Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

În sfarșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.   Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deși foarte tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cât se poate de bine. În timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai avea, se zice, și bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La așa stare, trebuia, se-nțelege, să se oprească ochii tâlharilor.   Într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopții, iacăte oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greșala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s-a și întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.   De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraș minunat și două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – câinii din curte, niște dulăi ca niște fiare, nu dedaseră măcar un semn de viață! Hoții au fel-de-fel de meșteșuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine știe ce.   Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu mușchii curmați de strânsura frânghiilor, cu călușu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrab, și bietul om a povestit, gâfâind și cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.   Nu trecură nici două săptămâni și se auzi de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare.     Dar în sfârșit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiți cu negru căzuseră în lanțurile justiției az-noapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăștiase într-o clipă ca o lumină liniștitoare peste câtetrele hotarele bântuite.   Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau zdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, – vindea vite și cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, fratele-său mai mare.   Hangiul era foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreșit trebuia să-i vie și lui rândul odată și-odată.   Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătea să închiză.   -Neică, zise el privind ciudat și sperios în toate părțile, aș vrea să-ți spui ceva numaidecât. -Ce? -Ai să vezi. Închide și aide-n odaie amândoi… am venit la d-ta ca la un duhovnic… După aerul și tonul tânărului, fratele mai mare nu știa ce să crează; totuși înțelese că preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi și pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei și poarta hanului, și, după ce toată lumea se liniști, intră în odăiță unde-l aștepta popa trăgând tutun și oftând greu.   -Ce e, mă? -Am venit la d-ta ca la un duhovnic… N-aude nimeni? -Aș! cine s-auză? -Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit! -De ce? Popa a-nceput să plângă cu hohot și să se bată cu pumnii în cap. Neica Stavrache nu înțelegea deloc.   -Ce să mă fac?… ce să mă fac, neică?… spune d-ta, că mi-ești frate mai mare… Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu că d-l Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează.   Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! – frate-său! preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea era adevărat. Dracu-l împinsese! Și nenorocitul își povesti din fir în păr toate isprăvile. Călcarea de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile. Cu câteva zile înainte, un notar de stat – era cam beat – dușman vechi al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: “Bun buiestraș ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!” și pe urmă: “Bine-ți mai merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie! Cum de nu ți-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că ești dres!”   Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă de la arendașul Dărmăneștilor… Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la așa crudă faptă; ce era să le faci însă? erau îndârjiți: baba țipa și arendașul a tras cu arma – nu mai era chip să stăpânești pe băieți.   Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poterașii și pe el… Dar toți cetașii sunt prinși… Or să-i pună la cazne.. ei au să spună tot… tot… Or să pună mâna și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgea părul din cap.   -Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă! -Cum?… Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele. Pe când vorbea d-l Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, strigăte și bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniți.   -Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, – sunt oameni mulți afară. D-l Stavrache, fără să mai asculte de stăruințele popii, care tremura ca varga, îl împinge cât colo și trece-n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă și mai tăcută; nu râde și nu chiuiește așa cu chef pe la miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: “Numaidecât!” aprinde lampa și merge să deschiză.   În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câteva trăsuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști către Dunăre – la război. Poposesc două-trei ceasuri aci, să odihnească și caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineață la stația cea mai apropiată – cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și cântă, și râd, și fac fel-de-fel de nebunii.   D-l Stavrache face tot ce poate ca să-ndatoreze pe bravii tineri. După ce au băut binișor, se aștern unul lângă altul, ticsiți, în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fără grije dorm buștean. Hangiul, posomorât, stă câteva minute la gânduri adânci; dar deodată fața i se luminează: înăuntrul frunții a scânteiat o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde îl aștepta cu atâta nerăbdare cainicul.   Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de-ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a așezat pe un scaun în mijlocul odăiții. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a-nceput să-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degrabă.   La patru despre ziuă, voluntarii s-au deșteptat, s-au pus la rând și s-au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:   -Uite ce e… e aici un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu d-v… Îl primiți? -E vârstnic?… -Da. -Are părinți? ori copii? -N-are nimic. -Are formele gata? a întrebat ofițerul. -Forme n-are; dar… să le faceți d-v. -Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. -Da’ nu s-ar putea să-l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde vă duceți? -Ba… s-ar putea. -Atunci… Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu – un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt – o înfățișare demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un “ura” puternic de s-a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi.   De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu… Se-necase? Îl răpusăse cineva? Nici urmă nu lăsase, parcă intrase-n pământ. În locul lui se orânduise alt preot; nu-l putuseră aștepta oamenii cât lumea; nu putea rămâne sat de creștini fără liturghie.   Când d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la-nceputul lui decembrie – (bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 noiembrie) – se-ntâlni cu factorul rural… O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Măgurele și cu data din ajunul morții bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai aștepta zadarnic vești de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în odăiță și desfăcu nervos plicul:   “Iubite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sănătate, a dumitale și a maichii”… D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului și, foarte înduioșat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de așa de departe ca să aducă în liniștitul sat un fel de răsunet al zbuciumului din locurile războiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj și cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag de la inamic, într-o încăierare unde ai noștri erau aproape zdrobiți; fusese numai sergent pe câmpul de onoare, căpătând “Virtutea militară” și o decorație rusească. În curând Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate.   Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înțelesuri din chipurile omenești, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veștilor despre succesul de bravură al răspopitului.   Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma… Plevna era luată – asta se zvonise oficial în toate unghiurile țării.   Primarul mai știa, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârșit.   -Dar… întrebă distrat d-l Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinși astă-primăvară? Tâlharii fuseseră osândiți la diferite pedepse și desigur erau și așezați la locurile de muncă.   “Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popa, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători!   …Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? …Dar dacă îndrăznește și se-ntoarce?… Atunci, ce-i de făcut? …Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba! …Dar dacă-i vine așa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplându-se orice s-o întâmpla! că odată a purtat barbă și plete. …Da, dar atunci procurorul îl rade și-l tunde de-a binele. …O veni?… n-o veni?…” Pe când d-l Stavrache își ridică așa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele – de astă dată însă e slovă străină… Slovă străină!… Ei! lucru dracului!…   “Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaștem, dar venim să îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat în grad în timp de campanie, mort pe câmpul de onoare cu trei gloanțe inamice primite în pântece. Am stat la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Mare păcat că s-a prăpădit așa viteaz soldat! Un moment nu a arătat lașitate; deși foarte slăbit de atîta durere și pierdere de sânge, tot glumea; zâmbind și-a cântat singur popește foarte frumos: vesnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale și ne-a rugat să-ți scriem negreșit să-l ierți, fiindcă acuma s-a spălat de sânge, și să-i spui maică-sii, bătrânii, pe care o cunoști, să-i poarte regulat de grijă sufletului. Pe urmă a-nceput să aiurească și s-a sfârșit. Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu”. D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă! Nu trebuie să se lase copleșit de așa durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor.   II Demult, acuma, domnul Stavrache stăpânește mirazul rămas de la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește.   Avocatul povățuise destul de limpede pe hangiu…   Un om stăpânește o avere ; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai mult la urmă situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.   -Averea a fost a popii? -Da, a popii. -Făcută de el, din munca lui?… -Cea mai mare parte. -Popa are copii? -N-are. -Are femeie? -Nu. -Are părinți? -Nu. -Mai are alt frate? -Nici unul, decât pe mine. -Atunci… stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supăra cineva, atunci vino la mine… Numai unul singur te-ar putea călca… -Cine? întrebă d-l Stavrache. -Popa. Moștenitorul zâmbi și cu siguranță răspunse:   -Aș, nu mai poate călca, săracu! Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios:   -Cine știe unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu. dacă n-a mai venit el la avutul lui atâta amar de vreme! Au trecut cinci ani de la război și nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul să neliniștească pacinica stăpânire a hangiului.   Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mișcă ; orice minune a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoție vizita înstrăinatului, care venea cine știe de unde, de departe.   D-l Stavrache stă în odăiță, căutând să desfacă niște socoteli încurcate, când intră nenorocitul fugar.   Stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă și cu ochii-n fundul capului ca în clipa morții, ocnașul era îmbrăcat în haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prin minune, pilindu-și lanțurile.   Umblase prin codri nemâncat ; trecuse prăpăstii ; haina și nădragii îi erau numai zdrențe ; opincile sfâșiate ; palmele și tălpile picioarelor și gleznele pline de sânge. Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său.   -Ticălosule! Strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele! Fugarul a plecat oftând și când a ajuns în prag:   -Nene, zice, fă-ți pomană, dă-mi o bărdacă de apă. Atâta a putut să zică și a picat jos moale ca o cârpă.   Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă ; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. Ocnașul în luptă cu moartea s-a acățat de frate-său cu o mână de gât și cu alta de brațul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos ; a incercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri – degeaba: toate puterile și sudorile fuseseră de prisos ; trupul greu ca plumbul era peste putință de dezlipit de la pământ.   Hangiul simțind că se frânge de la mijloc, voi să dea drumul murindului și să se ridice în picioare ca să răsufle și să-și recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu și mai grea decât cea dintâi: ocnașul, în ceasul morții, se încleștase cu o putere covârșitoare de gâtul și de brațul hangiului.   Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la pământ pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbătu din toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îl trânti jos și-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi începu să râză ca un nebun scrâșnind din dinți și-i zise:   -Gândeai c-am murit, neică? A stat mult d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnașului ; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o săritură deznădăjduită… Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în ușă, ușa s-a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunericul nopții.   D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile și făcându-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine ; dar urâtă vizită.   Până la ziuă, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo până colo ; s-a-nchinat într-una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaților, și a băut mereu rachiu bun, ca să-și îndepărteze gândurile rele.   A doua zi s-a dus la biserică și a aprins lumânări pentru sufletele morților. Apoi, deși zdruncinat, și-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea… mai cu seamă și-a petrecut vremea cu niște vin care pornise să se turbure și să se oțețească… acu era limpede ca untdelemnul franțuzesc și dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima nimica ; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză ; tocmai înspre seară de tot a gustat nițel pește sărat cu usturoi și a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s-a-nchinat frumos și s-a culcat cu gândul la cine știe ce.   ………………………………………………………………………………………………………..   Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea suntelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine așa de larg încât conștiinții îi era peste putință din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta – omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbițe… militari, desigur.   Hangiul ascultă mai bine: cântecul strălucește din ce în ce mai tare. Se apropie.   D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii.   E o zi luminoasă de primăvară.   În adevăr niște militari, o companie care urcă la deal în marș de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alai după militari.   Au ajuns în fața hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc.   Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul!   Căpitanul bagă sabia în teacă și înaintează către d-l Stavrache ; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede ușa și-ncearcă s-o încuie ; dar până să clipească, ușa sare din țâțâni și căpitanul s-arată-n prag și, râzând cu hohot, strigă:   -Gândeai c-am murit, neică? Stavrache trece-n tindă – căpitanul – după el ; fuge în odăiță – degeaba: nesuferita arătare îl urmărește de aproape. Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede sălbatic și apucă de gât pe căpitan ; acesta se lasă fără a face o mișcare.   Hangiul se-ndârjește și-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare cu atât chipul căpitanului se luminează ; cu cât el scrâșnește, cu atât militarul râde mai zgomotos și mai vesel. Și când d-l Stavrache își descleștează degetele amorțite și cade pe o laviță, căpitanul îl întreabă:   – Gândeai c-am murit, neică? Și rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucișate și cu privirea țintă asupra lui Stavrache. Apoi făcu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Ieșiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, trâmbițele sunară, soldații își ridicară armele și urmată de obștea satului compania plecă, în frunte cu căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trâmbițelor și zgomotul mulțimii.   ………………………………………………………………………………………………………..   Dis-de-dimineață, d-l Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă.   III Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deși aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârșit ca-n puterea nopții ; ba nici glas de câine nu se mai auzea – cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejască. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare!   D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce ; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece-n odaie, la căldură: călători n-or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță-n curte și să bată la ușa din dos.   În adevăr, după ce se dezmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacăte, pe-nseratele că bate cineva la ușă.   -Cine-i acolo? întreabă hangiul. -Eu, domn’ Stavrache, răspunde un glas slab de copilă… Deschide… Hangiul trage veriga. Vântul de afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru o fetiță foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi ; fălcile îi sunt înțepenite de frig, deși, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său ; pe picioarele goale niște cizmulițe vechi ale mă-sii, și pe cap un testemel.   -Ce vrei? -M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuică. Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.   -Da’… zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate… Și… să măsori bine… -Da’ bani ai adus? -Ba!… zice că să scrii. -Iar să scriu? Și d-l Stavrache, urmat de fetiță, trece-n prăvălie bolborosind:   -Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliți! În prăvălie d-abia se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz ; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și să să-l vâre iute sub mintean ; dar d-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise? că, fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul înghețat.   -Lasă covrigul jos, hoațo!… De mici vă-nvățați la furat, fire-ați ai dracului! Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în negura nopții viscoloase.     Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruț, a mai cotrobăit prin odaie… Să fi trecut așa ca la un ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară… Ascultă cu dinadinsul – urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud și bătăi în ușa de la drum a prăvăliei. Mușterii.. călători… Cine dracu mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare și trece-n prăvălie la ușe, unde cei de-afară bat mereu.   -Care-i acolo? -Oameni buni! E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide.   -Bună vremea! zice o momâie de om, înalt și spătos, cu glugă mare, și intră, pe când altul, tot așa de îmbrobodit, stă în fața cailor, care nu se pot astâmpăra locului de bătaia vremii. -Bună să-ți fie inima! răspunde gazda. -Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiți ; noi, degerați. Să punem caii la grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă. -Bucuros, zice hangiul… Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de deschis. Din norocire, poarta era nemețită numai pe dinafară ; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argați ieșiră din grajd, poarta trosni spărgându-și lipiturile de gheață, sania fu trasă în curte și caii puși la iesle.   Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară în căldură. Se vedeau pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce…   Când d-l Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin și pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare încălzindu-se lângă sobă, acela care intrase întâi ; celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele.   -N-ai ceva mezelic? Se afla… Măsline, costițe de râmător afumate, pastramă și telemea… Pe când gazda căuta în prăvălie, cu ușa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind așa de încet că nu putu înțelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie. -Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, și așezându-se singur la masă, începu să guste cu mare poftă. Mâncând, firește, începu vorba.   -Strașnic viscol, domnule! -Da’ de unde sunteți d-v.? -De departe… -Și încotro vă duceți? -Nu știu… Să mă crezi că nu știu. M-a luat prietenul cu el așa, tovarăș de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat. -Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile ; să umble omul așa pe drumuri fără să știe unde merge… -Ei de! răspunse simplu musafirul ; vezi? Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândi nițel, gazda:   -Dumneavoastră sunteți… negustori? -Nu. -Foncționari… -Știi, nici tocma funcționari ; dar… cam așa. -Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții. -Ba nu! După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin:   -Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache. -De unde știi că mă cheamă Stavrache? -Mi-a spus prietenul. -Da’… dumnealui… de unde știe? -Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm pe așa vreme ; zice: n-ai grije ; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache. -Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul și dete să se apropie de pat, să vază pe omul care dormea cu fața la perete. Când deodată: -Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni? zise omul din pat râzând și ridicându-se drept în picioare în fața hangiului. Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în țeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfățișarea și vorbele acestea!   Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite ; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înșurupat… Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și-ncepură să frământe sec din degete ; ochii-și întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate ; gura se-nchise și fălcile se-ncleștară.   -Șezi, necă, zise fratele mai mic, așezându-se la masă. Hangiul ascultă.   -Te miri firește că mă vezi… Hangiul zâmbi.   -Mă credeai mort, nu-i așa?… Aș! scrisoarea din urmă a fost o glumă… Hangiul începu să râză.   -Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi… E vorba de dreptate frățească… Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu… de! până acuma m-am învârtit prin lume cum am putut ; de-atâta vreme nu te-am supărat… Acu… ce să-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului… și de-aia am venit… să nu mă lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai… Nu bei și d-ta cu noi? Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul ; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleștată, tremurând și, ca și cum ar fi băut, deșertă paharul peste bărbie pe sân.   Musafirii se uitară lung unul la altul.   -…Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpușc… Neică! adăogă omul cu multă căldură ; neică! să nu care cumva să mă lași… Nu zici nimic? Drept răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit ; se duse drept la icoane ; făcu câteva cruci și mătănii ; apoi se sui în pat și se trânti pe o ureche, strângându-și genunchii în coate.   Pe când musafirii steteau nedormiți, uitându-se când la unul când la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă.   Dormea?… Visa urât?… Așa de repede s-adoarmă?… Se preface?…   Dar n-apucase să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăielile se porni ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți.   Fratele se apropie de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet! – ca și cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roșit în foc – și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa și o trânti de dușumea, făcând tot țăndări.   Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela icoanelor și de tăciunele din vatră.   Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor și se năpusti asupra lu frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el.   -Săi, că mă omoară! Tovarășul voi să apuce pe Stavrache de la spate ; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc și-nhăță pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ.   -Mă strânge de gât! vrea să mă muște! Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de amândoi uniți, hangiul mai avea și o repeziciune de mișcări ne’nchipuită. S-ar fi a sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de la brâu… Stavrache ocupat cu tovarășul nu lua seama că i se întâmplă ceva la picioare ; fratele i le apucă, le-nfășură de două ori strâns bine și închise capătul curelii în cataramă ; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș, dete să se-ntoarcă în loc ; dar picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului așa că Stavrache șovăind nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbuși ca un taur, scrâșnind și răgind.   Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.   Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i le legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipa și râdea cu hohot. Acu era legat butuc.   Tovarășul se sui pe pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popește.   -Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. -N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cânta nainte, legănându-și încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta.

Tren de plăcere de I.L.Caragiale  S-a hotărât, care va să zică… Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă: – Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul? Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea: – Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi… Ai auzit? Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi: – La gară, gaspadin! De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate… Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială. – Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica. Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv. Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi. – Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia. D. Georgescu arată două bilete. – …Mititelul… al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea. – Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu. Conductorul salută politicos şi trece mai departe. – I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul? D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa: – Hîhî! – Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale? Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul. – Cât? Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă. Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul. S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte! – Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol? – Ba da… Acu’ a plecat cu o damă… – Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă… – N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“. – Pardon, încotro a pornit? – Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá. D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu… – A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea. D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul. – Ce-i de făcut? Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă… – Ce? Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“. N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice: – Să-mi scrii, nene Georgescule! – Adio, Mitică… – Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu… – În parc?… Să-mi scrii, Mitică! – Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache! D. Georgescu îndoieşte pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti… Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine…le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc. „Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu… Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. – Bravos! d-le Mihalache! bravos! Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu. – Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblaţi, cocoană? – Bravos! tot dumneatale-ntrebi… – Fireşte că eu, dacă nu ştiu… De cinci ore de când umblu după dv. – După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… Şi d-ta… – La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc… – La Voinea?… Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?… – Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca? – Când ne-am întâlnitără pe bulivar… – Când v-aţi întâlnitără pe bulivar? – Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit… – Pe cine? – Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica. – Care Măndica? – zbiară d. Georgescu. – Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa… – Ei şi unde e acuma Miţa? – Nu ţi-am spus? – Când mi-ai spus? – Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă? – Dar puiul? – L-am culcat. – Unde? – Nu ţi-am spus? – Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus? – Nu ţi-am spus că am tras la Măndica. – Ei? – Nu zbiera aşa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă… Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse. – S-a dusără la Vasileasca acasă,   D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat. – Unde? – A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana. – Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica. – Şi dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana. Dar d. Mialache izbucneşte: – Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. – Nu mai poci… – O să te căieşti, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.   Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului. – Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând: – Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!   ascultăm tren de plăcere auditie

În secolul nostru s-a nascut si s-a sfârsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra în istoria contemporana. Nascuta din, prin si pentru popor, pe la doua ceasuri în dimineata zilei de 8 august 1870, tânara republica a fost sugrumata în aceeasi zi pe la ceasurile patru dupa-amiazi. Nu face nimica! marirea si importanta statelor nu se judeca dupa extensiunea si durata lor, ci dupa rolul mai mult sau mai putin stralucit pe care l-au jucat în complexul universal.   Cadrul meu e prea strâmt ca sa pot închide într-însul istoria generala a veselei republice podgorene. Voiesc numai sa contribuiesc si eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; si sunt autorizat a o face – eu am fost cetatean al acelei republice. Am asistat la marirea si decadenta ei, si nu în calitate de gura-casca, ci în calitate oficiala. Când poporul a calcat politia, eu m-am repezit si am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, si am avut norocul sa treaca atunci pe lânga mine Prezidentul Republicei. Eram de saptesprece ani; înfatisarea mea hotarâta atrase privirile Prezidentului – ma numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.   Astazi, când sper ca s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai ordinii în Republica Ploestilor. Ceasuri glorioase, n-am sa va uit! Seful meu, politaiul, era simpaticul si bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revolutie polona, vrajmas jurat al tiranilor si frate pasionat al poporului. Cu astfel de sef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.   De cu seara din ajun, 7 august, mai multi conspiratori, între cari si Stan Popescu, asteptând vesti (de unde? istoria nu poate înca spune), jucasera, în salonul de la otel “Moldova”, la chilometru. Ce însemneaza la chilometru? E un joc inocent, foarte putin complicat – iata. Jucatorii, indiferent de numarul lor, se aseaza la o masa în coltul unui salon. Se aduce fiecaruia câte o sticluta de vin. Încep sa bea. Când unul si-a ispravit portia, asaza sticla goala pe jos, lânga zid, în lungul salonului. A doua sticla golita, o asaza cu fundul în gâtul celei dintâia, si asa mai departe, pâna când sirul sticlelor ajunge la zidul din potriva – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câstigat partida – ceilalti trebuie sa-i plateasca sticlele baute, în proportie dreapta cu numarul de sticle ce le lipseste lor pâna la tinta. Se întelege, când jucatorii sunt toti de talie, se-ntâmpla sa se joace o contra si adesea partida sa fie remisa. În seara aceea, Stan câstigase cu mare avans partida-ntâia.   Pe la unu trecute, dupa miezul noptii, când era sa se-nceapa o noua partida, se aud trei lovituri rare în geam. Toti jucatorii, uitând de petrecerea lor inocenta, se ridica încruntati. Tocsinul sunase. Cauza sfânta a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul actiunii… Toti pornesc tacuti si hotarâti în gramada. Ies pe gangul otelului si apuca spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate partile; se contopesc toate gramada; cu cât înainteaza acest brav popor, cu atât numarul sporeste.   La 2 si jum. despre ziua, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte si mai ales casa confiscata. La 4, usile temnitei de pe drumul Rudului se deschid pentru câtiva republicani închisi în preventie. La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului. La 5 si jum., politia republicana este organizata; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu sabii confiscate de la pompieri si de la ipistati, cu pusti de vânat, cu pistoale si reteveie. La 6, în Piata Unirii plina de popor – tocmai pe locul unde se ridica astazi mândra statua Libertatii (cetatenilor ploesteni, Natiunea recunoscatoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnati, citeste actul solemn al întemeierii Republicii. La 7, se desfunda în toate raspântiile boloboace, în sunetele marsului eroic de la ’48. La 8, o parte din popor, cu politaiul si un taraf de lautari, mergem la gradina Lipanescului.   Aci, pe iarba, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai batrâne republice. Gratarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte si gras, ca niste altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o data deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niste ruginite institutiuni ce nu mai corespund exigentelor moderne, si, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niste reforme pe cari le reclama spiritul progresist al timpului si interesele vitale ale societatii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarma obedele si catusele tiraniei si, aruncându-le departe, tare de dreptul sau, fara ura, uitând trecutul odios, închina des, dar sincer, pentru sfânta Libertate si – te pupa! O!   Eram la Lipanescu-n gradina de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului crestea mereu, când o onoare nenchipuita veni sa-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoana! – urmat de un adiutant, veni sa viziteze petrecerea noastra populara si sa sparga o oala cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor sai ploesteni, cari au stiut ca totdeauna sa se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pamânt, caciulile-n sus si “Ura! Vivat Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, politaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnati, cu ultimele fleici si oale, se strecura si poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustari populare ramase sa fie trecuta în viitorul buget al Republicei.   Mi-adusei aminte ca am parinti, cari m-asteptau, si ma dusei degrab acasa încins cu sabia mea peste jiletca. Raposata mama era foarte buna, dar o femeie de moda veche, un spirit reactionar; era departe de a-ntelege importanta politica a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oras si tremura de grija mea vazând ca nu viu la dejun. Mi-a facut o scena grozava – ca de ce m-am amestecat cu derbedeii, ca doresc s-o fac de râs în mahala, ca vreau sa grabesc, poate, sfârsitul lui tata, care era greu bolnav; pe urma mi-a poruncit aspru sa ramân acasa; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, aratându-i arma, ca am o functiune publica de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu stiu, si mi-a încuiat ghetele si palaria în scrin. O saptamâna m-a tinut astfel captiv, pâna s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasa de ciuda soarta rusinoasa a sabiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?   Pe la trei si jumatate dupa-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti-Ploesti, atunci înca-n constructie, sosea grabnic în Republica un grozav oaspete. Ce era? Era Reactiunea. Reactiunea cu tot ce are ea mai oribil si mai hidos – un batalion complet de vânatori sub comanda maiorului Gorjan. Cum pusera piciorul pe pamântul sacru, începura vânatoarea dupa republicani. Reactiunea cauta însa mai cu seama pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabila coincidenta, iesise prin granita de rasarit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reactiunea intrase pe granita de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goana, vânatorii arestara mai bine de sease sute de copii ai poporulul. Puscaria si patru hanuri, prefacute în puscarii, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneasca! Era o femeie fara multa învatatura, dar ce prevedere politica! Daca ma prindea Reactiunea cu sabia la brâu!   Reactiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins calaretii prefecturii catre seara de tot, pe drumul Buzaului, dincolo de Lipia, la vreo doua posti departe de granitele rasaritene ale Statului sau. Când i-au strigat calaretii din goana: “Stai!” el, care era pe jos, a avut curajul sa stea. Iar când l-au întrebat: “Ce faceai aici?” el a raspuns scurt: “Ma plimbam”. Si fiindca este indiferent, când te plimbi, daca te plimbi asa ori asa, l-au pus mizerabilii sa se plimbe-napoi. Tot înapoi si iar înapoi! niciodata înainte! iata deviza Reactiunii.   Dar politaiul?… Ce se facuse Stan Popescu? Se dusese sa ia în posesiune jetul lui de musama în cancelaria politiei. De doua zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergaturile cu poporul… pe urma festivitatea de dimineata la Lipanescu… entuziasmul… Se simtea zdrobit, si era atât de placuta racoarea în cancelarie. O dulce aromeala, foarte naturala dupa atâtea emotiuni, dupa atâta triumf, îi apasa cu putere brava cerbice. Omul îsi încrucisa mânile pe biuroul sau, îsi aseza bine capul si, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.   Pe dânsul îl cautau mai întâi dupa Prezident – a carui urma o aflasera si în goana caruia pornisera calaretii – si l-au si gasit. Maiorul Gorjan, dând usa de parete, intra cu zbirii sai în cancelarie. Politaiul horcaie cu capul pe masa. Maiorul face patru pasi mari si trage o puternica lovitura cu palma pe masa. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiti. – Cine te-a pus pe tine aici? racneste strasnic reactionarul. – Boborul! raspunde foarte ragusit republicanul.   Atâta i-a trebuit Reactiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a si-nhatat pe Stan si, valvârtej cu el, drept la hanul Calugarului! Asa s-a sfârsit cu Republica noastra! Asa Reactiunea a sfâsiat cea mai eroica pagina a liberalismului român!

  ACTUL II (Acelaşi salon) Scena I TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni… unsprece cu albastru… ai lor… FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… unu, doi, cinci… şapte… zece… unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi ? FARFURIDI: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi ? Adică cum să voteze cu noi ?… BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică… FARFURIDI: Nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi… FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare… TRAHANACHE: Cum de trădare ? BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva… FARFURIDI: Ceva cumva… TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc… FARFURIDI: Ceva la mijloc… TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească) FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar… TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică… BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru… Astă-seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da… FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma? BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. FARFURIDI: Nici eu. TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel… FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu… Zavragii? nu… Căuzaşi? nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru… BRÂNZOVENESCU: Aşa e… FARFURIDI: Aşa e, dar… TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim… Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă… nouă ni e frică de trădare… BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale… FARFURIDI: Nu din a d-tale… TRAHANACHE: Da’ din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie… FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare… Ei? BRÂNZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei ? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACHE: Care amic ? BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. FARFURIDI: Iar te faci chinez… TRAHANACHE: Zău nu… FARFURIDI: Din partea amicului… Fănică… TRAHANACHE (surprins): Ce? BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACHE (încruntat): Cum? FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică… de! că-şi dă coatele cu Caţavencu… TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu ? FARFURIDI: Cu moftologul… BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul… TRAHANACHE: (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu Caţavencu ? trădare ? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! FARFURIDI: De! noi… BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis… ? TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica… BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile… FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău… Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica… şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult… FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… Nu de ambiţ că ni era prieten, — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru ? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţării… şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!… şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că… să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare… îmi pare rău… BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Îmi pare rău… (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.) Scena II FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU stau un minut privind unul la altul FARFURIDI: Ei!… ţi-a plăcut venerabilul? BRÂNZOVENESCU: E tare… tare de tot… Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?… Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu…” BRÂNZOVENESCU: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! — Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă, până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II… Şi noi… să stăm cu mâinile în sân ?… peste poate!… BRÂNZOVENESCU: Ce-o să faci? Te joci cu puterea? FARFURIDI: Ce să fac?… Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… trădare! trădare! de trei ori trădare!” BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului”… BRÂNZOVENESCU: Da’ dacă ne cunoaşte slova la telegraf? FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÂNZOVENESCU: Pe cine? FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf!‘Aide, Brânzovenescule. BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Cinci. FARFURIDI: ‘Aide degrab’, între cinci şi şase fix se-nchide telegraful… (ies cu grabă) Scena III GHIŢĂ PRISTANDA singur; intră prin dreapta; e puţin mişcat O făcurăm şi p-asta… şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!” — Zic: „Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,… degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e… A! iacăt-o… Coană Joiţico! Scena IV PRISTANDA şi ZOE ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico… ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. ZOE: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. ZOE: Şi ai apucat-o ? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui… Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?… Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect ? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră. ZOE: Cu mine?… Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici… Îl aştept… PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică… ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă… PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! ZOE: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!… Scena V ZOE singură (agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut![4] …” Ce mai e de făcut?… (se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie… Fănică… trebuie să se învoiască… trebuie… Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul… Dar unde e Fănică? unde poate să fie?… Scena VI ZOE şi TIPĂTESCU venind din fund TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti? ZOE: Fănică!… te aşteptam… Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie… La atâta lipsă de judecata, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, aşa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă… scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire… dar pentru mine… Fănică, gândeşte-te… gândeşte-te. (plânge.) TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu… ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!… O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv… dar încă având motiv… şi ce motiv, Fănică!… Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!… Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor? să mor dacă voieşti… Pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! mă iubeşti… ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESCU: Să fugim împreună… ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?… TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut? ZOE: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESCU (sărind): Peste putinţă! ZOE: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. ZOE: Trebuie. TIPĂTESCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?… Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare… Mai mulţi membri ai partidului…” …Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci… ZOE: Atunci… (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nehorocire… lasă-mă să mor de ruşine… Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine… Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor… (plânge.) TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! ZOE: Lasă-mă… Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor… (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată… niciodată… niciodată… TIPĂTESCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire… Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc… ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet) înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îţi spui… din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice… (zdrobită.) Sunt hotărâtă… (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!… Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine… aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea… TIPĂTESCU: Femeie nebună! Ce ai făcut? ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Daca tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi —atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu… TIPĂTESCU: Cum? ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine… Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.) TIPĂTESCU: Zoe! ZOE: Lasă-mă! (iese.) TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală) Scena VII GHIŢĂ PRISTANDA şi CAŢAVENCU PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi… (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine… aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi… CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale… Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină… Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit? PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică… CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei… conul Fănică nici nu e aicea… Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit… (vrea să plece.) CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.) Scena VIII CAŢAVENCU singur În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?… Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!… (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta[5] !… Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte… atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect… Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!… Dar… unde e coana Joiţica?… nu văz pe coana Joiţica… (se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea! Scena IX CAŢAVENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat… Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile… şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc… TIPĂTESCU (aparte): Impertinent! CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de… altfel nici nu aş fi venit… în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi… dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată… TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede… Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă… Să-mi dai voie să-ţi spui ceva… Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!… CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESCU: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii… CAŢAVENCU (gest): A! TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ? CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… d-aia întreb… CAŢAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic… TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta… CAŢAVENCU: Dă-mi voie… Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru… TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată… (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) CAŢAVENCU: Ei?… dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura… TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?… CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi… TIPĂTESCU (apropiându-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? ‘Ai? Ce zici? CAŢAVENCU (naiv): Nu. TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile… TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile… TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? ‘Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul” din marginea oraşului… CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din… TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?… Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.) CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntaşii politici… Vreau… TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei? CAŢAVENCU (asemenea): Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine!… Te rog!… Nu mă combate… Susţine-mă… Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,… în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)… pe onoarea mea! TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?… Şi dacă nu pot să te aleg ?… CAŢAVENCU: Poţi! TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi ? — zi că nu voi să te aleg ? CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! CAŢAVENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea… TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.) CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! Scena X ACEIAŞI — ZOE venind repede din dreapta ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule; pentru Dumnezeu! te rog, nu striga… Fănică, ai înnebunit?… Domnule Caţavencu… vă rog… CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite… CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă… trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!… ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat… CAŢAVENCU: Nu-nţeleg… ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ai fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ar face să fii ales… Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea… Primeşti ?… CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc… ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,… tot,… tot,… Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu… CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin… dar… (îi face semn cătră Tipătescu.) ZOE (stâruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?… Spune!… (rugându-l frumos) Fănică!… TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmple-se orice s-ar întâmpla… (cu hotărâre) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!… ZOE (triumfătoare): A! CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea… (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”) ZOE: Nenea! TIPĂTESCU: Zaharia! CAŢAVENCU: Venerabilul! TIPĂTESCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi… Nu trebuie să vă vază… (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta) Scena XI TRAHANACHE singur Nimeni?… şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici… (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie) Nimeni! (asemenea în stânga) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva) A! era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare… Trahanache…” (pune scrisoarea la vedere pe masă) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment ===Scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu) Scena XII TIPĂTESCU, CAŢAVENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte… (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura… d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu… Deseară, la întrunire, fii cu tact…. trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) TIPĂTESCU: Iar? (se dă înapoi.) CAŢAVENCU: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă… Ce facem? Iacă, mâine începe… Eu… Pentru cine votez ? TIPĂTESCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit… Votează pentru cine pofteşti… CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă… TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimini. CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să… ZOE (asemenea): Se-nţelege… ? CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului… pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea,… bravos! dom’le Nae. CAŢAVENCU: A! a! ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l… e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne… Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (sughite) Mâine începe… Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?… (face semnul votării şi sughite.) ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANUL: Pentru… (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc… TIPĂTESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios… CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea… CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta… TIPĂTESCU: Lasă-mă să vorbesc… pentru că eşti… CETĂŢEANUL: Alegător… TIPĂTESCU: Nu… beţiv… viţios… păcătos. ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Da, beţiv… uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut… (Caţavencu râde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale d-o poştă… (îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovâind): Ăsta este mirosul meu naturel… TIPĂTESCU: Miroşi a rom… CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu… Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea… ZOE: Fănică!… CAŢAVENCU: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile! Scena XIII ACEIAŞI – FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru… ZOE: Fănică, fii calm… TIPĂTESCU: Da, sunt calm… Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam… (se montează din ce în ce)… pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.) CAŢAVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÂNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!… (coboară toţi) TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! ZOE: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea) TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti… BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot… TIPĂTESCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe) FARFURIDI: La ziare! BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! FARFURIDI: La guvern! CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu): Oleu!… fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu) TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie… TRAHANACHE: De ce ? ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.) CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai integru!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai credincios!… ZOE: Fireşte! CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane… ca d-voastră… CETĂŢEANUL: Nananà! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÂNZOVENESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege! CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi… ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi! Scena XIV ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! ZOE: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere…” A! FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha! ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui… Vom lupta contra guvernului!… (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului! CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece; Cetăţeanul turmentat în mijloc) CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra… (sughiţănd şi schimbând tonul)… adică nu… Eu nu lupt contra guvernului!… Cortina

Cum stam… – Cum stam cu bulgarii? întreb pe amicul meu X… – Nici asa, nici aminteri. – Nu-nteleg… – Cum, nu-ntelegi? – Fireste… fiindca, pacum spui d-ta: nici asa, nici aminteri, însemneaza parca n-am sta în nici un fel, si într-un fel oarecare trebuie sa stam. – Nu; voi sa spun ca nu stam nici bine, nici rau. N-ai citit ziarele? – Le-am citit, dar îti marturisesc ca din ziare înteleg si mai putin decât din vorba dumitale. – Cum se poate? pesemne ca nu esti deprins a le citi. Ia sa le citim împreuna.   Atunci amicul meu scoate un vraf de gazete din buzunar si începem a citi cu toata atentia: “Ieri si azi noapte au circulat în oras fel de fel de stiri, care de care mai alarmante, asupra celor ce se petrec la granita Dobrogei. Din informatiuni foarte pozitive aflam ca bande de bulgari ar fi trecut granita si ca s-ar fi încaierat cu anteposturile române. Nu se poate sti pâna acuma rezultatul acestor ciocniri, cari pre cât aflam au fost foarte înversunate. Ceea ce putem spune cu siguranta este ca aceste lupte sângeroase trebuie sa fi facut victime de o parte si de alta. Guvernul nu mai poate tacea! guvernul trebuie sa vorbeasca! guvernul nu poate lasa tara în grozava neliniste, în care o arunca lipsa de stiri pozitive de pe câmpul luptei.” – …trecut granita… încaierat… ciocniri înversunate… lupte sângeroase… victime… câmpul luptei… A! zic eu, atunci stam rau de tot. – Asteapta, spune amicul X… Citeste aici.   Citesc: “Voim a proba înca o data publicului, cât crezamânt trebuie sa acorde stirilor raspândite asupra unor conflicte la granita dobrogeana între niste bande bulgare si ostirea noastra.   Iata ce stiri primim din localitate, de la o persoana foarte serioasa, incapabila de a altera adevarul: “Câteva cete de bulgari muncitori cu pasapoarte în regula s-au prezintat la pichetul de la Ostrov pentru a trece granita. O persoana care a vazut aceasta, fiind desigur foarte impresionabila, a alergat imediat sa înstiinteze autoritatile militare române, exagerând faptul, ca toate persoanele impresionabile. Bulgarii aceia erau oameni pacinici… Altfel, aici pace si liniste.” – A! zic eu, rasuflând, daca erau muncitori nearmati, având pasapoarte în regula, si daca altfel e pace si liniste – atunci stam bine! Amicul X… zâmbi de credulitatea mea si începu sa-mi citeasca: “Stirile de la granita devin din ce în ce mai alarmante.   La Silistra este o fierbere militara neînchipuita. Acolo colonel Dandaneski si cu Sarafoff tin discursuri nebunesti trupelor regulate si bandelor de revolutionari, cari bande ar numara pâna acum aproape 50.000 de oameni.   Dintr-un moment în altul trebuie sa ne asteptam la o lovitura a acestor descreierati, cari dicteaza azi în Bulgaria. Sa fim gata!” – Am înteles, zic eu mâhnit. Guvernul bulgar, oricât ar vrea sa fie de cuminte, nu mai poate înfrâna pornirile militariste ale lui Dandaneski si turbarea sovinista a lui Sarafoff… Atunci, se-ntelege, stam rau! – Poate ca nu, zice X… si-mi da sa citesc altceva: “Dam din sorginte autorizata stirea ca în Bulgaria de rasarit, adica spre granita Dobrogei, si mai cu seama în districtul Varna, a izbucnit revolutia printre tarani, din cauza ca sunt amenintati a li se ridica dijma de pe câmp.   Taranii sunt furiosi si gata a lupta pâna la extremitate. Corespondentul nostru ne da cu foarte putina rezerva stirea cum ca palatul printului Ferdinand de la Euxinograd este amenintat a fi darâmat si incendiat de taranii revoltati.   De aceea, printul Ferdinand nu s-a oprit la Sofia, ci a plecat numaidecât la Varna.” – Putin îmi pasa de palatul printului Ferdinand! zic eu. Si daca e vorba, chiar nu-mi pare rau… o revolutie agrara la vrajmasii nostri nu ne poate face nici un rau, ba, poate, din contra… Atunci stam bine! – Iar atât de bine, nu. Ia sa mai citim:   “Un ziar din Budapesta sosit azi dimineata ne spune ca o persoana din anturajul printului Ferdinand ar fi declarat într-un interview ca, dupa cum stau spiritele în Bulgaria, razboiul ar fi inevitabil.” – Aoleu! strig eu.   Dar amicul X…, trecând cu ochii pe o alta coloana, urmeaza: “Oficioasele austriace sustin ca, oricât de înasprite ar fi relatiile celor doua tinere state vecine, este mai mult ca probabil ca totul se va termina prin aplanarea pacinica a acestui regretabil conflict.” – Bravo! – Stai nitel. “La Silistra se aduc mereu tunuri… Totul ne face a crede ca bulgarii, cari voiau sa faca a izbucni rascoala în Macedonia, vazându-se descoperiti, vor acuma sa precipite deznodamântul complotului lor, aprinzând focul mai devreme decât se putea cineva astepta.   De aminteri, un ministru al lor, Karaveloff, a zis: “Un razboi, oricât de improbabil ar parea, poate fi totdeauna posibil!” – Atunci, ce mai vrei? este o declaratie oficiala… Stam rau! – Înca nu! Si urmeaza citirea: – “Noi nu vrem de loc razboi, a zis ministrul Ivancioff…” – Atunci, daca nu vor, stam bine! – “Trei salupe bulgare cu explozibile…” – Stam rau! – “Supraexcitarea populatiei rurale bulgare, în ajunul ridicarii dijmei, este desigur una din cauzele desfasurarii de forte armate dincolo de Dunare. Guvernul bulgar profita de conflictul cu România, ca sa poata chema rezervistii, cari în revolutia agrara din urma au condus pe rebeli.” – Bine ! – “Corespondentul nostru ne telegrafiaza ca depesile-i sunt refuzate la telegraf. E o fierbere grozava la Silistra, Arab-Tabia si Ostrov. Peste putinta sa mai treaca cineva la bulgari fara sa fie împuscat.” – Rau! – “Ma duc astazi la Silistra si la Arab-Tabia.” – Bine! – “Bulgarii nu mai lasa vaporul nostru sa intre în oras.” – Rau! – “Agentul navigatiei noastre secuestrat pe ponton.” – Rau! – “În Sofia panica… Agentia româna în primejdie…” – Rau! – “Alaltaieri, am vazut, în Sofia, plimbându-se prin oras pe d-na Misu, sotia agentului nostru diplomatic, cu copiii.” – Bine! – “Românii din Sofia tremura de groaza… N-au curaj sa iasa un moment pentru a-si vedea de afaceri…” – Rau! – “Ieri s-a deschis cu multa solemnitate cursurile scoalei primare române din Sofia, în prezenta d-lui Misu, agentul nostru diplomatic pe lânga guvernul bulgar.” – Bine, zic eu. – Ei? întreaba X… – Ei! zic eu. – Asa e ca pân-acu nu stam nici bine, nici rau, adica nici asa, nici aminteri? – Asa e! raspund eu.