne telegrafiaza ca depesile-i sunt refuzate la telegraf. E o fierbere grozava la Silistra, Arab-Tabia si Ostrov. Peste putinta sa mai treaca cineva la bulgari fara sa fie împuscat.” – Rau! – “Ma duc astazi la Silistra si la Arab-Tabia.” – Bine! – “Bulgarii nu mai lasa vaporul nostru sa intre în oras.” – Rau! – “Agentul navigatiei noastre secuestrat pe ponton.” – Rau! – “În Sofia panica… Agentia româna în primejdie…” – Rau! – “Alaltaieri, am vazut, în Sofia, plimbându-se prin oras pe d-na Misu, sotia agentului nostru diplomatic, cu copiii.” – Bine! – “Românii din Sofia tremura de groaza… N-au curaj sa iasa un moment pentru a-si vedea de afaceri…” – Rau! – “Ieri s-a deschis cu multa solemnitate cursurile scoalei primare române din Sofia, în prezenta d-lui Misu, agentul nostru diplomatic pe lânga guvernul bulgar.” – Bine, zic eu. – Ei? întreaba X… – Ei! zic eu. – Asa e ca pân-acu nu stam nici bine, nici rau, adica nici asa, nici aminteri? – Asa e! raspund eu.

Cum se naste o revista Iata o întrebare la care desigur se poate raspunde în mai multe feluri. Eu, om practic, în loc sa raspund prin o formula teoretica, prefer sa arat cum s-a nascut revista noastra AVÂNTUL TINERIMII, Litere, Stiinte, Arte etc. Într-o zi m-am pomenit cu urmatoarea circulara:   “Domnule, Un cerc compus de mai multi tineri, dorind a da la lumina o Revista literara, stiintifica si artistica, cunoscându-va ca iubitor al literelor, stiintelor si artelor, va roaga sa luati parte la dezbaterile prealabile, ce se vor face asupra chestiunii înfiintarii acelei publicatiuni periodice. La ordinea zilei, fixarea titlului si alegerea comitetului de redactiune. Întrunirea se va tinea la cafeneaua Fialkowsky, sâmbata, 15 ale curentei la 8 ore seara. Pentru comitetul provizoriu, N. Ilie Constantinescu de la Turloaia”   Comitetul provizoriu nu gresise. Da, sunt, în adevar, un pasionat iubitor al literelor, stiintelor si artelor, pe care le-am cultivat cu o egala mediocritate, ca sa nu zic si modestie. Dar nu face nimica: asta nu ma poate descuraja. Când cineva începe, fie începutul cât de prost, asta trebuie sa promita. Dupa socoteala gresita a unor pedanti demodati, începuturile, ca sa poata fi considerate ca promitatoare, trebuiesc sa fie stângace numai ca executie; la noi, din norocire, începuturile promit mult chiar când sunt stupide ca intentie; caci, la noi, slabiciunea inteligentii si nulitatea imaginatiei sunt considerate ca starile primitive a spiritului si a talentului, si deci trebuiesc încurajate.   M-am dus la întrunirea unde eram invitat. Amicul meu, d-l N. Ilie Constantinescu de la Turloaia, m-a recomandat cercului tinerilor: domnii Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu, Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu, Dobre Mihaescu, Traian Necsulescu si Raul Popescu. Eram cu totii 12. Dupa îndelungate dezbateri, ne-am stabilit asupra titlului – Avântul Tinerimii. Apoi, am procedat la alegerea comitetului de redactie compus din 12 insi. Au întrunit majoritatea voturilor: Presedinte: d-l N. Ilie Constantinescu de la Turloaia; Vicepresedinti, trei: dd. Raul Popescu, pentru partea literara; Traian Necsulescu, pentru partea stiintifica si Dobre Mihaiescu pentru partea artistica; Secretari, opt: dd.: Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu, Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu si subscrisul. Am procedat apoi la aranjarea si stabilirea sumarului numarului întâi, sumar pe care l-am comunicat (“cu rugaciune de a se publica împreuna cu câteva cuvinte binevoitoare”) la toate ziarele din Capitala.   “Avântul Tinerimii apare irevocabil la 1 ale curentei cu urmatorul interesant SUMAR: PROGRAMUL AVÂNTULUI de N. Ilie Constantinescu de la Turloaia LA VENEZIA, sonet (poezie) – Raul Popescu ARTELE LA NOI – Dobre Mihaiescu O EPILEPTICA (poezie) – Stefan Basilescu NATURA ÎN ARTA SI ARTA ÎN NATURA – Mihai Dobrescu ÎN SERAI, pastel (poezie) – George Nicolaescu CÂTEVA CUVINTE ASUPRA PELAGREI (dupa un studiu statistic al d-lui Dim Sturdza) – Nicolae Georgescu ÎN SPITAL, sonet (poezie) – Basile Stefanescu TEATRUL LA CHINEJI (studiu) – Ion MEDIUL SOCIAL SI VICEVERSA – Marin Dumitrescu LA MORMÂNTUL UNEI PROSTITUATE (poezie) – Traian Necsulescu Recensiuni, Note, Bibliografie, Anuntiuri, Premiile noastre etc de Dumitru Marinescu”   Trebuie sa spun drept – toate bucatile din sumar erau absolut originale. Si studiul meu, Teatrul la chineji, îl alcatuisem într-un mod foarte original din citatele gasite într-o dare de seama a unui jurnal francez de provincie, tradusa dupa un jurnal american, asupra unei interesante lucrari a lui Bob Schmecker, publicata la San Francisco si intitulata Chineze (sic) Divertissments (sic) (Petreceri chinezesti).   Am primit multe complimente magulitoare pentru studiul meu. A trebuit, având afaceri de familie, sa parasesc Bucurestii si sa stau la tara vreo trei luni. Cum m-am întors, am dat fuga la Fialkowsky, sa iau parte la sedintele academiei noastre libere. La Fialkowsky, nimeni. Chelnerul mi-a spus ca de mai multa vreme întrunirile cercului nu se mai tineau. Am alergat la tipografie. Aici am aflat cu mâhnire ca Avântul Tinerimei încetase sa mai apara. Pacat! tocmai când, satul de atmosfera rurala, ma pregateam sa caut un alt studiu.   Într-o seara, ma-ntâlnesc din întâmplare cu presedintele, N. Ilie Constantinescu de la Turloaia. – Bine, zic; ce s-a-ntâmplat cu Avântul nostru? de ce nu mai apare? – S-au risipit toti, monser. – Raul Popescu? – E în Târgul Jiului. L-a luat tat’sau, popa – au venit ai lor la putere… e secretar la comitetul permanent. – Dar ceilalti? – Dracu stie. – Á propos… dar poetul Necsulescu? – Necsulescu? Ce! nu stii? – Nu. – A murit! – Nu mai spune! Iata ce s-a-ntâmplat cu Avântul Tinerimii. Iata cum se naste o revista. Nu asa greu.

Caldura mare   Termometrul spune la umbra 33o Celsius… Subt arsita soarelui, se opreste o birje, în strada Pacientei, la numarul 11 bis, catre orele trei dupa-amiaz’. Un domn se da jos din trasura si cu pas molesit se apropie de usa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Suna o data… nimic; de doua, de trei… iar nimic; se razima în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridica… În sfârsit, un fecior vine sa deschida.   În tot ce urmeaza persoanele toate pastreaza un calm imperturbabil, egal si plin de dignitate. Domnul: Domnu-i acasa? Feciorul: Da; dar mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara. D.: Dumneata spune-i c-am venit eu. F.: Nu pot, domnule. D.: De ce? F.: E încuiata odaia. D.: Bate-i, sa deschida. F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat. D.: Care va sa zica, a plecat? F.: Nu, domnule, n-a plecat. D.: Amice, esti… idiot! F.: Ba nu, domnule. D.: Zici ca nu-i acasa. F.: Ba-i acasa, domnule. D.: Apoi, nu zisesi c-a plecat? F.: Nu, domnule, n-a plecat. D.: Atunci e acasa. F.: Ba nu, da’ n-a plecat la tara, a iesit asa. D.: Unde? F.: În oras. D.: Unde!? F.: În Bucuresti. D.: Atunci sa-i spui c-am venit eu. F.: Cum va cheama pe dv.? D.: Ce-ti pasa? F.: Ca sa-i spui. D.: Ce sa-i spui? de unde stii ce sa-i spui, daca nu ti-am spus ce sa-i spui? Stai, întâi sa-ti spui; nu te repezi… Sa-i spui când s-o-ntoarce ca l-a cautat… F.: Cine? D.: Eu. F.: Numele dv.? D.: Destul atâta! ma cunoaste dumnealui… suntem prieteni… F.: Bine, domnule. D.: Ai înteles? F.: Am înteles. D.: A!… Spune-i ca sa ne-ntâlnim negresit. F.: Unde? D.: Stie dumnealui… Da’ sa vie neaparat. F.: Când? D.: Când o putea. F.: Prea bine. D.: Ai înteles? F.: Am înteles. D.: A!… si daca vede pe amicul nostru… F.: Care amic? D.: Stie dumnealui!… sa-i spuie ca nu s-a putut reusi cu afacerea stiuta nimic, fiinca am vorbit cu persoana… Nu uita! F.: Se poate sa uit? D.: …si zice ca acuma e prea târziu, daca n-a venit la vreme; caci daca venea macar cu câteva zile înainte, alta vorba!… poate ca s-ar fi putut… Tine minte! F.: Tiu, domnule… D.: … deoarece nu plecase înca matusa persoanei care s-a dus pentru ca sa dea arvuna tutorelui minorilor, si el nu aflase înca, deoarece nu-i spusese nepotul cocoanei, cu care era afacerea ca si terminata, daca mai avea rabdare pâna luni seara, când trebuie neaparat sa se-ntoarca avocatul, fiinca s-a dus cu o hotarnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe punte de vedere, care le stie dumnealui… Asa sa-i spui. F.: Bine, domnule.   Domnul pleaca… Feciorul da sa-nchiza… Domnul se-ntoarce. D.: A!… stii ce? nu-i spune nimic, fiinca poate nu tii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseara sa-i spui… La câte vine d. Costica seara la masa? F.: Care d. Costica? D.: Stapânu-tau. F.: Care stapân, domnule? D.: Al tau… d. Costica. F.: Pe stapânu-meu nu-l cheama d. Costica; e propitar… D.: Ei! si daca-i propitar? F.: Îl cheama d. Popescu. D.: Si mai cum? F.: Cum, mai cum ? D.: Fireste… Popescu, propitar… bine… si mai cum? F.: Nu pot sa stiu. D.: Nu-l cheama Costica Popescu? F.: Nu. D.: Nu se poate. F.: Ba da, domnule. D.: Apoi vezi? F.: Ce sa vaz? D.: Îl cheama Costica? F.: Ba, Mitica. D.: Mitica?… peste poate!… Ce strada e aici? F.: Numarul 11 bis… D.: Nu e vorba de 11 bis. F.: A zis domnul ca nu vrea sa puie 13, ca e fatal. D.: N-are-a face 13… Eu te-ntreb de strada. Ce strada e asta? F.: Strada Pacientii… D.: Strada Pacientii?… imposibil! F.: Nu, domnule, e strada Pacientii. D.: Atunci, nu e asta. F.: Ba-i asta. F.: Nu. F.: Ba da. D.: Eu caut din contra strada Sapientii, 11 bis, strada Sapientii, d. Costica Popescu. F.: Asa? D.: Asa. F.: Atunci, nu e aici. D.: Foarte bine.   Domnul pleaca si merge la birje. Birjarul doarme pe capra. Caii dorm la oiste. Domnul: Haide, birjar! Birjarul: Nu slobod… este mustiriu, mo roc… D.: Care mustiriu? B.: Nu stii la mine, mo roc… D.: De unde l-ai luat? B.: Ghe acolo, mo roc. D.: Apoi, nu sunt eu? B.: Ie! la domnu este, mo roc.   Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se desteapta si pornesc. Domnul se ridica-n picioare, la ceafa birjarului. D.: Asculta-ma; stii dumneata unde e strada Pacientii? B.: Ala nu stii, mo roc. O baba trece. Domnul opreste birja. Domnul: Ma rog, jupâneasa, stii dumneata unde e strada Pacientii? Baba: Asta e, maiculita. D.: Ei, as!… Teribil de ramolita!… Mâna-nainte, birjar !   Birja porneste. Domnul face semn sa opreasca la o bacanioara în colt, unde pe prag motaie la umbra un baiat cu sortul verde. Domnul: Tânarule, ce strada e asta? Baiatul: Strada Pacientii… D.: Esti un prost!… înainte, birjar!   Birja merge înca o bucata buna… Un sergent de strada sta pe o banca la poarta unei curti mari. S-a descaltat de cizme, sa-si mai racoreasca picioarele. Domnul face semn; birja opreste. Domnul: Sergent! Sergentul: Ordonati! D.: Ma rog, nu stii dumneata unde e strada Pacientii? S.: Chiar asta e. D.: Imposibil. S.: Da, domnule, asta e. D.: …la d. Popescu, numarul 11 bis… S.: Ei, da, mai în sus, pe mâna stânga, niste case galbene-n curte, cu marchiza… D.: A !… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

Boris Sarafoff!…   Pe vremea conflictului româno-bulgar… La cunoscuta ospatarie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc si cu jumatatea de portie, se afla, catra ora doua dupa amiazi – ora la care toata lumea de rând a plecat de la dejun – o companie de patru tineri, urmând o disputa destul de animata. Cine sunt acesti tineri? Asta putin importa. Sa zicem ca-i cheama A, B, C si D. Ce sunt acesti tineri? Asta importa mai mult, si asta o s-o întelegem, daca vom urma cu atentie calduroasa lor disputa.   Sa ascultam… A. (catra D.): Poftim! doua fara douazeci si cinci! Unde e?… D. (foarte îngrijat): Stiu eu?… în orice caz, nu stric eu! A. (catra D.): Da’ cine? eu?… B. (catra D.): Dumneata strici, fireste! Daca nu erai dumneata, nu-i pierdeam urma! nu ne scapa asa! C. (catra D.): Daca dumneata nu te simteai capabil sa-l aduci negresit, de ce te-ai bagat? D.: Domnilor, eu va spun ca vine, mi-a zis ca vine, dar ca nu ne mai spune nimic. I-am promis pe parola de onoare ca nu-l mai întreb nimic, si mi-a promis negresit sa dejuneze aci cu noi: trebuie sa vie! peste putinta sa nu vie!… Câte ceasuri sunt? C.: Doua fara douazeci!… (dezolat:) Nu mai vine! A. si B. (dezolati): Nu mai vine! C. (catra D.): Pentru ce n-ai stat la use, sa-l iei în trasura când a iesit? D. (dezolat): Am stat… la usa dinspre Doamna Balasa, pe unde iese totdeuna… B.: Ei? D.: Am stat pâna la unu… A-nceput ploaia… Am reintrat în palat, l-am cautat la biuroul lui… Plecase!…   A.: Iesise pe usa principala dinspre cheiul Dâmbovitii! B. (catre D.): Vezi ca esti zevzec? D.: De ce? domnule? B.: Fiindca trebuia sa banuiesti ca-ti poate scapa… De ce l-ai pândit la usa palatului? Nu stiai ca palatul mai are si alte iesiri? Trebuia sa-l astepti la usa cabinetului când iese… Ai vazut cum ti-a tras chiulul?   Oricine întelege, crez, din aceasta fierbinte convorbire, ca cei patru tineri nu pot fi decât niste infatigabili reporteri de ziar, si ca persoana careia i-au pierdut urma, fiindca a stiut sa le scape cu atâta dibacie, nu poate fi altul decât inteligentul jude de instructie de pe lânga onor. trib. Ilfov, simpaticul meu amic J. Th. Florescu, care a mandat si ordonat tutulor agentilor fortei publice sa-i aduca, de unde or sti, pe numitii Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff si Al. Burlacoff, pentru a fi ascultati asupra inculparilor ce li se aduc pentru faptele prevazute si penate de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.!   Dar pâna sa execute agentii fortei publice ordinul neobositului jude de instructie, sa urmam a asculta disputa tinerilor reporteri… C.: Domnilor, ora este doua fara un sfert… Crez ca e de prisos sa mai asteptam… (Cu ironie:) Sa multumim amicului D. … de inteligenta cu care a stiut sa conduca urmarirea omului nostru si sa mergem sa ne vedem de treburi. A. si B. (cu mult sarcasm catre D.): Mersi, monser… D.: Dar… Toti ceilalti trei: Mersi, monser, si la revedere…   Zicând acestea, pornesc sa iasa. Dar D., atins pâna-n suflet de malitiozitatea confratilor, li se pune în cale si, emotionat, dupa ce a facut, încruntându-si fruntea, apel la o inspiratie, le zice cu un ton suprem: – Domnilor! un moment!… Stiu unde este!… Câte ceasuri sunt? – Doua fara zece. – Stati aci! Va conjur sa ma asteptati o jumatate de ora… Daca la doua si douazeci nu sunt cu el aici, atunci… va dau voie sa nu ma mai stimati… Ma duc! Vi-l aduc!! Trebuie sa vi-l aduc!!!   Si zicând acestea, omul ranit de sarcasmul confratilor, si iritat de chiulul fugarului urmarit, a pornit ca glontul unui anarhist.   Desi sceptici în privinta rezultatului promis cu atâta avânt, cei trei confrati se hotarasc sa astepte, si, pentru a scurta chinul asteptarii, comanda o semi-baterie cu sifon. Dar n-apuca sa vina baiatul, si o birja, cu cosul ridicat si cu burduful tras, se opreste din goana mare dinaintea ospatariei.   Un moment, birjarul, un muscal, vorbeste cu musteriul, apoi desprinde burduful. Musteriul se da jos si intra în compartimentul popular al ospatariei. Muscalul a si plecat.   Musteriul cel nou este un om înalt si bine facut; ochi patrunzatori; fruntea mica, încadrata într-un par aspru si des, de coloare castanie batând în roscat ruginiu; barbia si buza încadrate asemenea în niste mustati si o barba de acelasi fel si aceeasi coloare. E îmbracat într-un chip neobisnuit în orasele europene – haine de dimie groasa, tivite cu siret de lâna, dar croite tot nemteste, însa cam nepotrivite pe trup; pe dasupra, un fel de ipingea de aba pentru vreme rea; în cap, o sapca de plisa neagra cu cozoroc de piele, cum sunt sepcile birjeresti; în picioare, cizme mari, raspândind mirosul caracteristic al iuftului rusesc îngrijit cu untura de peste.   Acest tip exotic, de o înfatisare foarte hotarâta si energica, atrage fireste atentia de argus a celor trei tineri confrati, cari-si schimba, ca niste fulgere, priviri arzatoare de mirare si curiozitate. Tipul se duce la o masa mai departe de ei, lânga fereastra, trage cu precautie perdeluta – care, în compartimentul unde se servesc unele feluri de bucate si cu jumatatea de portie, sta totdeuna data la o parte – si da sa se aseze pe scaun. În miscarea ce face ca sa-si ridice vingherca de la spate asezându-se, îi cade din buzunar, facând mult zgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele militaresti, împreuna cu o carte de vizita. Vadit contrariat de aceasta si neputându-si îneca o exclamatie de necaz, s-apleaca, ia repede arma si o pune la loc în buzunar. Apoi, bate tare în masa.   Baiatul intra cu semi-bateria comandata de cei trei confrati, le-o aseaza pe un scaun si trece la noul-sosit. – Listî! zice tipul cu tonul aspru si cu un pronuntat accent strain. Baiatul da lista. – Tuicî si ciorbî schembe si ardei! comanda tipul.   Cei trei confrati privesc aiuriti, pe când tipul, ca si cum ar pricepe ca este obiectul celei mai diabolice scrutari, îsi muta scaunul, întorcându-le spatele. – Carta de vizita a ramas jos! sopteste unul dintre confrati. Uite, jos! între piciorul scaunului, la stânga, si-ntre piciorul mesei, la piciorul lui… În adevar, tipul, grabindu-se sa-si ridice arma, a uitat jos carta de vizita. – Ce-i de facut, sa punem mâna pe ea? – Bine sa-i fie lui d. judecator! Vezi? daca nu fugea de noi si venea sa dejunam împreuna!… Vezi ce a pierdut! – Si dobitocul de D. alearga cine stie pe unde dupa dumnealui! – Atât mai rau pentru ei! si atât mai bine pentru noi! – Ce-i de facut? – Ce-i de facut? – Ce-i de facut?   Toate aceste replici se urmeaza pe soptite foarte repede, pe când tipul, care si-a mâncat ciorba de schembea, comanda: – Varzî! portii mare, mî! si ardei si vin! – Si pe urma? întreaba baiatul. – Pî urmî, fleicî si ardei!   Pâna sa execute baiatul comanda, tipul se scoala de la masa lui si, cu mâinile la spate, se duce sa se uite la reclama ilustrata, atârnata pe peretele dimpotriva. Unul dintre confrati se scoala si se repede spre masa de la care s-a ridicat tipul; dar tipul iute se-ntoarce în loc, îl ajunge la masa, tocmai când vrea sa s-aplece spre piciorul din stânga al scaunului, si-l împinge binisor, dar cu destula putere, la o parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca sa se savârseasca aceasta manopera. Tipul se asaza la loc pe scaunul lui, de asta data cu mai multa precautie ca întâia oara, iar tânarul ziarist merge sa faca asemenea la masa lui. De asta data carta de vizita nu se mai vede; a disparut sub talpa ciubotei din stânga a stapânului ei. Confratii îsi musca buzele. – Sa dam de stire politiei! – N-am facut nimic!… Trebuie sa stim noi mai întâi cine e tipul asta. Daca este ce banuiesc eu, apoi atunci captura lui s-o facem noi… si atunci sa pofteasca iar d. judecator sa ne mai faca fasoane! – Unde dracul e dobitocul de D.? – E doua si jumatate… – Crezi ca mai vine?… E rusine sa se-ntoarca singur…   Pe când soptesc acestea tinerii nostri, tipul se scoala si, trecând pe lânga ei, cu capu-ntors fara sa-i priveasca, iese, cine stie pentru ce, pe uscioara care duce în dosul ospatariei. A iesit urmarit de privirile celor trei confrati, si n-a apucat sa se-nchiza bine uscioara dupa el, si toti trei au dat sa se repeaza la piciorul stâng al scaunului… Nenorocire! Carta de vizita lipseste din locul stiut. – I s-a lipit de talpa cizmei! zice unul dezolat.   Si toti se-ntorc în loc, si toti dau un tipat de triumf… în adevar, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdarita de noroiul de pe talpa, dar sclipind totusi ca un soare stralucitor. O ridica si – ce citesc? Boris Sarafoff, president de Comite macedo-andrinopolitain, Grand Maître etc. etc. El! Boris Sarafoff! la Bucuresti!! Boris Sarafoff!!! – Boris Sarafoff trebuie prins! prins de noi!   Cât e de scurta viata omului, progresul n-ar fi fost posibil, daca omul n-ar fi avut darul sa învete din pateala altuia, sa se foloseasca de experienta aproapelui sau. Astfel, o amintire trecu ca un fulger prin mintea celor trei tineri confrati: cum scapase judecatorul de instructie din mânile amicului lor D.? foarte simplu: pe când D. îl pândea, de buna-credinta, la o use de iesire a palatului, d. judecator iesise pe alta. Dar daca D. ar fi avut inspiratia sa-l pândeasca la usa de iesire a cabinetului, pe d. judecator, asa e ca nu-i putea scapa? Prin urmare: numai o use de iesire are ospataria Enache? Nu! are trei. Care va sa zica, daca, pe când dânsii îl asteapta pe Sarafoff în compartimentul unde se servesc unele mâncari si cu jumatatea de portie, îi vine numitului Sarafoff inspiratia sa plece pe alta iesire? – Dar nu si-a terminat dejunul… A comandat fleica… – Ce-are a face! A simtit ca e banuit si fireste a renuntat la fleica. – Dar cum sa plece? nu si-a platit socoteala… – Ba ce! un asasin sa mai aiba asa scrupuluri… – Dar ipingeaua si-a lasat-o-n cui… trebuie sa vie sa-si ia ipingeaua! mai ales ca afara e o ploaie teribila. – As! un om asa de îndraznet ca Sarafoff are sa se teama de ploaie! vezi bine!   Se-ntelege ca toate aceste rationamente, pentru care mie-mi trebuiesc atâtea cuvinte greoaie, s-au savârsit într-o clipa printr-o schimbare de priviri – tot asa, într-o noapte adânca, la sclipirea fulgerului, se vede o cale limpede. Nu e vreme de gândit prea mult! Cei trei confrati ies pe urmele lui Sarafoff, trec pe lânga bucataria ospatariei si merg spre fund, sa se puna de-aproape la pânda. La zgomotul pasilor lor, raspunde o tuse înfundata: Sarafoff n-a scapat! Sarafoff este acolo! Îl asteapta… – Dar daca sparge zidul si iese prin curtea de-alaturi?… sopteste unul. – Mai asteptam câteva momente si, daca nu iese, spargem usa, intram dupa el si-l scoatem de urechi afara!   Sarafoff nici gând n-a avut sa fuga… Apare foarte linistit… Cu aceasta îsi sustine totdeuna prestigiul un om reputat îndraznet – cu linistea. La înfatisarea lui Sarafoff, care tine mâna dreapta în buzunarul unde e revolverul, cei trei confrati fac un pas înapoi; el înainteaza un pas; ei fac doi înapoi, el doi, ei trei… Aceasta, nu doar de lasitate… E o tactica prudenta: vor sa-l înconjure, sa-i ia orice posibilitate de miscare, sa-i taie toate iesirile. Astfel, unul merge la portita gangului de serviciu, altul la usa compartimentului celui mare, si celalalt la usa compartimentului unde Sarafoff s-a întors, s-a reasezat la masa si continua sa dejuneze cu linistea celei mai nevinovate constiinte. A! criminalul! Dar de data aceasta nu mai scapa! El va fi prins de cei trei bravi jurnalisti, care-l vor da pe mâna justitiei implacabile si incapabile a-l apuca fara ajutorul lor. Si cu aceasta ocaziune, se va vedea o data mai mult cât se poate câstiga când totul merge dupa principiul asa-numitului “schimb de bune procedeuri”. Daca în trista afacere bulgaro-macedo-româna, justitia a facut colosale servicii presei, apoi, în schimb, presa, prin cei trei valorosi membri ai ei, va fi facut un serviciu imens justitiei, dându-i în mâna pe numitul Boris Sarafoff, creierul si sufletul infernalului complot bulgar, pentru a fi ascultat asupra inculparilor ce i se aduc pentru faptele prevazute si penate de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.   Sarafoff a terminat dejunul si a platit socoteala. Dupa reverentele ce i le face baiatul care a primit plata, se poate crede ca Sarafoff a fost galantom si a dat un bun bacsis. Tânarul reporter, care sta la pânda, simte un fior: Sarafoff s-a ridicat de pe scaun… Desigur vrea sa plece… A sosit deci momentul suprem. Daca asasinul, vazându-se în fata primejdiei de a fi prins, în desperarea lui, trage?… Un asa om e capabil de orice! Dar prima emotie trece: tânarul vede ca Sarafoff n-are deloc intentia sa plece, si mai observa ca bulgarul n-are câtusi de putin aerul ca ar lua seama la dânsul.   Sarafoff s-a ridicat de la masa si se plimba de colo pâna colo, parca ar astepta pe cineva! Asta ar fi si mai frumos! Ar avea haz sa fie aici, la Enache, convocat comitetul macedo-andrinopolitan. “Sa asteptam dar!” îsi zice tânarul.   Câteva momente se petrec fara ca sa se schimbe ceva, material sau psihic, în situatiunea aceasta asa de încordata. Dar o birje se opreste dinaintea ospatariei, si din birje se coboara tânarul D., care a-alergat pâna acuma dupa judecatorul de instructie. Confratele din use îl întâmpina, si cu tonul înecat: – Ci, haide, nene, odata! pentru numele lui Dumnezeu! unde umbli? Asa e ca nu l-ai gasit? – Nu, monser, am umblat ca un nebun peste tot; imposibil ca sa-l gasesc! parca s-a ascuns în pamânt! – Putin ne pasa acuma de dumnealui!… Uite-te bine la omul acesta! Si, zicând asta, arata pe bulgarul care, cu mâinile la spate, se uita la reclama ilustrata din perete. – Un bulgar, probabil! – Da, un bulgar… Stii anume cine? – Cine?   Drept raspuns, confratele arata foarte discret carta de vizita plina de noroi. D. da un tipat… Bulgarul n-aude-n-a-vede. Se întoarce în loc si urmeaza sa se plimbe cu mâinile la spate de colo pâna colo… – Ce facem? întreaba D. uimit. – Îl pândim aci. – Îl denuntam politiei. – Peste putinta! Ai rabdare… Trebuie sa avem rabdare… Sarafoff asteapta aici pe Kovaceff, Davidoff, Troleff, Iconomoff si Burlacoff… – De unde stii? – Ce-ti pasa? Aici e convocat comitetul macedo-andrinopolitan… trebuie sa-i prindem pe toti… Daca dam acum alarma, stricam tot! trebuie s-avem rabdare! – Dar ceilalti unde sunt? – Membrii comitetului? – Nu! baietii nostri. – Sunt la posturile lor… Noi nu suntem zevzeci ca dumneata, sa lasam iesirile neocupate.   Pâna sa protesteze D. contra acestei rautati, o alta birje se opreste în fata ospatariei: este muscalul care l-a adus aci adineauri pe prezidentul comitetului macedo-andrinopolitan. Un tip absolut bulgaresc coboara si intra… – Kovaceff! sopteste tânarul confrate catre D. Kovaceff se apropie cu mult respect de Sarafoff si-i spune foarte încet ceva la ureche. – Trebuie sa pice si ceilalti! sopteste tânarul jurnalist.   Dar Kovaceff ia ipingeaua din cuier si o tine lui Sarafoff, care o îmbraca pe mâneci. – Vor sa plece! – Pleaca! – Opriti-va, asasinilor! striga cei doi confrati taindu-le drumul spre use.   Dar asasinii îndrazneti îi împing, facându-si loc de trecere. – Sariti! Asasinii!! Sarafoff!! Kovaceff!!! Ceilalti doi confrati alearga la acest zgomot, urmati de toti baietii de la Enache. Însa, pâna sa soseasca toti, Sarafoff si Kovaceff au biruit si au reusit sa ajunga la trasura lor… În lupta, Sarafoff si-a pierdut peruca si, punând un picior pe scarita trasurii, când vor toti sa-l înhate, îsi smulge barba. Toata lumea ramâne trasnita. Cine?… Cine?!… Cine e Sarafoff?! …Este inteligentul judecator de instructie, care stie sa scape cu atâta dibacie de urmaririle reporterilor! este simpaticul nostru amic J. Th. Florescu, care a mandat si ordonat etc. etc. Dar Kovaceff?   Grefierul lui Sarafoff. Profitând de aiurirea urmaritorilor sai, Sarafoff s-a suit cu Kovaceff în birja si striga muscalului: – Mâna iute, gaspadin! Birja porneste în goana… Tânarul D. se acata ca strengarii de la mahala dinapoia trasurii. – Da cu biciul dindarat! striga Kovaceff.

În secolul nostru s-a nascut si s-a sfârsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra în istoria contemporana. Nascuta din, prin si pentru popor, pe la doua ceasuri în dimineata zilei de 8 august 1870, tânara republica a fost sugrumata în aceeasi zi pe la ceasurile patru dupa-amiazi. Nu face nimica! marirea si importanta statelor nu se judeca dupa extensiunea si durata lor, ci dupa rolul mai mult sau mai putin stralucit pe care l-au jucat în complexul universal.   Cadrul meu e prea strâmt ca sa pot închide într-însul istoria generala a veselei republice podgorene. Voiesc numai sa contribuiesc si eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; si sunt autorizat a o face – eu am fost cetatean al acelei republice. Am asistat la marirea si decadenta ei, si nu în calitate de gura-casca, ci în calitate oficiala. Când poporul a calcat politia, eu m-am repezit si am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, si am avut norocul sa treaca atunci pe lânga mine Prezidentul Republicei. Eram de saptesprece ani; înfatisarea mea hotarâta atrase privirile Prezidentului – ma numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.   Astazi, când sper ca s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai ordinii în Republica Ploestilor. Ceasuri glorioase, n-am sa va uit! Seful meu, politaiul, era simpaticul si bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revolutie polona, vrajmas jurat al tiranilor si frate pasionat al poporului. Cu astfel de sef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.   De cu seara din ajun, 7 august, mai multi conspiratori, între cari si Stan Popescu, asteptând vesti (de unde? istoria nu poate înca spune), jucasera, în salonul de la otel “Moldova”, la chilometru. Ce însemneaza la chilometru? E un joc inocent, foarte putin complicat – iata. Jucatorii, indiferent de numarul lor, se aseaza la o masa în coltul unui salon. Se aduce fiecaruia câte o sticluta de vin. Încep sa bea. Când unul si-a ispravit portia, asaza sticla goala pe jos, lânga zid, în lungul salonului. A doua sticla golita, o asaza cu fundul în gâtul celei dintâia, si asa mai departe, pâna când sirul sticlelor ajunge la zidul din potriva – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câstigat partida – ceilalti trebuie sa-i plateasca sticlele baute, în proportie dreapta cu numarul de sticle ce le lipseste lor pâna la tinta. Se întelege, când jucatorii sunt toti de talie, se-ntâmpla sa se joace o contra si adesea partida sa fie remisa. În seara aceea, Stan câstigase cu mare avans partida-ntâia.   Pe la unu trecute, dupa miezul noptii, când era sa se-nceapa o noua partida, se aud trei lovituri rare în geam. Toti jucatorii, uitând de petrecerea lor inocenta, se ridica încruntati. Tocsinul sunase. Cauza sfânta a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul actiunii… Toti pornesc tacuti si hotarâti în gramada. Ies pe gangul otelului si apuca spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate partile; se contopesc toate gramada; cu cât înainteaza acest brav popor, cu atât numarul sporeste.   La 2 si jum. despre ziua, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte si mai ales casa confiscata. La 4, usile temnitei de pe drumul Rudului se deschid pentru câtiva republicani închisi în preventie. La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului. La 5 si jum., politia republicana este organizata; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu sabii confiscate de la pompieri si de la ipistati, cu pusti de vânat, cu pistoale si reteveie. La 6, în Piata Unirii plina de popor – tocmai pe locul unde se ridica astazi mândra statua Libertatii (cetatenilor ploesteni, Natiunea recunoscatoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnati, citeste actul solemn al întemeierii Republicii. La 7, se desfunda în toate raspântiile boloboace, în sunetele marsului eroic de la ’48. La 8, o parte din popor, cu politaiul si un taraf de lautari, mergem la gradina Lipanescului.   Aci, pe iarba, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai batrâne republice. Gratarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte si gras, ca niste altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o data deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niste ruginite institutiuni ce nu mai corespund exigentelor moderne, si, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niste reforme pe cari le reclama spiritul progresist al timpului si interesele vitale ale societatii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarma obedele si catusele tiraniei si, aruncându-le departe, tare de dreptul sau, fara ura, uitând trecutul odios, închina des, dar sincer, pentru sfânta Libertate si – te pupa! O!   Eram la Lipanescu-n gradina de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului crestea mereu, când o onoare nenchipuita veni sa-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoana! – urmat de un adiutant, veni sa viziteze petrecerea noastra populara si sa sparga o oala cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor sai ploesteni, cari au stiut ca totdeauna sa se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pamânt, caciulile-n sus si “Ura! Vivat Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, politaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnati, cu ultimele fleici si oale, se strecura si poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustari populare ramase sa fie trecuta în viitorul buget al Republicei.   Mi-adusei aminte ca am parinti, cari m-asteptau, si ma dusei degrab acasa încins cu sabia mea peste jiletca. Raposata mama era foarte buna, dar o femeie de moda veche, un spirit reactionar; era departe de a-ntelege importanta politica a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oras si tremura de grija mea vazând ca nu viu la dejun. Mi-a facut o scena grozava – ca de ce m-am amestecat cu derbedeii, ca doresc s-o fac de râs în mahala, ca vreau sa grabesc, poate, sfârsitul lui tata, care era greu bolnav; pe urma mi-a poruncit aspru sa ramân acasa; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, aratându-i arma, ca am o functiune publica de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu stiu, si mi-a încuiat ghetele si palaria în scrin. O saptamâna m-a tinut astfel captiv, pâna s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasa de ciuda soarta rusinoasa a sabiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?   Pe la trei si jumatate dupa-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti-Ploesti, atunci înca-n constructie, sosea grabnic în Republica un grozav oaspete. Ce era? Era Reactiunea. Reactiunea cu tot ce are ea mai oribil si mai hidos – un batalion complet de vânatori sub comanda maiorului Gorjan. Cum pusera piciorul pe pamântul sacru, începura vânatoarea dupa republicani. Reactiunea cauta însa mai cu seama pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabila coincidenta, iesise prin granita de rasarit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reactiunea intrase pe granita de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goana, vânatorii arestara mai bine de sease sute de copii ai poporulul. Puscaria si patru hanuri, prefacute în puscarii, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneasca! Era o femeie fara multa învatatura, dar ce prevedere politica! Daca ma prindea Reactiunea cu sabia la brâu!   Reactiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins calaretii prefecturii catre seara de tot, pe drumul Buzaului, dincolo de Lipia, la vreo doua posti departe de granitele rasaritene ale Statului sau. Când i-au strigat calaretii din goana: “Stai!” el, care era pe jos, a avut curajul sa stea. Iar când l-au întrebat: “Ce faceai aici?” el a raspuns scurt: “Ma plimbam”. Si fiindca este indiferent, când te plimbi, daca te plimbi asa ori asa, l-au pus mizerabilii sa se plimbe-napoi. Tot înapoi si iar înapoi! niciodata înainte! iata deviza Reactiunii.   Dar politaiul?… Ce se facuse Stan Popescu? Se dusese sa ia în posesiune jetul lui de musama în cancelaria politiei. De doua zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergaturile cu poporul… pe urma festivitatea de dimineata la Lipanescu… entuziasmul… Se simtea zdrobit, si era atât de placuta racoarea în cancelarie. O dulce aromeala, foarte naturala dupa atâtea emotiuni, dupa atâta triumf, îi apasa cu putere brava cerbice. Omul îsi încrucisa mânile pe biuroul sau, îsi aseza bine capul si, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.   Pe dânsul îl cautau mai întâi dupa Prezident – a carui urma o aflasera si în goana caruia pornisera calaretii – si l-au si gasit. Maiorul Gorjan, dând usa de parete, intra cu zbirii sai în cancelarie. Politaiul horcaie cu capul pe masa. Maiorul face patru pasi mari si trage o puternica lovitura cu palma pe masa. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiti. – Cine te-a pus pe tine aici? racneste strasnic reactionarul. – Boborul! raspunde foarte ragusit republicanul.   Atâta i-a trebuit Reactiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a si-nhatat pe Stan si, valvârtej cu el, drept la hanul Calugarului! Asa s-a sfârsit cu Republica noastra! Asa Reactiunea a sfâsiat cea mai eroica pagina a liberalismului român!

Art 214 Un biurou de avocat. Ora 9 dimineata. Avocatul, un licentiat începator, sta la biuroul sau, studiind niste hârtii. O cocoana intra urmata de un tânar. Cocoana este îmbracata, cum purtau înainte vreme mahalagioaicele, cu barej havai legata la cap, rochie si pieptar de lâna de aceeasi coloare, si un tartanas conabiu, facut cu iglita; în mâni, manusi de imitatie de matase fara deste. E o femeie de vreo cinzeci de ani destul de bine tinuta; cam prea dreasa la obraz; sprâncenele ca niste lipitori; dintii cam negriti de ristic si de tutun; foarte vesela si vioaie, vorbeste si gesticuleaza degajat, chiar cu multa volubilitate si cu o figura plina de expresie. Tânarul are aerul unui impiegat de minister; redingota de camgarn la trei butoni, cravata strigatoare, pantaloni de coloarea oului de rata leseasca si palarie cilindru. El urmeaza cu încredere pe femeie, care intra cu pasul hotarât.   Cocoana: Las’ ca-i spui eu tot lu’ domnu avucatu. (Înainteaza spre biurou.) Bonjur… Ma recomand Tarsita Popeasca, vaduva lu’ priotul Sava de la Caimata, care a daramat-o Pache, când a facut bulivardu al nou, si fiu-meu, Lae Popescu. Avocatul: Poftiti, luati loc. Cocoana: Mersi! Tânarul: Mersi! (Sed.) Cocoana (scoate o tabachere, din aceasta o tigareta militara, pe care o pune în gura. Avocatul îi ofera chibrituri; ea aprinde tigareta; trage de doua-trei ori, si, dând fumul pe nas): Uite la ce-am venitara noi la dumneata, care ne-a recomandat o prietina a noastra, finc-a avut si dumneei o chestie (face cu ochiul râzând si aratând pe Lae, care se uita la lucrurile din biuroul avocatului de jur împrejur si-n tavan la policandru), tot într-o pricina, de par egzamplu acuma, vine vorba; si zice: du-te negresit la dumnealui, ca-ti face dumnealui treaba. Avocatul: Care cocoana, ma rog? Cocoana: Mita… Avocatul: Care Mita…? Cocoana (râzând, dând fum pe nas si facând cu ochiul): Ei! nu te mai face acu… Mita, de! care ai devortat-o dumneata… Avocatul: …? Cocoana: Care ai devortat-o dumneata de Pricopoiu de la Ciulnita. Avocatul (dupa o prefacuta sfortare a memoriei): A! madam Zaharidi… Cocoana: Ei, da! asa te-nvata… Zaharidina… (Se apleaca la urechea avocatului si-i sopteste ceva râzând cu multa intentie. Avocatut zâmbeste cam sfiindu-se de atâta apropiere. Cocoana se trage repede de la urechea lui si pune gratios trei deste de la mâna stânga peste buze.) U! pardon… oi fi mirosind!… Am gustat de dimineata niste anghelica de casa… Nu stiu ce purdalnicu îmi venea de cum m-am sculat, pardon, de la stomac!… (Cu aceeasi miscare gratioasa, se apasa cu cele trei deste la lingurea facând ceea ce se zice pe frantuzeste une petite moue degoûtee.) Avocatul: Ei! si afacerea dv.!… Tânarul (aplecând ochii din tavan): E pentru… Cocoana (dupa ce si-a aprins o tigareta): Las’ sa spui eu. (Catre avocat:) Eu i-am spus: Lae, nu face pentru tine; dar el, amurezat… n-ai ce-i face! nu si nu! ca se omoara, daca nu-l las. (Catre Lae:) Ai vazut acu, mangafache! (Catra avocat, cu blânda filozofie:) Furia tineretii… n-ai ce-i face! asta e al tinerilor dat. (Iar s-apleaca la urechea avocatului si-i sopteste cu multa intentie si sclipind din ochi. Avocatul iar evita contactul. Cocoana iar face miscarea-i gratioasa.) U! Anghelica, bat-o focu! (Apoi iar s-apasa la lingurea.) Avocatul: În sfârsit… în sfârsit, cum sta chestia? Cocoana: El… Lae… Tânarul: Lasa-ma, mamito, sa spui eu. Cocoana: Ei! poftim, spune. (Fumeaza si se uita si ea la policandru.) Tânarul: Eu vreau sa dau divort… Avocatul: Esti însurat de curând… Cocoana: De… Tânarul: Lasa-ma, mamito! ce? eu sunt prost? (Catra avocat:) De trei ani. Avocatul: Copii aveti? Cocoana: Ei, as! unde poate aia sa faca? (Se da la urechea avocatului.) Avocatul se scoala repede-n picioare si se duce-ntr-un colt al biuroului, unde s-apleaca putin asupra unui castronas cu nisip. Cocoana (care i-a urmarit miscarea): Ai si d-ta de dimineata arsuri la stomac; sa-mi dai o sticluta, sa-ti aduc si dumitale nitica anghelica… de casa. Avocatul (coborând înapoi la biurou, stergându-se la gura cu batista; catre tânarul client): Si ce motive putem invoca? Tânarul: Nu-mi mai convine, domnule, pentru ca sa traiesc cu dumneei… Avocatul: Apoi asta nu-i un motiv… Trebuiesc motive… Cocoana: Parca dumneatale ce treaba ai? sa le gasesti! Nu mai vrea sa traiasca cu ea si pace buna! barbat e! de unde nu, îsi ia caciula si pleaca… Iaca. Avocatul: Bine, pleaca; dar femeia îl urmeaza, trebuie, are chiar datoria sa-l urmeze. Cocoana: Sa pofteasca!… Iaca-i vine lui pofta sa mearga unde a-ntarcat mutu iapa, tocma colo unde tot spune la Universul ca se bate, zice, cu englezii… boierii aia, (râzând) ce fel de boieri ai dracului or fi si aia! încinsi cu tei ca la Fefelei! (Râzând crescendo.) Sa mearga dupa el!… sa vaza ea pe dracu!… razboi e ala, ce? te joci, tato ? nu-i cauta ca e fata lui popa Petcu! (Râde cu multa pofta; s-apleaca s-apuce de gât pe avocat si sa-l traga cu urechea la gura ei. Avocatul face la vreme o miscare inteligenta si scapa. Ea face miscarea ei gratioasa cu cele trei deste, întâi pe buze, apoi la stomac.) Ei! Da, uitasem!… Anghelica!… Da’ (închide ochiul stâng si cu un zâmbet plin de intentie) ai întelegut unde bate vorba Tarsitii priotesii! (Face mare haz si fumeaza cu multa pofta.) Avocatul: Lasa, te rog, cocoana; lasa-l pe dumnealui sa raspunza la întrebari; altfel nu pot sezisa speta. (Catra tânarul:) Ma rog, sa vedem… Ce plângeri pozitive si întemeiate pe probe putem s-aducem contra sotiei noastre? Cocoana: Berechet! Avocatul: Cum? Cocoana: Cu martori. Avocatul: Ce-or sa spuie, de exemplu, martorii? Cocoana: Ei, bravos! dumneata ce treaba ai? sa-i înveti ce sa spuie… Martori gasim noi. Tânarul: Mai întâi, domnule avocat, eu vreau sa dau divort fiinca n-o mai iubesc pe dumneei… Avocatul: Dar daca dumneei te iubeste pe dumneata? Cocoana (pufnind): Em… p’! (Face din buze un zgomot onomatopeic.) Tânarul: Si este luxoasa… si… Avocatul: Da, amice, te cred; dar astea nu sunt motive… Cocoana: Jur eu ca mama lui! Avocatul: Em… p’! (Face acelasi zgomot din buze ca preoteasa mai sus; apoi catre tânarul:) Putem sa dovedim un adulteriu ? întelegeti ce va sa zica un adulteriu… Cocoana: Stii ca mi-ai placut aici? Avocatul: Apoi nu e asa, cocoana. Stii cât e de greu sa stabilesti elementele pentru proba legala a adulteriului? Cocoana: Ei, bravos! (Se repede râzând la urechea avocatului: acesta se da degraba într-o parte. Miscarea gratioasa a cocoanii.) Tânarul: Dumneei, domnule avocat, am martori, umbla toata ziulica pe la tanti ale dumneei; stiu eu ce face dumneei pe la tanti ale dumneei? ca dumneei are vreo patru tanti. Cocoana: Olio! ce spui, tato? nu zici cinci ?… ba înca sase! (volubil) pe Raduleasca, pe Popeasca, pe Ioneasca, pe Otopeanca, pe Hurdubiloaia, pe Popeasca ailalta a lui Mache al popii Zamfirache, de-i mai zice si Ampotrofagu, ca a bagat spaima în maala! uite asa umbla cu patacele si cu basamacu-n cap, când fu la alegeri, de-a spart capu lu’ bietu Guta Bancuta (cu volubilitate crescânda), fiinca nu vrea sa fie cu otii astia, de-a venitara la putere, fi-s-ar fi stârpit samânta de liberali! auzi liberali! sa nenoroceasca o lume de se hranea… Avocatul (plictisit): Tt!… Ce-are a face acuma politica? Tânarul (rugator): Lasa, mama! Avocatul: Lasa, cocoana! Cocoana (cu forta): Nu las! nu vreau sa las! (trântind tigareta în scrumiera si, foarte sentimentala, obidindu-se treptat pâna la lacrimi) ca daca nu am mai avut alti copii, si sa-l vaz nenorocit, care numa pe el îl am!… (Îsi sufla foarte zgomotos nasul, apoi îsi sterge ochii si aprinde tigareta.) Avocatul: E vorba dar de a proba ca lipseste de la cea mai sacra datorie conjugala, daca… Cocoana: Apoi ai cunoscut-o dumneata pe ma-sa ce pramatie, ce catifea? (Se da la ureche fara succes; apoi, pufnind de râs:) M-ai întelegut, care va sa zica? (Taie cu mâna dreapta de doua-trei ori aerul în miscari scurte si dese, bleojdind buzele, pufnind din nari si tinând închis ochiul stâng – semnul unei idei superlative.) Avocatul: Mai ramâne sa gasim altceva… Te insulta vreodata? Tânarul: Aplica, domnule, totdeauna asa vorbe triveale, care nu as putea pentru ca sa vi le zic în persoana în prezenta mamitii. Cocoana (se repede la ureche iar fara mult succes; apoi, râzând, catra avocat): Destul! Tânarul: Si, pe urma, sa va spun drept… nu-mi mai da nici mâna pentru ca sa tiu o nevasta fara zestre… Avocatul: N-ai luat zestre? Cocoana: Zestre? de la cine? de la popa Petcu?… sa-i ramâie clironomie, când o muri betivul, caldarusa si datoriile de la “Moartea vânatorului”, unde bea toata ziua si toata noaptea pe catastif si joaca tabinet cu ginere-sau si cu alti spânzurati… cu ginere-sau, de! cu Tache Hengheru, care are antipriza de flasnete în Popa Tatu si iarna vicleimuri cu olteni! Tânarul: Lasa, mamito!… Nu-mi mai da mâna pentru ca sa tiu nevasta fara zestre; mai ales ca a fost o nenorocire acu, cu ocazia bugetului, care am devenit suprimat pe întâi aprile. Avocatul: Si ce salariu aveati? Cocoana: Marea cu sarea! Avea si el o suta cinzeci de lei pe luna… si l-a suplimatara; cu o suta cinzeci de lei a lui o sa se procopseasca statul! În mate sa le stea ai o suta cinzeci de franci! L-a suplimatara, ca l-a-nsemnat Ampotrofagu, suplima-le-ar Dumnezeu luminitile ochisorilor din cap, s-ajung sa-i vaz orbeti pe toti, cu mânusita întinsa pe strada Clementii la coltul lu’ Butculescu! L-a supl…   Un fecior (intra si, întrerupând imprecatiunea mamei): Conasule, poftiti la dejun. Avocatul (se scoala): În sfârsit, mai veniti în zilele astea pe la mine; ne vom mai consulta; poate sa gasim ceva… A! nu cumva ai vreo scrisoare de la sotia dumitale?… Cocoana: Hehei! câte! de când trata amor. (Iar la ureche: dar avocatul e prea-nalt si cocoana nu-l ajunge din picioare.) Tânarul: Ba, am vreo trei, de când eram asta-toamna cu domnul inspector trimis în ancheta în Dobrogea… Am stat vreo trei saptamâni, si dumneei era strasnic de suparata ca nu-i trimeteam mereu parale… Avocatul (ca având o idee luminoasa): Bravo! vino mâne-poimâne dimineata cu scrisorile… poate sa avem sansa… cine stie? poate sa avem mare sansa!   Feciorul (intrând iar): Conasule, se raceste. (Avocatul, mânând pe cei doi clienti cu binisorul pâna la use, i scoate afara din biurou; în vestibul, cocoana, râzând, vrea sa-i spuie ceva la ureche; avocatul o departeaza si apuca spre sufragerie. Cocoana pleaca facând cu ochiul.) Tânarul (urmându-o si netezindu-si jobenul cu mâneca): Stai, mamito, nu asa iute!   II   Acelasi biurou de avocat. În aceeasi zi, orele patru d. a. Avocatul intra cu servieta subsuoara, urmat de fecior. Avocatul: Afara de astia nu m-a mai cautat nimeni? Feciorul (gândindu-se mai bine): Ba da, conasule, un popa si o dama tânara; a zis popa ca vine mai târziu.   (S-aude soneria zbârnâind cu insistenta.) Avocatul: Vezi cine e.   (Feciorul alearga. Avocatul s-asaza la biurou, îsi desface servieta si deschide un dosar. Un popa venerabil intra. E un om de vreo saizeci si cinci de ani; barba si par mai mult albe; fata foarte rosie mai ales la pomete si alte proeminente; ochii spalaciti, albastri, dulci si lacrimosi. Poarta în mâna dreapta baston înalt, negru, cu maciulie de os alb; mâna stânga o tine în buzunarul giubelii; cu toate ca parintele paseste cu multa metoda aplecându-se-ntr-o parte, tot se denunta aproape sigur unui ochi deprins ca mâna stânga a parintelui, disimulata sub giubea, duce o greutate considerabila. În urma parintelui, o tânara persoana, ca de vreo optsprezece ani: o frumusete de fata; ochi verzui mari, sub gene si sprâncene negre ca si parul buclat al capului; nalta si mladioasa, mergând, pare ca pluteste – la grâce plus belle encore que la beaute! E foarte cochet îmbracata: o palarie de pâsla în tricorn, de coloare gris-fer, tivita pe margini cu siret de fir, ca si manteluta de aceeasi coloare – sic de tot.) Avocatul: Blagosloveste, parintele. Popa: Domnul, taica! Avocatul: Ia poftiti, luati loc. Tânara: Mersi.   (Parintele si tânara se asaza lânga biurou în fata avocatului. Parintele se asaza, cu metoda, asa ca ajunge cu mâna stânga la potrivita distanta ca sa poata lasa binisor jos pe covor sarcina purtata pe sub giubea. Sezând jos parintele, poalele giubelii se dau într-o parte, asa ca jos lânga scaun se vede acum bine ce tinuse parintele-n mâna: o legatura de basma rosie cadrilata în stil scotian. Legatura sta tapana-n picioare într-o forma conopiramidala prelunga si coronata cu doua funde-nnodate-n crucis – o silueta foarte zvelta.)   Avocatul (care priveste adânc si foarte distrat la tânara persoana): Dv. sunteti fiica parintelui, domnisoara? Tânara: Nu sunt domnisoara, domnule… Popa (cu duios regret patern si foarte ragusit): Nu mai e de trei ani domnisoara, biata fata!… s-a dus de mult bunul ei!… Acu înca, gândim, daca o vrea Maica Precista, sa devortam… Avocatul (care priveste cu multa staruinta la tânara clienta, fara s-asculte îndestul vorbele parintelui): Dama, care va sa zica?… dama? Tânara: Da, domnule, dama… (Parintele se uita la legatura, sa vaza daca sade bine; legatura îsi tine mândra fundele-n sus.) Avocatul: Asa tânara!… De câti ani, doamna mea? Tânara: Am împlinit optsprezece ani la doua dechemvrie trecute. Avocatul (din ce în ce mai dus): La doua dechemvrie!… Asa tânara!! Popa: La sfântul prooroc Avacum… Avocatul (si mai dus): Avacum!… Asa tânara! Tânara (trista): … si fara noroc! Avocatul: Fara noroc! dumneata?… Popa: Uite, ea! Daca n-a vrut Maica Domnului! Tânara: De-aia am venitara la dumneatale. (Roseste.) Avocatul (fericit): La mine… Popa: Pentru ca s-o devortezi. Avocatul: O divortez. Popa: Si helbet! Cunoastem si noi filotimia obrazului… Al dracului am ragusit… sfintele sarbatori!… Avocatul: Slujba multa… Popa: Al dracului… si lumânarile proaste… fac fum… Avocatul: Parinte, nu luati o cafea?… Doamna nu ia o dulceata, bonboane? Tânara: Mersi… (Roseste.) Popa: Ba, dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinisor; mâncai niste afurisiti de târi.   (Avocatul suna. Feciorul intra; apoi, dupa ce a primit de la stapân un ordin discret, iese.) Avocatul: Dar, pardon, am uitat sa întreb cum se numeste doamna… Tânara: Acrivita Popescu. (Roseste.) Avocatul: Acrivita?! Frumos nume!… Acrivita!   (Feciorul intra cu o tava, pe care poarta o sticla de vin, pahare, apa si dulceata. Avocatul se scoala, apropie un gheridon lânga biurou între parinte si tânara clienta. Feciorul asaza pe gheridon tava si, la un semn al stapânului, se duce. Avocatul serveste parintelui un pahar de vin si damei dulceata.)   Parintele (punând mâna pe pahar): Nu-i vorba, am mai baut un paharel; fusei adineaori pe la Hanu Rosu, de gustai un pelin (se uita iar la legatura) la Baratie… la Andrei, de! Avocatul: A!… la Andrei… Popa: Luai de proba pentru casa vreo trei chile. (Iar se uita la legatura.)   Tânara (dupa ce a luat dulceata si baut putina apa, se cauta sa-si gaseasca batista): A! mi-am uitat batista… (Roseste.)   Avocatul (scoate pe a lui neatinsa din buzunarul redingotei si o da clientei): Poftiti, doamna… Tânara (ia batista, se sterge la gurita; apoi dându-o înapoi): Opoponax? Avocatul: Da, parfumul meu favorit. Tânara: S-al meu. (Roseste.) Avocatul (încântat): S-al dumitale!… (Se apropie mai tare de ea si o priveste adânc, punând apasat batista pe buzele lui.)   Parintele (care a baut paharul): Strasnic vinisor, taica! (îsi mai toarna un pahar.)   (Pe când avocatul pledeaza cu multa volubilitate foarte încet si de aproape Acrivitii, si dânsa se face din ce în ce mai rosie la obraz fara sa raspunda, parintele scoate din buzunar un târ; pe urma ia de pe masa un presse-papier, care reprezinta bustul lui Ciceron în bronz; tine târul de coada, culcat pe marginea biuroului si-l bate bine cu capul bustului, sa-l fragezeasca.) Avocatul (mai tare, asa încât se aude): …care merita a fi fericita! Tânara: Eu fericita? (Roseste.) Parintele (la al treilea pahar): Strasnic vinisor! Avocatul: Asadar, sa vedem ce motive putem invoca. Parintele: Ce motive? ce motive? Iaca, o despart eu, ca-i sunt tata; si pace buna! nu mai vreau s-o las sa traiasca cu un pârlit (goleste paharul), cu un fecior de… Avocatul (turnându-i înca un pahar): Apoi, nu merge asa, parintele. Trebuie sa gasim motive si (cu hotarâre) le vom gasi! trebuie sa le gasim! Parintele: Gaseste-le, taica! de ce esti dumneata avucat? Avocatul (suna nervos; feciorul intra): Stai la use; sa nu intre nimeni fara sa m-anunti… (si mai nervos:) Ai înteles? Feciorul: Am înteles. (Iese.) Avocatul (catre tânara): Sa vedem… (ia un scaun si se asaza, cam cu spatele la parintele, si cât permit genuchii mai aproape, fata-n fata de clienta, care roseste tare. Parintele bate cu bustul oratorului alt târ.) Sa vedem… Se poarta nedelicat cu d-ta? Tânara: Prea nedelicat… Avocatul: Te insulta vreodata? Tânara: Numa o data?… Popa: O-njura de parinti… Avocatul: Mizerabilul! Fata cu martori? Popa: Nu! în particuler… zice ca e-n gluma… Ce fel de gluma?… vorba aia: gluma-gluma… (Goleste paharul.) Avocatul: A parasit vreodata domiciliul conjugal? Tânara: De câte ori!… Mergea p-afara… zicea ca cu inspectorul… când era în slujba… Avocatul: Când era în slujba?… Acuma nu mai e? Popa: Acum l-a luat dracul! l-a suplimatara… de la Pasti! Tânara: Odata, asta-toamna, m-a lasat fara un santim acasa si a stat vreo trei saptamâni în Dobrogea; i-am scris de zece ori si nici nu mi-a raspuns. Avocatul: …în Dobrogea? Tânara: Si, toata ziua si toata noaptea, la Beraria Cooperativa, cu actori si… cu actrite! Avocatul: …Si… am uitat… cum îl cheama pe barbatul dumitale? Tânara: Lae Popescu! Avocatul: Lae Popescu! Popa: Feciorul Tarsitii Popeaschii, vaduva lui Popa Sava de la Caimata, care a daramat-o raposatul Pache, Dumnezeu sa-l ierte! când a facut bulivardu al nou. Avocatul (foarte vesel): Doamna, afacerea dumitale e ca si terminata; motivul este gasit! esti ca si divortata; îti dau parola mea de onoare… (Se apropie si-i spune ceva foarte încet, cu multa caldura.)   Clienta (rosind grozav, sopteste): Mersi! (Se aude un zgomot afara si râsete. Feciorul intra si spune o vorba stapânului.) Avocatul (repede catra parintele si catra tânara clienta): Parinte, doamna, va rog, iute treceti dincoace în salon! iute, va rog! e cineva care are o afacere…   (Parintele s-apleaca, îsi ia legatura, se ridica de pe scaun; asemenea si tânara; parintele trece întâi, apoi tânara condusa la brat foarte strâns de avocatul. Când acesta închide dupa ei usa salonului, se deschide usa biuroului si apare coana Tarsita, urmata de fiu-sau, Lae. Cocoana e si mai vesela ca dimineata.)   III Cocoana: Eu sunt si cu mine, tato! Bonjur! Lae: Bonjur. Avocatul: Bine c-ati venit! va asteptam; chiar acu am pomenit de dv. Cocoana: Sa ma-ngropi!… De-aia sughitam eu adineaori! (S-apleaca la urechea avocatului, îi sopteste ceva si râde; dupa ce i-a vorbit, îi duhneste în fata.) Asa-i ca acu nu mai miros?… Vezi… de dimineata, pe stomacul gol… se simte… Ei! ce ne facem?… Baiatul n-a gasit scrisorile alea… pesemne ca i le-a furat dumneei.   (Se aud în salon bufnituri înfundate parc-ar pisagi cineva, ceva, pe o masa.) Lae: E capabela! Avocatul: Cocoana, nu mai este nici o nevoie de scrisori, am gasit eu alt motiv mai puternic decât toate… Afacerea fiului d-tale este ca si terminata; e ca si divortat, pot sa-ti dau parola mea de onoare… (Râzând.) Ce-mi dai? Cocoana (s-apleaca la ureche; avocatul se fereste): Parol! sa mor! (Râde tare, îsi uda pe buza buricul degetului mare de la mâna dreapta si-l arata-n sus.) Avocatul (catra Lae): Ma rog, d-ta esti un caraghios? (Cocoana râde.) Lae: Cum, domnule? Avocatul: Lasa-ma sa ispravesc!… esti un caraghios, ori esti serios hotarât sa te desparti? Lae: Serios, domnule!   (Se aud bufnituri pe masa în salon.) Avocatul (foarte nervos): Bine… Stati putin. (Trece din biurou în salon.) Cocoana (cautând chibrituri pe masa, da de pieile si sira târului): A mâncat cineva târi… Avocatul (se-ntoarce): Uite ce e… Daca eu as putea convinge pe sotia si pe socrul dumitale sa va despartiti de bunavoie, ce ai avea de zis? Cocoana: Bucuros! Avocatul (catra Lae): D-ta… d-ta ce zici? ca d-ta esti interesat în cauza! Cocoana: Ce sa zica el? el zice ce zic eu… Lae: Eu zic ce zice mamita. Avocatul: Atunci… (Se gândeste o clipa.) Atunci… (Merge la usa salonului.) Poftim, doamna; poftim, parintele.   (Tânara apare urmata de popa. Dând unii cu ochii de ceilalti, de o parte si de alta, exclamatie de surpriza. Tablou.) Cocoana: Ehei! sabalaerosu, taica parinte! Popa: Cocoana prioteasa! Ptiu! bata-te mama Ana! Cocoana (cu humor): Care va sa zica v-ati hotarâtara si dv.? Popa (asemenea): Slobod! Cocoana: Lac sa fie, ca broaste!… Popa: Lasa, ca-ti cunoastem gurita… Cocoana: Ce spui, tato? Lae: Lasa acu, mamito!… Cocoana (tânarului): Taci, prostule!… (Popii:) Gurita mea, ai? Popa: Gurita d-tale. Avocatul: Ei, acum ne-am înteles! lasati mofturile. (Cocoana, privind lung la popa, face semn avocatului ca de tras la masea; popa, privind la ea, face acelasi semn avocatului; Lae îsi netezeste palaria; Acrivita roseste.) Care va sa zica, este hotarât: fiecare sot dorind deopotriva sa se desparta, vom face cererea împreuna, întemeiata pe art. 214…, consimtimânt mutual. Poftiti, sedeti.   (Toti sed. Popa îsi toarna un pahar; cocoana fumeaza; Lae îsi netezeste palaria si Acrivita roseste.) Avocatul (catra Lae): D-ta sezi colea si scrie. Sa facem petitia. (Lae se aseaza la biurou cu pana-n mâna. Avocatul catra prioteasa Tarsita, prezintându-i un chibrit aprins pentru tigara.) Ai vazut? (încet si serios:) Ei! ce-mi dati? Cocoana (râzând si aruncându-i fum în obraz): Bravos! Tot noi sa-ti dam?… Sa-ti dea… (Face cu ochiul aratând pe tânara; apoi vrea sa s-aplece la ureche, dar se opreste, aducându-si aminte de ceva)… U! Bata-te norocul! uitasem! (Scoate din buzunar o sticla de spitarie si o da avocatului.) Anghelica! teribela pentru stomac si… (Râzând, s-apropie de urechea avocatului si, facându-i cu ochiul, îi sopteste o vorba, apoi iar cu degetul ud.) Parol! sa mor! e lucru mare! Avocatul (catra Lae): “Domnule Presedinte… subsemnatii…” numele d-tale întreg… (Avocatul sade, la spatele scriitorului, aproape de tot de tânara clienta, si dicteaza petitia, pe când parintele Petcu bate un târ, iar cocoana Tarsita aprinde o tigareta militara.)

Abu Hassan   Era odata la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Raşid, un neguţător bogat, care avea o nevastă bătrână şi un fecior, Abu-Hasan, crescut până la vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privinţele. Neguţătorul a murit, şi Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuţiei pe care o grămădise tată-său o viaţă întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinereţe nu căpătase niciodată o parà mai mult decât îi trebuia ca să-şi ducă viaţa; acum a pus de gând să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, şi-a împărţit averea în două părţi: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capital; iar cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărât să se pună pe petreceri, încailea să-şi destoarcă răbdările suferite sub străşnicia în care-l ţinuse tată-său până la aşa vârstă coaptă; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste această sumă, după ce şi-o face toate chefurile, în acest scop, Abu-Hasan a strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vârstă şi de teapa lui, şi de acolea s-a gândit numai cum să-i facă a-şi petrece timpul în chipul cel mai plăcut. Aşadar nu s-a mărginit la prânzuri şi ziafeturi cu mâncări şi băuturi care de care mai rare şi mai scumpe; a mai adus şi tarafuri de lăutari şi cântăreţii cei mai vestiţi; şi pe urmă, dănţuitoarele şi dănţuitorii cei mai aleşi din oraşul Bagdad. Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli atât de nemăsurate, încât n-a putut-o duce aşa mai mult de un an. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuţi; ba nici nu-i mai întâlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, şi dacă din întâmplare da piept în piept cu vreunul şi vrea să-l oprească să-i spună ceva, acela îşi cerea iertăciune, că-i e degrabă şi n-are timp de vorbă, şi pleca repede p-aci încolo. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mâhnit părăsirea din partea prietenilor, decât îl încântase mai înainte semnele lor de dragoste. Odată, mâhnit, dus pe gânduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-si şi s-a aşezat pe marginea divanului departe de ea. – Ce ai, fiule? – a-ntrebat bătrâna. De ce eşti aşa de pocâltit şi n-ai chef deloc? Să fi pierdut tot ce ai pe lume şi tot n-ai fi aşa de opărit… ştiu că, după câte cheltuieli nebuneşti ce ai făcut, nu-ţi mai rămân mulţi bani sunători. Erai stăpân pe avutul tău, şi eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai ales ştiind că ţi-ai păstrat cuminte jumătate din avere… Şi d-aia nu văd ce te poate adânci acuma în aşa de neagră mâhnire. Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrânei, l-au podidit lacrimile, şi a zis: – Mamă, ştii în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strâns atâţia prieteni împrejurul meu, i-am îndopat cu câte bunătăţi mi-a dat prin gând, până n-am mai putut, şi acuma, când nu mai am ce le da, văd că toţi mă părăsesc. Când zic că n-am cu ce-i mai îndopa, mă gândesc la banii pe care-i hotărâsem pentru asta; că despre venitul meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, şi acuma ştiu cum să-ntrebuinţez ce din fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc până unde pot merge prietenii mei cu nerecunoştinţa. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mână la mână, să m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut. Dar asta, precum ţi-am spus-o, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dânşii vreo recunoştinţă. – Băiete – i-a răspuns mama – nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gând; dar îţi pot mai dinainte spune că degeaba tragi speranţa. Tu încă nu cunoşti ce va să zică prietenii de petrecere; dar o să-i cunoşti… – Mamă – a zis Abu-Hasan – eu înţeleg şi cread ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mişelia şi neomenia lor. Abu-Hasan a şi plecat; a făcut ce-a făcut şi a găsit pe toţi prietenii. Le-a arătat în ce mare strâmtoare se afla şi i-a rugat să-şi dezlege pungile ca să-l ajute. N-a uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpat din pricina cheltuielilor nemăsurate cu atâtea petreceri şi ziafeturi, că doar de i-o atinge la omenie. Nici unul dintre prieteni au s-a lăsat înduioşat de vorbele lui frumoase, ba, unii chiar, l-au dat afară. S-a întors acasă, amărât până în fundul sufletului, şi i-a zis bătrânei: – A, mamă, bine mi-ai spus tu: În loc de prieteni am găsit nişte ticăloşi nerecunoscători. S-a isprăvit; să nu-i mai văd în ochi! Abu-Hasan s-a hotărât dar să se ferească de acu-ncolo de orice galantomie. După ce şi-a socotit venitul bine, şi l-a împărţit astfel încât să-i ajungă de cheltuială în fiecare zi regulat, dându-i mână să poftească în toate serile la masă câte um singur musafir, pe care să-l ospăteze cumpătat, dar cuviincios. Pe urma s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care ar fi picat chiar în ziua aceea, şi pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce l-a găzduit frumos o noapte. După cum pusese la cale, Abu-Hasan îşi îngrijea de dimineaţă să cumpere toate trebuincioasele pentru cină, şi pe seară mergea să se aşeze lângă podul Bagdadului; cum vedea un străin, ăl dintâi care-i ieşea înainte, măcar de orice teapă ar fi fost, îl poftea politicos să-i facă cinste a veni să cineze şi să petreacă noaptea aceea acasă la dânsul. Cina lui Ahu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună şi curată, aşa ca să poată mulţumi destul pe un oaspete drumeţ. Mai ales nu lipsea de la masă vin bun, că în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică ori despre daraveruri negustoreşti, îi plăcea să povestească despre lucruri plăcute şi hazlii. De felul lui era om vioi şi bun de petrecere, şi ştia să-nveselească un tovarăş oricât de posomorât. A doua zi dimineaţa Hasan îi zicea musafirului: – Când te-am poftit aseară să cinezi la mine ţi-am spus obiceiul meu: să nu te superi că acuma te poftesc să pleci; am eu cuvinte să mă despart aşa. Mergi deţi vezi şi de treburile dumitale… Umblă cu Dumnezeu! Într-o seară, când şedea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul Harun-al-Raşid, îmbrăcat tiptil, aşa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpânitorul acesta, deşi avea destui slujitori foarte pricepuţi şi straşnici, tot voia să cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăţia lui; şi pentru acest scop umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin oraşul Bagdad în seara aceea, era îmbrăcat ca un negustor de la Mosul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe corabie în partea dimpotrivă a podului, şi în urma lui mergea un rob mare şi voinic, o namilă de om. Califul, sub îmbrăcămintea lui, se vedea a fi un bărbat de seamă, vrednic de toată cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde şedea jos şi, după ce a făcut o plecăciune până la pământ, i-a zis politicos de tot: – Preacinstite domnule, bine-ai venit sănătos la noi la Bagdad; te rog preaplecat să-mi faci cinstea să pofteşti la cină cu mine şi să-ţi petreci noaptea asta în casa mea, ca să te odihneşti bine de oboseala călătoriei. Şi, ca să-l îndatoreze şi mai mult a pofti la el, i-a spus în câteva cuvinte ce obicei are dânsul cu musafirii lui. Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, şi a voit să cunoască mai de aproape pe acest om ciudat, i-a spus numaidecât că de la un bărbat aşa de politicos e încântat a primi găzduire fie pe cât de scurt timp, şi că e gata să-l urmeze. Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete aşa de înalt, se purta cu califul parcă ar fi fost deopotrivă amândoi. L-a dus acasă, l-a băgat într-o odaie foarte curată şi l-a poftit să şadă pe divan la locul de cinste. Cina era gata şi masa pusă. Mama lui Abu-Hasan pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mâncări: nişte porumbei gătiţi cu zarzavaturi şi cu orez, apoi o gâscă la tavă şi pe urmă un clapon fript cu patru puişori rumeniţi de jur împrejur. Altceva nimica; dar toate erau bine făcute. Abu-Hasan a stat la masă în faţa musafirului; au mâncat amândoi din toate pe tăcute şi pe nebăute, după obiceiul locului. După ce au isprăvit de mâncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa şi le-a adus fel de fel de poame de care se găseau în acel timp a anului şi nişte turte uscate de migdale. Când s-a-nnoptat bine, au aprins luminările; apoi Abu-Hasan a adus nişte urcioare cu vin şi bărdace, le-a pus lângă el şi a rugat-o pe bătrâna să-i dea de mâncare robului care venise cu musafirul. Când s-au aşezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o bărdacă, a umplut-o cu vin şi, ridicâdu-se în sus, a zis către musafir: – Preacinstite domnule, te poftesc să faci ca mine… Nu ştiu ce-i fi gândind dumneata; dar, după mine, drept să-ţi spun, omul care urăşte vinul, vrând să se arate înţelept, nu-i înţelept deloc. Veselia e lucru bun; trebuie s-o cântăm, şi so găsim în fundul bărdacei! Abu-Hasan şi-a golit bărdaca, în timp ce califul i-a răspuns: – Vorba dumitale e cuminte, eşti un om de ispravă; îmi place că te văz chefliu şi vesel, şi te rog să-mi torni şi mie. Abu-Hasan a umplut bărdaca musafirului zicând: – Gustă, te rog, preacinstite domnule, şi spune drept: aşa-i că-i bunicel? Califul a băut; iar Abu-Hasan i-a mai zis: – Eu, cum te-am zărit pe dumneata, am priceput că eşti om care ştii ce va să zică să trăieşti. Ce să-ţi mai vorbesc?… Sunt nu se poate mai mulţumit şi mai vesel că m-am întâlnit astăzi cu un bărbat aşa de deosebit cum eşti dumeata, îmi placi foarte mult… Halal să-ţi fie! Să trăieşti! Vorbele lui Abu-Hasan îi făceau mare plăcere califului, care fiind şi el om foate vesel, îşi îndemna mereu gazda la băut, ca să o cunoască mai bine. Din vorbă în vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăieşte, prin ce întâmplări neplăcute trecuse, şi a încheiat zicând: – Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin aşa de preţios ca dumneata. – Califul, mulţumit de lămuririle lui Abu-Hasan, i-a zis: – Eşti vrednic de laudă, prietene, că ai luat astfel de hotărâre înţeleaptă, şi mai ales că te ţii de ce ai hotărât. Şi drept să-ţi spun, îţi pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi plăcerea să primeşti la masa şi-n casa dumitate un om de treabă cu care stai frumos de vorbă şi-l îndatorezi aşa încât unde s-o duce să te pomenească şi să-ţi laude casa, masa şi primirea dumitale atât de cuviincioasă… Decât, din vorbă-n vorbă, şi dumneata şi eu, nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească… Te rog, bea, şi toarnă-mi şi mie. Şi aşa au băut amândoi înainte, povestindu-şi unul altuia lucruri plăcute. Acu era târziu; musafirul a spus că, fiind obosit de atâta drum cât făcuse, are nevoie de odihnă, şi a adăugat: – Şi pe urmă, nici dumneata nu voi să-ţi pierzi odihna pentru tiune. Haide, să ne culcăm; şi, fiindcă poate mâine dimineaţă eu am să plec până nu te deştepţi dumneata, îşi spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce miai făcut aşa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ţi-aş putea plăti de atâta bunăvoinţă, ca să vezi că nu ai avut a face cu un nerecunoscător. Un om ea dumneata nu se poate să n-aibă vreo daraveră, vreo nevoie, şi să nu dorească a i se face pe plac. Uite, cât mă vezi pe mine aga, negustor, poate să fiu în stare să te îndatorez şi eu cu ceva, dacă nu de-a dreptul, măcar prin mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei. La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a răspuns: – Preacinstite domnule, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că, nu numai aşa, doar ca om politicos, îmi arăţi atâta bunăvoinţă. Dar pot să te asigur că eu n-am nici păsuri, nici daraveri, nici vreo dorinţă, şi n-am să cer nimănui nimic. N-am cea mai mică poftă de mărire, şi sunt foarte mulţumit cu soarta mea. Prin urmare, foarte-ţi mulţumesc numai şi numai că ai poftit în casa mea şi mi-ai cinstit masa, aşa bună, rea, cum s-a putut găsi… Cu toate astea, parcă aş avea şi eu ceva care mă supără, dar iar nu până-ntr-atâta încât să-mi pierd liniştea pentru asta. Să vezi ce e… Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala îşi are geamia ei, cu câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt şi uscăţiv, posomorât şi tare făţarnic. Ctitorii, câteşipatru, vecinii mei, sunt ca şi el nişte bătrâni ursuzi şi zavistnici, lucru mare. În toate zilele se adună împreună cu toţii şi alta n-au de vorbit decât bârfeli şi răutăţi, ca să vâre fitiluri şi zâzanie în toată mahalaua: crapă de necaz că nu pot să stăpânească dumnealor pe toţi mahalagiii noştri, să-i poarte ei de nas după cum le place lor. Ei! vezi, asta mă strânge pe mine de gât, în loc să-şi vadă popa de legea lui şi ctitorii să se îngrijească de geamie, dumnealor se leagă de lume şi n-o iasă să trăiască în bună pace. – După cum văz eu – a zis califul – dumneata ai dori să-le mai scurtezi limba acelor bârfitori? – Precum zici, tocmai! a răspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu mă face Dumnezeu pe mine calif o zi măcar, numai o zi! – Ei! să zicem că ai fi calif… ce-ai face? – Ce-aş face?… Aş face ceva să rămână de pomină… I-aş pildui straşnic pe dumnealor, ca să aduc o mulţumire lumii de ispravă: aş pune să le tragă la fiecare ctitor câte o sută de beţe la tălpi şi imamului patru sute; să-i învăţ eu pe dumnealor, mă-nţelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viaţa mahalagiilor, mă-nţelegi! Califului i s-a părut foarte nostimă ideea lui Abu-Ha-san, şi zice: – Îmi place dorinţa dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămână răutatea nepedepsită; şi tare aş dori şi eu să ţi-o văd îndeplinită… Şi de! poate că lucrul să nu fie chiar peste putinţă, cum îţi închipui. Eu cred că, dacă ar afla ce gânduri ai, califul ar fi în stare să-ţi încredinţeze puterea lui pe o zi… Şi cât mă vezi dumneata, aşa un negustor ca toţi negustorii, cine ştie de nu te-aş putea ajuta s-o dobândeşti. – Ei! ia lasă – a răspuns Abu-Hasan – nu-ţi mai bate ioc de mine şi dumneata, cum şi-ar bate fireşte şi califul dară ar afla de neroziile mele… Poate doar atâta, să afle şi el de purtările cuvioşilor noştri şi să-i osândească el la vreo pedeapsă. – Ba, doamne fereşte, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – şi desigur că nici califul nu şi-ar bate… Dar să le lăsăm, astea; uite, e aproape de miezul nopţii, haide să ne culcăm. – Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui mai întâi golit, şi pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aş ruga: mâine dimineaţă când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deştept, să nu laşi uşa de la drum deschisă. Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, şi-a umplut bărdaca şi a golit-o mulţumind încă o dată de bună ospătare. După aceea, pe furiş a aruncat ta bărdaca gazdei, aşa cât poţi lua pe vârful degetelor, dintr-o cutiuţă cu nişte prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, şi peste ele a turnat vinul tot cât mai rămăsese în urcior; pe urmă, întinzând bărdaca a zis: – Acuma te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta şi s-o deşerţi în cinstea şi pentru dragostea mea. Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bărdaca în mâna dreaptă şi a ridicat-o-n sus; cu palma stângă la piept s-a-nchinat preaplecat şi apoi a băut tot până-n fund dintr-o sorbitură… Dar n-a apucat să lase jos bărdaca goală, şi, simţindu-se înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binişor pe divan, unde l-a şi furat somnul, aşa degrabă, că musafirul a început să râdă, şi, chemându-şi robul, care aştepta gata la uşă, i-a zis: – Ia-l pe omul ăsta în cârcă, şi bagă bine de seamă, când ieşim, în ce loc se află casa, să ştii unde ai să-l aduci înapoi mâine când ţi-oi porunci. Şi, fără zgomot, au ieşit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, şi califul, care a lăsat într-adins uşa de la drum deschisă. Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde aşteptau toţi curtenii: – Dezbrăcaţi-l pe omul ăsta şi-l culcaţi în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat binişor pe Abu-Hasan, l-au îmbrăcat, în halatul califului şi l-au culcat frumos în patul împărătesc. După aceea califul a chemat împrejuru-i pe toţi ai curţii, bărbaţi şi femei, şi le-a zis: – Vedeţi pe omul care doarme colea? Mâine dimineaţa, la ora hotărâtă, întocmai cum faceţi când mă deştept eu, aşa să faceţi şi cu el, fără nici o deosebire, să nu vă mai gândiţi la mine cât timp v-aţi afla în faţă-i; în sfârşit, până nu poruncesc eu altceva, poruncile lui să fie sfinte: el este califul vostru. Curtenii şi curtenele fără vorbă s-au închinat pân’ la pământ, şi fiecare s-a gândit cum să se supună mai bine, după puterile sale, poruncilor stăpânului. Întorcându-se la palat, califul trimisese după marele vizir Giafar, şi cum a sosit acesta, i-a zis: – Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineaţă când vii după porunci, să nu te miri dacă vezi şezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea, ascultă-l şi îndeplineşte-i cu sfinţenie toate poruncile. Are să se arunce la galantomie, o să-ţi poruncească a împărţi daruri în dreapta şi-n stângă: fă tot ce-ţi spune, măcar de-ar fi să-mi sleieşti toate lăzile împărăţiei. Nu uita să vesteşti pe toţi curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă pentru înfăţişare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie… Du-te acuma şi caută să-mi faci întocmai pe plac. După plecarea marelui vizir, califul a mers să se culce şi el într-altă odaie, poruncind robului său de încredere, anume Mesrur, să-l scoale mâine până nu s-a deşteptat Abu-Hasan. Şi astfel, a doua zi dimineaţa, califul a trecut într-o cămăruţă cu câteva trepte mai jos, de unde de la o ferestruică cu gratii putea vedea, fără a fi văzut, toată odaia, unde dormea încă prietenul de cu seara. Toţi curtenii şi toate curtenele intrară numaidecât pe rând şi se aşezară binişor, în tăcere, fiecare după treapta sa, ca după obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum să se lumineze de ziuă; era timpul de deşteptat pentru rugăciunea dinainte de răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. Curteanul, cel care sta lângă căpătâiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oţet de trandafir. Adormitul strănută îndată şi miji din ochi; deşi nu era încă destulă lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari, foarte bogată, împodobită cu vase mari de aur, cu perdele şi covoare ţesute de mătase; şi de jur împrejurul lui nişte tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute şi cu dairele, gata să înceapă a cânta, şi toate de o frumuseţe nespusă; iar la spatele lor nişte robi arabi în vestminte strălucitoare, stând toţi cu mâinile la piept. Uitându-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie ţesută cu fir de aur, şi cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot aşa, şi alături, pe o perină, o tichie de calif. Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit… Şi, aducându-şi aminte de ce vorbise seara la masă cu musafirul, gândi: „Asta-mi place! Ajunsei acum şi calif! Auzi vis“ şi închizând ochii îşi aşeză iar capul să-şi urmeze somnul. Dar un rob, aplecându-se până la pamânt, îi zise cu sfială: – Stăpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să nu mai adoarmă, e timpul rugăciunii de dimineaţă, soarele stă să se arate. Vorbele acestea l-au ameţit pe Abu-Hasan; „Sunt deştept ori dorm?… Aş! dorm; nu se poate!… dorm!“ şi, ţinând ochii tot închişi, n-a mişcat. Dar n-a trecut mult, şi robul, văzând că nu capătă răspuns, a zis iar: – Stâpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i spune că trebuie să se scoale, afară numa’ dacă nu vrea să lase a trece ora rugăciunii de dimineaţă. „M-am înşelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine şi, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedesluşit la lumina slabă deadineauri. Se ridică de mijloc şi privi de jur împrejur zâmbind, ca un om care se deşteaptă plin de mulţumire după un somn bun cu vise plăcute. Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat şi deodată harfele şi tamburele, alăutele şi dairelele începură o cântare îngerească de care Abu- Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot şi-a venit iar la gândul dintâi: „Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunăţiile astea, robii şi curtenii ăştia străluciţi, frumuseţile astea de curtene, şi cântările astea care te ridică în slavă? Cum adică să nu pot eu înţelege: visez ori sunt treaz?“ Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia robilor, şi-i zice: – Stăpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are obicei să se scoale aşa de târziu, afară numai dacă, doamne fereşte, nu se simte bine; aşadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că iacătă a sunat ora sfatului împărătesc. După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înţelese că nu mai doarme şi că prin urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să facă şi cum trebuie s-o ia, stetea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se uită lung la Mesrur şi-i zise: – Ia ascultă-mă, cu cine vorbeşti şi cui îi zici dumneata „stăpânitorul credincioşilor“? – Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbeşte astfel ca să mă pună la încercare, or ca să glumească… Cine altul să fie stăpânitorul credincioşilor decât strălucirea-ta? Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, şi bănuieşte că poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale. Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi şi… după ce s-a săturat de râs, s-a ridicat iar de mijloc şi, întorcându-se către un arap mititel, negru ca şi Mesrur, i-a zis: – Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu. – Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecaţi – strălucirea-ta este stăpânitorul credincioşilor, care ţine pe pământ locul stăpânului lumii. – Mare mincinos eşti, cât eşti tu de micuţ. Pe urmă a făcut semn unei curtene să se apropie şi, întinzându-şi mâna, i-a zis: – Drăguţă, fii bună şi muşcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt deştept? Tânăra l-a apucat cu dinţii de vârful degetului şi l-a strâns puţintel… Abu-Hasan şi-a tras repede degetul… – Nu dorm… Dar cum, cum, fără ştirea mea, să ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat, de neînţeles… şi zise apoi foarte dulce cătră frumoasa curteană: Mă rog, spune-mi drept, aşa să trăieşti, adevărat e, drăguţă, că eu… sunt stăpânitorul credincioşilor? – Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât de adevărat, că noi rămânem toţi pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră de asta… Abu-Hasan s-a uitat lung la ea şi cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moţăind din cap: – Am înţeles! Şi mătăluţă eşti o… mincinoasă… Lasă că ştiu eu bine cine sunt. Căpetenia robilor, văzând că stăpânul voieşte să se dea jos din pat, îi întinse mâna şi umărul să-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemându-se pe umărul robului, curtenii, bărbaţi şi femei, i se plecară până la pământ strigând toţi într-un glas: – Să fie de bine strălucirii-sale; zi fericită şi cu noroc să-i dea Dumnezeu! – Ah, doamne, ce minune! a strigat stăpânul… Ce mă culcai aseară, şi acu ce mă trezesc?… Vezi cum se poate schimba viaţa, de cu seara până dimineaţa… Mare lucru! Ce să spun?… Să mor dacă-nţeleg ceva. Până să-şi isprăvească vorba, câţiva curteni l-au îmbrăcat de sus până jos, pe când ceilalţi, curteni şi curtene, şi robi, arapi, s-au aşezat în rând de o parte şi de alta, până la uşa prin care stăpânitorul trebuia să meargă în sala sfatului împărătesc. Mesrur, căpetenia arapilor, îl duse până la treptele tronului. AbuHasan, rezemându-se pe umărul robului, sui treptele şi se aşeză în tron. Totdeodată Harun-al-Raşid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde se vedea în sala tronului. Abu-Hasan, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stânga, văzu pe toţi curtenii şi ofiţerii palatului stând frumos la rând, drept ca luminarea, cu ochii ţintă în ochii lui, fără să clipească măcar şi parcă fără să răsufle. Lui Harun-al-Raşid, care se uita cu multă luare-aminte, de sus, prin gratii, îi plăcu dintru-nceput ce vrednic şi ce mândru se pricepea Abu-Hasan să-i ţină locul. Îndată ce s-aşeză califul pe tron, îşi ridică fruntea, rezemându-şi palmele pe genunchi, şi totdeodată marele Vizir Giafar se-nchină dinainte-i până la pământ, zicând: – Stăpânitor al credincioşilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe strălucirea-ta, iară pe duşmanii ei în flăcările iadului să-i prăvălească! Abu-Hasan, după câte văzuse şi auzise de-adineauri din pat, şi până acum, pe tron, începu să creadă că e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit să gândească prin ce minune a soartei ajunsese aici, şi, hotărât, s-a apucat de treabă ca un calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir dacă are să-i spună ceva deosebit. Giafar i-a răspuns: – Stăpânitor al credincioşilor, emirii, vizirii şi toţi ofiţerii aşteaptă porunca să vină să se-nchine strălucirii-tale. Abu-Hasan a zis: – Să poftească! Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare: – Stăpânitorul credincioşilor porunceşte să-ţi faci datoria. S-au dat de părete uşile, şi toţi ofiţerii cei mari, muiaţi din cap până-n picioare numa-n mătăsuri şin fireturi, au intrat, şi cu pas falnic unul după altul au venit să se-nchine dinaintea tronului îngenunchind şi atingând podeala cu fruntea, după care, iar la rând au mers să se aşeze frumos unii de o parte, alţii de alta. Când s-a sfârşit ţeremonia, marele vizir a început să-şi facă raportul despre felurite treburi după hârtiile pe care le ţinea în mână. Treburile acelea în adevăr nu erau nici foarte însemnate, nici prea încurcate; totuşi erau treburi politiceşti. Abu-Hasan, fără să stea mult pe gânduri, le-a dat la toate dezlegare potrivită, scurt, fără să se-n-curce la vreuna, şi toate dezlegările erau nimerite, după cum îl povăţuia mintea lui cu scaun sănătos. Până să-şi isprăvească raportul, Abu-Hasan, zărind în mulţimea ofiţerilor pe căpitanul poliţiei, pe care-l cunoştea, că-l văzuse de atâtea ori prin oraş, a zis marelui vizir: – Ia aşteaptă puţintel, am de dat o poruncă grabnică poliţaiului… Căpitane, ia poftim mai aproape… Căpitanul s-a apropiat de tron închinându-se şi a ascultat, iar califul a urmat: – Căpitane, să mergi acu’ într-un suflet în uliţa cutare, din mahalaua cutare (i le-a spus pe nume); în uliţa aceea se află o geamie; la geamie acolo, ai să găseşti stând la taifas un imam şi patru bătrâiori cu barba albă… Să-i ridici numaidecât şi să pui să le tragă, de faţă cu dumneata: câte o sută de vine de bou la tălpi, fiecăruia dintre bătrâiori, iar imamului, patru sute… Şi pe urmă să te întorci fără zăbavă să-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca… Ai venit? Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc şi a plecat degrabă să-şi facă datoria. La auzul acestei porunci, date aşa de scurt şi hotărât Harun-al-Raşid a zâmbit de mulţumire, văzând că Abu-Hasan nu-şi pierde timpul cu nimicuri, ci se foloseşti degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe zavistnicii bârfitori. Totdeodată marele vizir îşi urma mai departe raportul, şi până să nu şi-l isprăvească bine, iată se-ntoarce poliţaiul şi zice: – Stăpânitor al credincioşilor, am găsit pe imam şi pe cei patru bătrâni stând la taifas în geamia aceea, şi ca dovadă că mi-am îndeplinit cu credinţă datoria întocmai după porunca strălucirii-tale, am adus şi adeverinţa aceasta. Şi, scoţând din sân o hârtie, a înfăţişat-o califului, Abu-Hasan a cetit în deamănuntul arătarea celor petrecute în curtea geamiei şi s-a uitat de aproape la numele mahalagiilor, toţi cunoscuţi de-ai lui, care întăreau cu iscăliturile lor acea arătare, ca martori ce stătuseră de faţă la săvârşirea pedepsii, şi după ce a sfârşit a zis foarte mulţumit către poliţai: – Bun! treci la locul dumitale… Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului să ia o pungă cu o mie de bani de aur şi să o ducă tot în mahalaua aceea unde a fost poliţaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar cine îi cunoaşte casa. Du-te şi te întoarce degrabă. Marele vizir a dus el însuşi punga şi i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără altă desluşire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-şi putea închipui de unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde era să ştie dânsa de cele ce se petreceau la palat? În timpul cât a lipsit marele vizir, şi-a făcut raportul poliţaiul despre toate cele întâmplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul cu multă luare-aminte. Întorcându-se vizirul şi spunând califului cum îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis: – Bine; dar nu ţi-a dat în gând să întrebi pe bătrâna: fiu-său Abu-Hasan, e acasă? Ce face? – Ba da, strălucite stăpâne, cum nu? – am întrebat-o şi mi-a răspuns că fiu-său e acasă, dar că doarme în odaia lui şi nu-l poate trezi, fiindcă az-noapte a stat până foarte târziu la petrecere cu un musafir. La vorbele acestea, califul nu şi-a putut stăpâni râsul şi a râs cu mare poftă, de care fireşte toată lumea s-a bucurat, văzând veselia stăpânitorului lor atotputernic. Mesrur atunci a făcut un semn cătră toată adunarea prin care le arăta că sfatul s-a încheiat şi că fiecare poate pleca; şi au plecat toţi, trecând şi închinându-se pe dinaintea tronului, rând pe rând, ca şi la sosire, rămânând împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir şi ofiţerii de pază. Abu-Hasan sa coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul credinciosului Mesrur, şi cu cealaltă pe umărul unui ofiţer voinic, şi astfel s-a dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Raşid a trecut la altă ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan într-altă odaie, unde aşteptau o droaie de cântăreţe, care, cum l-au văzut, au şi început cu toatele să sune din harfe, din ghitare, din tambure şi dairale şi să cânte din gură în fel de fel de glasuri, atât de frumos, încât Abu-Hasan a rămas fermecat. De acolo, cu muzicantele după el, Mesrur l-a trecut într-un salon unde sclipeau bogăţii peste bogăţii, numai catifele, mătăsuri, şi aur şi nestemate; şapte policandre de aur greu de câte şapte sfeşnice atârnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ţi luau ochii. În mijloc sta aşezată o masă cu şapte talere, tot de aur greu, cu mâncări din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. Pe delături, s-au aşezat muzicantele în şapte tarafuri şi din fiecare taraf ieşind înainte câte una, una mai frumoasă ca alta, îmbrăcate de sus până jos numa-n borangic străveziu, au venit mai aproape de masă, Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în loc aiurit de atâtea minunăţii. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, şi, numa’ îndemnat de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a hotărât să se mişte din loc şi să meargă să se aşeze la masă. Cum s-a aşezat el, cele şapte curtene dimprejurul mesei au început să-i facă vânt cu nişte apărători de pene mlădioase de păun, Abu-Hasan, încântat, după ce s-a uitat ia fiecare din ele zâmbindu-le dulce, le-a zis: – Drăguţelor, de ce vă osteniţi să-mi faceţi vânt toate? Poate să mă răcorească numa’ una singură… alelalte şase, mă rog, să poftească la masă alături de mine, să-mi ţie de urât, că mie, ce să spui? Oricâte bunătăţi să am, singur la masă, numi ticneşte… Tinerele s-au aşezat îndată la masă; dar Abu-Hasan văzând ca nu pun nimica-n gură de sfială, le-a dat el la fiecare-n taler şi foarte politicos le-a poftit să guste măcar; pe urmă le-a-ntrebat cum le cheamă. Le chemă aşa: Gură de mărgean, Lună plină, Rază de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. Pe urmă a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească şi dânsa i-a spus că o cheamă Acadea de miere. Straşnic de frumoasă. Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh potrivită, aşa că adevăratul calif, care le vedea şi auzea toate de sus, s-a întărit în credinţa ce şi-o făcuse mai dinainte că prietenul este un om preţios. Când au văzut tinerele că Abu-Hasan s-a săturat de mâncare, una dintre dânsele în picioare a zis către un rob care sta cu mâinile încrucişate la slujba mesei: – Stăpânitorul credincioşilor vrea să treacă la dulceţuri; aduceţi de spălat! Toate s-au ridicat de la masă au luat din mâinile robilor, una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur, şi a treia un peşchir de mătase, şi îngenunchind câteştrele dinaintea lui Abu-Hasan, care şedea pe scaun, i-au dat de spălat. După ce s-a făcut şi asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea şi s-a deschis uşa de la alt salon. Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe rugăminţi pe calif în celălalt salon, încă şi mai strălucit şi, pe urmă, iar într-altul şi mai strălucit, şi în fiecare câte şapte tarafuri de cântăreţe, tot una şi una, şi mese încărcate cu poame, dulceţuri, prăjituri, fel de fel de bunătăţi neînchipuite. L-au plimbat aşa toată ziua până a-nceput să însereze, în cel din urmă salon Abu-Hasan a văzut ce nu mai văzuse pân-aci: Pline cu vin împărătesc şapte cane mari de argint şi de jur împrejur nişte cupe tot aşa suflate pe dinăuntru cu aur, S-a aşezat la masă încremenit de frumuseţea altor tinere care îi aşteptau poruncile – a voit să ştie cum le cheamă, şi a bătut în palme făcând semn tarafurilor de cântăreţi să se oprească. Deodată s-a făcut tăcere iar el, luând de mână pe una dintre cele şapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o să şază alături şi a întrebat-o cum o cheamă, iar dânsa a răspuns: Salbă de mărgăritare. – Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine tea botezat; decât eu tot aş zice că dinţii matale întrec toate mărgăritarele din lume… Drăguţa mea Salbă de mărgăritare, tare m-ai îndatora să-mi umpli, cu mânuşitele matale, o cupă de vin. Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luând cupa plină şi privind foarte duios, când la cupă, când la fată, a zis: – Salbă de mărgăritare, în sănătatea mătăluţă… Te rog, fă-mi şi matale tot aşa hatâr! Pân-să îşi umple o cupă şi, ridicând-o în sus, cântă un cântec cu un glas îngeresc, de care Abu-Hasan a rămas foarte-ncântat. După aceea, luă pe altă tânără şi o pofti să şază alături de el, întrebând-o cum o chemă iar ea a răspuns: Steaua zorilor. – Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a botezat, decât… că tot aş zice că ochii mătăluţă întrec toate stelele de pe cer… Drăguţa mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora să umpli două cupe, una pentru mine şi alta pentru mătăluţă. Şi tot aşa cu una după alta, pe rând, până la cea din urmă pe care o chema Lumina zilei, a băut şapte cupe pline. După aceea Salbă de mărgăritare a mai umplut o cupă şi foarte veselă a zis: – Stăpânitor al credincioşilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta şi de la mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat. – Cu draga inimă, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un stăpântor al credincioşilor ce sunt, îţi poruncesc să mi-l cânţi, că nu se poate o frumuseţe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos şi drăgăstos. Tânăra atunci i-a cântat din tambură şi din gură de l-a ridicat în slava cerului pe calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreţei: – Să trăieşti, drăguţă! Halal să-ţi fie! Şi a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînţeles; şi-a şi aşezat braţele pe masă, şi-a lăsat fruntea pe braţe şi a adormit adânc. Se înnoptase acuma bine. Harun-al-Raşid, care văzuse şi auzise tot, a coborât degrabă în salon, bucuros că toate îi ieşiseră după plac A poruncit să scoată lui Abu-Hasan vestmântul de calif şi să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic şi i-a zis: – Acuma ia-mi-l binişor în cârcă şi du-te de-l culcă pe divan acasă la el, şi când ăi ieşi, nu uita, să laşi uşa de la drum deschisă. În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca întocmai. Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu… Mijind ochii, la prins mirarea să se vadă în casa lui, şi a-nceput să cheme cu cu glas mângâios: – Salbă de mărgăritare! Steaua zorilor! Guriţă de mărgean! unde sunteţi? Veniţi încoace, drăguţelor. Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă. – Ce ai, fătu-meu? Ce ţi s-a întâmplat? Abu-Hasan a ridicat mândru capul şi a întrebat: – Babo, cui îi zici tu fătu-meu? – Ţie, cui să-i zic? Nu eşti tu băiatul meu Abu-Hasan? – Eu băiatul tău? Ce nu-ţi iei seama la vorbă? Eu Abu-Hasan? Ce trăncăneşti? Eu sunt stăpânitorul credincioşilor, bre! – Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că eşti nebun. – Nebună eşti tu, babo! Încă o dată îţi spun că eu sunt stăpânul credincioşilor. – Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canoneşte pe tine de aiurezi aşa? Nu vezi că eşti în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ş-ai trăit până acuma – Mi se pare şi mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ştergându-se la ochi – parcă aşa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu eşti mama, şi amândoi suntem în odaia mea. Baba gândi că şi-a venit fiu-său în simţire şi vrea să-n-ceapă a râde, când AbuHasan, de unde şedea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi îşi acoperi cu palmele amândoi ochii şi strigă straşnic: – Piei dinaintea mea, scorpie bătrână! Nu sunt fiul tău! Sunt stăpânitorul credincioşilor, auzitu-m-ai? Piei! – Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ţi o dată în fire. Taci, să nu te-auză cineva! – Să nu te văz! Lipseşti! Biata babă, văzând că nu-i chip de-nţeles, a început să se bată cu pumnii în cap şi să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat şi mai tare, a început s-o înjure, ba, ca un copil blestemat, s-a repezit şi-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o strivească şi mai multe nu. Bătrâna a început să ţipe de s-au strâns mahalagiii. Ce e? Ce e? Au sărit toţi şi au dat-o într-o parte pe bătrâna… – Ce faci, Abu-Hasan? Ţi-ai pierdut mintea şi frica de Dumnezeu, omule, de ridici mâna asupra mă-ti? Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită cu ochii rătăciţi la toţi de jur împrejur şi zisă: – Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiţi?… Cum îndrăzniţi să-mi ziceţi mie Abu-Hasan?… Mă cunoaşteţi voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpânitorul credincioşilor, bre! Afară toţi! Lipsiţi! Vecinii au înţeles că omul înnebunise, şi, ca să-l oprească de a face vreo boroboaţă, l-au legat de mâni şi de picioare; dar tot n-au vroit să-l lase numai cu bătrâna; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului să-i dea de ştire, şi fără zăbavă s-a şi întors cu câţiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi şi vâne de bou, Abu-Hasan, cum i-a văzut, a început să se zbuciume şi să urle, dar îngrijitorul l-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf şi lau dus la balamuc. Acolo, după ce i-au tras, după regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au închis într-o colivie zebrelită; şi pe urmă trei săptămâni d-a rândul acelaşi tain în fiecare zi, după care regulat îl întreba îngrijitorul: – Ei! spune: tot mai crezi că eşti stăpânitoru credincioşilor? Mă omule, vino-ţi în fire, ascultă-mă pe mine. – N-am nevoie de poveţele tale – răspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar, dacă ai să mă schingiuieşti şi să mă stâlceşti mult timp tot aşa, fireşte c-o să mă înnebuneşti de-a binelea. Nenorocita bătrâna venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge; plângea de se prăpădea când îl auzea văitându-se de dureri şi-i vedea spinarea şi şalele umflate pline de vânătăi, aşa că nu mai ştia sărmanul pe ce parte să se rezeme, ca să aibă puţină odihnă. De câte ori deschidea ea gura vrând să afle o vorbă bună, nu cumva şi-a mai venit în minţi, el o ocărá şi-o gonea, încât totdeauna se întorcea acasă nemângâiată, cu gândul că fiu-său nu mai are leac. Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în caftan de calif, că avusese netăgăduita putere de calif, că poruncile lui de calif fuseseră îndeplinite cu sfinţenie; începu să se gândească şi altfel: „Bine, să zicem că sunt calif, apoi atunci dacă sunt calif, cum de m-am deşteptat la mine acasă? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi şi de curtene? De ce marele vizir şi atâţi ofiţeri dinprejurul meu m-au părăsit?… Nu, nu se poate… A fost numa’ vis… Da; dar am poruncit poliţaiului să pedepsească pe cei cinci bârfitori, şi vizirului să ducă o pungă mamei, şi poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci? …Nu ştiu nici eu ce să mai zic; nu-nţeleg deloc… Ei! dar câte şi mai câte nu lenţeleg eu şi n-am să le-nţeleg niciodată!“ Cam aşa se gândea Abu-Hasan când a sosit mă-sa, care, cum l-a văzut eşa de zdrobit şi de prăpădit, a-nceput iar să se bocească, şi pe urmă l-a-ntrebat: – Ei, fătu-meu, cum îţi mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbărat de duhul necurat care te canoneşte? – Mamă – a răspuns foarte liniştit Abu-Hasan – acuma văd şi eu bine că am fost ieşit din minţi şi te rog să mă ierţi de păcatul groaznic ce l-am făcut ridicând ca un ticălos nebun mâna asupra ta. Şi rog şi pe vecinii noştri să mă ierte dacă i-oi fi supărat cu ceva când am fost apucat. Un vis m-a smintit; un vis ciudat din cale-afară, care desigur ar fi smintit pe orice om mult mai cuminte ca mine. Oricum o fi fost, de-acuma ştiu că a fost numa-nchipuire: sunt sigur că nu sunt stafie de calif strălucit, ci numai şi numai bietul Abu-Hasan cu oasele rupte. Da, sunt fiul tău care te-a cinstit totdeauna până în ceasul acela blăstemat al păcatului şi care de-acum s-a pocăit are să te cinstească până la moarte! La aceste vorbe cuminţi, mama, plină de bucurie, a strigat: – Fătu-meu, eu te-am iertat, să te ierte Dumnezeu, şi noi să-i mulţumim că te-a mântuit de duhul necurat. Şi numaidecât a alergat bătrâna mângâiată la îngrijitorul balamucului, şi i-a spus că fiul ei este tămăduit de tot. Îngrijitorul a venit şi el, l-a sucit, l-a învârtit cu fel de fel de întrebări, şi văzându-l teafăr, în toată firea, i-a dat drumul să meargă-n voie cu mă-sa la casa lor. Abu-Hasan, întorcându-se acasă, rupt, s-a aşezat la pat să-şi caute de sănătate. După câtăva timp, simţindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, şi astfel s-a hotărât să se apuce de tabietul lui de mai-nainte. A plecat aşadar într-o seară pe la asfinţit, era tocmai zi-ntâi a lunii, a plecat să-şi caute un musafir; a mers de s-a aşezat ca de obicei la capătul podului şi a aşteptat să-i pice un străin. Tocmai în ziua aceea avea obicei şi califul să umble tiptil prin târg până dincolo de porţile cetăţii, afară. Nu se aşezase Abu-Hasan de mult pe o laviţă, când zări venind de peste pod pe negustorul lui de la Musul, ca şi întâia oară cu zaplanul de rob după el. Şi sigur fiind că numai de la acest negustor i s-a fost tras lui atâtea boroboaţe şi supărări, lăsându-i uşa de la drum deschisă, ş-a zis în gând: „Doamne iartă-mă, mi se pare că ăsta e vrăjitorul care m-a fermecat!“ şi a întors ochii în altă parte să nu-l vadă până n-o trece. Califului îi aduseseră ştiri despre tot ce i se întâmplase prietenului deşteptându-se a doua zi după petrecerea de la palat în casa lui din mahala; şi fiind bun la inimă şi iubitor de dreptate, s-a gândit să-l ia pe Abu-Hasan pe lângă el de aproape şi să-l răsplătească de câte păţise. De aceea acuma, îmbrăcat tiptil, tot ca negustor de la Musul, îşi căuta prietenul la locul ştiut. L-a zărit şezând pe laviţă şi a luat seama că-şi întoarce capul într-adins ca să nu-l vadă. Atunci a ocolit binişor pe după laviţă şi aplecându-se i s-a arătat ochi în ochi, zicându-i: – Ei!… Dumneata eşti, frate Abu-Hasan? Mă-nchin cu plecăciune… Dă-mi voie să te sărut. La acestea Abu-Hasan, întorcându-şi ochii încolo, a răspuns: – Ba eu nu mă-nchin dumitale cu plecăciune deloc, că n-am nevoie nici de închinăciunea, nici de pupăturile dumitale… Hai, du-te, vezi-ţi de drum. – Cum se poate – a zis califul – nu mai mă cunoşti? Nu-ţi mai aduci aminte ce bine am petrecut împreună acu’ o lună, seara la dumneata acasă, când mi-ai făcut cinste să mă ospătezi aşa de frumos? – Nu! nu te cunosc şi nu ştiu despre ce vorbeşti… Hai du-te, lasă-mă… Dar califul nu s-a dat cu una, cu două, şi a adăugat: – Nu-mi vine a crede că nu mă cunoşti; că doar nu de mult ne-am văzut; trebuie să-ţi aduci aminte cum ţi-am mulţumit de buna d-tale găzduire, ce bune urări ţi-am făcut şi cum ţi-am făgăduit să te ajut măcar la ce, ca om cu trecere în lumea bună… – Nu ştiu – a răspuns Abu-Hasan – ce trecere ăi fi având şi în ce lume, şi n-am câtuşi de puţin dorinţă să ţi-o pun la-ncercare; dar ştiu că după urările d-tale am ajuns nebun… Rogu-te, dacă iubeşti pe Dumnezeu, vezi-ţi de drum; dă-mi pace. – A! frate Abu-Hasan, să mă ierţi; nu mă pot despărţi de dumneata în aşa chip! trebuie să fii bun încă o dată să mă pofteşti la dumneata, să mă ospătezi şi să mă găzduieşti; să am încă o dată cinstea a bea un pahar cu dumneata. – Măi, omule, nu-nţelegi? De câte sute de ori să-ţi spun? Du-te cu Dumnezeu, drăguţă… Destule am tras după urma dumitale, destule!… mi-e peste cap, nu mai am poftă şi de altele! – Iubite frate Abu-Hasane, prea eşti aspru cu mine. Te rog nu-mi mai spune astfel de vorbe care mă mâhnesc. Fă-mi mai bine hatârul şi-mi povesteşte ca un adevărat frate ce ţi s-a-ntâmplat ca să-ndreptez răul ce zici că ţi l-am făcut, şi să-ţi cer iertare, că, şi de ţi-oi fi făcut poate vrun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu ştirea mea; crede-mă, rogu-te, să te creadă Dumnezeu! Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunit, şi, după ce şi-a întors ochii către el, i-a zis mai blând: – Poftim de şezi colea lângă mine, să ţi le povestesc toate, ca să vezi că nu degeaba sunt supărat pe dumneata. Şi astfel Abu-Hasan şi-a povestit toate întâmplările cu de-amănuntul, de când sa fost trezit din somn dimineaţa în palat, până a doua zi dimineaţa când s-a trezit la el acasă, şi le-a povestit ca şi cum s-ar fi petrecut toate într-un vis; şi pe urmă a adăugat: – Şi să nu te miri când iţi spun că dumneata eşti vinovat de toate câte mi s-au întâmplat; adu-ţi aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineaţă, până n-oi fi eu deştept, să închizi uşa de la drum, şi d-ta n-ai închis-o, ca să intre duhul necurat să-mi umple capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urmă numai eu ştiu ce a tras pielea mea după urma lui. Dumneata eşti vinovat, că ai fost uituc, de toate câte le-am pătimit. Pe când Abu-Hasan îşi povestea foarte aprins păţaniile, negustorul a pufnit de râs; asta l-a mâniat tare pe povestitor, care a strigat: – Aşa? Care va să zică dumneata îmi şi râzi în nas când eu mă jeluiesc dumitale de răul care mi l-ai pricinuit? Ori gândeşti că-ţi spun moşi pe groşi, ca să glumesc cu dumneata?… Poftim, uite colea că nu-ţi minţii… Uite! uite! Şi zicând aceasta s-a aplecat de mijloc şi descoperindu-şi umerii şi sânul i-a arătat urmele umflăturilor şi vineţelelor de pe trup. Califul nu a putut vedea acele semne fără să fie adânc mişcat de compătimire şi, foarte tihnit că gluma mersese prea departe, a luat în braţe pe Abu-Hasan şi l-a sărutat foarte duios, zicându-i: – Ridică-te, te rog, preaiubte frate, şi vino… Haide la dumneata acasă… Doresc să mai petrec încă o dată astă seară cu dumneata… Şi mâine, cu voia lui Dumnezeu, ăi vedea că toate or să meargă bine… bine de tot… ascultă-mă pe mine: mai bine nu se poate… Încet-încet, cu mângâieri şi vorbe pline de bunătate, negustorul a potolit cu totul supărarea prietenului, care i-a zis: – Eu te iau şi astă-seară, dar să te juri că mâine dimineaţă nu mai uiţi uşa deschisă, de la drum, să mă pomenesc iar cu duhul necurat. Negustorul a făgăduit că de data asta doamne fereşte, n-are să mai uite. Ridicându-se amândoi de pe laviţă, au pornit spre casă; şi pe drum negustorul, ca să-l îndrume şi mai bine pe prietenul său, îi zicea mereu: – Ţi-am dat o dată cuvântul, ţi l-am dat, s-a isprăvit! Să nu mă crezi vreun terchea-berchea! eu sunt negustor cu vază şi om de omenie… În mine poţi avea încredere. Aşa, au mers ei amândoi alături, cu robul în urma lor, până au ajuns acasă, pe înserate. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie; amândoi s-au aşezat pe divan, şi masa fiind gata s-au apucat să cineze, ca doi vechi prieteni ce erau. După cină, bătrâna a curăţit masa, a adus pometuri, uscături şi băutură, şi s-a dus lăsândui singuri. Au băut fiecare pe îndelete câte cinci-şase bărdace vorbind una-alta despre lucruri neînsemnate… Când musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste şi l-a întrebat dacă iubise cumva în viaţa lui vreo femeie. – Frate dragă, ce să-ţi spun? – a răspuns Abu-Hasan, mie, cel puţin până acuma, dragostea mi s-a părut un fel de robie; uite, să-ţi mărturisesc drept, mie atâta mi-a plăcut în viaţa mea: să mănânc, nu ceva scump, dar bun şi curat, şi mai ales să beau un vinişor cum ştiu eu, dar, nu singur; mi-e, plăcut să petrec totdeauna cu prietenii, mai ales cu un om deştept… La dragoste nu m-am prea gândit… Dar iar nu pot zice că sunt de tot neştiutor… Dacă s-ar întâmpla să dau peste o femeie frumoasă şi veselă ca una dintre celea din visul meu, de care-ţi povestii; să văz eu că şi ea mă face haz aşa cum sunt, că mi-e urât serile cu mine; să-mi cânte frumos şi să mă ţină de vorbă căutând toate chipurile cum să mă facă s-o plac şi eu pe ea – de, parcă-parcă n-aş zice ba… Poate chiar dimpotrivă, m-aş lipi de ea cu tot sufletul şi m-aş simţi fericit să-i robesc. Ei! dar unde să găsesc eu aşa femeie? Abu-Hasan a oftat ca de un dor mare şi, umplând două bărdace, a adăugat: – Dar ce să ne mai gândim la d-alde astea? Mai bine să ne vedem de petrecerea noastră aşa de plăcută… Ia, pofteşte! După ce şi-a golit fiecare bărdaca lui, musafirul a zis: – E păcat, un om aşa de plăcut, bun şi deştept ca dumneata, care cum văz eu ar fi simţitor la dragoste, să duci astfel de viaţă singur cuc, fără să te bucuri de plăcerile lumii… – Nu mi-e greu – a răspuns gazda – să-mi duc viaţa, asta liniştită; mai bine aşa, decât să dau peste cine ştie ce femeie ciudată şi ursuză şi care să-mi amărască zilele… Musafirul a luat bărdaca lui Abu-Hasan şi a zis: – Ştii ce? Las’ pe mine; am să-ţi găsesc eu ce-ţi trebuie dumitale; eu am să te căpătuiesc, şi o să vezi că am să-ţi nemeresc întocmai după pofta inimii. Şi după aceste vorbe, a turnat vin şi i-a întins gazdei bărdaca plină, adăogând: – Poftim, poţi bea chiar de-acuma în sănătatea aceleia care-ţi va face fericirea vieţii. – Fie! a zis gazda, dacă pofteşti să beau în sănătatea aceleia care… cum îmi făgăduieşti, cu toate că nu prea pun temei pe făgăduiala dumitale. A dat bărdaca peste cap, şi, fireşte, numaidecât l-a luat gaia. Robul l-a ridicat în cârcă, iar califul, ieşind după el hotărât să nu mai înapoieze pe Abu-Hasan ca întâia oară a închis bine uşa de la drum. Ajungând la palat, aceeaşi punere la cale, aceleaşi porunci, aceeaşi rânduială, întocmai toate ca şi întâia oară. A doua zi dimineaţă, Abu-Hasan când s-a trezit din somn, cam târzior, şi a mişcat puţin, au început şapte tarafuri să cânte lin şi dulce numai cu jumătate glas. Abu-Husan a deschis ochii privind de jur împrejur… Cântările au contenit deodată. Abu-Hasan a închis iar ochii, şi mişcându-şi degetele a strigat îngrozit aşa de tare încât de sus îl auzea califul: – Iar m-a apucat! Acuma ţine-te! iar la balamuc, iar vine de bou. Doamne sfinte, ia-mă în paza ta! Iar mi-a făcut-o afurisitul de musafir! mi-a lăsat uşa de la drum deschisă! iar a intrat la mine duhul necurat! iar mă chinuieşte cu închipuiri şi cu vedenii!.., Nu mă lăsa Doamne, pradă satanei. După această scurtă rugăciune, a-nchis iar ochii acoperindu-şi-i cu palmele, doar o mai putea adormi. Dar una dintre curtene, pe care o mai văzuse el bine o dată, îi zise, apropiindu-se de căpătâiul lui: – Stăpânitor al credincioşilor, fiindcă strălucirea-ta nu se ridică, deşi i-am arătat că s-a făcut ziuă, atunci trebuie să-ndeplinim porunca pe care ne-a dat-o pentru asemenea împrejurare. Şi deodată au sărit mai multe fete; l-au ridicat din pat pe sus, l-au pus să sară jos pe un covor în mijlocul salonului. Apoi şapte tinere frumoase ţinându-se de mână s-au pornit să joace de jur împrejurul lui, în timp ce tarafurile cântau din toate puterile zbârnâind şi sunând din dairele. Abu-Hasan sta jos pe covor dus pe gânduri, aiurit cu desăvârşire: „Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioşilor?! Şi gândind acestea a făcut semn cătră Salbă de mărgăritare şi cătră Steaua zorilor, care jucau. Hora s-a spart, cântările au contenit şi fetele s-au apropiat de el, care le-a zis, zâmbind prosteşte: – Fetelor, spuneţi-mi drept, dar drept: cine sunt eu? – Stăpânitor al credincioşilor, a răspuns Steaua zorilor, strălucirea-ta vrea să glumească, ori poate cine ştie ce vis i-a turburat închipuirea; asta se poate, fiindcă strălucirea-ta a dormit astăzi peste obicei. Dacă mi-este îngăduit, am să povestesc strălucirii-tale toate cele întâmplate până aseară. Şi i le-a povestit cu de-amănuntul cum fuseseră pedepsiţi imamul şi nişte bătrâiori, din mahalaua cutare, cum îi fusese trimisă o pungă cu aur mamei unuia Abu-Hasan tot din mahalaua aceea, cum a petrecut el toată ziua, ce mâncase, cum îi cântaseră, şi cum, după ce băuse cu ele, adormise… – Şi de-acolea strălucirea-ta a dormit peste obicei până acuma… – Haide-haide, a răspuns el clătinând din cap, nu mai spune… Află că de când vam mai văzut pe voi, am fost la mine acasă, la mine, Abu-Hasan, acolo am lovito pe mama, apoi de-acolo m-au dus ia balamuc, unde am stat legat ferecat trei săptămâni şi-n toate zilele am căpătat tain câte cinzeci de vine de bou… Şi voi vreţi să crez că toate astea au fost vis, ai? Haida-de! mai bine spuneţi că vreţi să râdeţi de mine… – Stăpânitor al credincioşilor – a zis Steaua zorilor – suntem toate-n stare să jurăm pe tot ce are mai scump strălucirea ta, că tot ce ne spune e numai un vis. Strălucirea-ta n-a ieşit de aici de ieri seara, şi d-atunci a dormit toată noaptea nemişcat până acuma. – Bine-bine – a răspuns el – eu auz ce spui matale; dar, mă rog, ia uitaţi-vă şi colea… Şi descoperindu-şi umerii le-a arătat tuturor urmele loviturilor. – Poftim, mai spuneţi că nici astea nu sunt aievea, că doar le simţ şi acuma durerea… Apoi a chemat aproape pe un ofiţer şi i-a spus: – Apucă-mă cu dinţii de vârful urechii şi strânge, să văz de visez ori sunt deştept… Ofiţerul a îndeplinit porunca aşa că Abu-Hasan a dat un ţipăt: atunci deodată sau pornit ghitarele, tamburele, dairelele şi glasurile să sune din răsputeri, iar tinerele şi ofiţerii să dănţuiască chiotind ca nişte nebuni. Abu-Hasan, în fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos şi numa-n cămaşa de noapte s-a repezit între dănţuitoare, a apucat pe două de mâini şi s-a pornit să sară şi să ţopăie mai nebun ca toţi… Şi trage-i danţ, şi ţine-o aci, şi nu te da! Califul, de sus, de la ferestruică, n-a mai putut, a deschis gratia şi hohotind de râs a strigat tare încât a acoperit tot zgomotul: – Stai, Abu-Hasan, opreşte-te, că mă omori, nu mai pot! La glasul califului au amuţit toţi încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit şi el ca toată lumea şi, întorcându-şi capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la Musul şi într-o clipă, ca şi cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înţeles cine era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei şi a răspuns de jos, vesel: – Ei! dumneata eşti, negustorule?… Îmi pare bine… Şi te mai plângi că te omor… când numai d-ta eşti de vină pentru toate câte le-am păţit… Dumneata ai poruncit să-mi bată imamul şi pe bătrâiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta mă spăl pe mâini… În sfârşit, dumneata eşti capul răutăţilor, şi eu sunt păcălitul… – Ai dreptate, Abu-Hasan – a răspuns de sus califul – şi gata sunt să te răsplătesc de tot ce ai păţit cum vei socoti tu însuţi de cuviinţă. După aceste vorbe califul a coborât în salon, şi după ce tinerele curtene l-au îmbrăcat pe prietenul său din cap până-n călcâie numa-n mătăsurii, califul l-a luat în braţe şi l-a sărutat, zicându-i: – De acuma, Abu-Hasan, eşti ca şi un frate pentru mine; cere-mi orice gândeşti că-ţi poate face plăcere şi al tău să fie! – Stăpânitor al credincioşilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe strălucireata deocamdată numai atâta înaltă bunătate să-mi facă: să-mi spună cu ce mijloace mi-a zăpăcit astfel capul, vreau să ştiu, ca să-mi pot linişti de-a binelea mintea clătinată. Califul a binevoit să-i facă pe plac şi i-a povestit toate cele întâmplate, pe care cititorul le cunoaşte cu de-amănuntul. – Tu însuţi mi-ai povestit – a adăugat califul – câte ţi s-au întâmplat de a doua zi încolo. Nu-mi puteam închipui că ai să păţi şi să suferi atâtea după urma unei glume; dar fiindcă eu am făcut greşeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt dator a te înlesni să uiţi toată supărarea ce fără să vreau ţi-am pricinuit. Spunemi, te rog, ce pot face pentru asta. La acestea, Abu-Hasan, mai încântat ca de orice până acuma, a răspuns cu glasul înecat de bucurie: – Stăpânitor al credincioşilor, oricâte rele am păţit s-au şters din amintirea mea din clipa când am aflat că mi-au fost pricinuite de califul, de domnul şi stăpânitorul meu. Cât despre bunătăţile cu care îmi făgăduieşte atât de milostivă strălucirea-ta să mă acopere, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin; dar fiindcă pe mine nu gândul ori căror foloase din lume m-a putut stăpâni, şi fiindcă mi-este îngăduit să aleg eu ce-mi place, atunci iată ce-ndrăznesc a-mi alege: să mă pot cât mai adesea apropia de strălucirea-ta, ca să am toată viaţa fericirea a mă închina înainte-i şi a o slăvi. Această din urmă dovadă de deşteptăciune şi de mărinimie din partea lui AbuHasan i-au câştigat întreagă dragostea califului. – Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îţi mulţumesc că numai atâta lucru uşor mi-ai cerut, pe care din toată inima ţi-l dau; oricând pofteşti poţi intra aici în palatul meu să te apropii de mine. Totodată, a poruncit să-i dea o locuinţă în palat pe seama lui, şi i-a dăruit o pungă plină cu aur. Abu-Hasan s-a închinat până la pământ dinaintea califului, iar acesta a plecat acolo unde erau adunaţi mai-marii împărăţiei aşteptându-l la sfat. Ştirea despre întâmplarea lui Abu-Hasan s-a răspândit îndată în tot Bagdadul. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă şi cu vorbele lui prietenoase şi cu glumele lui bine potrivite împrăştia veselie oriunde se afla, califul nu se mai putea despărţi de el şi la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua chiar la soţia sa Zobeide, căreia îi povestise toată istoria. Domniţa aceea, care făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, şi astfel Zobeide s-a hotărât să-i spună odată califului, când erau singuri: – Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-şi mai ia ochii de la Vraja, şi ea, cum îl vede, se zăpăceşte de nu mai ştie ce face; ştii că eu ţiu la fata asta cum şi măria-ta ţii la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i căsătorim? – Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l câpătuiesc, să-i găsesc o femeie pe placul lui, şi atât mai bine că s-a nimerit să şi-o găsească el singur… Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan şi Vraja inimii. Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi şi a zis: – Nu puteam primi o soţie mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare pot nădăjdui că are să se învoiască şi Vraja? – Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fată. Fata n-a ştiut răspunde nimic; numai s-a roşit până-n vârful urechilor şi cu mâinile la sân şi-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe frumoase că şi ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână. Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi însurăţeii au fost lăsaţi să se bucure în pace de dragostea lor. Abu-Hasan şi soţia sa într-adevăr se iubeau foarte, şi afară de orelele când trebuia să se înfăţişeze înaintea califului şi a Zobeidei, toat timpul şi-o petreceau nedezlipiţi unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar, după dorinţa lui, ştia să-l înveselească serile, la masă, ţinea una cu el şi la glume şi la bărdacă. Aşa, au trăit ei amândoi împreună cuminţi, veseli şi fericiţi sub ocrotirea strălucitului calif Harun-al-Raşid şi a minunatei Zobeide, până la adânci bătrâneţe.

Cănuță om Sucit   A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit.   Mă-sii i-a abătut să nască tocmai despre ziua la lăsata secului de postu mare, când se pornise o zloată grozavă. Paștele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brișca la moașa satului tocmai în margine. Moașa dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendașul moșiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deștepte, până să se îmbrace femeia, până să se urce-n brișcă. Copilul a așteptat cât a așteptat și, până să-și piarză răbdarea mă-sa care se văita cumplit, și-a pierdut-o el p-a lui și s-a repezit așa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoțeii de la brișca lui tată-său la scară.   Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: Radu, Răducanu, Canuță – fără praznic la călindar. După ce s-a lăpădat de trei ori de Satana nașu-său pentru el, popa satului a luat copilul în mâni și l-a vârât odată în cristelniță: “În numele Tatălui!…” copilul a răbdat; pe urmă înc-odată: “…ș-al Fiului!…” copilul a-nceput să urle de apă rece parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: “…ș-al sfântului Duh!…” copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, și a scăpat în fundul cristelniței. Popa a scos mâinile goale din apă, iar nașa a început să țipe:   – Se-neacă, părinte, copilul!… Ce faci?   Popa și-a sumes iute mânicile și l-a scos cât a putut mai degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochișorii lui cârpiți ca un broscoi în pierzare.   L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au frecat, până i-a venit iar sufletul la loc.   – Măă! zice popa; mulți copii am botezat de când sunt preot… să vă trăiască! dar așa copil sucit n-am mai văzut!   Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai când se făcuse copil de-nvățătură… De una, mai bine pentru ei: mare bucurie n-aveau să capete dupa urmările lui.   Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraș și l-a dat la școală. A-nvățat Cănuță cât a-nvățat, până a ajuns cu chiu cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul și pe urmă:   – Cănuță!   – Prezent!   – Câți domni a avut țara românească?   – Mulți, domnule.   – Mulți, mulți! da câți? neghiobule!   – …Câți, domnule?   – Dar tu mă-ntrebi pe mine? or eu pe tine, prostule?   – Să-i numărăm, domnule…   – Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule?   – Am învățat la armetică,domnule.   – Mergi la loc, nătarăule! Altădată să-i numeri.   S-a dus Cănuță la loc și s-a apucat să numere și iar să numere. A doua zi a venit dascălul și mai supărat:   – Cănuță!   – Aici.   – Câte feluri de numere complexe avem?   – Multe, domnule.   – Câte, dobitocule?   – Câte, domnule?   – Răspunde tu, boule!   – Să le numărăm, domnule!   – Acu să le numeri? până acum ce-ai numărat, măgarule?   – Am numărat domnii, domnule!   – Mergi la loc, vită! Altădată să le numeri. Iar s-a dus la loc și s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem.   A treia zi, dascălul intră turbat:   – Cănuță!   – Prezent! Numerele complexe…   – Nu te-ntreb de numerele complexe…   – …Domnii țării românești…   – Stăi, întâi să te-ntreb, loază. Câte râuri are Europa?   – Mă duc să le număr, domnule…   Și a plecat Cănuță. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat la dascăl, și dascălul i-a spus:   – Babo, dă-l la meșteșug. Poate meșteșugul să-i dea de capătâi, că nu-i de școală, e copil sucit, una îl întrebi și alta răspunde.   S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde știi? nu e toată lumea făcută să se procopsească-n școală… să-l dau la stâpân; poate acolo să-i fie norocul lui.   L-a dat pe Cănuță la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a încărcat un coș mare cu fel de fel de mezeluri și cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeață la un mușteriu. Afară era un polei grozav. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie.   – N-o să aluneci cu el, mă? a-ntrebat jupânul.   – De! jupâne; știu eu?   – O să-l poci duce?   – E greu…   – Haide! s-a răstit jupânul. Dar sa dormi și să mănânci, știi? leneșule!   Canuță a dat să ridice coșul și n-a putut. Jupânul ca să-l îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă, jupânul și încă un băiat au ridicat greutatea și i-au pus-o lui Cănuța în cârcă.   Copăcel-copăcel, băiatul a mers câțiva pași până la colțul stradei pe unde presăraseră negustorii cenușe pe dinaintea prăvăliilor: dar când s-apuce pe o ulicioară mai neumblată, ca să mai scurteze din drum, tocmai venea o birjă cu caii răscăcărați de teama alunecușului. Băiatul s-a ferit repede-n lături și odată, bâldâbâc! și sdronc! Cănuță într-o parte cât colo și sarcina din spinare într-alta. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab să vază ce s-a făcut coșul. L-a apucat vârtos de toartă și l-a smucit cu putere.   Ciudat lucru! Coșul era acum mai ușor. Când l-a ridicat de la pământ, a-nceput să curgă din fundul coșului ca dintr-o stropitoare ciuruită: se spărseseră sticlele și acum se scurgea rămășița vinului. Ce să facă? La mușteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!… N-are să-l omoare doar.   De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om așa de rău… Dar…   – Unde ai căzut, ticălosule?   – La colț la ulicioară.   – Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afurisitule? Nu puteai merge pe podul Mogoșoaii, pe unde e măturat și cu cenușă pe jos? Ai?   – Ca să nu mai ocolesc, jupâne!   – Să nu mai ocolești?… Ți-e lene să umbli, mișelule!… Patruzeci de franci!… Face pielea ta câtă pagubă mi-ai făcut tu mie?   Și trage-i, și trage-i… I-a tras atâta, încât bietul Cănuță, după ce s-a închis prăvălia, nici n-a mai mâncat. S-a culcat îmbrăcat pe mindir și a dormit tun până la ziuă, parcă făcuse un ziafet.   A treia seară îl trimite iar cu marfa la alt mușteriu. Acuma era coșul foarte ușurel.   – Măă! să vii degrabă.   – Viu, jupâne.   – Bagă de seamă să mai spargi ceva iar!…   Peste câteva minute vine-n prăvălie o damă și târguiește fel de fel de trebuincioase pentru casă.   – Să-mi dai un băiat să mi le ducă numaidecât cu mine și cu contul, să-l plătesc acasă.   – Care dintre băieții ăi mici e aicea? întreabă jupânul.   – Niciunu! răspunse tejghetaru. Sunt toți duși.   – Dar Cănuță?   – N-a venit încă.   – Veni-i-ar numele…   Dama-și pierde răbdarea; se uită la ceas:   – Atunci, zice, iau o birjă, că m-așteaptă la masă; am musafiri; și trimite dumneata pe băiat mâine, ori poimâine, cu contu.   Jupânul, negustor vechi, care cunoștea cât se-ntinde poimâine al cocoanei, zice dulceag:   – Dar… știți că… mai este un contișor…   – Ce contișor? zice dama. Orice-o fi, plătește bărbatu-meu când o trece pe aici.   – E cam de mult, zice jupânul zaharisind și mai tare tonul. De! cu vremea asta, și la noi, negustorii, nu prea merge… Eu zic, coniță, mai bine să așteptăm băiatul… zău! mai bine să așteptăm băiatul.   – Care va să zică nu am atâta credit la dumneata?   – Mă iertați, sărut mâna, răspunde cu glasul ca miambalul jupânul, frecându-și mâinile.   Apoi schimbând deodată tonul, aspru către tejghetar, pe când intră mai mulți mușterii:   – Băiete! vezi ce-a poftitără domnii.   – Mersi, zice dama foarte înțepată, și iese, trântind ușa. Orișicât, să lași să plece așa un mușteriu suparat, o damă, nu face pentru un negustor… Tocmai când se gândea jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă și Cănuță, alb de măzăriche.   – Unde ai stat până acuma, nemernicule? zbiară jupânul.   – Am fost la d. Popescu.   – La d. Popescu?… Un ceas pentru o palmă de loc?…   – Am dat pe podul Mogoșoaii, jupâne; pân ulicioară alunecă.   – Pe podul Mogoșoaiei?… ca să caști gura la prâvălii!…   Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate…       Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decât bătaia de deunăzi. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase fără să se plângă de șeale și dormise ca o buturugă; acuma n-a putut s-adoarmă de usturimea urechilor. A plâns înfundat toată noaptea pe mindirul lui până despre ziuă.   Se împlinea acu, peste o minută, a treisprezecea învârteală a pământului împrejurul soarelui de când tânărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. Un neastâmpăr nesuferit ridică pe băiat de pe mindir. Cănuță oftă adânc ca și cum ar fi răsuflat întâia dată, își șterse repede ochii ca și cum ar fi văzut întâia oară lumina. În perete ardea o lămpșoară afumată. Toți băieții ceilalți dormeau adânc. Își luă într-o basma lucrușoarele lui, mai nimic, și ieși.   Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului și mai ales de a sufletului, înghețat de atâta umblet pe frig, bătea în geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la marginea orașului. Baba se deșteptase, își aprinsese candela la icoane și se-n-china.   – Cine e?   – Eu bunico.   I-a deschis.   – Ei! ce cauți tu până-n ziuă?   – Am fugit de la jupânul.   – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urât gând i-o fi fulgerat prin mintea ei veche.   – …Pentru-că… nu mai vreau să stau.   – Nu-ți dă de mâncare?   – Ba da.   – Muncești prea mult?   – Mult… dar… nu mult.   – Te bate?   Băiatul dete din cap ș-ncepu să plângă. A vrut bunica să-l mustre, să-l îndemne la supunere – ba, că așa bate stăpânul, să-nvețe băieții minte; ba, că trebuie să aibă copilul răbdare dacă e la stăpân: că dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpân nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? s-ajungă vagabond, ori pungaș, ori să se prăpădească pe drumuri; că de! e băiat mare acuma, de treisprezece ani… de treisprezece ani…! Și și-a adus aminte baba că adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, și că e destul de mâhnit el și de bătut la ziua lui, când alți copii cine știe ce bunătăți și ce mângâieri au la ziua lor: ce să-l mai mustre și ea?… și tot uitându-se la el cum plângea ca un prost, șezând pe marginea lăzii, cu legătura într-o mână, și se ștergea cu căciula la ochi, a început și baba să plângă ca o proastă.   Când răsărea soarele mare pe un cer limpede ca sticla, Cănuță dormea la căldură în patul bunică-sii. Tot fire sucită! omul când doarme fără grijă, doarme pe-o ureche, nu pe brânci: nici pe una nici pe cealaltă nu voise să doarmă, fiindcă-i erau prea simțitoare de cu seara.   Tot așa și iar așa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuță mulți stăpâni. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra și pentru o picătură se supără și dă pe-afară. Și lumea vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea înțelege ce se petrece în sufletul lui Cănuță? Paharul stă de fața; sufletul lui Cănuță sta ascuns și pe semne era prea mic, prea strâmt – dedea repede pe dinafară.   Multe și de toate a încercat el în viața lui, ca să și-o poată cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă și el era român, a făcut și politică: a părăsit totdeauna opoziția, din cauza nemărginitei și injustei ei violențe, în anul venirii ei la putere, și s-a alipit totdeauna de guvern, care în definitiv nu era așa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziție. Și pe urmă iar așa și tot așa.   Ducând viață destul de grea, i-a venit și lui ceasul, și s-a însurat ca toată lumea. L-a înșelat la început soacră-sa, nu i-a dat zestrea făgăduită – el a zis și n-a prea zis ceva. L-a înșelat nevasta întâia oară — el a zis prea puține. A doua oară – n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoveștenii, a făcut ce-a făcut și din toata sărăcia a cumpărat un crap mare și borțos, ceva rar: patru chile și plin cu icre. L-a dus acasă și a rugat pe nevastă și pe soacră să i-l facă umplut la cuptor cu stafide și coconari. Femeile, din una într-alta, mai cu treabă, mai cu vorba, au uitat să scoată peștele la vreme. Când l-a dat la masă – sfarog. Cănuță și-a ieșit din pepene. Fără nici o vorbă și-a lăsat nevasta și a pornit divorț a doua zi cu probe de altă dată; ar fi pornit numaidecât, dar nu se putea, era sărbătoare, mâncare de pește, nu se ținea tribunal.   Femeia era însărcinată… A început să plângă, că ce o să se facă ea fără Cănuță. El n-a vrut s-asculte. De necaz, de mâhnire, femeia a lepădat la mă-sa și cât pe-aci să moară de boală și de mizerie. A alergat soacră-sa la el:   – Cănuță maică, fie-ți milă! e nevastă-ta, iart-o! se prăpădeș-te fata, moare! ce Dumnezeu! Cănuță maică, pentru un crap! Aș! Cănuță, bărbat strașnic, o ținea într-una:   – Crap necrap, nu se poate, cocoană! am pornit hârtie, s-a isprăvit.   În sfârșit a scăpat femeia după o îndelungată suferință.   Într-o dimineață, când plecase după daraveri, Cănuță se întâlnește cu nevastă-sa, slabă, legată pe sub fălci: se plimba în piața Teatrului de colo până colo ca o desperată. O durea îngrozitor o măsea de sus. Fusese la dentist, dânsul dormea. Îl aștepta să se deștepte; dar nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe; stând în salonul de așteptare, i-era să nu-nebunească de durere.   Pe când vorbeau amândoi – c-aminteri nu erau supărați – iată că vine în fugă mare feciorul de la dentist și-i spune să poftească. Femeia pornește hotărâtă; dar după un pas se oprește și, întorcându-se către bărbatu-său:   – Ai și tu cu mine Cănuță; mi-e frică.   Omul merge după ea. Ajung în salonul de așteptare. Femeia cade zdrobită pe un jeț, legănându-și capul strâmbat și aiurit de suferință.   – Poftiți, zice doctorul deschizând o ușa.   Femeia se scoală și ia de mână, dârdâind ca de friguri, pe Cănuță; amândoi intră după doctor. Ea albă ca hârtia, se așează pe scaunul de operație. El se face că fluieră ca pentru el singur, ținând mâinile la spate și uitându-se la o cadră din perete. Dar n-are răbdare, vrea să se-ntoarcă… Atunci un țipăt… Gata!   – Haha! zice doctorul. Bine-ai făcut c-ai venit! aveai un abces care se putea sui la ochi, și pe urmă…   – Ei, domnule doctor! zice femeia cu tonul blând al celei mai hotărâte scârbe de viață, după ce se clăti bine în gură… Câte supărări am eu, mă mir cum nu mi-a copt până acu și inima!   Cănuță nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat cu nevastă-sa. A tratat-o cu o cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. Pe urmă s-au suit amândoi într-o birje; au mers acasă, s-au împăcat și au trăit încă destulă vreme împreună.   Ar mai fi trăit încă bine, daca nu i se întâmpla lui Cănuță să moară. Într-o zi, dintr-un nimic, iarăși pentru un moft – ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, și acesta îl refuzase – s-a iritat așa de grozav din ceartă încât i-a venit un fel de necăciune… Rău… rău… până seara a murit. L-au îngropat a doua zi ca pe toți morții.   La șapte ani, i-au facut după obicei parastas ca să-i scoată oasele și să i le spele. Era de față la slujbă nevasta și câteva rude. Când au dat groparii de coșciugul lui și i-au ridicat binișor capul putred, ce să vezi! În loc să stea oasele lui Cănuță de-a lungul și cu fața-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa și țurloaiele erau pornite către grătarul coastelor.   – Asta n-a fost mort bine când l-au îngropat, a zis popa.   – Aș! a răspuns femeia. M-aș fi mirat, Dumnezeu să-l ierte, să-l găsesc la loc… Sfinția ta nu l-ai cunoscut pe răposatul Cănuță… om sucit!

În sfarșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.   Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deși foarte tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cât se poate de bine. În timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai avea, se zice, și bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La așa stare, trebuia, se-nțelege, să se oprească ochii tâlharilor.   Într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopții, iacăte oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greșala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s-a și întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.   De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraș minunat și două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – câinii din curte, niște dulăi ca niște fiare, nu dedaseră măcar un semn de viață! Hoții au fel-de-fel de meșteșuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine știe ce.   Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu mușchii curmați de strânsura frânghiilor, cu călușu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrab, și bietul om a povestit, gâfâind și cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.   Nu trecură nici două săptămâni și se auzi de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare.     Dar în sfârșit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiți cu negru căzuseră în lanțurile justiției az-noapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăștiase într-o clipă ca o lumină liniștitoare peste câtetrele hotarele bântuite.   Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau zdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, – vindea vite și cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, fratele-său mai mare.   Hangiul era foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreșit trebuia să-i vie și lui rândul odată și-odată.   Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătea să închiză.   -Neică, zise el privind ciudat și sperios în toate părțile, aș vrea să-ți spui ceva numaidecât. -Ce? -Ai să vezi. Închide și aide-n odaie amândoi… am venit la d-ta ca la un duhovnic… După aerul și tonul tânărului, fratele mai mare nu știa ce să crează; totuși înțelese că preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi și pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei și poarta hanului, și, după ce toată lumea se liniști, intră în odăiță unde-l aștepta popa trăgând tutun și oftând greu.   -Ce e, mă? -Am venit la d-ta ca la un duhovnic… N-aude nimeni? -Aș! cine s-auză? -Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit! -De ce? Popa a-nceput să plângă cu hohot și să se bată cu pumnii în cap. Neica Stavrache nu înțelegea deloc.   -Ce să mă fac?… ce să mă fac, neică?… spune d-ta, că mi-ești frate mai mare… Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu că d-l Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează.   Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! – frate-său! preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea era adevărat. Dracu-l împinsese! Și nenorocitul își povesti din fir în păr toate isprăvile. Călcarea de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile. Cu câteva zile înainte, un notar de stat – era cam beat – dușman vechi al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: “Bun buiestraș ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!” și pe urmă: “Bine-ți mai merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie! Cum de nu ți-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că ești dres!”   Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă de la arendașul Dărmăneștilor… Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la așa crudă faptă; ce era să le faci însă? erau îndârjiți: baba țipa și arendașul a tras cu arma – nu mai era chip să stăpânești pe băieți.   Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poterașii și pe el… Dar toți cetașii sunt prinși… Or să-i pună la cazne.. ei au să spună tot… tot… Or să pună mâna și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgea părul din cap.   -Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă! -Cum?… Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele. Pe când vorbea d-l Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, strigăte și bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniți.   -Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, – sunt oameni mulți afară. D-l Stavrache, fără să mai asculte de stăruințele popii, care tremura ca varga, îl împinge cât colo și trece-n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă și mai tăcută; nu râde și nu chiuiește așa cu chef pe la miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: “Numaidecât!” aprinde lampa și merge să deschiză.   În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câteva trăsuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști către Dunăre – la război. Poposesc două-trei ceasuri aci, să odihnească și caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineață la stația cea mai apropiată – cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și cântă, și râd, și fac fel-de-fel de nebunii.   D-l Stavrache face tot ce poate ca să-ndatoreze pe bravii tineri. După ce au băut binișor, se aștern unul lângă altul, ticsiți, în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fără grije dorm buștean. Hangiul, posomorât, stă câteva minute la gânduri adânci; dar deodată fața i se luminează: înăuntrul frunții a scânteiat o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde îl aștepta cu atâta nerăbdare cainicul.   Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de-ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a așezat pe un scaun în mijlocul odăiții. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a-nceput să-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degrabă.   La patru despre ziuă, voluntarii s-au deșteptat, s-au pus la rând și s-au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:   -Uite ce e… e aici un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu d-v… Îl primiți? -E vârstnic?… -Da. -Are părinți? ori copii? -N-are nimic. -Are formele gata? a întrebat ofițerul. -Forme n-are; dar… să le faceți d-v. -Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. -Da’ nu s-ar putea să-l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde vă duceți? -Ba… s-ar putea. -Atunci… Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu – un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt – o înfățișare demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un “ura” puternic de s-a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi.   De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu… Se-necase? Îl răpusăse cineva? Nici urmă nu lăsase, parcă intrase-n pământ. În locul lui se orânduise alt preot; nu-l putuseră aștepta oamenii cât lumea; nu putea rămâne sat de creștini fără liturghie.   Când d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la-nceputul lui decembrie – (bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 noiembrie) – se-ntâlni cu factorul rural… O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Măgurele și cu data din ajunul morții bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai aștepta zadarnic vești de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în odăiță și desfăcu nervos plicul:   “Iubite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sănătate, a dumitale și a maichii”… D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului și, foarte înduioșat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de așa de departe ca să aducă în liniștitul sat un fel de răsunet al zbuciumului din locurile războiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj și cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag de la inamic, într-o încăierare unde ai noștri erau aproape zdrobiți; fusese numai sergent pe câmpul de onoare, căpătând “Virtutea militară” și o decorație rusească. În curând Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate.   Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înțelesuri din chipurile omenești, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veștilor despre succesul de bravură al răspopitului.   Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma… Plevna era luată – asta se zvonise oficial în toate unghiurile țării.   Primarul mai știa, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârșit.   -Dar… întrebă distrat d-l Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinși astă-primăvară? Tâlharii fuseseră osândiți la diferite pedepse și desigur erau și așezați la locurile de muncă.   “Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popa, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători!   …Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? …Dar dacă îndrăznește și se-ntoarce?… Atunci, ce-i de făcut? …Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba! …Dar dacă-i vine așa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplându-se orice s-o întâmpla! că odată a purtat barbă și plete. …Da, dar atunci procurorul îl rade și-l tunde de-a binele. …O veni?… n-o veni?…” Pe când d-l Stavrache își ridică așa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele – de astă dată însă e slovă străină… Slovă străină!… Ei! lucru dracului!…   “Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaștem, dar venim să îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat în grad în timp de campanie, mort pe câmpul de onoare cu trei gloanțe inamice primite în pântece. Am stat la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Mare păcat că s-a prăpădit așa viteaz soldat! Un moment nu a arătat lașitate; deși foarte slăbit de atîta durere și pierdere de sânge, tot glumea; zâmbind și-a cântat singur popește foarte frumos: vesnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale și ne-a rugat să-ți scriem negreșit să-l ierți, fiindcă acuma s-a spălat de sânge, și să-i spui maică-sii, bătrânii, pe care o cunoști, să-i poarte regulat de grijă sufletului. Pe urmă a-nceput să aiurească și s-a sfârșit. Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu”. D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă! Nu trebuie să se lase copleșit de așa durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor.   II Demult, acuma, domnul Stavrache stăpânește mirazul rămas de la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește.   Avocatul povățuise destul de limpede pe hangiu…   Un om stăpânește o avere ; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai mult la urmă situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.   -Averea a fost a popii? -Da, a popii. -Făcută de el, din munca lui?… -Cea mai mare parte. -Popa are copii? -N-are. -Are femeie? -Nu. -Are părinți? -Nu. -Mai are alt frate? -Nici unul, decât pe mine. -Atunci… stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supăra cineva, atunci vino la mine… Numai unul singur te-ar putea călca… -Cine? întrebă d-l Stavrache. -Popa. Moștenitorul zâmbi și cu siguranță răspunse:   -Aș, nu mai poate călca, săracu! Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios:   -Cine știe unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu. dacă n-a mai venit el la avutul lui atâta amar de vreme! Au trecut cinci ani de la război și nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul să neliniștească pacinica stăpânire a hangiului.   Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mișcă ; orice minune a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoție vizita înstrăinatului, care venea cine știe de unde, de departe.   D-l Stavrache stă în odăiță, căutând să desfacă niște socoteli încurcate, când intră nenorocitul fugar.   Stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă și cu ochii-n fundul capului ca în clipa morții, ocnașul era îmbrăcat în haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prin minune, pilindu-și lanțurile.   Umblase prin codri nemâncat ; trecuse prăpăstii ; haina și nădragii îi erau numai zdrențe ; opincile sfâșiate ; palmele și tălpile picioarelor și gleznele pline de sânge. Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său.   -Ticălosule! Strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele! Fugarul a plecat oftând și când a ajuns în prag:   -Nene, zice, fă-ți pomană, dă-mi o bărdacă de apă. Atâta a putut să zică și a picat jos moale ca o cârpă.   Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă ; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. Ocnașul în luptă cu moartea s-a acățat de frate-său cu o mână de gât și cu alta de brațul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos ; a incercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri – degeaba: toate puterile și sudorile fuseseră de prisos ; trupul greu ca plumbul era peste putință de dezlipit de la pământ.   Hangiul simțind că se frânge de la mijloc, voi să dea drumul murindului și să se ridice în picioare ca să răsufle și să-și recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu și mai grea decât cea dintâi: ocnașul, în ceasul morții, se încleștase cu o putere covârșitoare de gâtul și de brațul hangiului.   Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la pământ pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbătu din toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îl trânti jos și-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi începu să râză ca un nebun scrâșnind din dinți și-i zise:   -Gândeai c-am murit, neică? A stat mult d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnașului ; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o săritură deznădăjduită… Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în ușă, ușa s-a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunericul nopții.   D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile și făcându-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine ; dar urâtă vizită.   Până la ziuă, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo până colo ; s-a-nchinat într-una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaților, și a băut mereu rachiu bun, ca să-și îndepărteze gândurile rele.   A doua zi s-a dus la biserică și a aprins lumânări pentru sufletele morților. Apoi, deși zdruncinat, și-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea… mai cu seamă și-a petrecut vremea cu niște vin care pornise să se turbure și să se oțețească… acu era limpede ca untdelemnul franțuzesc și dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima nimica ; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză ; tocmai înspre seară de tot a gustat nițel pește sărat cu usturoi și a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s-a-nchinat frumos și s-a culcat cu gândul la cine știe ce.   ………………………………………………………………………………………………………..   Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea suntelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine așa de larg încât conștiinții îi era peste putință din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta – omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbițe… militari, desigur.   Hangiul ascultă mai bine: cântecul strălucește din ce în ce mai tare. Se apropie.   D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii.   E o zi luminoasă de primăvară.   În adevăr niște militari, o companie care urcă la deal în marș de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alai după militari.   Au ajuns în fața hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc.   Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul!   Căpitanul bagă sabia în teacă și înaintează către d-l Stavrache ; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede ușa și-ncearcă s-o încuie ; dar până să clipească, ușa sare din țâțâni și căpitanul s-arată-n prag și, râzând cu hohot, strigă:   -Gândeai c-am murit, neică? Stavrache trece-n tindă – căpitanul – după el ; fuge în odăiță – degeaba: nesuferita arătare îl urmărește de aproape. Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede sălbatic și apucă de gât pe căpitan ; acesta se lasă fără a face o mișcare.   Hangiul se-ndârjește și-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare cu atât chipul căpitanului se luminează ; cu cât el scrâșnește, cu atât militarul râde mai zgomotos și mai vesel. Și când d-l Stavrache își descleștează degetele amorțite și cade pe o laviță, căpitanul îl întreabă:   – Gândeai c-am murit, neică? Și rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucișate și cu privirea țintă asupra lui Stavrache. Apoi făcu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Ieșiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, trâmbițele sunară, soldații își ridicară armele și urmată de obștea satului compania plecă, în frunte cu căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trâmbițelor și zgomotul mulțimii.   ………………………………………………………………………………………………………..   Dis-de-dimineață, d-l Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă.   III Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deși aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârșit ca-n puterea nopții ; ba nici glas de câine nu se mai auzea – cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejască. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare!   D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce ; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece-n odaie, la căldură: călători n-or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță-n curte și să bată la ușa din dos.   În adevăr, după ce se dezmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacăte, pe-nseratele că bate cineva la ușă.   -Cine-i acolo? întreabă hangiul. -Eu, domn’ Stavrache, răspunde un glas slab de copilă… Deschide… Hangiul trage veriga. Vântul de afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru o fetiță foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi ; fălcile îi sunt înțepenite de frig, deși, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său ; pe picioarele goale niște cizmulițe vechi ale mă-sii, și pe cap un testemel.   -Ce vrei? -M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuică. Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.   -Da’… zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate… Și… să măsori bine… -Da’ bani ai adus? -Ba!… zice că să scrii. -Iar să scriu? Și d-l Stavrache, urmat de fetiță, trece-n prăvălie bolborosind:   -Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliți! În prăvălie d-abia se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz ; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și să să-l vâre iute sub mintean ; dar d-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise? că, fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul înghețat.   -Lasă covrigul jos, hoațo!… De mici vă-nvățați la furat, fire-ați ai dracului! Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în negura nopții viscoloase.     Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruț, a mai cotrobăit prin odaie… Să fi trecut așa ca la un ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară… Ascultă cu dinadinsul – urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud și bătăi în ușa de la drum a prăvăliei. Mușterii.. călători… Cine dracu mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare și trece-n prăvălie la ușe, unde cei de-afară bat mereu.   -Care-i acolo? -Oameni buni! E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide.   -Bună vremea! zice o momâie de om, înalt și spătos, cu glugă mare, și intră, pe când altul, tot așa de îmbrobodit, stă în fața cailor, care nu se pot astâmpăra locului de bătaia vremii. -Bună să-ți fie inima! răspunde gazda. -Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiți ; noi, degerați. Să punem caii la grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă. -Bucuros, zice hangiul… Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de deschis. Din norocire, poarta era nemețită numai pe dinafară ; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argați ieșiră din grajd, poarta trosni spărgându-și lipiturile de gheață, sania fu trasă în curte și caii puși la iesle.   Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară în căldură. Se vedeau pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce…   Când d-l Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin și pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare încălzindu-se lângă sobă, acela care intrase întâi ; celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele.   -N-ai ceva mezelic? Se afla… Măsline, costițe de râmător afumate, pastramă și telemea… Pe când gazda căuta în prăvălie, cu ușa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind așa de încet că nu putu înțelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie. -Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, și așezându-se singur la masă, începu să guste cu mare poftă. Mâncând, firește, începu vorba.   -Strașnic viscol, domnule! -Da’ de unde sunteți d-v.? -De departe… -Și încotro vă duceți? -Nu știu… Să mă crezi că nu știu. M-a luat prietenul cu el așa, tovarăș de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat. -Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile ; să umble omul așa pe drumuri fără să știe unde merge… -Ei de! răspunse simplu musafirul ; vezi? Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândi nițel, gazda:   -Dumneavoastră sunteți… negustori? -Nu. -Foncționari… -Știi, nici tocma funcționari ; dar… cam așa. -Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții. -Ba nu! După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin:   -Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache. -De unde știi că mă cheamă Stavrache? -Mi-a spus prietenul. -Da’… dumnealui… de unde știe? -Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm pe așa vreme ; zice: n-ai grije ; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache. -Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul și dete să se apropie de pat, să vază pe omul care dormea cu fața la perete. Când deodată: -Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni? zise omul din pat râzând și ridicându-se drept în picioare în fața hangiului. Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în țeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfățișarea și vorbele acestea!   Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite ; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înșurupat… Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și-ncepură să frământe sec din degete ; ochii-și întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate ; gura se-nchise și fălcile se-ncleștară.   -Șezi, necă, zise fratele mai mic, așezându-se la masă. Hangiul ascultă.   -Te miri firește că mă vezi… Hangiul zâmbi.   -Mă credeai mort, nu-i așa?… Aș! scrisoarea din urmă a fost o glumă… Hangiul începu să râză.   -Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi… E vorba de dreptate frățească… Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu… de! până acuma m-am învârtit prin lume cum am putut ; de-atâta vreme nu te-am supărat… Acu… ce să-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului… și de-aia am venit… să nu mă lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai… Nu bei și d-ta cu noi? Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul ; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleștată, tremurând și, ca și cum ar fi băut, deșertă paharul peste bărbie pe sân.   Musafirii se uitară lung unul la altul.   -…Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpușc… Neică! adăogă omul cu multă căldură ; neică! să nu care cumva să mă lași… Nu zici nimic? Drept răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit ; se duse drept la icoane ; făcu câteva cruci și mătănii ; apoi se sui în pat și se trânti pe o ureche, strângându-și genunchii în coate.   Pe când musafirii steteau nedormiți, uitându-se când la unul când la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă.   Dormea?… Visa urât?… Așa de repede s-adoarmă?… Se preface?…   Dar n-apucase să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăielile se porni ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți.   Fratele se apropie de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet! – ca și cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roșit în foc – și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa și o trânti de dușumea, făcând tot țăndări.   Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela icoanelor și de tăciunele din vatră.   Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor și se năpusti asupra lu frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el.   -Săi, că mă omoară! Tovarășul voi să apuce pe Stavrache de la spate ; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc și-nhăță pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ.   -Mă strânge de gât! vrea să mă muște! Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de amândoi uniți, hangiul mai avea și o repeziciune de mișcări ne’nchipuită. S-ar fi a sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de la brâu… Stavrache ocupat cu tovarășul nu lua seama că i se întâmplă ceva la picioare ; fratele i le apucă, le-nfășură de două ori strâns bine și închise capătul curelii în cataramă ; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș, dete să se-ntoarcă în loc ; dar picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului așa că Stavrache șovăind nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbuși ca un taur, scrâșnind și răgind.   Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.   Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i le legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipa și râdea cu hohot. Acu era legat butuc.   Tovarășul se sui pe pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popește.   -Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. -N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cânta nainte, legănându-și încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta.

Zice că odată, acu vreo sută și nu știu câți ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân la mic, unul să nu fle lipsă, că-i scurtează coada și-i lungește urechile! Și, dacă s-au adunat ei cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie scrâșnind strașnic, a tușit de i-a pârâit jețul, a holbat ochii la el și le-a zbierat așa:   – Afurisiților! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe sub nas toate și el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca și mine, că toți oamenii sosiți de pe la dânșii aici la noi nu se plâng decât numa și numa de soțiile lor; toată vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: “femeia” și iar “femeia”. Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?… Pe spusele oamenilor, firește, mare temei nu putem pune, fiindcă-i știm ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăși nu-mi vine să las așa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci politica împărăției noastre cere ca să știm tot, fără greșală, nici îndoială… Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la cazne fioroase pe toate femeile, doar de-om putea afla de la dânsele un crâmpei de adevăr; dar, pe urmă, m-am gândit că nici așa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaștem și pe dumnealor cât de-ndărătnice și de-ncăpățânate sunt… Așadar și prin urmare, după multă chibzuință, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuță… Ce? n-a venit Aghiuță?… Unde-i Aghiuță?   Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunței de la urmă, și, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, își cântărea coada-n mâni. Cum și-a auzit numele, a lăsat coada și a țipat:   – Aici sunt, întunecimea-ta!   – Apoi, dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere? Vino-n-coace, proclete! Te dai coadei, ai? Simțiși c-am să te pun la treabă și te pitești, să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul taichii!   Și când s-a apropiat Aghiuță de tron, l-a-nhățat Dardarot de urechi și scuturându-l, de-i trosnea junghietura – de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit și când se plictisea împăratul de treburile-mpărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușuri.   – Ascultă-mă, Aghiuță puiule… Dumneata numaidecât ai să iei din comoara-mpărătească suta de mii de galbeni aduși alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliții de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă – zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te-mpelițezi din cap până-n călcâie în chip de om muritor și să te duci pe pământ, în ce loc ți s-o părea mai potrivit. Acolo – ascultă bine, astâmpără-te cu codița! – să te căsătorești și să trăiești cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ți lași acolo trupul, și să te-ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat…   Bietul Aghiuță! știa el de ce sta pitit pântre plevușcă, măcar că era un drac și jumatate: bănuise ce-l aștepta, că iar o să-i dea cine știe ce grea sarcină. Când a mai auzit că o să aibă a face și cu femeie, a vârât coada-ntre picioare; încă n-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească trei ani… Îi dedese baba de lucru – să-i îndrepteze un fir de păr creț: l-a tot muiat cu limba Aghiuță și l-a tras pân degete, zi și noapte fără răpaos; de ce-l muia și-l trăgea, de-aia firul se-ncârlionța și mai tare; și așa și iar așa, până i-a ieșit dracului părul pân căciulă; s-a lipsit și de simbrie și de tot, ș-a fugit de la stăpână.   – … Și să știi – a adăogat Dardarot, după ce a stat puțintel la gânduri – că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile și ticăloșiile pământenilor… la neștiință, la sărăcie, robie, prostie și la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi putea și cum te-o tăia capul… înțelesu-m-ai, puiule?   Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpea câr-mâr; că Dardarot, cât îi vorbise, nu-l slăbise din gheară.   – Înțeles, întunecimea-ta!   – Apoi, dac-ai înțeles, puiule dragă, ce mai stai?   – Dacă nu-mi dai drumul de ureche…   Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, și zice râzând:   -Pt! să nu te deochi!   Și l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea și, fără să mai zâmbească, răcnindu-i furios: “Ai plecat?”, i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, și, p-aci ți-e drumul! într-un suflet, la-mplinirea datoriei.   Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos și arătos; și, după ce s-a gândit, în care loc anume să meargă pe pământ, zice:   “Știi ce?… Am să mă duc la București… cunosc orașul… (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată… din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă… din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate”.   Gândind astfel, cum a picat în București, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână-n curte, cu pimnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul – niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron…   Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor și mai ales al femeilor, că or să-l descoasă care mai de care, ca să-i afle rostul – că de unde e, cine e, cu ce trăiește, ce caută aici și câte altele – a chemat pe jupâneasa bătrână – o cotoroanță zugrăvită și smălțuită, pe care o pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile și să ducă grija de toate – a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s-a apucat a-i povesti pă cum urmează.   – Uite, dragă kera Marghioalo… Mie, cum ți-am mai spus, îmi zice kir Ianulea… Eu sunt de felul meu din părțile despre Sfântagora. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. Pe când împlineam șeapte anișori, le-a venit părinților dorința să meargă la hagialâc; și așa, după ce au făcut rost “de ceva parale, m-au luat împreună și ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care aștepta cu pânzele ridicate vânt, ca să pornească spre miazăzi către Iafa. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vântul așteptat; s-au umflat pânzele, și am pornit. Trei zile cu soare și trei nopți pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole și ridichi… Ce sa te pomenești?… Așa pe la toacă, au început amândoi părinții mei să se ție cu mânile de pântece și să se vaite grozav: “mor” și iar “mor”!… Căpitanul, văzându-i cum se zvârcolesc și se zgârcesc în dureri de moarte, a chemat degrab pe un călugăr papistaș, care se suise cu noi pe corabie, om învățat, priceput și la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să-nvinețească și d-abia i-au putut spune ce mâncaseră – fasole și ridichi. Călugărul a-ntrebat încă o dată:   – Înțeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneți: ați mâncat fasole și ridichi, ori ridichi și fasole?   Iar mama i-a răspuns cu glasul leșinat:   – Ridichi și fasole…   – Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul.   Și a poruncit să-i frece pe pântece cu câlți aspri… Dar degeaba i-au frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când răsărea luna, tata întâi și mama îndată după el, și-au dat otpustul … Eu, copil, ce să fac?… Mă țineam plângând tot după căpitan și după călugăr, și i-am auzit vorbind așa: zice capitanul:   – Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa și rămâi sărac pe drumuri!   Dar omul învățat i-a răspuns:   – Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriță. Asta e un fel de boală care bântuie mai cu samă în postul Paștelui la christianii răsăriteni… Greșesc oamenii – c-așa e bietul om, supus greșelii – mănâncă întâi ridiche și pe urmă fasole… Vezi bine, ridichea își repede tăria-n sus, iar fasolea își navălește puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuțeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n mațe, de se sparge praporul – și se prăpădește omul de hurdukarismós – așa zic grecii la năpasnica asta de boală.   – Dar nu se ia?   – Deloc; n-ai nici o grijă.   I-au înfășat frumos pe bieții părinții mei în niște cearșafuri curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a prohodit și, de dimineață, când s-a arătat soarele deasupra talazurilor – “vecinica lor pomenire!” – una! două! trei! i-au aruncat în adâncime… Pe mine, văzându-mă plângând, și-a făcut pomană căpitanul de m-a luat pe procopseală – întâi slugă, pe urmă ajutor, mai apoi tovarăș… Nu-ți mai spui, dragă kera Marghioalo, pân câte necazuri am trecut; câte ocări, înjurături și bătăi am înghițit; de câte ori era să pier în vultoare; de câte ori m-au amăgit împrejurările și înșelat lumea – mai ales de când am încăpuit eu singur o corabie și m-am apucat de negoț pe seama mea, fără alt stăpân nici tovarăș decât norocul meu! Nu-ți mai spui cum am scăpat odată cu viața numa-n pielea goală, că, după ce umblasem șapte luni pe ape, tocmai când să intru în Țarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu cositor și chihlimbar de peste două mii de lire, pe care le cumpărasem cu piper și curmale nici de trei sute! Nu-ți mai spui câte și mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe mări și pân țări, cu fiarele, și, încă mai grozave, cu oamenii!… Destul să-ți spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade, ajungând să am o stare destul de bună pe potriva mea… Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; știu destule limbi străine – încai despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temei; măcar că de viță sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar, drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire limba și lumea de-aici, și, așa, fiindcă m-am săturat de atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap și de inima ale negoțului, am venit să m-așez aici, în Valahia, la București; să mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude…   – Doamne, kir Ianuleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut și dumneata!… Dar să nu-ți pară rău! Încai n-ai pătimit ca atâția alții degeaba! Frumos ești, voinic ești, bogat ești! de trăit știi să trăiești! Halal să-ți fie!   Iar kir Ianulea a adăogat:   – Uitam ceva… Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva – da măcar tatii, de s-ar întoarce din fundul mării – câte le aflași acu de la mine, că, vezi dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie cinstită și credincioasă ce te știu; cât sunt eu de blând și cât ești de bătrână, nu-ți caut!… te cotonogesc! îți rup ciubucul ăsta pe șale și te dau ș-afară din pâine cu ocară!… Ai priceput?   – Vai de mine! a zis bătrâna; s-ar putea?… N-am obiceiul!… În viața mea n-am mâncat labe de pui!… Hei! kir Ianuleo; eu am slujit la case mari boierești… Câte am văzut ș-am auzit eu!… n-am vreme acuma să ți le povestesc!… dar, lasă…   – Ei, eu atâta-ți spui dumitale… te nenorocesc!… s-a isprăvit!   – Să mă omori! a zis jupâneasa și n-a mai stat; s-a ridicat de pe chilim și a plecat degrabă cu cheile la treburile ei.   Până seara, toți ai casei; până-n două zile, mahalaua-ntreagă; până-ntr-o săptămână, tot târgul… toată lumea a știut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar decât el; corabia arsese de trei ori; chihlimbarul prăpădit făcea douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă – nimini ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi.   Cu azi, cu mâine, a făcut cunoștință kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri; a-nceput să meargă pe la ei și să-i poftească pe la el, la sindrofie. Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări-alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie și de hristoitie – într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-l ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini – o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu pe potriva greutaților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori – băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița. Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea? Fata era vestită de frumoasă; numai atâta cusur avea și ea, că se uita, uneori, nu totdeauna, cruciș; dar tocmai asta îi plăcea lui cu deosebire. Fata-l plăcea și ea pe el… A cerut-o hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o.   Fiind și kir Ianulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omenești, era stăpânit de patima fuduliei; îi plăcea să trăiască domnește, numa-n petreceri scumpe, împărțind în dreapta și-n stânga daruri prețioase. Așadar, a făcut o nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor; încât bărbații ziceau: “Trebuie să fie putred de bogat arvanitul!… Văzuși, nene, ce bine a lovit-o sărăcia de hagiu!”, iar femeile: “Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuță!”   Cum a adus-o kir Ianulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o pe dos. Până la sfârșitul cununiei, duminică seara, era blândă și supusă ca o mielușea; dar, luni dimineața, s-a ridicat din pat ca o leoaică…; A chemat toate slugile, femei și bărbați; s-a uitat o dată chiorâș de i-a băgat în spaime pe toți și, de față cu bărbatu-său, le-a zis:   – Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc și-l trimit numaidecât la agie să-și ia merticul și de-acolo! Scurt!… Ați înțeles?… Aid-acuma! ieșiți afară!   De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră și mai țanțoșă; și, de ce era mai țanțoșă și mai aspră, d-aia kir Ianulea o iubea mai tare; și de ce creștea dragostea dumnealui, de-aia-i creștea și ifosul dumneei. Toata ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce, or după un zâmbet… Ea sta tot posacă și-ncruntată. Daca “s-apropia de ea și da s-o mângâie, ca s-o mai îmbuneze: “Dragă Acrivițo, de ce ești supărată?” ea-l împingea cât colo:   – Ah! Ianuleo, fugi ca n-ai haz deloc… nu vezi? Alt barbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea-napoi la babacă-său, la Hagi Cănuță… Dar el, unde? Când îl împingea, el îi cădea-n genunchi: “Dragă Acrivițo, iarta-mă!” și da să-i sărute mânile; dar ea:   – Uf! Ianuleo, scoală-te! nu mai mă plictisi!   – Nu mă scol până nu ma ierți!   – Atuncea, stăi așa până poimâine, dacă poftești!   Și se scula ea și pleca, după ce-i da cu tifla.   Kir Ianulea, ce să facă? Se uita după ea lung cum ieșea înțepată fără să-și întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi să nu-l părăsească așa… ofta, se ștergea la ochi și…. o iubea și mai mult.   A mers așa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară . S-a prefacut azi, s-a prefacut mâne, pân-a-nceput -chiar să crează. Omul da bani cu împrumut, și firește veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbași, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acrivița sta cu urechea la ușă, s-auză tot; și nu s-a mulțumit s-auză numai; a sfredelit ușa cu un burghiu, ca să și vază. Și-ncai, nu tăcea? îi spunea fără sfială ce auzise și văzuse, și ține-te: că ăla ți-a zis așa și i-ai răspuns așa; că pe aia ai strâns-o de mână și i-ai sărutat-o de trei ori, și, pe urmă, când a vrut să plece, ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș, și ai dus-o până la ușă și iar i-ai sărutat mâna— și câte alte ponosuri și mai și.   Iar dacă el se jura că pe nedrept îl bănuiește, că el e dator să se poarte politicos cu lumea și mai ales cu cocoanele, ca orice negustor – ea începea să-l ocărască, făcându-l nerușinat și mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să se strângă de gât ca pițigoiu și mai multe nu. Dar nici cu atâta nu se mulțumea cocoana. Nu-i era de ajuns cum le încornora toate câte le auzea și le vedea pe ascunsele; ca să afle și mai multe, da bacșișuri la slugi să-l iscodească; ba a pus chiar pe un frățior al ei să nu-l slăbeasca de pe urme, să-i descopere toate “berbantlâcurile dumnealui”. Firește că nici slugile, nici frățiorul, n-au putut afla nimica, fiindcă omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă.   Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca hiște “păcătoase, ticăloase și necredincioase”; frățiorului i-a strigat că ori e halpe, ori “pes… semne altceva”, și i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în fața lui kir Ianulea, le-a smintit în palme și le-a dat afară.   Cum a schimbat slugile, alte bănuieli și alte certuri… Dar nici nu putem zice așa, fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârșit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, țipa, ocăra și blestema numai dumneei, iar dumnealui asculta, înghițea și tăcea. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoșul, se dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face și drege, că umblă așa și pe dincolo; și, fiindcă Ianuloaia era mulțumită cu astfel de slugi, apoi și ele-și făceau de cap; furau de stingeau.   Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă – otusbir, ghiordum, ba și stos – și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, era și agiamie și-nfumurată că nimini nu știe juca mai bine ca ea – și, se-nțelege, pierdea gros. Toate cheltuielile și pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă nu zicea nimica; dar așa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape și lui câte o vorbă, bunioară:   – Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale!   Nu-i trebuia mai mult cocoanei…   – Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa mea?… Dumneata nu trebuia sa te fi-nsurat, dacă te știai pârlit, să iei pe Acrivița, fata lui Hagi Cănuță, care n-a fost învățată la casa părinteaseă să-și mănânce de sub unghie!… Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s-o ții încuiată pe măsline și pe mămăligă, să-ți spele rufele și să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumânare-n casă! ori una, să-ți puie niște coarne, să nu le poți duce!… Nu ți-e destul că sunt cinstită, după ce că-ți rabd, ca o nenorocită, toate ticăloșiile și murdăriile dumitale?… Eu voi să trăiesc; d-aia m-am măritat; aminteri mă duceam la călugărie!… Și-n sfârșit, dacă-ți place, kir Ianuleo! de unde nu, du-t’ te plimbă, și să ne vedem când mi-oi vedea ceafa… fără oglinzi!   Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de față:   că s-a ținut cu beizadea cutare, un copil! și vodă, suparat foc, era să puie să-i taie coadele și s-o trimită surghiun la un schit, tocmai în fundul munților;   că a prins-o odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Țurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc și cu alți drăngălăi; – țiganii îi trăgeau de unul singur “Măi, cazace, căzăcele!” și ea chiuia și juca numa-n papuci, cu palmele-n ceafă, apilpisită, ca un maladeț zaporojean;   că-ntr-un rând, a plecat la Căldărușani, s-o spovedească sfinția-sa părintele Ioanichie, și a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor până-n săptămâna luminată după izvorul tămăduirii; – se plimba toată noaptea cu duhovnicu-n luntre pe lună și cânta de răsuna lacul: “Frunzuliță lobodă, of! țațo, gura lumii slobodă!” iar părintele lucra din lopeți și-i ținea isonul pe glas al optulea…   Și câte alte grozăvii.   Musafirii și mai ales musafirele faceau haz; iar bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea fețe-fețe. A răbdat el cât a răbdat, și zice, întâi cu destulă blândețe:   – Bine, Acrivițo, scumpa mea! cum poți dumneata, mai ales că știi ce bun prietin sunt cu bărbatu-său… cum poți, fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără nici un temei, să catigorisești astfel pe o prietină, pe care o primim aproape în toate zilele în casa noastră?… Îmi pare rău!   – Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi… ca vă scoateți ochii unul la altul!   Și apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai duhovnicește la Căldărușani: i-a pus lui kir Ianulea gândul… “să-mi spargă casa!” Da o s-o prinză odată și n-o s-o ierte cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă pe… și din “muscălească” și “călugărească” n-o mai scoate.   N-a mai putut suferi kir Ianulea; s-a ridicat foarte turburat și s-a răstit odată tremurând:   – Ascultă-mă, Acrivițo! nu-ți dau voie, mă-nțelegi, să mai zici o vorbă măcar despre o femeie care – poți spune dumneata toate murdăriile ce-ți trec prin gândul dumitale! – este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata ești, mă-nțelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, și oricât de blajin să fie omul, îl scoți din toate răbdările! Să taci din gură, scorpie nebună, că pui de te leagă și te trimit la balamuc, mă-nțelegi!   Cocoana s-a ridicat și dumneei și s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede-ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a luat castronul cu ciorbă de pe masă și i l-a aruncat în față – l-a opărit de sus până jos. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-n-cleștați, s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept:   – Nene Ianuleo! stai, omule! nu șade frumos!   Și, pe urmă, cătră dânsa:   – Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru Dumnezeu! nu-l mai turba!   Ți-ai găsit!… S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice mahalaua-n picioare:   – Săriți! săriți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!… Mă bați, ai? după ce-ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule!… Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de-ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești până la lescaie, râtane!… Da pe mine să mă bați? pe mine, mă! spurcăciune de bă-dăran?… pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule!?… Stăi tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghene turcească!   Și până nu i s-o stins glasul, n-a contenit… Firește că petrecerea n-a mai mers înainte… Au sărit toți musafirii, care mai de care: “Nene Ianuleo!”, “Cocoano Acrivițo!”… că “la necaz spune omul multe”; că “are mâna cinci degete și nu se potrivesc unul cu altul”; că “și măruntaiele din om tot se ceartă uneori”; dar orișicum “nu e bine să s-auză-n lume de așa-ntâmplări într-o casă de seamă!”… și așa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, firește, s-a știut îndată în toată mahalaua că “biata Acrivița lui Hagi Cănuță a ajuns de-o bate arvanitul – la masă! față cu musafirii! – după ce o-nșeală cu care-i iese-nainte!…” și pe urmă prietenele: “Cum a fost ea crescută, mititica, și pe ce mâini a-ncăput!… o s-o bage-n pământ păgânul!”   Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul și iar “dragă-n sus! dragă-n jos! puiule și suflete!” și orce poruncea dumneei, dumnealui răspundea:   – Cum poftești dumneata, fos-mu, parigboria tu kosmu! (vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinica: lumina mea, mângâierea lumii!).   În vremea asta, cocoana Acrivița se gândea:   “Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai fac purici… Ia să mă gândesc la viitorul meu…”   Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele și argintăria, și le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuță; pe urmă, a-nceput să vânză și de pân lucrurile de preț ale casei, despre care “budalaua” habar n-avusese să facă și el, ca orce negustor cuminte, o catagrafie. Totodată, s-a luat cu binișorul pe lângă el; a-nceput să-l mângâie și să-l mâglisească. După ce l-a răsucit și l-a fermecat cum a știut ea, când erau într-o seară amândoi singuri la iatac, s-a pomenit kir Ianulea că se repede dumneei și-l ia-strâns în brațe și pupă-l!… El zice:   – Mă iubești, draga Acrivițo?   Dar ea, uitându-se la el cruciș:   – Mai mă-ntrebi, Ianulică; fos-mu?   N-a putut kir Ianulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie că s-a dat Acrivița lui pe brazdă… De-acu-ncolo, trai, neneco! Despre ziuă, când s-ațipească și el, haț! îl ia dumneei iar în brațe și zice:   – Dragă Ianulică, am să te rog ceva… dar… să nu zici ba.   – Când am zis eu ba la vreo dorință a mătăluță, sufletul meu?   – Uite ce e… Tătița ar vrea să mărite și pe surioarele mele – să nu-i rămâie fete bătrâne-n casă – c-au și-nceput mahalagioaicele (le știi gurița) să le zică “iepele lui Cănuță” – și nu prea are cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor; că dacă nu era om cinstit și filotim cum e, ar fi avut astăzi stare!… Mulți bani are de luat de pe la boieri mari; ce folos, dacă deocamdată nu-i poate scoate?… Dar, după ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi; ai să strângi pe boieri în chingi negustorește și o să-ți intri-n bani… Și… așa, m-am gândit să-l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de micșoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?… Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata – și plăcut și bogat, și galantom și să mă iubești atâta! ”   Și pe urmă, strânge-l iar și pupă-l.   – Bine, puică, să le dăm… Cam cât?   – De! știu eu?… cam câte o mie, două de galbeni.   – Bucuros, suflețele!… adu-mi aminte mâne să mergem la hagiul, să-i numărăm paralele… Acu, aide, bibilico, să ne culcăm.   Dar ea îl strânge iar și zice:   – Și… pe urmă, uite… Frățiorii mei… Nu e bine să mai stea așa degeaba… M-am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaș, să s-apuce și dânșii’ de vreo negustorie, că sunt gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot în spinarea bătrânului: pun-te masă! scoal-te, masă!… Ce zici dumneata, nu zic bine?   – Dragă puiule, nu știi că eu zic ce zici mătăluță?… Adu-mi aminte mâne dimineață… Acuma, hai să-i tragem un somn.   – Mai dă-mi o guriță, Ianulică, parigboria tu kosmu!   I-a mai dat o guriță, și au adormit ca niște copilași scăldați.   A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă și amândoi frățiorii încăpuiți; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului, ca om încercat, au pornit, cu chimirul plin, după marfă – unul, cu corabia, de la Galați cătră Smirna înspre părțile răsăritului; altul pân Brașov, spre părțile apusului cătră Lipsca, în chervan, cum umblau negustorii p-atunci.   Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire… Ziafeturi peste ziafeturi zi și noapte, cu toate bunătățile și trufandalele; chef și tămbălău cu zeci de musafiri și de lăutari – și tot ce dorea Acrivița trebuia să se-mplinească: Turnul Colții să-l fi cerut pe masa, kir Ianulea pe masă i l-ar fi adus.   Au mers lucrurile tot așa și iar așa; a tot băgat mânile kir Ianulea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pân-a dat într-o zi cu unghiile de fundul lăzii. N-avusese până-acuma obicei nici vreme să numere ce-avea-n ladă; acu i-a dat în cap să facă și asta, și nu i-a trebuit multă răbdare… Mai rămăseseră vreo trei sute și ceva de lire – să tot ajunga pentru coșniță și cheltuielile mărunte pe vreo două-trei săptămâni… Dar, om cu fire neclintită, s-a gândit așa:   “Ei! ș-apoi?… ce-mi pasă?… Mâine, poimâine se-ntorc băieții cu marfa, ne apucăm de negustorie și, cu stăruință multă și puțin noroc, umplem lada la loc… Pân-atunci, helbet! avem credit destul!”   Și s-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orșice preț… Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai piparată. Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; și mai ales că bântuia p-atunci mare chesat asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și de-abia găsea, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num-așa de mezelic. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor, care, nu-și putea el închipui, de ce zăbovesc atâta, când toți negustorii plecați totodată, ba unii chiar mai târziu, se și-ntorseseră de la tacsid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.   Pasămite, cumnățeii aveau cuvinte să zăbovească… Tocmai când să-și piarză kir Ianulea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două vești destul de urâte… Băiatului dintâi, pe când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o asigureze… Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir, se-ntâlnise cu niște elini, de care mișună totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la berăriile nemțești toată ziua, iar seara, merseseră-mpreună la cafeneluța unui simpatriot, într-o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un endekamisi, și pe urmă, la iuțeală, un stosișor; și așa, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă.   Cum s-a răspândit vorba și despre asta, au intrat la grijă mare creditorii lui kir Ianulea, că rămâne mufluz, și s-au adunat cu toții la cafeneaua de la Hanul cu Tei, spre a se sfătui ce-i de făcut, ca să-l țină zi și noapte sub de aproape pază, nu cumva s-o șteargă înainte de sorocul plăților, cum au muflujii obicei. Pe de altă parte, văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe kir Ianulea un fel de groază… Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?… Or să-l vâre întâi în temniță, și, pe urmă, când i-or da drumul, să-ntinză mâna pe la porțile ălor de i-a-ndopat cu atâtea bunătăți și daruri!… Și încă, treacă-meargă toate!… Dar ce te faci cu fata lui Hagi Cănuță?…   N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne decât să spele degrabă putina – să se ducă, încotro vedea cu ochii, până dincolo de Mărul Roșu. Astfel dar, în faptul zilei, s-a sculat binișor, a strâns câtă drojdie se mai găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i puie șaua pe un buiestraș tătăresc, a-ncălecat, spunând argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, că are deseara musafiri la masa, a ieșit pe poartă la pas și… pe urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ți-e dmmul…   Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se luminase de răsărit, așa că, suind la deal, pân dreptul Cuțitului de Argint, și uitându-se-napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreți în goană venind parcă pe urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată… Prinseseră de veste negustorii și porniseră repede după el cu ceauși de la agie. El a vrut s-abată din drumul mare și s-o ia pe subt deal la dreapta; dar a dat de niște șanțuri; buiestrașul s-a poticnit și l-a trântit cât colo… Atunci, omul s-a sculat, a părăsit calul și a apucat-o pe jos. A suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și alte garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în fața viișoarei unui margmaș bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineață la soare în prispa cramei.   Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:   – Bună dimineața, neicuțule; cum te cheamă?   – Bună dimineața, jupâne… Pe mine Negoiță mă cheamă; da pe dumneata?   – Kir Ianulea…   Și d-abia mai ținându-l balamalele, a pășit pârleazul înăuntru și zise:   – Frate Negoiță, fă-ți pomană și mă scapă! Umblă niște dușmani să puie gheara pe mine, să mă nenorocească! Ascunde-mă undeva pe-aici, și eu te fac om bogat… Iar, dacă pân-oi pleca nu ți-oi dovedi că te pot procopsi, atunci primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna dușmanilor… Mă rog dumitale, frate Negoiță, nu mă lăsa-n pierzare! mă rog și iar mă rog!   Negoiță s-a scărpinat în cap stând puțin la gânduri și a răspuns:   – Ascultă-mă, kir Ianulea; ce sunt dușmanii dumitale?… n-or fi boieri?… că de! drept să-ți spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag…   – De unde, hoieri? sunt negustori…   – Atuncea, te scap…   Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai trântit și niște coceni de porumb, iacătă și dușmanii…   – Mă, neicuță – a-ntrebat unul – nu văzuși dumneata adineaori trecând p-aici un negustor – așa ș-așa?   – N-am văzut.   – Ți-am da un bacșiș bun, să ne spui încotro a apucat…   – Păi, dacă nu l-am văzut…   – Spune, mă! A zis un slujitor ridicând gârbaciul…   – Dumneata mă poți și omorî!… da dacă nu l-am văzut…   – Dacă n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul… Hai degrabă-nainte, că pierdem vremea degeaba.   Și au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta, alergând ca nebunii… După plecarea lor, Negoiță s-a suit într-un dud mare și s-a uitat pretutindeni roată, să se-ncredințeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat jos încetinel și l-a scos pe fugar din ascunzătoare.   – Te-am scăpat! acuma, să te văz, kir Ianuleo… te ții de vorba?   – Dragă neică Negoiță, nu știi cât îți sunt de-ndatorat și cât vreau din tot sufletul să mă țiu de cuvânt!… Iar ca să-nțelegi că mă pot plăti de dumneata, te rog șezi colea lângă mine să afli cine sunt eu și să asculți toate pățaniile mele.   Și i le-a povestit toate pe șart kir Ianulea lui Negoiță – de cum a fost plecat din adâncuri după porunca împărătească și până-n ceasul de față – toate, cu de-amănuntul toate, pe care Negoiță le-a ascultat cu plăcere mare și cu multă luare-aminte.   – Și acuma, neică Negoiță, ascultă bine cum te pot eu procopsi pe dumneata… De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de ce neam ar fi, să știi că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata… Firește că daca i-ai da de leac, degeaba n-are să-ți fie… Bărbatul femeii ori părinții fetei or să te răsplătească frumos… Ce zici?… îți vine la socoteală?   – Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiță. Iar kir Ianulea, după ce i-a mulțumit încă o dată, a plecat p-aci-ncolo.   Nu se-ncheiase nici o lună după astea, și coborând Negoiță-n târg cu niște vișine trufandale de vânzare, a aflat de la precupeți că pe una din fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Barăție, o muncește dracul de vreo zece zile… Ce nu i-au făcut?… Leacuri, descântece, molitve… degeaba! Părinții și logodnicul plâng într-una văzând-o cum se canonește… Vorbește în toate limbile fără să le fi-nvățat, și sporovește și-i turuie mereu gura și spune fel de fel de taine și pâre – de unde le-o mai fi știind? – încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă și se crucește:   ba că “sacul cu lire de la pahamicul Iordache din Dudești, de nu i s-a mai dat de urmă – furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile agiei – se află acum pus bine, înfășurat într-un testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui – se-ntâmplă! – și că cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat”;   ba că “adiata lui Agop, tutungiul de la Sfinți, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și cana de păr… Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească”;   ba că “fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijește mustața, călugărașul sprâncenat, care șade la preacuvioșia-sa părintele archimandritul Hrisant, în curtea mitropoliei – chip și seamă la-nvățătura cântărilor – este fata a mai micșoară a lui Ristache Muscalagiul de la Ploiești”…   și câte și mai câte alte bazaconii – cine le mai poate ținea minte?   Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu rădicata pe ce a putut rupe și s-a dus de-a dreptul să vază și el pe fata apucată; și cum a ajuns acolo, s-a vârât pântre lumea adunată ș-a spus părinților și logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Firește că bieții oameni n-au mai stat la gânduri: o sută fie! Iar Negoiță s-a apropiat de urechea pătimașei și, făcându-se că o descântă, i-a zis încet și sfios:   – Am venit, kir Ianuleo, după vorba noastră…   – Am înțeles, i-a șoptit duhul: dar, drept să-ți spui, neică Negoiță, nu te-am crezut așa de nătărău, să te mulțumești cu o sută de galbeni… Ce o să-ți ajungă ție numai atâta? Trebuia să ceri gros! Dar fiindcă ai greșit, te iert de data asta… Acu mă duc la Craiova, să intru în soția caimacamului. Săptămâna viitoare să te-nființezi acolo… Nu mă face să te-aștept prea mult; mai am și alte trebușoare, nu numai grija dumitale… Caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap, e și bogat și darnic. Socotește-te bine în talia asta, că de-acolea-ncolo nu mai ai nici o putere asupra mea; să știi că după aia sunt dezlegat de orce cuvânt și nu mai avem nimica de-mpărțit împreună!   Zicând acestea, s-a depărtat duhul… Tânăra s-a tâmăduit. Toată lumea se-nchina; părinții și logodnicul nu știau ce să mai facă de bucurie, iar Negoiță, luându-și suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de drum lung.   Și-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi și-a cumpărat un călușel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură și șea pân la ipingea; a patra, dimineața, a plecat. Asta era într-o miercuri… Ziua umbla, noaptea se odihnea; așa încet-încet, haidea-haidea, marțea următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei, și, de acolo, întrebând din om în om că unde ar putea găzdui un negustoraș ca el, l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare.   Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciumă, unde mai erau și alți isnafi, să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu și cu ceva mezelic, înainte să meargă la odaie. Înserase binișor. Până să-i frigă niște pastramă, sta la masă pe gânduri; stând așa, aude clopote, și întreabă pe un arnăut, care trăgea ciubuc la altă masă, ce sarbătoare e a doua zi, de se face priveghere mare.   De la arnăut și de la cârciumăreasă, află îndată ca nu-i a doua zi nici o sărbătoare, dar că așa se fac ziua și noaptea slujbe peste slujbe la toate bisericile pentru ușurarea tinerei soții a caimacamului, care e chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac cu nimica: toate babele meștere, toți doftorii de la Sibiu, pricepuți la așa boale, toate maslurile și molitvele, citite de vlădica și arhiereii cu patruzeci de preoți – degeaba. Femeia are năvârlii grozave: într-una sare și joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o țin legată, dârdâie din toate-ncheieturile și scrâșnește, parcă ar arde-o în foc; dacă-i dau drumul, iar începe să sară și să țopâie, și țopâie și sare, până o leagă iar; asta de peste o săptămână, fără clipă de odihnă și fără să primească-n gură măcar o picătură de apă… O lume se-ngrozește; iar soțu-i se jelește ca un nenorocit; și de-aia se fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s-o milostivi Maica Domhului cu vreo minune.   Negoiță a dat țoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de pastramă, ca orce slugă, de teamă să nu-l aștepte prea mult stăpânul; a dat un icusar arnăutului și l-a rugat să-l ducă degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, că bolnavei i-era totdeauna mai rău când înnopta… O sumă de cucoane și slujitoare o țineau legată-n cearceafuri ude pe biata tânără, care se zbuciuma din creștet până-n tălpi; preoții-n odăjdii mari o slujeau ș-o afumau cu cădelnițele, iar soțul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut vine și zice-n gura mare:   – Maria-ta, nu te supăra!… este aici un om prost, care vine tocmai de la București într-adins; zice că el știe să descânte la boale ca a m.-sale și-și pune capul chezășie că o tămăduie îndată.   S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din urmă, și a strigat:   – Să vie!   Cum s-a arătat Negoiță în prag, până să-l întrebe cineva ce și cum, tânăra s-a potolit din dârdâială, a poruncit, parcă era sănătoasă la baie, să-i scoată cearceafurile; s-a uitat drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui vechi prietin de mult așteptat, și i-a făcut semn să vie mai aproape, chemându-l chiar pe nume:   – Bine-ai venit, dragă Negoiță! ce mai faci? sănătoșel? vino-n-coace mai aproape, că am să-ți spun ceva, să nu ne-auză niminea!   Cine să-și crează ochilor și urechilor?… Negoiță a dat pe toți într-o parte, s-a apropiat prietenește de pătimașă și i-a șoptit:   – Drăguță, să mă ierți că te lăsai să cam aștepți, dar nu știi ce greu drum și ce gloabă de cal am avut.   – Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici… De-acuma, te-am procopsit; nu-ți mai sunt dator cu nimica. Să știi prin urmare, neică Negoiță, că asta ți-este a din urmă… Să nu care cumva să te mai văz că te ții de coada mea, că nu numai nu capeți nimica, dar încă mă și supăr, și dacă m-oi supăra, de! poate să-ți pară foarte rău… Atâta-ți spun…   A pierit duhul… și firește și-a venit pătimașa-n fire, bună zdravănă ca mai-nainte, parcă și mai veselă… Acuma cu câte daruri și cinste l-a-ncărcat caimacamul pe Negoiță, ce să vi le mai înșir eu? – că vi le puteți singuri închipui… I-a daruit cu hrisov o moșie, s-o stăpânească de veci, și pe dasupra l-a și boierit.   Trăia acuma Negoiță în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni și mai bine. Dar într-o zi, tocmai când își făcea după prânz tabietul boieresc, cu cafea și ciubuc în pridvorul lui de la țară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot apropie… Ce să fie?… Sunt niște slujitori de la curte: vin în goană cu naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova.   Nu i-a prea plăcut lui Negoiță că i-au turburat tabietul; dar ce să facă?… Ajungând la curte a sârutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în brațe, l-a sărutat pe frunte, și i-a zis:   – Prea iubite frate Negoiță, dacă ții la mine câtuș de puțin, să pornești fară clipă de zăbavă spre București: butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac din poște-n poște… Fata măriei-sale lui vodă, domnița, e apucată cum a fost și nevasta-mea, poate și mai rău, după stafeta ce primii… Numai dumneata o poți scăpa… Aleargă!   “M-am fript!” s-a gândit Negoiță; dar de zis, n-a putut zice nimic.   Caimacamul l-a strâns în brațe, l-a suit în butcă și, mânați, bre! Surugiii au dat bice și călcâie, pe urmă țipete și chiote… Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiță techer-mecher drept la scara palatului domnesc din București.   Vodă și doamna, frângându-și mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, și vodă i-a strigat în grecește, cum vorbea p-atunci boierimea:   – Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!   Dar Negoiță – de unde știe grecește? – a răspuns într-o doară:   – Cine nu-l caută îl găsește, măria-ta, dar cine-l caută! Să vedem!… să-l cautăm!… Dacă s-o putea, și mie mi-ar părea bine. Să vedem…   – Haide!   Și zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiță până-n sagnasiul din fundul sălii… Acolo sta domnița grecește pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpușă cu gâtul pe sârmă; într-una se chinuia așa de cinci zile cu dinții-ncleștați și fără să-nchidă ochii o clipă.   Cum s-a arătat Negoiță, donmița a stat din cap și a-nceput să țipe, apucată de toate năbădăile:   – Afară! dați-l afară! să nu-l văz m ochii mei pe râtanul de Negoiță! afară!… să vie băbaca!   Negoiță n-a așteptat mai multe și, în loc să se supere că-l gonește cu ocară, a ridicat așa din umeri, parc-ar fi zis: “De! dacă nu poftești”…   S-a-ntors în loc și a voit să plece. Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a apropiat de fiică-sa:   – Aicea sunt! uite băbaca matale!   – Nu tu! țipa fata. Nu te-am chemat pe tine! sa vie băbac-al meu!   – Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinți prăpăditul de bătrân.   Dar copila, țipând și mai grozav:   – Nu! nu ești tu! tu ești urât! tu du-te cu Negoiță! să vie căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat!   La așa vorbe nebunești, doamna a leșinat… Dacă nu era Negoiță s-o apuce-n brațe, cădea lată. Au sărit cocoanele curții și au luat-o s-o frece cu oțet de trandafir și să-i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul vodă a-nceput să se bata cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare țipa.   – Să-mi aduceți pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p-ăla-l vreau eu!   În sfârșit, Negoiță zice lui vodă la o parte:   – Măria-ta, la așa pătimași trebuie să le facem cheful deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi ațâțăm mai rău.   I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli… Mai rar așa palicar! înalt, spătos și mustăcios – o mândrețe de arnăut! și muiat numa-n fireturi de sus până jos – să fie de fală pentru orice curte domnească!   Cu mustățile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a zâmbit dulce și, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândețe:   – Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor!… să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi !   Căpitanul Manoli iubea firește pe domnița din tot sufletul; dar așa hatâr mare nu-i putea face fară voia stăpânilor. Iar Negoiță s-a gândit: “Așa ți-e vorba?… Bine!” pe urmă s-a-ntors la vodă și zice:   – Măria-ta, ia să se dea toți într-o parte, să văz și eu mai aproape pe pătimașa.   I-au făcut toți loc, iar Negoiță s-a dus drept la domnița care se zbuciuma și răcnea cât putea:   – Afară Negoiță! Ieși afară, mojicule!   Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei și i-a vorbit încet:   – Drăguță, eu aș zice să pleci mai bine de bunăvoie… Aș! fata răcnea mai rău:   – Afara Negoiță!   – Și zi, așa, ai?… Nu vrei?   Ș-a dat s-o apuce de mână. Atunci domnița l-a scuipat în față și i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiță.   El s-a șters cu mâneca pe obraz și întorcându-se-n loc spre vodă, zice:   – Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum pân-acuma n-am mai întâlnit… Că n-ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica… îmi trebuie un ajutor… Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gâlci și de năjit; e văduva unuia care și-a prăpădit averea-n risipă și-n desfrânări; a rămas mufluz, și-a luat lumea-n cap și a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame… O cheamă Acrivița Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuță…   La vorbele astea, domnița a-ncetat deodată cu țipetele, ș-a-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor.   – Așadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, s-a-duc numaidecât pe Ianuloaia.   A vrut să facă un pas; dar domnița l-a apucat strâns de pulpană, țipând apelpisită:   – Stăi, Negoiță!   Și… ce să mai lungim acuma povestea? – că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face – i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s-a gătit frumos, ș-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă… Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuți călări înainte și tot atâția m urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf și cu stânga răsucindu-și mustățile… Și era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când se uita de la fereastră cum zbura butca departe…   Negoiță a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-și aminte că mai are și alte daraveri în București, a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma Ianuloaiei… Casele cele frumoase le vanduseră creditorii… Sărmana! părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la hagiul… Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de așa frumusețe, mai ales cum se purta ea acuma, cernită de sus până jos, ca orce văduvă jalnică… După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:   – Uite, cocoană; eu mă știu dator lui kir Ianulea cu o sută de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, și ți-am adus datoria… Poftim!   Cocoana a-nceput să plângă și să-l întrebe dacă știe el ceva despre ce s-o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate – se frige, o să moară de dorul lui. Negoiță i-a răspuns că nu știe nimica; iar, ca mulțumire că bărbatu-l îndatorase la vreme de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a stăpâni ea de veci viișoara lui de la Cuțitul de Argint, și i-a și dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba doftoritului, s-a gândit câtva și i-a mai spus:   – Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în cinstea și pomenirea lui, vreau să te-nvăț ceva, cu care, la prilej, să te salți bine din lipsă… Ascultă, rogu-te, cu luare-aminte… De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc, or de ce neam ar fi… numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi goni dumneata… Să-i zici pătimașei numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: “Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?… și eu te căutam ca o nebună… fos-mu! parigboria tu kosmu!”   – De unde știi dumneata vorbele astea? a-ntrebat cocoana privindu-l cruciș.   – Le-am învățat, demult, de la un prietin… a răspuns Negoiță, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat: …Numai atâta să-i spui… Pe urmă, s-o apuci în brațe, tot cu gândul la kir Ianulea: să te uiți la ea așa frumos, cum te uiți acuma la mine, s-o săruți cu foc și să n-o slăbești din dragoste până nu-i trece de tot… Firește că, după potriva ipochimenilor, n-are sa-ți fie osteneala degeaba… Ai înțeles?   – Am înțeles.   – Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S-auzim de bine!       S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele și jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas mare l-au pe-trecut toți până jos în capătul scării.   Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiță pân-acasă. Toată vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate ziua și noaptea, cântându-i din gură și cu tambura manéle turcești și cântece de palicari de pân munții lui depărtați – și cânta strașnic; avea și glas și pătrundere. I-a plăcut mult lui Negoiță tovărășia lui Manoli și ajungând acasă la moșie, s-a crezut dator să poftească și el în gazdă pe căpitanul, care era tot atât de plăcut și de bun, pe cât de voinic și de viteaz… Seara au cinat împreună, cu vin vechi de Drăgășani, cu cafele și ciubuce până târziu; iar, după cină, la care, osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar, înecându-l deodată așa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca pe o femeie, și căzând în genunche, i-a zis gazdei;   – Eu sunt sarac, bei-mu (adică prințul meu), n-am să-ți dăruiesc nimica de preț; dar numai Dumnezeu și sufletul meu știu cât îți sunt de recunoscător!… că, dacă se prăpădea fetica, eu -uite, vezi hangerul ăsta?… până-n prăsele mi-l băgam în piept!… că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli?   Ș-a-nceput să sărute mânile lui Negoiță și l-a rugat să-i primească-n dar o pereche de mătănii de la Ierusalim.   Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de mulțumire, colo, departe, la București, se jelea de durere mitropolitul, că una dintre nepoțelele î.p.s.-sale începuse sa aibă pandolii… Dar s-a-ndurat pronia și nu l-a lăsat să plângă prea mult pe robul Iubitoriului-de-oameni… Cum a intrat coana Acrivița pân gangul clopotniței, parcă i-a luat tinerei boala cu mâna… Și a zis bodaproste Ianuloaia când a plecat blagoslovită și mulțumită destul de la mitropolie.   Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuță, care se întorsese și el la urma lui cu coada-ntre picioare, rupt de oboseală.   Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu șart și mai frumos decât vi le-am putut eu povesti dumneavoastră. Împăratul a tăcut un haz nespus și a zis râzând:   – M-am pătruns acuma cum merge pricina… Halal să-ți fie, dragă Aghiuță! frumos te-ai purtat, n-am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală?   – Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să-ndrăznesc a cere.   – Spune, puiule dragă.   – Întâi, pe Acrivița și pe Negoiță să nu-i văz vreodată p-aici! Ducă-se la rai, să se-mpace sf. Petre cu ei cum o ști.   – Bine… Și al doilea?   – Al doilea, să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m-am dehulat de atâtea trebușoare pe pământ.   – Bine, ș-asta!… ai dreptul să dormi trei sute de ani de aci-ncolo fără să te mai supere nimini cu nimic!   Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei și l-a trimis să se culce.   Și așa, au mers cocoana Acrivița și Negoiță, fiecare la ceasul său, în rai; iar Aghiuță s-a pus să-i tragă la soamne… și dormi! și dormi! ș-o fi dormind ș-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine știe ce drăcii.