Mircea Eliade carți

Incognito la Buchenwald de Mircea Eliade Pentru Sibylle                           Se adunaseră toţi în faţa ferestrei. Tăceau, ca şi cum s-ar fi silit să pară indiferenţi, privind ninsoarea. Şi deodată tresărind, Maria da Maria începu să şteargă geamul cu palma stângă, apropiindu-şi fruntea şi clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu şi Făgădău. Călcând anevoie, dar fără şovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un şal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnin-du-şi cizmele milităreşte, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg uşa şi, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărâtă în prag, îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Apoi închise uşa împingând-o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neaşteptată lumină în ochi.             — Dumneata eşti Ieronim Thanase? întrebă.             — Eu sunt.             — E adevărat că ai un câine savant?             Ieronim începu să râdă.             — Nu unul, spuse. Am doi!             — Atunci, ştiu cine eşti, reluă femeia şi începu să-şi scoată atent, fără grabă, mănuşile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi...             — Aşa e. Ba chiar, o dată...             — Ieronim! îl întrerupse Maria, apucându-i braţul. Nu e nevoie să intri în amănunte...             — Purgare non est necesse! adăugă cineva.             Necunoscuta îşi scutură de câteva ori, cu gesturi scurte, pletele şi zâmbi din nou.             — Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deşi nu ştii cine sunt. Eu sunt Marina Darvari.             — Nu. Nu cred că ne-am cunoscut.             — Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiţă, un fel de nepoată de-a mea. O fetiţă bolnavă, într-o odăiţă întunecată şi umedă, şi nici o păpuşă, nici un ursuleţ, nici o jucărie, din toate câte i-au dăruit rudele şi vecinii, nu o mai face să râdă...                           Numai rouă dacă-ar bea,             Cu cenuşă, scrum de stea...                           recită melancolic un tânăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinându-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinţ. Student în anul III. Conservator şi Facultatea de Litere.             Marina îl privi adânc, cu gravitate, ca şi cum şi-ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi îşi plecă fruntea.             — E adevărat, spuse. Poate că nici nu-ţi dai seama cât este de adevărat!... Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile şi nopţi, stă cu ochii deschişi, uscaţi, pironindu-şi privirile în tavan. Nici o lacrimă... În câteva zile va împlini opt ani,  adăugă după o clipă de tăcere.             Dintr-o singură privire, întrebător, Ieronim îi cercetă pe toţi. Apoi se hotărî.             — Va fi greu, spuse. Câinii nu-i ţin aici. E prea frig, şi n-am ce să le dau de mâncare. Ar trebui, deci, să mă duc să-i iau, şi apoi să găsesc o sanie sau vreo maşină, sau poate un camion de la teatru. Pe zăpada asta, îi omor sigur, şi-i omor degeaba...             Marina începu să-şi descheie, absentă, nasturii de sus de la manta. Îi privi pe rând, oarecum la întâmplare, apoi întrebă:             — Dar voi ce credeţi? Doctorii, ei, nici măcar nu ştiu ce are. Dar voi? Voi credeţi că va scăpa cu viaţă?             Se strânseră şi mai aproape unul în altul şi izbucniră toţi, ca o singură voce, puternică, stranie, profundă:             — Va trăi! Va trăi! Va trăi!             Maria întoarse capul spre Ieronim.             — Corul! exclamă solemn Ieronim. Ei alcătuiesc Corul. Singurul Cor autentic pe care-l avem azi în Bucureşti. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor greceşti...             O clipă, Marina păru că luptă să-şi înece un suspin, dar, îşi dădură seama, nu era decât respiraţia ei curioasă, aritmică, întretăiată de pauze lungi, în care parcă şi-ar fi reţinut răsuflarea. Se îndreptase spre jilţul cu spătar înalt, rezemat de perete.             — Vă cred, spuse aşezându-se. Sunteţi toţi tineri, şi tinerii nu se înşală niciodată atunci când e vorba de viaţă...             Maria apucă iar braţul lui Ieronim.             — Ai auzit ce-a spus? A spus: când e vorba de viaţăl Am putea începe aşa. Ieronim, chiar aşa cum s-a întâmplat...             Ieronim înălţă din umeri.             — Ar fi prea frumos, spuse. Adică, ar părea prea frumos...             Ceilalţi se strânseră din nou lângă el, turburaţi şi totodată însufleţiţi.             — Ar putea avea dreptate, spuse Făgădău. În orice caz, să încercăm...             — Am sigur dreptate, exclamă Maria. Şi spectatorii ar descoperi, treptat, că nu e vorba de o fetiţă bolnavă, ci de altceva, infinit mai grav, că e vorba de...             Se întrerupse brusc, roşind vinovată. În clipa următoare se afla lângă Marina.             — Doamnă, începu, luându-i mâna. Vreţi să ne faceţi un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba. Doar o clipă...             O trase uşor după ea, îndreptându-se spre uşă. O ajută să-şi încheie nasturii de sus ai mantalei şi îi înfăşură şalul deasupra capului.             — Să nu răciţi, spuse. Deşi nu va dura mai mult de un minut. Ieşiţi pe verandă, vă scuturaţi cizmele ca şi cum le-aţi scutura de zăpadă, apoi intraţi. Şi când Ieronim vă deschide uşa, îi puneţi aceleaşi întrebări.             — Ce fel de întrebări?             — Ce-aţi spus adineaori: Dumneata eşti Ieronim Thanase? E adevărat că ai un câine savant?... Şi celelalte. Nu sunt multe...             Deschise uşa şi o împinse cu emoţie pe verandă.             — Tăcere! şopti fără să întoarcă capul. Apoi, către Ieronim: Acum, Ieronim, fii gata. Uşa!...             Când o deschise, ninsoarea răbufni cu putere în odaie. Iritat, pentru că Marina rămăsese în prag, Ieronim îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Scoţându-şi absentă şalul, Marina îl privi, zâmbindu-i cu neaşteptată căldură, aproape cu dragoste, şi totuşi, parcă silindu-se să-şi păstreze o anumită gravitate.             — Dumneata eşti Ieronim Thanase?             — Eu sunt.             — E adevărat că ai doi câini savanţi? Pardon! E adevărat că...             — N-are nici o importanţă, o încurajă Maria. Continuaţi!...             — E adevărat, spuse Ieronim.             — Atunci ştiu cine eşti... Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor...             — E absurd! izbucni Ieronim. N-are nici un sens!             Corul rosti încet, aproape în şoaptă, dar mustrător: Sensul îl creăm noi, Ieronim. Sensul îl revelăm noi, prin spectacol. Prin Spectacol, Ieronim, fără început şi fără sfârşit!             Întorcându-se către Marina, Ieronim începu să râdă:             — Aţi ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. Dar...             — Aşa începe şi acolo, îl întrerupse Făgădău. Mai precis: aşa ar putea începe şi acolo, dacă vom şti...             — Şi mai precis: dacă vom izbuti să înţelegem ce s-a întâmplat acolo, continuă Maria.             — Eu, personal, ştiu ce s-a întâmplat, reluă Făgădău. Am trecut şi eu pe-acolo.             — Băieţaş, îl ameninţă Maria, purgare non est necesse! Spune ce ai de spus, scurt şi concis. Arată-ne!             Făgădău se depărtă câţiva paşi, apoi se întoarse brusc, încruntat, cu o privire sălbatecă, înfigându-şi pumnii în şolduri. Părea un alt om.             — Tu eşti ăla care, aşa şi pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatec, izbucnit parcă din gâtlej, îngroşat de tutun şi alcool.             — Eu sunt, răspunse Lorinţ.             — Este adevărat că aveţi aici, la numărul 18, unul care se pretinde făcător de minuni?             — N-a spus niciodată că e făcător de minuni.             — Dar atunci ce mă-sa pretinde că este? Fakir? îmblânzitor de şerpi?             — El spune că e Boddhisattva...             Ieronim ridică exasperat amândouă braţele în sus:             — Nu! Nu! Nu! Pur şi simplu, nu poate începe aşa! Deocamdată, uităm tot, şi apoi încercăm altceva.             Maria o ajutase să-şi descheie nasturii de sus ai mantalei, silind-o apoi să se aşeze în jilţ.             — Numele meu este Maria Daria Maria, dar mi se spune Maria da Maria. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim, eu sunt muzicantă. Violoncelistă. Dar mă fascinează ideea lui. Închipuiţi-vă că...             — Cred că am înţeles ceva, o întrerupse Marina. Scena se petrece într-un lagăr de concentrare şi de exterminare; să-i spunem, Buchenwald...             Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalţi şi-i privi speriată.             — Dar cum aţi ghicit? Aţi aflat de la cineva?             Marina îşi scutură din nou pletele, apoi îşi netezi prelung fruntea cu palma dreaptă.             — Nu. Nu mi-a spus nimeni nimic. Dar mi se pare evident: gesturile, tonul vocii, vocabularul...             — Aţi auzit? Aţi auzit? strigă Făgădău.             — Dar nu înţeleg ce-are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva, adăugă Marina.             Câţiva începură să râdă, tinereşte, fericiţi, căutându-şi unul altuia privirea.             — Dacă doamna ne asigură că va fi discretă, să-i spunem? îi întrebă Ieronim.             — I-am spus deja esenţialul, vorbi cel mai vârstnic dintre ei.             Blonziu spălăcit, cu mici pete roşietice pe obraz, era îmbrăcat cu un palton vechi, mult prea lung pentru statura lui.             — Eu sunt Valerian şi mi se spune că sunt cel mai înţelept, adăugă. Ieronim s-a gândit la Boddhisattva pentru că a voit să detaşeze problema libertăţii din contextele în care a fost dezbătută până acum — iudeo-creştin, existenţialist, marxist — şi s-o plaseze într-o altă perspectivă, într-o perspectivă nouă. Şi ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva... Aşa este, Ieronim?             — Cam aşa, răspunse Ieronim, zâmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcându-se către Marina, noi, câţiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzând, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile, noi, ca şi contemporanii noştri din celelalte ţări şi continente, nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă...             — Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz şi să ne dea foc, adăugă Valerian.             — Şi vă rugăm să păstraţi această imagine, interveni Fă-gădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinşi şi carbonizaţi ca şoarecii într-o cuşcă stropită din belşug cu gaz... Iartă-mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte...             — Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, aşa cum credem noi, numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situaţia şoarecilor prinşi în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertăţii de care dispun. Este evident, bunăoară, că într-o situaţie-limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară. Aşadar, aproape imposibil de verificat de ceilalţi din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândeşte uşor. În fond, cucerirea ei este tot atât de dificilă pe cât este cucerirea libertăţii exterioare, bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă...             Fata se apropie şi-l bătu pe umăr.             — Fiind cea mai tânără, se adresă Marinei, sunt considerată şi cea mai nepricepută. Deşi am un nume frumos: Sofia Speranţia. Dar, Ieronim, adăugă repede, pentru că vorbim de libertate şi afirmăm că nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă, ce ne facem acum, în cazul acesta: e vorba de o fetiţă bolnavă pe care câinii tăi ar face-o să râdă, şi poate i-ar grăbi însănătoşirea. Şi, totuşi, uite, numai pentru că ninge întruna de aseară, nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta, chiar dacă ţi se va da camionul teatrului, tot nu vei mai putea ajunge până la ea... Stă departe, doamnă? întrebă întorcând capul.             — Destul de departe, răspunse Marina. Dar nu vă mai gândiţi la ea, adăugă ridicându-se din jilţ. M-aţi liniştit voi. Ştiu, acum că nu se va întâmpla nimic. Şi îndată ce se va potoli ninsoarea...             Se întrerupse pe neaşteptate şi-şi opri privirile în fundul sălii, unde se distingea, anevoie, un perete curios reparat, care părea o uşă blocată cu scânduri, bătute una peste alta, oarecum la întâmplare.                                         — Dacă nu e vorba de o întâlnire cu adevărat importantă, spuse Manole subliniind cu înţeles cuvântul, te rog să mai ai puţină răbdare. Aşa ceva n-ai să întâlneşti pe acolo, pe la Charlottenburg, de unde vii tu...             — Ca să fiu foarte sincer, spuse Condurachi, acum vin de la Zürich.             — Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, continuă Manole. A spus că vine exact după un an, şi atât cât cunosc eu, adică foarte puţin, nu mă îndoiesc că va veni... Dacă ţi-e cald, adăugă, scoate-ţi haina...             Condurachi se apropiase de tablou.             — Nu, nu mi-e cald, spuse. Dar nu văd ce-ar mai putea schimba, ce-ar mai putea adăuga. Este pur şi simplu perfect. Evident, eu nu mă pricep în pictură...             — Nici eu, îl întrerupse Manole. Dar m-a fermecat îndată ce-am dat cu ochii de el.             — E cel mai frumos corp de femeie pe care l-am văzut vreodată, în pictură, în sculptură sau în realitate. Se întoarse către Manole şi-l întrebă zâmbind: Dar ce-a spus, Generăleasa? Cum de l-a acceptat?             Manole începu să râdă:             — La asta nu ne gândisem. Şi, evident, numai aici, în salon îşi are locul. Ce folos să-l fi atârnat într-una din odăile noastre, unde nu intră nimeni? Ei bine, când s-a întors Generăleasa şi a dat cu ochii de tablou, a înlemnit. Nu ştiam ce să credem: îi place, nu-i place? Şi deodată a exclamat: „E foarte frumos, e admirabil. Dar nu-l putem ţine aici..." „De ce? am întrebat-o. Pentru că e un nud de femeie?" Ea s-a uitat curios la mine, după obiceiul ei, şi mi-a spus: „Manolache, eu nu mă sperii de un cur de femeie, aşa cum nu m-am speriat, în tinereţea mea, nici de un cur de bărbat!... Dar ştii că pe-aici se vântură atâţia copii..." Într-un fel, avea dreptate, adăugă Manole. Şi-atunci, ne-am înţeles ca de sărbători, când vin rudele şi copiii, să acoperim tabloul cu o perdea, aşa cum acoperim oglinda...             — În fond, îl întrerupse Condurachi, aproape că nu mai poţi spune că e un nud de femeie. E mai degrabă un corp de zeiţă...             — Aşa spunea şi ea, Zamfira, când mi l-a arătat. „Vă aduc o zeiţă în casă", spunea. Rămase o clipă pe gânduri, apoi începu din nou să râdă: De altfel, aşa ne-am cunoscut. Eram aici, cu Luchian, şi auzim soneria. Am deschis eu. O femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani, aproape sărăcăcios îmbrăcată şi totuşi, nu ştiu cum să spun, cu mult gust. Părea suferindă, obosită; de-abia izbutea să zâmbească. Şi totuşi avea ceva nobil şi, cum să spun, „enigmatic" în figura ei. „Maestrul Manole Antim? întrebă. Am auzit că sunteţi oameni cu stare şi că vă plac lucrurile frumoase. Nu vreţi o zeiţă? Nu e vorba de o zeiţă din Antichitate, ci una din zilele noastre. Acum zece ani, am fost la nunta ei..." Făcu semn unui tânăr care rămăsese afară şi pe care nu-l văzusem când deschisesem uşa. Tânărul intră, ne salută timid şi, proptindu-şi tabloul de genunchi, începu să-i desfacă sforile. Apoi a scos pânza cu care fusese acoperit şi s-a dus să rezeme tabloul de jilţul Generălesei. Luchian şi cu mine am împietrit. „E cu câţiva centimetri mai scundă decât originalul, ne-a spus. Când am văzut-o ultima oară, zeiţa împlinise optsprezece ani şi avea doi metri patruzeci şi cinci."             — Adevărat? exclamă Condurachi.             — Nu, astea făceau parte din, mă rog, să zicem „misterul" ei. Inventa tot felul de întâmplări stranii, aşa cum îşi inventase nu ştiu câte nume şi pseudonime. O chema, de fapt, Zamfira, dar prietenii îi spuneau Marina. Ea pretindea că, de fapt, nu e pictoriţă, că adevărata ei vocaţie e sculptura.             — Zamfira şi mai cum? îl întrerupse Condurachi.             — Bănuiesc că o cheamă, sau a chemat-o, Darvari.             Condurachi clătină neâncrezător din cap:             — N-am auzit niciodată de o sculptoriţă sau o pictoriţă cu acest nume.             — Evident că nu. Pentru că, am aflat mai târziu, de altfel cu totul întâmplător, că la expoziţii îşi semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. Şi cum nu prea vrea să vândă — nu vinde decât la străini, sau în oraşele de provincie — e necunoscută...             — Curios! exclamă Condurachi apropiindu-se din nou de tablou. Atunci de ce-a venit să vă ofere Zeiţa?             Manole începu să se plimbe, cu mâinile la spate, parcă ar fi vrut să-şi ascundă nervozitatea.             — Dacă e adevărat ce ne-a spus, lucrurile s-ar fi petrecut aşa. Vărul ei, Dragomir, avea nevoie urgentă, adică în două, trei zile, de o anumită sumă. Ea l-a asigurat — evident, a recunoscut în faţa noastră că-l minţise — l-a asigurat că avea de încasat nu ştiu câte mii de lei de la nişte comenzi mai vechi şi că nu are de făcut altceva decât să ceară clienţilor să elibereze cecurile pe numele lui. Nu ştiu ce-a crezut şi cât a crezut acest Dragomir. Îţi repet ce mi-a spus ea: că s-a suit în trăsură cu vreo patru-cinci lucrări — acesta era, ne-a asigurat, singurul tablou, restul, sculptură — şi s-a dus la câteva adrese, de oameni cu stare, dar nu colecţionari de meserie. Şi, evident, preţurile erau atât de derizorii, încât n-a avut nici o dificultate. Pretindea că ştia de noi, că cineva din familia ei cunoscuse pe nu ştiu cine din familia noastră; bref, ne-a oferit Zeiţa. Preţul era cam tot atâta cât trebuie să fi fost costul ramei...             - E de necrezut! exclamă Condurachi.             — Dar, evident, a pus această condiţie: că va veni după un an...             Se îndreptă grăbit spre tablou şi din spatele ramei desprinse cu grijă o hârtiuţă.             — Uite, scris chiar de mâna ei: 12 iulie 1930. Şi azi suntem în 12 iulie 1931...             Văzându-l că se uită nervos la ceas, Manole adăugă:             — Fă un efort şi mai stai încă cinci, zece minute. N-are să-ţi pară rău...             Condurachi se aşeză resemnat în fotoliu şi-şi căută tabachera.             — Numai de s-ar ţine de cuvânt şi ar veni, spuse.                                         —... Îndată ce se va potoli ninsoarea, repetă Marina absentă, vin eu cu o maşină bine încălzită. Maşina unui prieten din corpul diplomatic...             Parcă de-abia acum îşi dădu seama cât e de vastă şi de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin şi-l privi cu atenţie. Sub cenuşă, se mai zăreau resturi din jăratic, pâlpâind brusc, la răstimpuri, când, pe sub uşă, ajungea până aici viscolul, în gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neaşteptat de gros. Când întoarse mirată capul, Ieronim zâmbi.             — Credeţi că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le-am ars săptămâna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mândria Generălesei!...             Marina tresări, parcă ar fi pătruns-o deodată frigul, şi-şi încheie nasturii mantalei, până sus. Apoi porni mai departe, de-a lungul pereţilor goi, cu zugrăveala căzută, cârpită pe alocuri cu cartoane şi jurnale nepriceput lipite.             — Dar ce-o să faceţi într-o zi, două? Nu mai aveţi nimic de ars. Nu puteţi arde şi aceste câteva scaune care v-au mai rămas!...             Ieronim începu să râdă; părea deodată foarte bine dispus.             — Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi, şi arăta vag cu braţul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas câte ceva; pachete cu cărţi şi ziare, lăzi vechi şi alte nimicuri. Ştiţi, adăugă coborând glasul, casa ar fi trebuit să fie dărâmată astă-toamnă. Dar s-au ivit anumite încurcături... În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gând să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje.             Marina îl ascultase fascinată, fără să-şi poată desprinde privirile de buzele lui.             — Dar până atunci? întrebă. Până atunci, ce-o să faceţi? Iarna de-abia a început...             Ieronim ridică din umeri.             — Aici nu mai locuieşte nimeni. Venim doar pentru repetiţii. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, câte un pat cald...             — Şi, totuşi, trebuie să vă adunaţi aici, pentru repetiţii, reluă Marina privind melancolic în jurul ei.             — Mai avem, v-am spus, diferite obiecte combustibile. Şi chiar aici, uite, acolo, vedeţi, ne-a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzeşte cel puţin o săptămână...             Dar Marina nu-l mai asculta. Se apropiase, grăbind uşor pasul, de colţul din stânga, de lângă uşă. Acolo, peretele părea mai bine conservat. Doar câteva crăpături adânci, înălţându-se către tavan. Şi, în mijloc, o suprafaţă mai puţin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai când se apropie la câţiva paşi, îşi dădu seama că se înşelase. Peretele era tot atât de zdrenţuit ca şi restul sălii.             — Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neaşteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce ştiţi voi de Buchenwald?             — Nu, nu, doamnă! o întrerupse Marcian. Vă rog să-mi iertaţi tonul, dar aşa sunt eu, arţăgos din fire. Oricare dintre noi, astăzi, înţelegem esenţa şi mesajul Buchenwaldului. Dar nu asta e problema. Problema începuse să v-o explice Ieronim, adineauri, când, din nefericire, a intervenit cine nu trebuia să intervină...             — Băieţaş, fii atent la ce spui, îl mustră Maria da Maria. Nu suntem singuri.             — Cer iertare celor în drept, continuă Marcian scoţându-şi brusc ochelarii şi aşezându-i în buzunarul de sus al paltonului. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru, măcar să afle esenţialul. Anume, ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnaţii la incinerare, sfinţi, martiri, Boddhisattva numiţi-i cum veţi voi. O dată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluţia, să-i spunem magică, a miracolului — porţi deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. — şi au acceptat, aparent, condiţia celorlalţi, cum şi-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care...             — Ia priviţi! întrerupse Maria da Maria, ridicând braţul.             Făgădău călcă apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mâinile în şolduri. Se opri în faţa unui tânăr înalt, slab, cu ochii adânciţi în orbite.             — Tu eşti ăla care, aşa şi pe dincolo, ziceai că eşti fachir?             — Poţi fi şi fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi-ar fi spus Boddhisattva.             — În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s-o văd şi eu.             — Am făcut-o, şi de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimişi special de la Centrală. S-au convins şi ei. Nu simţeam fierul roşu, nici măcar pe limbă, şi când mi-au curăţat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenţi, căci mă gâdil...             Făgădău îl plesni cu cravaşa, invizibilă, şi tânărul începu să-şi şteargă liniştit sângele de pe obraz.             — Minunea e, reluă Făgădău, că nu ştii ce te aşteaptă.             — Ba ştiu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi şi dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgâlţâit de frig, şi o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc...             Ieronim se apropie de ei şi-i întrerupse cu blândeţe:             — De-ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Şi, să sperăm, va înţelege...             — Am înţeles mai mult decât vă închipuiţi voi, vorbi grav Marina. Am înţeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneţi Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Şi e probabil că, dacă n-ar fi fost un Boddhisattva, şi-ar fi dovedit libertatea şi altfel, în chip public: bunăoară, scuipând în obraz pe comandantul lagărului.             — Este extraordinar! exclamă Ieronim. Cum aţi ghicit? Asta făcea parte, până de curând, din scena de-adineaori: după ce-i spune că lui îi va fi frig în crematoriu — căci, evident, pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu — după ce-i spuse asta, îl scuipă în obraz. Dar ne-am dat seama că asemenea reacţie, eroică, nu se potriveşte unui Boddhisattva, după cum nu s-ar fi potrivit, bunăoară, lui Isus sau unui martir creştin...             Marina îl ascultase cu o neaşteptată emoţie, privindu-l adânc în ochi.             — Îmi place de voi că vă trudiţi să respectaţi adevărul istoric, spuse. Dar când v-am întrebat: De ce Buchenwald? mă gândeam la altceva. După cât am înţeles, pentru Ieronim, şi pentru voi toţi, spectacolul îşi propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem — cucerirea libertăţii interioare — dar şi mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită.             — Exact! spuse Ieronim.             — Dar atunci v-aţi ales episodul cel mai greu de ilustrat, continuă Marina. Ştim toţi ce s-a petrecut la Buchenwald, chiar dacă nu ştim, şi nu vom şti niciodată, eroismul sau sfinţenia anumitor victime. Dar cum o să arătaţi mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară?             Toţi începură să aplaude, entuziasmaţi. Fericit, emoţionat, cu obrajii îmbujoraţi, Ieronim se întoarse către ei:             — Să-i spunem? exclamă. Nu, nu putem să-i spunem!...             — Nu avem dreptul, vorbi, cu o senină gravitate, tânărul înalt şi slab. Numele meu este Petru Petrovan, adăugă adre-sându-se Marinei. Sunt poet. Dar din deznădejde, căci sunt şi tuberculos, am devenit actor. Evident, aşa cum înţelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor...                                         — Ea trebuie să fie, şopti Manole când auzi soneria. Nu ţi-am spus eu că vine?             Deschise uşa şi nu-şi putu ascunde surpriza. Din prag, îi zâmbi Marina, aşa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece, douăzeci de ani mai înainte. Era îmbrăcată tinereşte şi totuşi sobru. În mână avea un buchet de trandafiri roşii.             — Pentru stăpâna casei, pe care n-am avut încă plăcerea s-o cunosc, spuse.             De-abia după ce, încurcat, aşezase buchetul pe una din măsuţe, rezemându-l de o enormă scoică de mare, Manole îşi dădu seama că nu făcuse prezentările.             — Inginerul Ştefan Condurachi, pronunţă el rar, intimidat, încercând să fie solemn. Locuieşte mai mult în străinătate. Doamna Zamfira Darvari...             Marina zâmbi absentă, cu privirile aţintite asupra tabloului. Se îndreptă spre el agale, oprindu-se la răstimpuri ca să-l contemple.             — E cu adevărat o zeiţă, începu Condurachi. Şi după câte mi-a povestit Manole, există, în carne şi oase.             Marina se întoarse şi-l privi surprinsă, parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.             — Sper că mai trăieşte încă. Dar nu mai avem veşti de la ea. De când a plecat din ţară, acum unsprezece ani, n-am mai primit nici o veste. E drept că nu prea ştia să scrie; dar soţul ei era un filolog desăvârşit, vorbind şi scriind perfect româneşte...             Manole făcu câţiva paşi spre ea şi o întrebă, timid:             — Dar soţul dumneavoastră? L-aţi regăsit?             Marina încercă să-şi ascundă zâmbetul, melancolic şi totuşi amuzat.             — Încă nu. El m-a aşteptat zece ani. Tot atâta am să-l aştept şi eu...             Manole roşi şi începu să-şi frece mâinile.             — Atunci, să vă ofer ceva? O cafea? O dulceaţă? Îmi pare atât de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă.             — Nu, mulţumesc. Am venit doar să schimb tabloul... V-am adus, la alegere, un nud de Bonnard, altul de Pătraşcu şi câteva marine de Iser, aproape singurele pe care le-a făcut.             Când întoarse din nou capul şi-l văzu pe Manole, izbucni în râs.             — Dar nu vi-l iau de tot! exclamă. Vi-l înapoiez la anul...             — Şi totuşi, doamnă, interveni Condurachi, nu văd ce-aţi mai putea adăuga sau schimba. Este pur şi simplu perfect. Este o capodoperă!             — Mulţumesc, spuse Marina, mulţumesc foarte sincer. Dar nu cred că voi schimba ceva. Am nevoie de Zeiţă, o nevoie personală, adăugă coborând uşor glasul.             Manole o privea stânjenit, neştiind ce să facă cu mâinile.             — Ne-am învăţat cu ea, cu Zeiţa, spuse în cele din urmă. Ne va lipsi...             — Un an trece repede, îl întrerupse Marina. Şi când veţi vedea ce vă aduc în loc!...             Traversă repede salonul, deschise uşa şi, după câteva minute, se întoarse însoţită de o foarte tânără pereche.             — Proaspăt logodiţi, îi prezentă ea.             Apoi, tustrei, cu mare grijă, începură să desfacă sforile şi să scoată tablourile, unul după altul, din pânzele cu care fuseseră acoperite.                                         Ca de obicei, aşa cum făceau de câte ori simţeau că nu mai e nimic de spus, nimic de încercat, se strânseseră toţi în faţa ferestrei. Priveau ninsoarea. Nu se mai distingeau decât stâlpii verandei şi, câţiva metri mai departe, aproape de stradă, bradul. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. Treptat, sala se încălzise din nou şi, unul câte unul, se întorceau de la fereastră, apropiindu-se de cămin. Valerian, cel dintâi care îşi scosese paltonul, încercase chiar un început de poem.             — Un dulap, doar atât! şoptise. Un vechi, bătrân şi obosit sau, poate, înţelept? — dulap..."             Ieronim îl sfărâmase cu mare pricepere, în chip savant, mânuind aproape cu dragoste toporişca, blând, abil, concentrat. Când începuse să se înfierbânte căminul, Maria da Mana îşi întinse mâinile cât putu mai aproape de flăcări, frecându-le, mângâindu-le.

Ivan de Mircea Eliade L-a zărit întâi Zamfira. Îşi trecu carabina în mâna stângă şi se apropie de el. Îl atinse uşor cu vârful bocancului.             — Trage să moară, spuse fără să întoarcă capul.             Rănitul îi privea cu ochii foarte mari, deschişi. Era tânăr, bălai, plin de pistrui, şi buzele îi tremurau necontenit, parcă tot s-ar fi trudit să zâmbească. Zamfira oftă adânc, apoi îngenunche lângă el.             — Ivan! îl strigă. Ivan!             Desprinse bidonul şi-l apropie cu grijă de buzele rănitului. Darie se oprise în faţa lui. Îşi scoase casca şi începu să-şi şteargă fruntea cu mâneca tunicii.             — Trage să moară, spuse. Păcat de apă.             Cu o mişcare bruscă, speriată, braţul rănitului se desprinse de trup şi se zbătu în aer, ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi căzu inert şi degetele i se încleştară pe un bulgăre de pământ. Căzuse prea departe de buzunar. Zamfira întinse mâna, scoase revolverul şi zâmbi.             — E pentru dumneavoastră, domnule elev, spuse. Poate îl păstraţi ca amintire...             Darie îşi reaşezase casca. Apucă revolverul şi-l cântări în mână.             — Nu mai are gloanţe, spuse. Nu mai e bun de nimic.             Se pregătea să-l azvârle în porumbişte, dar se răzgândi.             Continuă să-l cântărească în mână, nehotărât. Iliescu îi ajunse din urmă.             — Trage să moară, rosti rar, clătinând din cap. Fără lumânare, ca un câine. Ca şi ceilalţi, adăugă coborând glasul.             Întoarse capul şi scuipă în lături. Darie mai privi o dată revolverul, apoi îl lăsă să cadă. Căzu, cu un sunet surd, între bulgări, lângă braţul rănitului.             — Dacă vă e milă de el, spuse, mai bine împuşcaţi-l. Să nu se mai chinuie...             Făcu câţiva paşi spre porumbişte, privind obosit în jurul lui, ca şi cum ar fi căutat un loc mai ferit de arşiţă, să se odihnească. Dar se întoarse curând, posomorât, cu ţigara neaprinsă în colţul gurii.             — S-o luăm din loc, spuse.             Zamfira se ridicase în picioare, dar nu-şi desprindea privirile din ochii rănitului.             — Dacă am şti ruseşte, i-am cere să ne binecuvânteze, vorbi încet, parcă mai mult pentru sine. Aşa se spunea pe la noi, că dacă te binecuvântează cineva când trage să moară, îţi aduce noroc.             — Aşa am auzit şi eu, îl întrerupse Iliescu. Dar îţi aduci noroc numai dacă te binecuvântează cu inimă bună... Şi ăsta-i bolşevic...             — Orice-o fi, doar să te binecuvânteze pe legea lui, în limba lui...             Întoarse capul spre Darie.             — Poate dumneavoastră, domnule elev, care ştiţi atâtea limbi...             Darie îşi aprinse ţigarea. Ridică descurajat din umeri, încercând zadarnic să zâmbească.             — Nu ştiu. Acum îmi pare rău. Ar fi trebuit să învăţ ruseşte... Se întrerupse, cu ochii la rănit, şi trase adânc din ţigară. Dar poate înţelege el, adăugă. Poate cunoaşte el alte limbi...             Şovăi câteva clipe, apoi înălţă din nou din umeri.             — Încercaţi, domnule elev, îl auzi şoptind pe Zamfira. Încercaţi, că poate înţelege...             Darie zvârli ţigarea, se apropie neîncrezător, îi căută ochiil apoi izbucni deodată, cu un glas uscat, înăbuşit:             — Nous sommes foutus, Ivan! Nous sommes des pauvres types! Save our souls! Bless our hearts, Ivan! Car nous sommes foutus!...             Rănitul gemu stins, şi în acea clipă gura i se lumină deodată, parcă ar fi zâmbit. Îi privi pe rând, încrezător.             — Blagoslovenie! strigă Zamfira îngenunchind lângă el. Boje, Cristu! Binecuvântează-ne, Ivane...             Îşi făcu cruce, cât putu mai încet, ridică ochii spre cer, îşi împreună mâinile şi închise puţin ochii, ca şi cum s-ar fi rugat, apoi îl privi din nou, adânc, cercetător.             — Fă şi tu aşa, Ivan! strigă. Fă cruce după mine. Boje,Cristu!             Apoi tăcu, şi toţi trei îşi pironiră privirile pe faţa rănitului, aşteptând.             — Nu mă înţelege, oftă târziu Zamfira. Dacă i-am fi putut vorbi pe limba lui...             — Grijania lui de bolşevic! izbucni Iliescu printre dinţi. Se preface că nu ne înţelege...             Darie întoarse capul şi-l privi, zâmbind încurcat.             — Dacă-l înjuri, cum o să te mai binecuvânteze?             — N-are a face. Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot. Îngenunche şi se aplecă uşor spre urechea rănitului. Iartă, Ivane, iartă! şopti.             Atunci îşi dădu seama că nu-l mai privea şi, întorcând capul, văzu câinele, la câţiva metri de ei, în marginea porumbiştii.             — E din sat, spuse Iliescu ridicându-se în picioare şi fluierându-l prieteneşte. Trebuie să fie satul pe-aproape.             Era un câine slab, hămesit, cu părul arămiu decolorat de praf. Se apropie sfios de ei, neîndrăznind să se gudure. Rănitul întorsese capul şi-l aştepta. Tremurul buzelor încetase brusc, şi faţa arăta acum streină, împietrită.             — Dacă e bolşevic şi nu l-a învăţat nimenea, n-are de unde să ştie, vorbi Zamfira ridicându-se în picioare. Dar de Dumnezeu şi Isus Cristos tot trebuie c-a auzit el, şi cruce nu se poate să nu ştie să facă.             Se trase un pas înapoi şi-l strigă: „Ivan!" Apoi îşi depărtă cât putu mai mult braţele şi rămase aşa, nemişcat, cu ochii la rănit.             — Cristu! strigă din nou. Cristos pe cruce. Fă şi tu cruce. Ridică trei degete în sus şi binecuvântează-ne...             Faţa rănitului se luminase din nou, înmuiată de un mare zâmbet. Câinele se apropiase şi-i lingea mâna încremenită pe bulgărele de pământ.             — Se preface că nu înţelege, spuse Iliescu, şi scuipă cu furie în lături.             Zamfira intră în porumbişte şi câteva clipe în urmă se întoarse cu doi coceni.             — Ivan, strigă el căutându-i ochii, priveşte încoace, Ivan! adăugă aşezând cocenii de-a curmezişul în formă de cruce. Priveşte bine şi adu-ţi aminte. Asta e crucea lui Isus Cristos, mântuitorul lumii. Cristos care a fost răstignit pe cruce. Acum înţelegi? întrebă apropiindu-se şi arătându-i cocenii, îţi aduci aminte?             Rănitul îi urmărise mişcările cu un neaşteptat interes, dar şi cu teamă. Încercă să-şi ridice capul, dar gemu, de durere închise ochii. Îi deschise după câteva clipe şi zâmbi, văzându-l pe Zamfira aşteptând acolo, în faţa lui, cu cei doi coceni încrucişaţi.             — Cristu! rosti el târziu. Cristu!             — Minunea lui Dumnezeu! şopti Zamfira îngenunchind din nou lângă el şi punându-i mâna pe frunte. Ai înţeles ce te rugasem. Binecuvântează-ne!...             —Bénis-nous, Ivan! izbucni cu fervoare Darie. Bénis-nous, bless our hearts! Tu t'envoles au Ciel. Au Paradis, Ivan, auprès du Dieu Père. Auprès de la Vierge, adăugă cu o bruscă, neînţeleasă oboseală în glas. Maica Preacurată şi pururea Fecioară Maria...             Rănitul îl ascultase tremurând uşor. Apoi îşi roti ochii de la unul la altul. Nu mai îndrăzni să-şi ridice capul, dar îşi mişca acum degetele, parcă ar fi încercat să arate ceva.             — Maria! izbuti el să rostească în cele din urmă. Maria...             — Înţelege, şopti Iliescu.             Îi urmări privirile şi văzu câinele depărtându-se încet, cu capul plecat.             — Poate cunoaşte câinele, adăugă. Poate o fi şi el din sat.             Rănitul începuse să şoptească, mişcându-şi tot mai nervos degetele, închizând la răstimpuri ochii, apoi deschizându-i brusc, parcă tot mai înspăimântat că-i regăseşte acolo, lângă el.             — Eu zic să încercăm să-l ducem până în sat, vorbi Zamfira.             Darie îl privi lung, neîncrezător.             — Are să fie greu, spuse. Trage să moară.             — Ar fi păcat, că acum înţelege, spuse Iliescu, şi dacă ar mai duce-o un ceas, două, până în sat, poate ne binecuvântează...             Câinele se oprise la vreo zece metri, în preajma porumbiştii, aşteptându-i.             Îl purtau pe carabine. Darie le luase raniţele şi le atârnase de carabina lui, pe care o proptise pieziş pe umeri. Rănitul tremura, gemând înfundat, închizând şi deschizând necontenit ochii. La răstimpuri, Zamfira îi striga:             — Binecuvântează-ne, Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului.             — Zi măcar atât, încercă Iliescu, zi Cristos! Cristos! Maria!             După vreo sută de metri, se opriră să-şi tragă răsuflarea, dar nu-şi lăsară povara din mâini. Rănitul încerca, scâncind, să se zvârcolească. Îşi pironise privirile, rugător, în ochii lui Zamfira.             — Vorbiţi-i dumneavoastră, domnule elev. Spuneţi-i ceva, că-i vrem binele...             Darie îşi săltă raniţele în spate cu un gest scurt, de furie şi deznădejde.             — Ce să-i spun? Pe ce limbă să-i vorbesc? Dacă nu ştiu ruseşte, cum o să mă înţeleagă?             — Vorbiţi-i orice, îl încurajă Zamfira. Numai să vadă că ne dăm osteneala, că nu-l lăsăm să moară ca un câine. Vorbiţi-i în orice limbă, că dumneavoatră sunteţi filozof...             Darie oftă fără voia lui şi-şi trase chipiul pe frunte.             — Cu adevărat filozof! exclamă, încercând să zâmbească. Ivan! izbucni, întorcându-se spre rănit şi căutându-i ochii. Îţi mai aduci aminte de Faust?                           Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Median,             Und leider! auch Theologie Durchaus studiert...                           Acesta sunt eu, Ivan, cel care-ţi vorbesc acum. Filozofu'. Mă auzi?             — Ziceţi-i înainte, îl încurajă Iliescu pornind la drum. Vorbiţi-i, că vă ascultă, şi asta-i de-ajuns.             — Dacă vă ascultă, nu moare, adăugă Zamfira.             —... Aş putea să-ţi povestesc multe, Ivan, căci ce nu poate povesti un proaspăt licenţiat în filozofie? Câte nu i-au trecut prin minte? Câte aventuri în două, trei volume, ba chiar în douăzeci şi două — Proust, bunăoară, nu are douăzeci şi două de volume? Sau poate mă înşel, poate am calculat greşit, am numărat şi operele din tinereţe; ştii la ce fac aluzie, Pastiches et mélanges şi celelalte...             — Ziceţi-i înainte, domnule elev; căci ziceţi bine, îl încurajă Iliescu.             Apoi întoarse capul şi scuipă cu putere, departe, către porumbişte.             — Ivan! exclamă emoţionat Darie. Aş putea să-ţi vorbesc o noapte întreagă numai despre probele inexistenţei lui Dumnezeu. Iar despre Isus Cristos, de care probabil n-ai mai auzit de când ai fost în şcoala primară, despre Mântuitorul vostru şi al nostru, al tuturor, şi despre a lui enigmatică existenţă istorică, sau ineficienţă politică, ţi-aş putea vorbi multe nopţi, numai noi doi, fără comisari şi fără teologi, căci simţi şi tu asta Ivan, nous sommes foutus, nous sommes tous foutu! Şi noi, şi voi. Dar mai ales noi, care ne tragem din bădica Traian... Şi dacă mi-ar părea rău să mor acum, curând după tine, sau poate înaintea ta, să mor la douăzeci şi doi de ani, este şi pentru că n-am să mai apuc să văd cum o să-i ridicaţi statuie lui bădica Traian. Căci lui i s-a năzărit să ne zămislească aici, la marginea pământului, parcă ar fi ştiut anume că într-o bună zi o să veniţi şi voi, obosiţi după atâta rătăcire în stepă, şi o să daţi peste noi, frumoşi, deştepţi şi bogaţi, şi o să vă fie foame şi sete, aşa cum ne este şi nouă acum...             — Ziceţi-i înainte, domnule elev, că vă ascultă, îl încurajă Zamfira văzând că Darie se întrerupse şi-şi ştergea în neştire obrazul cu mâneca tunicii.             —... Şi câte altele n-aş putea să-ţi povestesc. Deşi, mă întreb, aş îndrăzni să-ţi povestesc vreodată aventurile din 13 martie, din 8 noiembrie, şi toate câte au mai urmat? Sunt întâmplări prea intime, Ivan, care m-au făcut şi m-au desfăcut, şi m-au făcut din nou, aşa cum mă vezi acum, filozof itinerant, ţinându-ţi de urât cât s-o mai îndura de noi Dumnezeu şi brandturile voastre, car nous sommes foutus, Ivan, il n'y a plus d'espoir. Nous sommes tous foutus! Ca într-o nuvelă celebră, pe care încă n-a scris-o nimeni, dar care va fi desigur scrisă într-o zi, pentru că e prea adevărată, dacă înţelegi la ce fac aluzie, prea seamănă cu tot ce s-a întâmplat în zilele noastre, şi seamănă şi cu ce ni se întâmplă şi nouă acum, şi mă întreb cum va mai îndrăzni autorul nuvelei să dea ochii, să spunem, cu soţia şi copiii lui, ba chiar cu vecinii lui, cum va îndrăzni să mai iasă pe stradă, pentru că ai ghicit la ce fac aluzie, fiecare se va recunoaşte în personajul principal al nuvelei, şi cum ar mai putea trăi cineva după aceea, cum s-ar mai putea bucura de viaţă după ce va înţelege că e condamnat, că nu există nici o ieşire, că nu poate exista nici o ieşire pentru că, pentru fiecare din noi, a existat, înaintea noastră, un împărat Traian, oricum s-o fi numit el, un Traian în Africa, unul sau mai mulţi în China, oriunde îţi arunci privirile nu vezi decât oameni condamnaţi pentru că cineva, un împărat Traian, mult înaintea lor, cu mii şi mii de ani înaintea lor, a hotărât să-i zămislească tot în locuri nepotrivite...             Se opri brusc şi-şi trecu, tremurând, palma pe faţă.             — Ziceţi-i înainte, domnule elev, şopti Zamfira, dar mai rar, mai rar, ca să vă înţeleagă...             Darie îl privi zâmbind, parcă l-ar fi recunoscut deodată, şi-şi săltă raniţele pe umăr cu o tinerească deznădejde.             —... S-o luăm deci de la început, Ivan, s-o luăm de la 13 martie. Căci de-acolo a început tot începutul. Dacă aş fi murit la 12 martie, aş fi fost un om fericit, pentru că mă duceam în Cer; au Ciel, Ivan, auprès de la Sainte Trinité, acolo unde, cu ajutorul preotului — ai să ajungi şi tu, curând. Dar dacă îmi va fi dat să mor azi, mâine, poimâine, eu unde mă voi duce? În nici un caz, nu în Cer, pentru că la 13 martie am aflat că Cerul pur şi simplu nu există. Nu mai există, Ivan! Din clipa când înţelegi, cum am înţeles eu la 13 martie, că Cerul e doar o iluzie, totul s-a terminat. Nu mai există nici Cer, nici sus, nici jos căci Universul e infinit, n-are nici început, nici sfârşit. Şi atunci, te întreb, eu unde mă duc?... Ştiu, te întreb degeaba, pentru că te-ai hotărât să nu răspunzi. Dar îţi răspund tot eu. Şi îţi răspund cu 8 noiembrie, cu al doilea început. Pentru că la 8 noiembrie, cred că ai ghicit asta, am înţeles ceva poate chiar mai important. Am înţeles că nu e nevoie să te duci undeva, pentru că eşti deja acolo. La nemărginire, Ivan, răspund cu o altă nemărginire. Pentru că, ascultă-mă bine, eu, ca şi tine, ca şi toţi ceilalţi, eu, noi, oamenii, suntem indestructibili. Nici brandturile voastre, nici avioanele nemţeşti nu ne pot distruge. Suntem aici de la începutul Lumii, şi vom mai fi chiar după ce se va stinge şi ultima stea din ultima galaxie. Şi atunci, îţi dai seama, Ivan, nous sommes foutus, et sommes foutus pour l'éternité. Pentru că, dacă sunt indestructibili, unde mă duc, azi, mâine, poimâine, când mi-o veni şi mie rândul? Nu mă pot duce nicăieri, pentru că sunt deja acolo, şi sunt peste tot, în acelaşi timp. Dar asta e îngrozitor, să fii peste tot şi totuşi, într-un anumit fel, să nu fii, pentru că nu mai eşti viu. E îngrozitor, să nu te poţi odihni niciodată, cum se odihneau moşii şi strămoşii noştri. Căci ei se duceau unde le era scris, unii în Cer, alţii sub pământ, alţii la marginile Pământului, dar, înţelegi, ei se puteau odihni. Dar noi, Ivan, ce se va întâmpla cu noi?...             Îşi săltă din nou raniţele pe umăr şi grăbi şi mai mult pasul.             — ... Şi acum, dacă te-ai hotărât să rupi jurământul tăcerii, fără îndoială că m-ai întreba: dar după 8 noiembrie, ce s-a întâmplat după 8 noiembrie? Şi pentru că legea războiului ne cere să fim sinceri şi deschişi unii faţă de alţii, aş fii obligat să-ţi răspund. Dar mă vei înţelege? Pentru că ne lovim deodată de o serie de evenimente mutual contradictorii, dacă mă pot exprima astfel...             Se auzi strigat din urmă, şi de-abia atunci îşi dădu seama că o pornise singur înainte, cu câinele lângă el. Cei doi aşezaseră rănitul la umbra rară a unui salcâm, îşi scoseseră căştile si se ştergeau pe obraz. Darie se apropie stânjenit, silindu-se să zâmbească.             — A bolborosit mereu pe limba lui, în ruseşte, făcu Iliescu.             — Parcă ar fi cerut apă, îl întrerupse Zamfira dar nu mai avem. Şi când i-am arătat bucăţelele de zahăr, a închis ochii. Nu vrea.             Luă din palma deschisă o bucată de zahăr şi începu s-o sugă.             — Cât îl vedeţi de tinerel şi de slab, e greu, reluă Iliescu, şi am obosit. Ne-am gândit să ne odihnim aici, la umbră. Că satul tot nu se vede.             — Poate că îşi vine şi el în fire, adăugă Zamfira.             Darie aşezase raniţele pe iarba arsă, prăfuită, şi îngenunchease lângă rănit, ascultându-i încordat răsuflarea grea, precipitată.             — Mă întreb cum de mai trăieşte, vorbi târziu. De-abia îşi mai trage sufletul.             Întinse braţul, apucă una din raniţe şi începu să caute. Rănitul îl urmări cu privirea, tresărind la răstimpuri din tot trupul, parcă ar fi fost scuturat de friguri.             Darie întoarse capul spre Zamfira şi-l întrebă, coborând glasul:             — Ce facem cu el? Că nu-l mai putem duce, şi e târziu. Îl lăsăm să se chinuie aici, sau îl ajutăm noi să moară?             Zamfira se codi şi-şi plecă privirile.             — Dacă ne-am trudit şi l-am dus până aici... Poate se îndură Dumnezeu şi-i dă putere să ne binecuvânteze. Pentru că, îmi dau eu cu părerea, acum vrea să ne binecuvânteze...             — L-am auzit şi eu, interveni Iliescu. L-am auzit când a spus Cristu. Dacă-l mai ţinem de vorbă, poate o mai duce un ceas. Că satul nu e departe.             Darie îşi aprinse ţigara şi-i privi pe toţi trei, pe rând, zâmbind.             — Nu se vede nimic, spuse. Unde te uiţi, numai lanuri de porumb, numai lanuri...             Câinele se oprise la câţiva metri, scâncind sfios, cu ochii aţintiţi asupra bucăţelelor de zahăr. Zamfira oftă.             — Să-i mai spunem de-ale noastre, că poate pe astea le înţelege mai bine. Cât ne-am odihni noi aici, să-l ţinem de vorbă, să-i spunem cum o să fie în sat.             Iliescu se întoarse cu tot trupul spre răsărit şi începu deodată, cu un glas nou, necunoscut, parcă ar fi vorbit unui copil bolnav:             — Ivan, nu mai e mult şi ajungem în sat. Şi o să fie bine la voi în sat, o să fie ca la noi în sat...             — Spune-i ce-o să-i dăm, îl întrerupse Zamfira. Apă proaspătă din belşug...             — Ivan, continuă Iliescu apropiindu-şi şi mai mult faţa de el, la voi în sat sunt livezi cu tot felul de poame, cu prune şi pere, şi câte altele, şi-o să-ţi aducem câte vrei...             — O să-ţi spele femeile obrazul, îl întrerupse Zamfira, o să te culce în pat...             Rănitul închisese ochii şi-şi mişca buzele parcă cu un mare efort, dar totuşi din ce în ce mai repede.             — Doar să-ţi aduci şi tu aminte de noi, continuă Zamfira, să-ţi aduci aminte de ce te-am rugat...             — O să-şi aducă aminte, reluă Iliescu, nu se poate să nu-şi aducă aminte. Că ne-am ostenit pentru el, i-am fost prieteni.! Priatin! Ivan, priatin! strigă zâmbind cu toată faţa. O să-ţi aduci aminte, Ivan, şi-o să-ţi ridici braţul, o să-ţi ridici braţul către noi, şi ai să ne binecuvântezi.             Câinele începu deodată să geamă, apoi privi speriat în jurul lui şi, tremurând, cu părul zburlit, o luă la goană pe marginea drumului. Rănitul deschisese ochii, dar nu mai avu putere să întoarcă capul şi să-l privească. Privea acum de-a dreptul către cer, şi cu atâta intensitate încât nici lumina grea a după-amiezii de august, nici pulberea fină care plutea deasupra lor ca o nesfârşită pânză de păianjen nu-l tulburau. Tăcură toţi, câteva clipe. Darie se apropie de rănit, îi puse mâna pe frunte şi-l privi adânc în ochi.             — Mi-e teamă c-a murit, şopti. Dumnezeu să-l ierte! adăugă ridicându-se anevoie în picioare.             Zamfira îi puse şi el mâna pe frunte, apoi îl bătu uşor obraz, îi scutură braţul.             — Dumnezeu să-l ierte! rosti făcându-şi cruce. O să-l ierte Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvântat, şi asta o să ne poarte noroc.             — Asta făcea când îşi mişca buzele adineaori, spuse Iliescu. Ne binecuvânta...             Darie îşi săltă raniţa în spate şi privi obosit drumul pe care apucase câinele:             — S-o luăm din loc, spuse. Am întârziat destul.             — Înduraţi-vă încă puţintel, domnule elev, şopti timid Zamfira, desprinzând din raniţă o lopată scurtă. Nu-l putem lăsa aici, să-l sfârtece corbii. Până mai fumaţi dumneavoastră o ţigară, i-am săpat groapa...             Darie îl privea uluit, parcă nu l-ar fi înţeles.             — Înduraţi-vă, domnule elev, interveni Iliescu. Că e pământ sărac şi groapa e gata cât aţi bate din palme...             — Mă băieţi, voi sunteţi nebuni, vorbi târziu Darie. Sunteţi nebuni de-a binelea... Dar e şi vina mea, adăugă mai mult pentru sine, îndreptându-se spre porumbişte. E şi vina mea...             Târziu întoarse capul şi-i văzu cum săpau grăbiţi, suflând greu, fără să-şi vorbească. Şi în acea clipă i se părea că visează, pentru că săpau, la o distanţă de peste doi metri unul de altul, ca şi cum s-ar fi hotărât să sape o groapă în care să încapă câteva trupuri, şi tot atunci auzi şuieratul ascuţit al avioanelor de vânătoare germane zburând foarte jos, iar în spatele lui, dincolo de lanurile de porumb în care se afundaseră în zori, poate chiar din şoseaua pe care se retrăsese compania întreagă cu o noapte mai înainte, auzi pocnetele scurte, surde, înfundate, ale brandurilor ruseşti.                                         — ... Evident, continuă desfăcând un nou pachet de ţigări, atunci mi-am dat seama că visez şi m-am deşteptat. Dar am să vă mai spun ceva, deşi poate n-o să mă credeţi: ce m-a impresionat mai mult, şi m-a trezit, n-au fost avioanele nemţeşti, nici brandurile, ci groapa aceea nefiresc de mare, pe care începuseră s-o sape Iliescu şi Zamfira. În fond, mă întreb, unde le-o fi fost gândul când s-au apucat să sape. Căci, v-am spus, eram toţi însetaţi, înfometaţi şi extraordinar de obosiţi. De ce voiau să-şi mai complice truda?             — În orice caz, îl întrerupse locotenentul privindu-l cu simpatie, aproape cu căldură, vina a fost, de la început, a dumitale. Nu trebuia să-i laşi să-l transporte. Eraţi în retragere, şi orice moment pierdut vă putea fi fatal. Dacă le-a fosl milă de Ivan, trebuia să-l împuşte pe loc...             — Nu crezi că putea fi salvat? îl întrebă Laura.             — Nu. V-am spus, când am dat cu ochii de el, trăgea să moară. Mă întreb cum a mai putut trăi atât. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel...             — După cele şase zile de foc, îl întrerupse locotenentul, aveai destulă experienţă. Nu mai aveai, ca la început, scuza că nu îndrăzneşti să comanzi unor soldaţi care luptasem de un an, doi, în linia întâi.             — E adevărat, vorbi Darie zâmbind absent. Dar pe de altă parte, de câte ori îndrăznisem să comand, în acele şase zile, ieşise prost. Plecasem cu un pluton, şi, din comandă în comandă, rămăsesem trei...             — Ştiu la ce faci aluzie, îl întrerupse din nou locotenentul, dar n-a fost vina dumitale. Toată Ucraina era împânzită de partizani şi de detaşamente speciale admirabil camuflate. Îndată ce o unitate se despărţea de grosul diviziei, risca să fie înconjurată şi decimată. Aţi avut noroc dacă din şaisprezece aţi scăpat trei.             — În orice caz, reluă Darie, de data aceasta nu mai voiam să-mi iau răspunderea. Şi acum, pentru că suntem între noi, mai vă pot spune ceva. Cum mă credeam urmărit de nenoroc şi piază-rea, şi mi-era teamă să nu-i pierd şi pe ei, pe ultimii doi, mă hotărâsem să le mai dau un singur ordin: să ne despărţim; să ne îndreptăm spre sate ei pe un drum, şi eu pe altul... De-aceea poate, m-am lăsat ispitit de speranţa lor absurdă: că binecuvântarea lui Ivan, care trăgea să moară, ne va purta noroc...             Doamna Machedon veni dinspre bucătărie cu o farfurie mare fumegândă, urmată de Adela, purtând o tavă cu multe păhăruţe şi o sticlă de ţuică.             — Luaţi-le repede, cât sunt fierbinţi, şopti doamna Machedon oprindu-se în mijlocul grupului.             — Eu mă tot gândesc, începu judecătorul, cine-o fi fost Ivan? Ce fel de om? Şi, mai ales, mă tot întreb: o fi înţeles ce voiaţi de la el? Şi, până la urmă, vă va fi binecuvântat?             — Fără îndoială că i-a înţeles şi i-a binecuvântat, răspunse Laura. Dovadă că le-a purtat noroc, şi au scăpat.             — Se cunosc cazuri şi mai extraordinare, spuse cineva rezemat de perete, pe care Darie nu-l văzuse până atunci. Soldaţi care au reuşit să scape de la Stalingrad şi au ajuns, pe jos, după nu ştiu câte luni, în ţară. Şi mă întreb dacă i-o fi binecuvântat şi pe ei vreun Ivan care trăgea să moară...             Darie îl ascultase cu încordare, privindu-l mirat, cercetător.             — Nu cred că ne-am întâlnit până acum, continuă celălalt stânjenit, parcă ar fi încercat să se scuze. Numele meu este Procopie. Medic, dar am ciupit şi eu ceva filozofie, pe vremuri, când eram student. Mi-a plăcut filozofia...             Locotenentul îi privi pe amândoi surprins, aproape indignat.             — Dar cum se poate că nu v-aţi întâlnit până acum? Aţi fost în acelaşi regiment...             Darie întoarse capul către Laura şi zâmbi cu înţeles, parcă ar fi aşteptat un semn, să-l încurajeze să continue.             — Ce e mai curios, începu el deodată, este că am avut de la început impresia că ne-am mai întâlnit. Dar nu îndrăzneam să recunosc că impresia asta se datora întâmplării pe care v-am povestit-o adineaori. Într-adevăr, cu cât vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atât mi se pare că semănaţi cu Ivan...             Câţiva izbucniră în râs şi-i priviră pe rând, încercând să pară surprinşi. Darie continua să zâmbească.             — Este în orice caz curios, exclamă Laura, pentru că nu mi-l închipuiam aşa pe Ivan. Îl vedeam un tinerel de optsprezece-nouăsprezece ani, foarte blond şi plin de pistrui. Şi doctorul e aşa cum îl vedeţi: brun, fără pistrui şi cu doi băieţi la şcoală.             Darie începu să se frece pe frunte, parcă ar fi încercat să-şi amintească un amănunt care, în clipa aceea, i se părea hotărâtor.             — În fond, asta n-are nici o importanţă, continuă Laura. Important este faptul că ţie ţi se pare că seamănă cu Ivan. În cazul acesta, îl putem întreba ce s-a întâmplat în mintea lui Ivan atunci când îl purtaţi pe carabine. Credeţi că i-a binecuvântat, domnule doctor?             Procopie ridică încurcat din umeri.             — Cum să spun? După câte pot judeca, aş răspunde: da şi nu. Este greu de închipuit că Ivan nu ghicise ce voiau de la el. Dovadă că a rostit cuvântul Cristu. Aşa că, probabil, le-a vorbit, şoptind cuvinte pe care ei nu le puteau înţelege, pentru că nu ştiau ruseşte. Cuvinte, foarte probabil, de prietenie, poate chiar de dragoste, creştină sau altfel, în sfârşit, de dragoste între oameni. Dar, evident, nu asta aşteptau Zamfira şi Iliescu de la el; în fond, nici nu era o binecuvântare propriu-zisă...             Darie ridică brusc fruntea şi privi agitat în jurul lui.             — Acum mi-am adus aminte! exclamă. Mi-am adus aminte de ce mi-am spus la un moment dat, când, turburat de credinţa şi nădejdea lui Zamfira, l-am implorat: „Bless our hearts, Ivan! Save our souls!..." Mi-am spus: dacă ar fi adevărat, dacă Ivan, aşa cum este el, paralizat, aproape mut, trăgând să moară într-o margine de drum, dacă Ivan ne poată mântui cu adevărat, atunci ascunde un mister impenetrabil şi cutremurător, căci, într-un anumit fel, incomprehensibl minţii mele, el prezintă, sau exprimă, pe Dumnezeul necunoscut, agnostos theos, de care vorbea Sfântul Pavel. Dar daci a fost sau nu a fost aşa, nu voi şti niciodată. Pentru că niciodată nu voi putea fi sigur că binecuvântarea sau dragostea lui a avut sau nu vreo importanţă în existenţa noastră...             Doamna Machedon se apropiase de soba de zid, o deschise cu grijă şi zvârli ce mai rămăsese din butucul despicat în după-amiaza aceea.             — Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.             — Nu ne întrerupeţi! strigă Laura întorcând capul. Să vedem ce spune doctorul. Căci ideea aceasta cu Dumnezeul necunoscut aduce un element nou, pe care nu-l bănuiam până acum. Dumneata ce spui, domnule doctor?             Procopie ridică din nou din umeri şi-şi trecu palma peste buze, parcă ar fi încercat să-şi ascundă un zâmbet.             — E curios că şi eu mă întrebam cu ce seamănă toată întâmplarea asta. Căci seamănă cu ceva care mi se pare cunoscut, dar nu reuşesc să-mi amintesc cu ce. În orice caz, dacă ar fi fost o nouă epifanie a Dumnezeului necunoscut, nu putea fi agnostos theos din Atena Sfântului Pavel. Nu seamănă deloc cu un Dumnezeu imaginat de greci...             Darie clătină nerăbdător din cap.             — Evident, evident, dar sunt fel de fel de zei şi dumnezei necunoscuţi...             — Să lăsăm asta, îl întrerupse Laura. Eu regret un singur lucru: că n-ai apucat să-i explici lui Ivan ce înţelegeai prin acea expresie misterioasă: „o serie de evidenţe mutual contradictorii..."             Darie tresări şi o privi zâmbind, cu o secretă fervoare.             — Cred că a fost cea mai profundă, dar şi mai nemiloasă autoanaliză din toate câte am încercat în viaţa mea. Simţeam atunci că intuisem ceva care îmi rămăsese întotdeauna inaccesibil, că ghicisem, cum să spun? însuşi principiul existenţei mele — poate nu numai al existenţei mele, adăugă coborând glasul. Simţeam că ghicisem misterul însuşi al oricărei existenţe umane. Şi expresia aceea aproximativă — „o serie de evidenţe mutual contradictorii" — era o primă încercare de traducere a misterului pe care tocmai îl pătrunsesem şi eram pe cale de a-l analiza şi formula. Dar, evident, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în vis, acum nu mai mi-aduc nimic aminte...             — E deschisă fereastra de la baie, explică Adela. Era prea mult fum, şi am deschis fereastra...             Privi în jurul lui şi i se păru că în afară de Laura şi Procopie, ceilalţi îl ascultaseră mai mult din politeţe. Tocmai fuseseră chemaţi la masă când Laura intervenise cu ultima întrebare şi fuseseră obligaţi să-l asculte, cei mai mulţi în picioare, unii din ei chiar lângă uşa sufrageriei. Ar fi trebuit să se ridice şi el, să arate limpede că s-a pus capăt discuţiei, dar parcă o stranie, deşi plăcută, oboseală îl pironea acolo, în fotoliu. Zâmbea în neştire, încercând să înţeleagă ce se întâmpla cu el. Laura îi puse mâna pe braţ:             — Haide, c-am rămas ultimii, şopti. E târziu...                                         Nu s-a ridicat decât când s-a simţit tras, cu putere, de braţ.             — E târziu, domnule elev, vorbi Zamfira zâmbindu-i. Înnoptează...             Dar privi buimac în jurul lui şi începu să-şi frece ochii. Apoi privi din nou, clipind repede, încercând să se trezească. Erau în porumbişte, şi parcă niciodată nu auzise atâţia greieri deodată. Deasupra lor, cerul pălise, dar stelele încă nu se desluşeau.             — Unde-i Ivan? întrebă Darie.             — Odihneşte sub pământ, vorbi Zamfira. Numai cruce n-am avut de unde să-i punem.             — Ne-a purtat noroc, adăugă Iliescu. Ce-a mai fost şi pe-aici! Mai rău ca alaltăieri, la pod. Şi dumneavoastră dormeaţi dus, iar noi ne-am văzut de treabă...             Zamfira întinse braţul peste porumbişte.             — Zburau atât de jos avioanele nemţeşti, de mi-era teamă că au să-şi încurce aripile în ştiuleţi. Mitraliau porumbiştea, credeau că erau ascunşi ruşii acolo. Pe noi ne-au lăsat în pace, să ne vedem de treabă....             — Iar dintr-acolo, îl întrerupse Iliescu întinzând braţul în direcţia opusă, începuseră ruşii cu brandurile. Noroc că n-au ajuns până aici. Au bătut ce-au bătut cu brandurile, şi apoi nu s-au mai auzit. Ori că i-au mitraliat avioanele de vânătoare — că erau vreo douăzeci — ori au schimbat direcţia. Că dacă au trimis nemţii atâtea avioane, desigur că tot pe-aici se retrage şi ce-a mai rămas din divizia lor... Mai bine le trimiteau alaltăieri, la pod, adăugă întorcând capul şi scuipând cu necaz. N-ar mai fi fost atâta măcel...             Cu un gest scurt, Darie se aplecă şi îşi apucă raniţa.             — Şi acum, începu Zamfira ajutându-l să şi-o salte în spate, cum o vrea Dumnezeu. Că dacă au schimbat ruşii direcţia, ne-au tăiat drumul, şi trebuie să ne strecurăm tot prin spatele lor, până dăm de batalion.             — N-avea grijă, îl întrerupse Iliescu, că ne strecurăm. Scăpăm noi şi de data asta...             Ieşiră într-o cărare largă, noduroasă, care părea că se întinde până foarte departe printre lanurile de porumb.             — Am visat, începu Darie fără să-l privească. Se făcea că eram la Iaşi, iarna, cu prietenii, şi le povesteam de Ivan...             — Aţi visat frumos, spuse Iliescu văzând că tăcerea se prelungeşte.             — Dacă aţi visat pe Ivan, poartă noroc, adăugă Zamfira.             — Ce e mai curios e că domnul locotenent spunea că rău am făcut, că am pierdut prea mult timp. Că, spunea, dacă ne-a fost milă de el, ar fi trebuit să-l împuşcăm, să nu se mai chinuie. Dar nu trebuia să-l purtăm cu noi.             — Aşa sunt ordinele, spuse Iliescu. Dar, aţi văzut şi dumneavoastră, ne-a purtat noroc...             — Ce e drept, ne-am dat şi noi osteneala, îl întrerupse Zamfira. I-am vorbit, i-am povestit.             Darie se opri deodată şi-i privi pe rând.             — Măi băieţi, mi se pare mie sau sunt pe-aici milioane de greieri? M-au asurzit...             — Sunt greieri, domnule elev, spuse Zamfira. Sunt mulţi, dar aşa sunt totdeauna la vremea asta... Poate n-aţi mai fost de mult pe la ţară, vara, adăugă zâmbind.             Darie îşi scosese casca şi-l privi câtva timp nehotărât. Apoi, brusc, se întoarse şi porni din nou.             — Curios vis, reîncepu după o lungă tăcere. Nu-i pot da de rost. De ce mi s-o fi părut mie atunci, în vis, că ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan, aici, acum câteva ceasuri, când m-aţi strigat voi din urmă, era atât de important? E curios, nu e aşa? întrebă întorcând capul spre Zamfira.             — Visuri, spuse Zamfira. Cine poate să le dea de rost?             — Au şi visele tâlcul lor, dacă ştii cum să le tălmăceşti, vorbi Iliescu.             Darie clătină din cap, gânditor, şi grăbi brusc pasul.             — Nu, eu mă gândeam la altceva, de-aceea spusesem că-i curios. E curios pentru că în vis eram convins, pe de o parte, că acele câteva cuvinte pe care începusem să i le spun Iul Ivan anunţau lucruri foarte profunde, pe care n-am mai apucat să i le spun pentru că m-aţi strigat voi, iar, pe de altă parte, tot acolo, în vis, nu mai mi-aduceam aminte de acele lucruri atât de importante, nu mi-aminteam decât de început, „o serie de evidenţe mutual contradictorii". Ce revelaţie extraordinară anunţa această expresie care, acum, mi se pare destul de banală şi stilistic incertă! Pentru că ştiu foarte bine la ce mă refeream. Şi dacă nu m-aţi fi strigat, i-aş fi povestit lui Ivan măcar câteva din asemenea „evidenţe mutual contradictorii". Bunăoară, Laura, fata aceea de la Iaşi. Avea, şi are încă, modul ei propriu de a fi evidentă. Dar nu era numai ea. Era, bunăoară... Era... Era, bunăoară, să zicem, pasiunea mea pentru filozofie...             Se întrerupse brusc şi-şi trecu mâna prin păr. Apoi începu să se frece, absent, pe frunte.             — E grea, începu Zamfira, e grea filozofia.             — Este cea mai grea, continuă Iliescu. Şi este cea mai grei pentru că n-ai cum să-i dai de rost...             Darie îşi aşezase absent casca pe cap.             — Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproape severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun aşa, prezenţa lui, agonia lui neverosimilă, aşa cum se stingea, zidit din toate părţile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiţie umană, deşi, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur şi simplu, să fac cum mi-aţi spus voi, să-l ţin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară...

Les trois graces de Mircea Eliade — Este curios că s-a gîndit la asta... Că ultimele lui cuvinte au fost astea: Les trois Grâces...             Aproape 39 de ani. De fapt, 39 de ani fără trei săptămîni. La cîţiva kilometri de Vevey, în pădure. Dacă nu l-ar fi trezit lătratul cîinelui, ar fi trecut pe lîngă ele fără să le vadă. Probabil că încerca din nou — pentru a cîta oară? — să găsească rima. Se încăpăţînase să păstreze, întreg, numele latinesc: Euphorbia moldavica id est impudica... A întors speriat capul; un cîine mare, negru se îndrepta spre el, pe pietriş, şi în fund, pe jumătate ascunse sub sălcii şi brazi, cele trei vile. Aşa cum nu mai văzuse pînă atunci. Păreau izolate, şi totuşi comunicau între ele; dar nu înţelegea cum. Le privea fascinat, nemaiîndrăznind să clipească. (Cîteva luni după aceea, Sidonia i-a spus, stăpînindu-şi anevoie enervarea: „Ştiu, este pur şi simplu un tic; dar, dacă ai avea puţină voinţă... Pentru că, iartă-mă că ţi-o repet, pentru cel care te priveşte..." „Dar nu clipesc întotdeauna, a întrerupt-o zîmbind. Cînd mă interesează ceva, un tablou, un peisagiu, o floare..." „Nu vorbeam de flori, reluă Sidonia. Este meseria ta..." Poate că atunci, în acea clipă, a înţeles. Cuvintele acelea, „meseria", „este meseria ta", i-au fost de-ajuns. A ridicat din umeri. „Înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune; în al doilea rînd, este o ştiinţă foarte precisă... În orice caz, te asigur, ticul, dacă se poate numi aşa, nu-mi aparţine. Nu aparţine poetului, şi nici naturalistului...")             — Da, este într-adevăr curios, vorbi Hagi Pavel. Vreau să spun că şi-a amintit de ele tocmai atunci, cînd... Se întrerupse brusc, încercînd să-şi înăbuşe un suspin: Dumnezeu să-L ierte! adăugă coborînd glasul.             Apoi întinse mîna şi apucă paharul cu vin.             — Les trois Grâces, repetă absent Zalomit. Les trois Grâces!...             Ce casă de vis! Să poţi lucra aici o vară întreagă, să nu faci altceva decît să scrii!... Dar îl exaspera cîinele. Se învîrtea în jurul lui, la cîţiva metri, lătrînd tot mai strident, neîndrăznind să-L privească şi totuşi cu capul necontenit îndreptat, ameninţător, către el. Îi strigă în glumă: „Potaie!" încercînd să-L îmblînzească. Atunci dădu cu ochii de tăbliţa de aramă şi citi: Les troi Grâces. „Evident! Acum înţeleg!", şopti.             — Dar, în fond, de ce este vorba? întrebă Nicoleanu. Ce-a vrut să spună?             Hagi Pavel îşi îndreptă privirile spre Zalomit şi zîmbi trist.             — Tinereţe, spune, amintiri din tinereţe. De cînd eram toţi trei la studii, în Elveţia.             Îşi duse stîngaci mîna la ochi şi începu să se frece. Apoi, cu un oftat, îşi umplu din nou paharul.             — Eu le-am descoperit întîi, începu Zalomit, dar în ziua următoare i-am adus şi pe ei să le admire. Les trois Grâces. Într-adevăr, nu li se potrivea alt nume. Căci, deşi erau trei, alcătuiau o unitate, dacă înţelegi ce vreau să spun. Le-a plăcut şi lor, fireşte, dar eu eram pur şi simplu îndrăgostit, de fiecare în parte şi de toate trei laolaltă. Veneam să le văd în fiecare duminică. Am venit o dată, toţi trei, pe ninsoare. Zăpada era deja de cîteva palme, dar ningea întruna şi printre brazi, după ce se aprinseseră luminile înăuntru, căci eram în ianuarie şi se întuneca repede, printre brazi parcă ne-am fi aflat deodată într-un basm norvegian cu zîne.             — Am mai fost şi altă dată pe zăpadă, îl întrerupse Hagi Pavel. Dar n-a mai fost aşa  frumos.             Zalomit clătină din cap.             — Nu, te înşeli. Pe zăpadă n-am fost decît o singură dată, în duminica aceea din ianuarie, în 1929 sau 1930.             Hagi Pavel îl privi curios.             — În nici un caz n-a putut fi în 1929, pentru că nu mă instalasem încă la Geneva. Şi nici în 1930 n-a putut fi, pentru că vacanţa aceea de iarnă o petrecusem în ţară.             — Poate că nu vorbiţi de acelaşi lucru, interveni Nicoleanu. După cîţiva ani... amintirile, ştiţi şi dumneavoastră...             — Dar Les trois Grâces sînt mai mult decît amintiri din tinereţe, îl întrerupse Zalomit. Cel puţin pentru mine. Publicasem o plachetă de versuri, cu banii mei bineînţeles. Fără nici un succes, de altfel. Lucram în vara aceea la un volum, mult mai pretenţios. Eram pur şi simplu entuziasmat de Paul Valery... Cînd le-am descoperit acolo, ascunse sub sălcii şi brazi, mi-am spus: Să poţi scrie aici, o vară întreagă, singur, neştiut de nimeni...             Hagi Pavel se întoarse spre el, încruntîndu-se.             — Aflasem şi numele arhitectului, continuă Zalomit, şi l-am ţinut minte multă vreme, poate zece, cincisprezece ani. Dar cu toată admiraţia mea, l-am uitat. Aşa cum am uitat, de altfel, atîtea altele, adăugă încercînd să zîmbească.             Hagi Pavel ridică de mai multe ori din umeri.             — Nu prea înţeleg la ce faci aluzie, spuse.             — În orice caz, e curios că astea au fost ultimele lui cuvinte, spuse Nicoleanu: Les trois Grâces.             — Cît se poate de curios, reluă Hagi Pavel. Fiecare dintre noi am avut multe aventuri în tinereţe; pe unele le-am uitat, de altele ne amintim doar pe jumătate. Ce l-o fi făcut pe Aurelian să-şi aducă aminte tocmai de Les trois Grâces? Poate pentru că, după atîţia ani, ne aflam din nou împreună, noi, cei trei, care ne împrietenisem în timpul studiilor la Geneva. Dar aveam atîtea alte amintiri comune din Elveţia! De ce şi-o fi adus aminte de Les trois Grâces. Mai ales că, la drept vorbind, aşa cum căzuserăm de acord cu toţii, nu numai noi trei, ci şi alţi colegi de-ai noştri, numai două din ele erau pro-priu-zis grase. Yvonne era mai mult sau mai puţin aşa cum trebuia să fie o elveţiană de douăzeci şi cinci de ani.             Zalomit schimbă brusc poziţia scaunului şi-şi încruţişă braţele pe masă.             — Cred că vorbim de două lucruri cu totul deosebite, care n-au nimic de-a face unul cu altul. Eu îţi vorbeam de cele trei vile de lîngă Vevey, care se numeau Les trois Grâces, şi prin faţa cărora ne-am plimbat de atîtea ori; o dată într-o duminică din ianuarie şi pe ninsoare.             — Acum, că te ascult, începu gînditor Hagi Pavel, parcă mi-aş aduce aminte de nişte pitici în curte, şi un bazin zmălţuit albastru.             Zalomit ridică plictisit din umeri.             — Nu. Confunzi cu alte vile şi căsuţe. Les trois Grâces n-aveau pitici şi nici bazin.             — Poate confund, spuse Hagi Pavel. Dar sper că îţi mai aduci aminte de Yvonne şi de Henriette, şi de o a treia fată, îmi scapă acum numele, cu care ne-am avut noi bine, iar unii din noi chiar foarte bine, aproape doi ani de zile... Ţie îţi plăcea la început Yvonne, dar nu cred că a fost o mare pasiune...             — Da, Yvonne... Evident, îmi aduc aminte numele. Dar n-aş şti să-ţi spun cum arăta... Iar despre celelalte două...             — Henriette era destul de grasă, dar era, cum spuneam noi atunci, dată dracului, avea pe vino încoace. Şi era deşteaptă foc. Ţii minte cum te tachina cînd ne întîlneam cu toţii — noi trei, şi ele trei — la Gafe des Vosges? întîi striga grupului întreg: Vive la Roumanie! Apoi îţi căuta privirile şi adăuga: Vivent les allies!             Zalomit ridică din nou din umeri zîmbind trist, intimidat.             — Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu-mi mai aduc aminte...             — Bine, înţeleg, continuă Hagi Pavel. Tu erai pasionat de poezie şi de flori. Vedeai lumea altfel decît o vedeam noi! Şi apoi, adăugă după o scurtă pauză, au trecut aproape patruzeci de ani...             — Dar n-am uitat nici pădurea de lîngă Vevey, nici Les trois Grâces, deşi, îţi mărturisesc, nu m-am mai gîndit la anumite întîmplări din tinereţea mea de vreo douăzeci şi cinci de ani.             Tăcură toţi, încurcaţi, evitînd să se privească. Tîrziu, Hagi Pavel apucă brusc a doua sticlă şi umplu paharele, cu mare grijă, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i tremure mîna.             — Âpropos de Yvonne, începu. Mai ţii minte cum le numea Aurelian la început? Le spunea: Deux ou trois Grasses...             Zalomit îl privi din nou cu mare atenţie apoi zîmbi.             — Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franţuzeşte cartea lui Aldous Huxley, Two or Three Grâces. Dacă a spus-o, a spus-o mai tîrziu...             — Bine, bine, îl întrerupse Nicoleanu. Ştim cu toţii că memoria este aşa cum sînt toate celelalte funcţiuni şi facultăţi: aproximativă şi perisabilă. Dar, ca să revenim la ultimele cuvinte ale lui Aurelian Tătaru, ce credeţi că a vrut să spună?...             — Dumnezeu să-l ierte! murmură Hagi Pavel. Poate faptul că eram toţi trei împreună, că ne reîntîlnisem toţi trei după atîţia ani, şi tocmai aici, în munţi, ca pe vremuri, cînd urcam spre Chamonix.             — Partea asta a Carpaţilor nu prea seamănă cu Elveţia alpină, vorbi absent Zalomit. Dacă a vrut să ne spună ceva, a vrut probabil să ne spună: „îmi dau seama că sînt pierdut, dar nu mi-e frică, şi nici vouă să nu vă fie frică de moarte." Şi poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăţilor înalte cu care am fost dăruiţi. Şi n-a găsit, pe loc, o altă imagine, sau poate n-a mai avut destule puteri să vorbească, şi, deschizînd ochii şi văzîndu-ne pe amîndoi acolo lîngă el, şi-a adus aminte de perfecta armonie a celor trei vile, separate şi totuşi formînd un singur corp arhitectonic, şi ne-a evocat imaginea asta: Les trois Grâces...             — Bine, tu eşti poet, îl întrerupse Hagi Pavel. Tu vezi lucruri pe care noi, ceştilalţi...             Zalomit îl privi cîteva clipe adînc, încruntat, apoi figura i se lumină deodată şi zîmbi.             — Dacă vrei să ştii, află că nu mai sînt de mult poet. Din după-amiaza aceea de iulie, cînd am dat prima oară cu ochii de Les trois Grâces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge perfecţiunea şi semnificaţia celei mai timide flori... Se ridică brusc şi le întinse mîna: Şi acum, am să vă rog să mă iertaţi dacă vă las. Mă urc sus, la mine în cameră, să mă întind. M-a ajuns oboseala...             Tresări auzind paşi pe cărare, şi întoarse capul. La început nu-l recunoscu, cu bascul îndesat mult pe frunte şi cu mantaua de ploaie pe umeri.             — Vasăzică, nici dumitale nu ţi-e somn, spuse Nicoleanu apropiindu-se.             Se aşeză lîngă el, în iarbă, înfăşurîndu-şi cu grijă mantaua în jurul genunchilor.             — Chiar în miezul verii, adăugă, nopţile, aici, la munte, sînt întotdeauna reci. Să fii cu mare băgare de seamă...             — Sînt obişnuit, vorbi Zalomit fără să-l privească. Aria mea de specializare e flora Carpaţilor. Cîtă a mai rămas, adăugă parcă mai mult pentru sine.             — Te-ai oprit să te odihneşti chiar aici, la cîţiva metri de locul unde...             — Cît să fie ceasul? îl întrerupse Zalomit, întorcînd brusc capul către el. Mi-am lăsat ceasornicul pe măsuţa de noapte...             — Nu poate fi mai mult de trei. Într-un ceas răsare soarele.             — Deci, n-au trecut decît vreo douăsprezece, treisprezece ore... Mi-e peste putinţă să înţeleg cum s-a întîmplat, reluă după cîteva clipe.             Nicoleanu îşi strînse şi mai mult, cu înfrigurare, mantaua în jurul corpului.             — Nici eu nu înţeleg, spuse. Cînd v-am auzit strigînd şi am sosit în goană, după două, trei minute mai tîrziu, nu-mi venea să cred ochilor. Numai un copil nepriceput, de la oraş, care ar fi urcat pentru prima oară pe munte sau cineva care şi-ar fi pierdut brusc cunoştinţa, ar fi putut aluneca şi ar fi căzut, rostogolindu-se, douăzeci, douăzeci şi cinci de metri, fără să încerce să se apuce de vreo rădăcină, sau de vreun smoc de iarbă înaltă, sau chiar de pietre...             — Poate şi-a pierdut cunoştinţa... Sau poate o fi avut o criză cardiacă sau altceva... Cred că asta se va putea afla...             — S-ar putea afla, îl întrerupse Nicoleanu, dacă autopsia va fi făcută la timp şi de cine trebuie...             — Îl cunoşteai de mult? întrebă Zalomit întorcînd din nou capul către el.             — Bine, nu l-am cunoscut decît în ultimii trei, patru ani. Evident, îl întîlnisem de cîteva ori, mai înainte. Cum însă nu aveam aceeaşi specialitate sau, mai precis, el nu o mai avea, nu am avut nici prilejul atunci, prin anii 1960-65, să ne întîlnim mai des şi să ne cunoaştem.             — De ce spuneai că nu mai avea aceeaşi specialitate? întrebă Zalomit.             Nicoleanu prelungea încurcat tăcerea, tot încercînd să-şi potrivească mantaua. În cele din urmă se ridică în picioare, căută mînecile mantalei, o îmbrăcă şi îşi încheie nasturii pînă sus.             — De cînd nu v-aţi mai văzut? întrebă într-un tîrziu.             — În ultima vreme ne întîlneam destul de rar, la cîţiva ani o dată. Dar păstram legătura, prin prieteni comuni, prin colegi; ne scriam mai rar, căci eram amîndoi foarte prinşi, fiecare cu treburile şi răspunderile noastre. Şi totuşi, cînd a aflat de la Hagi Pavel că voi veni în a doua jumătate a lui iunie la Poiana-Dornei, mi-a scris, propunîndu-mi să petrecem cîteva zile împreună, toţi trei, aici, la cabană... Dar de ce întrebi?             Nicoleanu îşi freca încurcat mîinile.             — Voiam să ştiu dacă erai la curent cu cercetările lui, mai precis, cu descoperirile lui de acum vreo zece ani, cînd mulţi dintre noi, cei care ne specializam în biologia medicală, credeam că doctorul Tătaru descoperise, sau era pe cale de a descoperi, tratamentul cancerului.             — De asta auzisem mai demult. Şi chiar am discutat cîte ceva. Mai precis, îl întrebam eu, şi, deşi paralizat de modestia lui proverbială, Aurelian mi-a mărturisit o dată că, dacă nu va fi împiedicat de împrejurări, în cel mult doi, trei ani, mortalitatea provocată de cancer va fi inferioară celei provocate de tuberculoză sau de sifilis.             — Da, e adevărat. Asta se ştia de mult; se ştia că într-o zi problema cancerului va fi rezolvată, aşa cum a fost rezolvată, bunăoară, problema ciumei şi a turbării. Dar nu ştiu dacă doctorul Tătaru a intrat în amănunte.             — Nu cred. Spunea doar că experienţele sînt cît se poate de încurajatoare...             — Multe experienţe au fost încurajatoare, reluă Nicoleanu, şi nu au dus la nici un rezultat. Experienţele doctorului Tătaru, care ne fascinaseră pe noi acum doisprezece-trei-sprezece ani, erau de un alt ordin; presupuneau o metodologie revoluţionară, care nu avea nimic de-a face cu tot ce se încercase pînă atunci în tratamentul ştiinţific al cancerului. E drept, cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări, secretul trebuia păstrat pînă cînd rezultatele pozitive vor fi fost verificate în ceea ce unii numesc serii minimale, adică în cel puţin trei sau cinci clinici. Aşa că, pe atunci, nimeni dintre noi nu ştia în ce constau experienţele. Dar aflasem ceva despre presupoziţiile lor metodologice. Şi cînd, în ultimii doi, trei ani, am început să ne împrietenim, doctorul Tătaru mi-a mai spus ceva evident, nu totul, dar destul ca să înţeleg că ce aflasem noi nu erau zvonuri, cum s-a susţinut mai tîrziu... Pentru că mai tîrziu s-a susţinut...             Se întrerupse, ca şi cum i-ar fi fost frică să încheie fraza, şi tăcu cîtva timp încurcat.             — In sfîrşit, acum se poate spune, reîncepu brusc, pentru că, pe de o parte, Aurelian Tătaru nu mai este, iar pe de altă parte, pentru că s-ar părea, în chestiunile acestea nu se ştie niciodată sigur ce e adevăr şi ce e zvon sau propagandă, s-ar părea că experienţe similare au loc în loboratoarele din Rusia şi din Statele Unite. Pe scurt, ideea doctorului Tătaru era aceasta: cancerul este provocat de o proliferare excesivă şi anarhică a celulelor unui ţesut sau ale unui organ. Procesul fiziologic e paradoxal, chiar contradictoriu. Pentru că fenomenul de multiplicare vertiginoasă a celulelor indică o pulsiune pozitivă, şi anume regenerarea ţesutului sau organului respectiv. În sine, apariţia unui neoplasm, proliferarea masivă a celulelor, ar trebui să conducă la regenerarea totală a ţesutului şi, în cele din urmă, la regenerarea, adică la întinerirea, corpului întreg. Dar această pulsiune organică pozitivă este anulată de ritmul demenţial al proliferării celulelor şi de caracterul anarhic, haotic, al construcţiilor micro şi macrocelulare, s-ar spune că avem de-a face cu o tendinţă de creaţie devenită brusc amnezică, un proces fiziologic „ateologic", amputat de intenţionalitate, şi care „creează" în neştire şi la întîmplare, fără scop, fără plan, fără structură...             — Extraordinar! exclamă Zalomit. Pur şi simplu extraordinar! Cît i-ar fi plăcut lui Goethe această interpretare a neoplasmului, ca o creaţie haotică şi lipsită de sens!... Şi dacă ar fi citit-o, cît i-ar fi plăcut lui Aurelian Morfologia plantelor a lui Goethe! N-am să-mi iert niciodată că n-am insistat, că nu l-am rugat mai insistent să-mi vorbească despre experienţele lui!...             — Poate că n-ar fi spus mai mult, reluă Nicoleanu. Suferea, cum am îndrăznit să-i spun o dată, suferea de o modestie aproape patologică.             — Şi atunci, ce s-a întîmplat? Căci n-am mai auzit vorbindu-se despre descoperirea tratamentului, şi nici el, cînd ne întîlneam, nu mai pomenea nimic de experienţele acelea atît de promiţătoare.             Nicoleanu ofta adînc şi întinse braţul spre vale, ca şi cum ar fi vrut să-i arate ceva, apoi se răzgîndi şi-şi aşeză cuminte palma pe genunchi.             — Ce s-a întîmplat, nu ştiu prea bine nici eu, dar a trebuit să întrerupă experienţele cînd a fost numit şeful Spitalului din Giuleşti. L-ai întîlnit cumva în acel an, prin 1960—61?             Zalomit rămase o clipă pe gînduri.             — Nu. Nici în 1960-61, nici în 1962.             — Cei care l-au văzut atunci n-au remarcat nici o amărăciune. Rîdea tăcut, cum rîdea el întotdeauna. „Ce n-am descoperit eu, au să descopere alţii", spunea. Şi apoi schimba vorba...             ... Evident, era fatal; ar fi trebuit să înţeleg asta de mult. Cu experienţa mea, ar fi trebuit. Proiectul atlasului regional, trei monografii gata de tipar, şi tot ce a urmat: zîmbetul lui Ursache, dînd cu ochii de Catastrofa-Trei-Ierarhi, dar mai ales tăcerea lor cînd a luat cuvîntul Imaculata-Concep-ţiune... Îşi simţi tot sîngele adunat în obraji şi se trezi, brusc, întorcîndu-se cu tot corpul spre Nicoleanu.             — Dar, în fond, cum înţelegea Aurelian să rectifice procesul de proliferare a celulelor? în ce constau experienţele lui?             — Pe cît pot reconstitui din cele ştiute de mine şi auzite de la el, Tătaru spera să pună la punct o soluţie organică, sau un ser, nu pot preciza mai mult, o soluţie care, injectată în zona unde se declarase proliferarea, ar fi produs un fenomen, cum îi spuneam noi, în glumă, de „anamneză", de „trezire" a instinctului teleologic, prezent în orice microorganism. Evident, astea sînt doar metafore. Ce credea el că era pe cale să descopere era un agent de restructurare a pulsiunii oganice. O dată mi-a spus: „în fond, descoperirea va fi utilizată mai mult în medicina întineririi decît în vindecarea cancerului. Pentru că, spunea, într-o generaţie, două, cancerul va dispărea ca flagel social, dar cu flagelul degenerării celulare şi al îmbătrînirii mai avem de furcă..."             — Un fenomen de anamneză a instinctului teleologic prezent în orice microorganism, repetă Zalomit, pronuntînd rar, sacadat, cuvintele. Dacă a înţeles asta, a înţeles tot... Cu un gest scurt, se ridică în picioare:             — Mi se pare că visez. Tot ce s-a întîmplat de ieri după-amiază mi se pare ireal...             — Şi mie, spuse Nicoleanu ridicîndu-se cu o oarecare greutate. Nu pot crede că s-a împiedicat şi a alunecat douăzeci, douăzeci şi cinci de metri pe povîrniş, căci nici măcar nu e prăpastie...             — Mi se pare ireal, continuă Zalomit plecîndu-şi capul, ireal că, după ce-am urmărit cu ochii, o bucată de vreme, maşina ambulanţei, cu trupul lui Aurelian Tătaru, ne-am întors la cabană, şi Dădu Hagi Pavel a comandat două sticle de vin... Mi-e peste putinţă să cred că aşa a fost, că asta s-a întîmplat cu adevărat.             Îl trezi Hagi Pavel cînd, i se părea, abia adormise. — îmbracă-te repede, îi spuse. Au venit la anchetă. Au fond, mon vieux, nous sommes suspects, adăugă în şoaptă.             Ajuns în curte, l-a orbit lumina dimineţii de vară. Erau toţi strînşi în jurul unui tînăr brun, încruntat, gesticulînd cu un carnet în mîna stîngă.             — Tovarăşul profesor Filip Zalomit? îl întrebă. Aţi sosit alaltăieri seara, cu o maşină a laboratorului de fiziologie botanică, de la Poiana-Dornei. Doctorul Aurelian Tătaru vă aştepta pe terasă, împreună cu tovarăşul inginer Hagi Pavel şi tovarăşul doctor Nicoleanu. Aşa e?             — Aşa, spuse Zalomit neîndrăznind să-şi privească tovarăşii.             — Atunci putem porni. Şi ca să cîştigăm timp, luăm camioneta.             — Tovarăşe Ciubotariu, interveni Hagi Pavel, e foarte aproape, nu e mai mult de un kilometru.             — Ca să cîştigăm timp, repetă Ciubotariu.             După ce au coborît din camionetă, tuşi de cîteva ori şi începu cu oarecare solemnitate:             — Ca să nu fie nici o confuzie, vă rog să nu mai vorbiţi între dumneavoastră şi să-mi arătaţi cum a-ţi pornit pe cărarea asta ieri, 22 iunie, pe la ceasurile două, două şi jumătate după-amiază. Aţi spus în declaraţii că doctorul Aurelian Tătaru pornise repede înainte, adică se depărtase de dumneavoastră. Cam la cîţi metri? întrebă întorcîndu-se spre Nicoleanu.             — Greu de precizat. Poate patruzeci, cincizeci de metri, în nici un caz mai mult de o sută de metri. Dar din cauza arborilor nu-L mai vedeam.             — Nu L-a mai văzut nici unul dintre dumneavoastră? întrebă Ciubotariu rotindu-şi privirile de la unul la altul.             — Nu.             — Vasăzică, nu l-aţi mai văzut, încheie, şi umezindu-şi degetul întoarse cu grijă o foaie din carnet. Acum, ca să nu fie nici o confuzie, să-mi arătaţi cum mergeaţi, la ce distanţă unul de altul. Spune dumneata, tovarăşe profesor.             — La început umblam unul lîngă altul. Apoi, cînd s-a îngustat cărarea, ne-am înşiruit unul în spatele celuilalt. O bucată de vreme eu eram în faţă, dar apoi...             — Îmi daţi voie, îl întrerupse Ciubotariu. Aşa a fost? se adresa celorlalţi doi. O bucată de vreme dumnealui a umblat în frunte?             — Chiar aşa, spuse Hagi Pavel. Eu rămăsesem un pas, doi în urma lui, dar curînd după aceea, să fi trecut cinci, şase minute, Filip, profesorul Zalomit, care, ştiţi, e botanist, s-a oprit în dreptul unei buruieni şi s-a aplecat s-o privească de aproape. Şi atunci am trecut eu înaintea lui, urmat de doctorul Nicoleanu.             Ciubotariu îi privi pe rînd, întrebîndu-i din ochi.             — Atunci să mergem, spuse. Umblaţi, pe cît se poate, cam tot aşa cum aţi umblat ieri. Eu rămîn la urmă... Şi, vă rog, nu vorbiţi între dumneavoastră.             După vreo zece minute, Nicoleanu părăsi cărarea şi-i spuse:             — Ieri, m-am oprit aici şi le-am spus celorlalţi să nu mă aştepte. Am urcat guţin, printre brazi, cam pe-acolo, arătă întinzînd braţul. Înţelegeţi de ce... Eu sînt şi medic şi biolog, adăugă văzînd că Ciobotariu îl asculta încruntat.             — Vasăzică, de aceea n-aţi fost de faţă...             — Cred că nici ei n-au fost de faţă...             Ciubotariu deschise din nou carnetul.             — Da, nici ei. Aşa cel puţin au scris, fiecare din ei, în declaraţie. Şi cît timp aţi rămas singur?             — Poate opt, zece minute. Apoi am grăbit pasul, ca să-i ajung...             — Îi puteaţi vedea de departe?             — Nu. Cum vă puteţi da seama şi acum, numai după două, trei minute nu se mai vede nici unul. Cărarea coteşte pe aici de mai multe ori şi se pierde printre brazi...             — Atunci, să ne grăbim, spuse Ciubotariu. Aproape de liziera pădurii îl aşteptau, tăcuţi, Nicoleanu             şi Hagi Pavel.             — Ajunsesem aici, începu Hagi Pavel, cînd am auzit un strigăt sugrumat şi apoi un fel de zgomot surd, pe care atunci nu l-am putut identifica, zgomot provocat, poate, de rostogolirea corpului...             — Şi atunci am pornit-o amîndoi în goană, adăugă Zalomit.             Ciubotariu trecu tăcut înainte şi le făcu semn să-l urmeze. Ajunşi în poiană, au grăbit pasul. La vreo sută de metri, îi aştepta un miliţian, fumînd plictisit.             — De aici l-am văzut întîi, spuse Hagi Pavel întinzînd mîna spre povîrniş. Mi s-a părut că geme, dar acum nu mai sînt sigur. În mai puţin de un minut am fost amîndoi lîngă el. Nu înţelegeam ce se întîmplase, de ce căzuse, dar nu credeam că era prea grav. Ne gîndeam cum să-l ridicăm şi să-l transportăm în braţe. Dar cînd am pus mîna pe el, a închis ochii şi a gemut.             — Aşa a fost? se adresă Ciubotariu lui Zalomit. A gemut?             — A gemut, dar a deschis apoi ochii şi a încercat să zîm-bească. Şi pentru că, amîndoi, îl întrebaserăm de mai multe ori, în neştire: „Ce s-a întîmplat? Cum ai căzut?", ne-a privit pe amîndoi, cu o expresie imposibil de descris, şi a şoptit, foarte clar, fără nici o ezitare: Les trois Grâces...             — Les trois Grâces, repetă Ciubotariu. Aşa aţi scris şi în declaraţii. Dar n-a mai spus nimic altceva, nici înainte, nici după?             — Nimic. Îl priveam amîndoi, aşteptînd să mai adauge ceva, cînd mi-am dat seama că murise.             — Murise, adăugă Hagi Pavel.             — De ce eraţi atît de sigur că murise? întrebă Ciubotariu.             — Am făcut amîndoi războiul, continuă Hagi Pavel. I-am pus mîna pe inimă, aşa, ca o ultimă încercare, pentru că tot nu îmi venea să cred că murise...             — Atunci am ajuns şi eu, interveni Nicoleanu. I-am pus şi eu mîna pe inimă... Nu încăpea nici o îndoială. Murise.             De-abia după ce au coborît din camionetă au aflat că ancheta nu se încheiase.             — Ca să nu fie nici o confuzie, spuse Ciubotariu, aş vrea să lămuresc încă două, trei amănunte. Să intrăm o clipă la secţie.             Miliţianul le deschise uşa, apoi o trase după el şi îi lăsă singuri. După ce le arătă scaunele, Ciubotariu se aşeză la birou şi începu să caute în carnet.             — Din declaraţiile dumneavoastră scrise reiese că, deşi eraţi atît de buni prieteni, în grup vă întîlneaţi destul de rar. Cum se face, atunci, că v-aţi întîlnit acum pentru prima dată, după foarte mulţi ani, şi încă aici, la Şeştina, la o cabană de munte? Tovarăşul profesor Zalomit spune că, auzind că va fi la Poiana-Dornei, doctorul Tătaru i-a scris, invitîndu-L să petreacă împreună cîteva zile aici, la cabană. Probabil că aţi păstrat scrisoarea, adăugă adresîndu-se lui Zalomit.             Ciubotariu întoarse brusc capul spre Hagi Pavel.             — Şi tovarăşul inginer? La Bucureşti vă întîlneaţi destul de rar, cel puţin aşa afirmaţi în declaraţia scrisă.             — E adevărat, în trei ne întîlneam destul de rar. O vreme îl vedeam mai des pe profesorul Zalomit, cînd locuiam în acelaşi cartier, în Popa Nan. Pe doctorul Tătaru l-am întîlnit, după mulţi ani, iarna trecută, dar l-am întîlnit de cîteva ori în şir. Atunci i-am vorbit despre complexul care se plănuia la Faraoane, la exact o sută douăzeci de kilometri de aici, unde trebuia să mă instalez pe la 15 martie, şi Aurelian m-a invitat pentru a doua jumătate a lunii iunie. Mi-a spus, tot atunci, că ne vom găsi din nou împreună, noi cei trei... Proiectul nu era greu de realizat, adăugă zîmbind trist, pentru că întîmplarea a făcut că doi dintre noi eram holtei, iar al treilea divorţase cu mulţi ani în urmă. Eram, cum se spune, disponibili. În timpul vacanţelor de vară ne puteam întîlni oriunde. Trebuia doar ca unul din noi să ia hotărîrea şi să ne prevină din timp.             — Aşa s-a întîmplat şi cu mine, spuse Nicoleanu. Doctorul Tătaru m-a prevenit din timp... Eu sînt văduv, adăugă.             Auzi un glas necunoscut, chiar în faţa uşii.             — Nu e nevoie, am să mă prezint singur.             În clipa următoare uşa se deschise şi intră un bărbat între două vîrste, blond, înalt, slab, cu părul rar lipit meticulos pe tot craniul. Cînd se apropie de el, spuse, întinzîndu-i mîna:             — Emanuil Albini. Secţia cercetări şi informaţii.             Apoi se aşeză pe scaunul din faţa mesei lungi de lemn şi-şi lăsă privirile să alunece în treacăt, fără interes, pe deasupra cutiilor cu specimene.             — Sînt fosile vegetale, sau urme de fosile, spuse Zalomit zîmbind. Majoritatea, ferigi şi conifere din paleozoic.             Albini îl privi curios, parcă s-ar fi trudit să ghicească ce intenţii încerca să camufleze terminologia, nici elementară, nici savantă.             — Vă interesează atît de mult? întrebă, hotărîndu-se brusc să-şi aşeze servieta lîngă el, pe podea, rezemînd-o pe piciorul scaunului.             — Paleobotanica? zîmbi Zalomit. Paleobotanica interesează în primul rînd botaniştii detectivi, şi eu mă număr printre botaniştii poeţi. Dar mă interesează flora carpatică, şi deci...             — De ce n-aţi mai publicat versuri, tovarăşe profesor? îl întrerupse blînd Albini.             Încurcat, pentru că ştia că roşise, Zalomit îşi apropie scaunul de masă.             — Nu-mi închipuiam că, după patruzeci de ani, îşi va mai aduce cineva aminte...             — Maculatele corole, de Filip Zalomit... Am citit-o în liceu. Şi cred că de atunci am recitit-o de cel puţin cinci ori...             — Aproape că nu-mi vine să cred, spuse Zalomit tot mai turburat, simţind cum îi zvîcneşte sîngele în obraji. Versuri de adolescent, palide şi anodine, ecouri din Ion Barbu, şi Valery...             — Şi din Dan Botta, şi din alţii. Dar nu sînt palide, nici anodine. Altminteri, nu le-aş fi recitit de atîtea ori... Am tot căutat prin revistele timpului, dar n-am întîlnit numele lui Filip Zalomit. Poate aţi publicat sub pseudonim?             — Nu. N-am mai publicat nimic... De fapt, n-am mai scris versuri de-atunci, din vara aceea.             — Am scris şi eu versuri, începu Albini cu un glas curios, depărtat. Scriam şi publicam încă din liceu. Am publicat sub cinci pseudonime, adăugă zîmbind visător. Dar nu mai scriu de mult versuri. Cum spuneaţi săptămîna trecută la cabană, am rămas ce trebuia să fiu de la început: cercetător...             O clipă îl privi fix, adînc, în ochi, apoi căută grăbit în buzunarul de la piept şi scoase un pachet cu ţigări.             — Dumneavoastră ştiu că nu fumaţi. Şi îmi închipui că fumul ţigărilor englezeşti nu dăunează fosilelor vegetale...             — Nu, spuse Zalomit, întinzîndu-i o farfurie de lut ars. Sînt obişnuite...             Albini rîse scurt, învîrtindu-şi bricheta între degete.             — Dar să ştiţi că nu aveţi dreptate cu Deux ou trois grasses, începu după ce-şi aprinse ţigarea. Într-o scrisoare din ianuarie 1930, iată ce scriaţi lui Aurelian Tătaru. Am aici fotocopia.             Deschise servieta şi scoase un dosar cu marginele uşor decolorate.             — Dar mai bine s-o citiţi dumneavoastră, adăugă întinzîndu-i-o.             După cîtva timp, Zalomit îşi dădu seama că urmăreşte rîndurile fără să înţeleagă ce citeşte. „în fond, sîntem amîndoi suspecţi. Nu eram decît noi doi de faţă. Dar nu trebuie să-mi fie frică. De fapt nu mi-e frică. Din fericire am trecut de şaizeci de ani şi, ca orice intelectual care a trecut de şaizeci de ani, sînt vulnerabil. La prima lovitură, de orice fel, mă prăbuşesc. Infarct, anevrism, congestie cerebrală şi cîte altele ar mai fi. Din fericire, nu mai sînt tînăr. N-au ce să-mi facă..."             — V-aţi convins deci că tovarăşul inginer Hagi Pavel avea dreptate, spuse tîrziu Albini. Memoria, această înaltă şi permanentă trădare... Dacă aş renunţa la cuvîntul „permanentă", ar putea figura ca un început de poem. „Memoria, această înaltă trădare..."             — Da, şopti Zalomit, încercînd să se trezească. Ar putea... Ar fi un vers frumos...             — Îmi pară însă rău, continuă Albini, că trebuie să infirm ambele ipoteze, şi a dumneavoastră, şi a inginerului Hagi Pavel. Ultimele cuvinte ale doctorului Tătaru nu aveau nimic de-a face cu amintirile dumneavoastră din studenţie. Nu se refereau nici la cele trei vile din Vevey, nici la... les trois grâces...             — E adevărat? exclamă Zalomit. Erau totuşi...             — În hîrtiile doctorului Tătaru, îl întrerupse Albini, s-au găsit referinţe precise. Les trois Grâces erau, de data aceasta, trei paciente de la Spitalul Brancovici, unde doctorul Tătaru începuse, în 1960, experimentarea serului.             — Dar atunci?... Începu emoţionat Zalomit.             — Am aflat asta de la doctorul Căpăţînă, chirurgul cu care lucra Tătaru atunci, în 1959-L960, la Brancovici. Şi mi le-au confirmat şi alţi martori: doctorul Huţan, colaboratorul cel mai apropiat al lui Aurelian Tătaru, două infirmiere, prof. dr. Nedelcu, şeful Secţiei de oncologie.             Se întrerupse şi-1 privi cîteva clipe absent, apoi îşi îndreptă privirile spre fereastră.             — Din cîte am înţeles de la doctorul Nicoleanu, reluă, nu eraţi la curent cu cercetările lui Aurelian Tătaru. Dar acum ştiţi despre ce era vorba: un tratament care trebuia să înlocuiască atît razele, cît şi intervenţiile chirurgicale. Trebuia să le înlocuiască, dar serul nu fusese încă suficient experimentat, şi doctorul Tătaru nu îndrăznea să se opună nici razelor, nici operaţiilor. În aprilie 1960, prof. dr. Nedelcu a izolat, într-o aripă a spitalului, trei paciente de curînd operate. Le-a pus, cu alte cuvinte, la dispoziţia doctorului Tătaru şi a colaboratorilor săi. Printr-o întîmplare care, pe noi, poeţii, şi chiar foştii poeţi, nu ne surprinde prea mult, aceste paciente, în vîrstă de cincizeci şi opt, şaizeci şi şaizeci şi cinci de ani, se numeau... Căută în dosar, alese o foaie şi începu să citească: Se numeau Aglae Irimescu, Frusinel Chiperii şi Italia Gîldău. Cînd doctorul Tătaru a citit fişele, a exclamat, spune dr. Huţan, a exclamat: Les trois Grâces! Cele trei Graţii, doctore: Aglae, Euphrosyne şi^desigur, Thalia, pentru că «Italia » e o greşeală de tipar..." în paranteză fie spus, nu era o greşeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia. Aşa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Graţii... De ce nu mai clipiţi, tovarăşe profesor? îl întrebă după cîtva timp. Să nu vă facă rău...             — Mi se pare de necrezut, şopti Zalomit, şi începu să-şi frece ochii.             — Tot ce a urmat pare de necrezut, continuă Albini. Pentru că, spun toate rapoartele, rezultatele erau cît se poate de bune, întreceau, preciza doctor Huţan, chiar cele mai optimiste aşteptări. Şi, cu toate acestea, tratamentul a fost întrerupt după vreo trei săptămîni, exact după douăzeci şi două de zile. Iar doctorul Tătaru a fost numit directorul Spitalului din Giuleşti, care abia se inaugurase.             — Dar de ce? întrebă Zalomit coborînd glasul şi apropiindu-şi din nou scaunul de masă.             Albini îşi stinse încet ţigarea în farfuria de lut ars.             — Pentru că anumiţi oameni nu au imaginaţie... Cînd vom accepta să folosim masiv imaginaţia, adăugă rostind rar cuvintele, revoluţia va triumfa pretutindeni, de la un capăt la altul al planetei... Întreruperea experimentelor se datoreşte lipsei de imaginaţie a şefului, prof. dr. docent Nedelcu, şi a lipsei de imaginaţie a celor care s-au lăsat influenţaţi de anxietatea lui. Tuturora le-a fost teamă că succesul tratamentului ar putea provoca o recrudescenţă a obscurantismului religios...             — Nu prea înţeleg, şopti Zalomit.             — Într-un raport adresat cadrelor, profesorul Nedelcu scria că Aurelian Tătaru făcea glume, dar şi aluzii de natură religioasă. Cita chiar exemple. Bunăoară, doctorul Tătaru ar fi spus o dată, într-un grup de medici, că în Paradis Adam şi Eva erau regeneraţi periodic, aşadar întineriţi, prin neoplasm; că numai după ce-a intervenit păcatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerării periodice şi deci al tinereţii fără de bătrîneţe; iar de-atunci încoace, de cîte ori, printr-o bruscă şi stranie anamneză, corpul încercă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului produce tumoare malignă...             — Dar asta era numai o glumă sau poate o metaforă! exclamă Zalomit.             — Poate că nu era numai o glumă dar ce importanţă puteau avea metaforele sau comentariile teologice ale doctorului Tătaru, atîta timp cît ele nu încurajau o acţiune contrarevoluţionară? Dacă profesorul Nedelcu şi cei de la cadre ar fi avut imaginaţie, ar fi înţeles că singurul lucru care conta era rezultatul ştiinţific al serului. Dar oamenii fără imaginaţie se lasă hipnotizaţi de clişee şi lozinci. Obscurantism religios! exclamă Albini înveselindu-se deodată, ca şi cum şi-ar fi amintit de un calambur reuşit. Bineînţeles că superstiţiile magice şi religioase sînt cît se poate de primejdioase. Chiar savanţii ruşi n-au şovăit să studieze practicile yogice şi şamanice, iar cele mai importante progrese în cercetările de psihometrie şi parapsihologic au fost realizate în laboratoarele sovietice...             Se întrerupse şi-i căută cu înţeles privirile.             — Noi am pierdut zece ani, reluă tîrziu. Şi şansele de a recupera formula serului sînt minime. Căci după mutarea doctorului Tătaru la Giuleşti, o parte din laboratorul pe care-l instalase la facultate a trecut la altă secţie, rezervele de ser au fost distruse şi, culmea ghinionului, doctorul Huţan, crezîndu-şi cariera compromisă din cauza colaborării cu Aurelian Tătaru, şi-a ars toate notele personale şi şi-a schimbat specialitatea. De zece ani se ocupă exclusiv de pediatrie...             Albini îşi lăsă din nou privirile să alunece alene dincolo de fereastră, spre gardul de lemn de curînd vopsit, şi mai departe, spre vişinii sfrijiţi cu frunza rară, păstrînd încă, parcă de milă, cîteva vişine pipernicite. Începu să-şi caute, absent, bricheta.             — Totuşi, îndrăzni Zalomit să rupă tăcerea care se prelungea nefirească, totuşi, e absurd ca, pentru cîteva glume, un savant excepţional să fie suspectat de obscurantism religios...             — Nu e vorba de cîteva glume. Din rapoartele pe care le-am citit săptămîna trecută, se poate înţelege că doctorul Tătaru era într-adevăr interesat de problemele teologice. Sau, poate, de o anumită problemă teologică, şi anume...             Se întrerupse şi-şi aprinse brusc ţigarea.             — Asta mi se pare greu de crezut, interveni Zalomit. Nu ne întîlneam prea des, dar nu l-am auzit niciodată făcînd cea mai mică aluzie la vreo problemă teologică.             — Aşa au declarat şi doctorul Nicoleanu, şi inginerul Hagi Pavel, şi alţi cunoscuţi. Dar, în 1960, cînd punea la punct tratamentul, îi plăcea să facă referinţe teologice, mai ales la teologia Vechiului Testament, deşi unele din ele erau atît de enigmatice, încît te întrebi ce-ar fi vrut să spună. Deschise dosarul şi începu să caute.             — Bunăoară, raportează un medic radiolog, Tătaru i-a spus odată, citez: „Mă întreb cum de n-a discutat nimeni pîna acum cel mai convingător argument în favoarea tezei că păcatul originar a viciat întreaga Fire; anume, că şi animalele pot avea cancer..."             — E curios, totuşi, că niciodată...             — Probabil că după întreruperea experienţelor, nu-l mai interesau problemele teologice. Aşa cum nu ne interesează nici pe noi. De altfel, ca să fiu sincer, acest incident ar fi fost complet uitat dacă n-ar fi intervenit, de foarte curînd, cîteva elemente noi. Întîi, informaţii care par sigure, pentru că se repetă de vreo doi ani încoace, că în Rusia şi America au loc în mare secret experienţe similare.

Nunta in cer de Mircea Eliade I Când eram foarte tânăr, mi se întâmpla uneori să privesc brusc faţa unui necunoscut şi să-mi spun: ce-ar fi fost ca omul acesta să fie tatăl meu?… Nu-mi era greu să mi-l închipui; îl chema, desigur, Andrei sau Sever; astea mi se păreau a fi numele cele mai potrivite pentru tatăl meu; pe mama ar fi chemat-o Maria sau Sabina. Pe mama mea o chema în realitate Arethusa. Pe tatăl meu, Ioan; dar prietenii îi spuneau Jenică. Nici mama nu-l chema cum mi-ar fi plăcut mie; îi spunea Nelu… Omul străin din faţa mea însă ar fi putut fi un adevărat tată; aşa cum îl visasem eu, cum îl întâlnisem în unele romane, un bărbat cu tâmplele cărunte, mirosind foarte discret a apă de colonie, cu faţa severă şi ochii blânzi; sportiv, ironic, elegant şi citind cu pricepere anumiţi moralişti francezi. Acesta, fireşte, era unul din tipurile perfecte ale părintelui. Alteori aş fi vrut ca tatăl meu să se fi întâmplat a fi un medic ilustru, sau căpitan de marină, sau un mare industriaş. Pe mama mea mi-o închipuiam mai simplă; ori doctoriţă, ori artistă; aş fi vrut să picteze, s-o văd umblând prin casă într-un halat alb, cu mânecile sumese până la cot… Au fost ani, în adolescenţa mea, când aş fi dorit ca mama mea să fie italiancă, iar tata englez. Dar asta e cu totul altă poveste… Voiam să spun un lucru mai simplu, care mi se întâmplă încă şi astăzi, deşi din ce în ce mai rar, dar care mi-a tulburat toată adolescenţa şi prima tinereţe. Mă aflam uneori alături de un bărbat, într-un tramvai, pe bancă, şi mi-l închipuiam tatăl meu. Nu era întocmai aşa cum îl voisem eu, cum îl visam de atâţia ani; cel puţin, nu era întotdeauna aşa. Dar era totuşi un altul decât tatăl meu; şi aş fi putut fi, într-adevăr, copilul lui, aş fi avut altă mamă, aş fi avut poate alte surori şi fraţi, aş fi trăit în altă casă, în alt oraş. Totul ar fi putut fi altfel. Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întâmplătoare pe lumea asta, fără nicio necesitate, fără nicio noimă… Când trec pe vreo stradă veche, de mahala, şi văd unele case bătrâneşti, cu uluci, cu grădina năpădită de nalbă şi zorele, mă închipui născut aici şi mă văd ducându-mă, cu alţi copii desculţi, la o şcoală primară de mahala, mă văd citind la o lampă de gaz într-o cameră vopsită în roz… Sau, în vreun oraş de provincie, într-una din acele case boiereşti, cu grilaj de fier învechit, cu pitici coloraţi şi bazin de ciment în grădină… Mă întorceam acasă, aproape întotdeauna, neliniştit, întristat, după o asemenea rătăcire pe străzi necunoscute de mahala… * * * Evident, toate acestea nu prea au de-a face cu cele ce vreau să spun, continuă Mavrodin. Dar nu mă grăbesc. Şi-apoi mi se pare că am să găsesc undeva, printre amintirile acestea, dezlegarea întâmplărilor care au urmat. Poate mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva… Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are niciun sens… Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări. Când cel dintâi prieten al meu s-a însurat, am rămas o noapte întreagă de vorbă cu el, încercând să aflu ce s-a întâmplat, cum a ajuns aici, ce norme sau ce pasiuni l-au hotărât la acest pas. N-am înţeles aproape nimic, îţi mărturisesc… — Asta nu o înţelege nimeni, îl întrerupse Hasnaş. Avea un glas schimbat, neaşteptat de sobru, aproape solemn. În întunerec, ochii îi străluceau umezi, depărtaţi. — Nimeni, repetă el mai încet. Se întâmplă aşa, fără să ştii, fără să-ţi dai seama. Tot ce ni se spune: dragoste, bani, interese sunt prostii. Niciun bărbat nu s-ar sacrifica pentru un amor sau pentru avere. Orice s-ar spune despre bărbaţi, oricât de proşti ar fi în majoritatea lor, lucrurile nu pot fi explicate atât de simplu. E aici un fel de vrajă, şi asta nu vine din dragoste, din pasiune, ci dintr-o nebunie nesimţită, care cu orice chip încearcă să ne umilească… Se opri deodată, tot atât de brusc precum începuse. Parcă s-ar fi trudit să-şi amintească un amănunt preţios, să găsească un cuvânt potrivit. Mavrodin îl aşteptă câteva clipe, apoi continuă. — Judeci lucrurile acestea cam în acelaşi fel cu mine; fireşte, cu altă, mai bogată experienţă… — Toţi suntem aici de acord, scumpul meu prieten, vorbi Hasnaş rar. Ne necăjesc uneori pe noi femeile, învinuindu-ne de solidaritate cu orice preţ, dar adevărul este că, aici, simţim cu toţii la fel. Chiar acei care nu se pot exprima decât bolovăneşte… — E un destin, se-nţelege, continuă Mavrodin nerăbdător, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi piardă firul povestirii. Este şi acesta un destin, căci sunt şi altele, nenumărate… De foarte multe ori încerc să-mi dau seama de ele, mai ales de acele destine obscure, lipsite de glorie, care decid, fără ştirea şi în absenţa noastră, pentru o viaţă întreagă. Când o iubeam, mă întrebam uneori dacă înainte de a o întâlni nu visasem ceva dramatic sau dacă, la întâlnirea noastră, nu m-a frapat, cum se spune, vreun amănunt extraordinar… De pildă, îmi aduc bine aminte un lucru: când s-a îmbrăcat să plece avea o voaletă largă, neagră, picantă, şi blana îi era foarte discret parfumată cu Ambre antique. Dar asta se întâmpla cu câteva ceasuri după ce, fără ştirea mea, mă îndrăgostisem. Am întâlnit-o la unul din prietenii mei, arhitect bogat şi amator de petreceri. Într-o după-amiază, într-o zi cenuşie de iarnă, când aş fi putut face orice altceva, la un ceas în care, de obicei, stăteam la mine acasă… 8 ianuarie; îmi amintesc perfect data. Eram foarte plictisit, aproape întristat de sărbătorile care trecuseră anevoie; obosit, fără chef, exasperat numai la gândul că trebuie să mă duc la prietenul meu. Făgăduisem. Mi-ar fi fost greu să refuz. Îmi propuneam să nu rămân mai mult de un ceas… În primăvara aceea, când o iubeam şi eram la doi paşi de moarte din pricina ei, m-am trudit adesea să-mi amintesc, ceas de ceas, ziua de 8 ianuarie. Aş fi vrut să ştiu cu ce haine mă îmbrăcasem de dimineaţă, ce carte luasem din raft, dacă citisem sau nu vreun ziar, dacă am primit vreun alt telefon în afară de al lui Alexandru, care-mi amintea de petrecere. Îmi spun că, dacă mi-aş fi aruncat altfel ochii pe ziar, aş fi zărit poate reclama vreunui film mult lăudat şi m-aş fi dus să-l văd înainte de a-mi ţine cuvântul faţă de Alexandru. Ileana n-ar fi rămas până seara târziu, acolo, dacă n-aş fi venit eu. Poate ar fi plecat înainte de venirea mea, şi n-aş mai fi întâlnit-o, sau, dacă întâmplător aş fi întâlnit-o altă dată, n-ar fi fost vraja serii aceleia de 8 ianuarie; poate nici ea n-ar mai fi fost liberă, poate nici eu… S-ar fi putut întâmpla atâtea… Uneori, mai ales în tren, privesc cu atenţie chipul vecinei mele de compartiment şi îmi spun: dacă m-aş fi aflat într-o anumită zi, într-un anumit loc, într-un anumit oraş, femeia aceasta ar fi fost soţia mea sau poate ar fi fost, cum se spune, dragostea mea cea mare. O privesc atunci cu spaimă; cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?… Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală. De sfârşitul acesta nu scapă niciun bărbat… Mă rodea însă altă întrebare: cum mi-ar fi fost suferinţa aceasta dulce, fecundă? În ce chip aş fi părăsit lumea aceasta? De-a dreptul în turpitudine, printr-o lentă sinucidere, sau într-o jertfire mare?… Mavrodin se opri, respirând repede. Îşi aprinse o ţigară şi privi câteva clipe cum arde chibritul până aproape de unghie; îl zvârli apoi, distrat, ca şi cum nu l-ar fi băgat în seamă. Îi alergau gândurile. — … De ziua aceea nu-mi amintesc nimic precis. Doar că m-a întâmpinat soţia lui Alexandru, mustrându-mă că vin atât de târziu. Când mi-au auzit numele în salon, câteva capete s-au întors spre uşă. Publicasem, cu puţine săptămâni înainte de Crăciun, una din cărţile mele cele mai citite, Tinereţea Magdalenei. Mărturisesc că nu sunt orgolios, nu-mi place să mi se vorbească prea insistent despre literatura mea. Sunt încă un bărbat tânăr şi am altfel de orgolii decât acelea ale artistului. Cu atât mai puţin îmi place să fiu, cum se spune, admirat. Recunosc, sentimentul acesta e un sentiment real şi onest; şi eu admir o seamă de oameni, mai ales câţiva artişti, câţiva scriitori. Dar aş prefera să nu ştiu, să nu simt asta… Am intrat în salon foarte puţin dispus. Se va vorbi, probabil, de cartea mea. Gazda se va simţi datoare să schimbe conversaţia, aducând-o de-a dreptul în literatură, vorbind despre noutăţile librăriei şi apoi despre cartea mea. Primisem mereu scrisori, mi se telefona şi, din atâtea conversaţii, înţelegeam că Magdalena este eroina la modă. Lucrul acesta îmi făcea, fireşte, plăcere, dar de departe. În mijlocul cititorilor, şi mai ales al cititoarelor, mă simţeam stânjenit. Oamenii aceştia cred că, acum, pentru că mi-au citit cartea, ştiu anumite lucruri despre mine; oamenii aceştia sunt siguri că anumite lucruri scrise de mine s-au întâmplat aievea şi aşteaptă, întâlnindu-mă, să-şi verifice impresiile, să mă cântărească, să mă judece… Intram cu sentimentul acesta în salon şi mă pregăteam să scot tabachera, ca să pot face ceva precis, să-mi coordonez gesturile în jurul unui amănunt concret… Era o odaie lungă, nu prea înaltă, cu un pian mare, negru, descoperit, spre fereastră. Era aproape seară, dar, dintr-o curiozitate a gazdei, nu ardea decât o veioză într-un colţ. În fund se mai păstrase pomul de Crăciun, cu lumânările aprinse. Imaginea aceasta o păstrez foarte precisă, clară. Şi, din toate aceste fragmente, profiluri, lumini, gesturi, feţe, glasuri, am văzut deodată desprinzându-se mâna Ileanei, palidă, cu degetele foarte lungi, aproape transparente. Am zărit mâna aceasta înainte chiar de a-i vedea bine faţa şi ochii. Braţul întreg, probabil, se odihnise până atunci pe pian, şi, la intrarea mea, îl ridicase, leneşă. Degetele mi s-au părut neobişnuit de însufleţite, parcă ar fi fost singurul lucru viu printre toate acele fragmente de viaţă îmbulzite în salon. Şi mai era ceva, un amănunt care m-a obsedat apoi multă vreme: mâna întreagă părea goală, degetele acelea palide şi nervoase erau parcă făcute anume ca să poarte un inel, şi inelul acesta le lipsea. Era o mână pură, nelogodită, monahală… N-am privit-o imediat. Erau câteva domnişoare care ţineau cu tot dinadinsul să mă întrebe nu ştiu ce lucru. În clipa următoare, uitasem aproape mâna aceea vie care alunecase moale deasupra pianului. Când i-am fost prezentat, nu m-a lovit nimic, n-am avut nicio tresărire. Nu mi s-a părut prea frumoasă; poate pentru că nu era aproape deloc fardată, iar în odaie era o lumină murdară, mohorâtă, de lumânări. Îmi aduc aminte – şi i-am spus-o de multe ori, în urmă – că m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei, nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină. Nu mi s-a părut prea frumoasă, dar înaintând foarte puţin spre stânga ei, să mă înclin în faţa unei doamne în vârstă, mi-am dat deodată seama că n-am văzut-o bine, că n-am privit-o cu atenţie, şi de-abia m-am putut stăpâni să nu mă întorc chiar atunci din nou spre ea, ca s-o cercetez încruntat, cu luare-aminte. Am făcut asta însă câteva minute în urmă şi am putut-o face fără să fiu observat. Vorbea cu o prietenă şi privea în jos. Am văzut că are fruntea înaltă şi tâmplele uşor arcuite, iar coloarea părului, castanie, stinsă, o făcea să pară mai severă. Apoi am înţeles de ce mă întorsesem: ochii aceia foarte mari şi nelămuriţi, gura ei vastă, strivitoare. Parcă obrazul întreg îi era brăzdat de izvorul privirilor şi de carminul gurii. Am auzit-o chemată de o prietenă: Ileana. Numele nu i-l reţinusem. O chema Ileana şi se îmbrăca totuşi pentru un alt nume, pentru o Maria sau o Lucia. O bluză în alb şi negru, cu un guleraş alb şi mâneca strânsă. I-am întâlnit iarăşi mâna. Desigur că nu iubeşte şi nu e iubită, mi-am spus. Peste putinţă să nu vadă, oricine ar fi fost bărbatul acela, că asemenea degete trebuiesc desăvârşite printr-un singur inel. Nici mână n-avea pentru o femeie pe care o cheamă Ileana. Şi cu toate acestea, auzisem bine; acesta era numele ei. O văzui ridicându-se şi trecând în odaia alăturată. Nu prea înaltă, foarte subţire, având coapsele netede, piciorul lung, nervos. N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu foarte multă bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi arate. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea… Am mai avut atunci şi o altă impresie: că femeia aceasta nu poate fi singură. Undeva, prin apropiere, în ţară, în străinătate, trebuia să existe un soţ, un bărbat pereche. Nu ştiu de ce, mi se părea făcută pentru tovărăşie. Straniu… Se opri iarăşi, zâmbind. Apoi se întoarse brusc cu faţa spre celălalt. — Toate acestea, bineînţeles, nu le-am scris în carte. În faţa hârtiei albe rareori izbuteşti să rămâi în realitate, să fii sincer… Dar e curios, fata aceasta era făcută pentru tovărăşie, pentru nuntă… Nu ştiam ce vârstă să-i dau; nu mai era, în niciun caz, prea tânără; putea avea treizeci de ani sau poate câţiva ani mai mult… O privisem îndestul, poate prea mult, şi asta mă necăji. Nu voiam deloc să par dispus pentru o nouă intrigă. De altfel, nu m-au ispitit niciodată succesele uşoare, n-am fost un flămând gata de a primi orice. M-ar fi plictisit să fi surprins cineva privirile mele: tânărul romancier care urmăreşte avid cu ochii o necunoscută… Penibil. Orice gest curtenitor aş fi făcut, de altfel, în acea seară, ar fi fost grosolan. Aşa cum venisem în casa aceea, ca un sărbătorit, îndată după apariţia unei cărţi, se presupunea că aproape nimic nu mi-ar fi fost refuzat; mai ales de o femeie necunoscută. S-ar fi spus că toţi cei de faţă îmi erau datori cu ceva, că se dase un consemn general ca să nu mă supere nimeni, nici măcar cu privirile – aşa cum nu trebuie supăraţi miniştrii sau superiorii invitaţi într-o casă – şi ar fi fost nespus de vulgar să accept sau să profit de această situaţie… De altfel, pentru că îţi mărturisesc toate astea, am să merg şi mai departe. Sunt lucruri pe care nu le spune nimeni, dar pentru mine condiţia de scriitor are câteva aspecte de-a dreptul penibile. Nu ştiu cum s-or petrece lucrurile în alte ţări, dar la noi oamenii încă n-au învăţat cum să vorbească şi cum să se poarte cu un scriitor. Îl confundă întotdeauna cu autorul cărţilor sale şi-l chinuie flatându-l sau amintindu-i necontenit că el a scris cutare roman, a creat cutare femeie sau a formulat cutare aforism. Lucrul acesta mi se pare de-a dreptul înfiorător; ca şi cum, în faţa unui chirurg, ai fi obligat să vorbeşti exclusiv de operaţii şi să-i aminteşti necontenit că a scăpat de la moarte pe cutare domnişoară. Sau ai chema la masă pe un tenor şi ai vorbi tot timpul despre operă, iar la desert l-ai ruga să-ţi cânte ariile lui favorite, fluierându-le tu înainte, ca să i le aminteşti… Am trecut în altă odaie, ca să pot lua direct parte la o discuţie care începuse cu mult înainte de venirea mea. Îmi amintesc; vorbea cineva, un maior îmbrăcat civil, despre campionatele de schi. Când am intrat, un tânăr se lipi de perete ca să-mi facă loc. Asta mă indispuse şi întorsei capul, disperat, doar voi întâlni vreo figură mai puţin crispată. Nu erau decât oameni cumsecade, care discutau despre sporturi de iarnă. Singurul cu care mă puteam înţelege era tânărul lipit de perete, şi el era paralizat, pentru că autorul cărţilor pe care le citise, şi probabil îi plăcuseră, se afla, prin miracol, alături de el, cu o ţigară în gură, cu nodul cravatei bine făcut, proaspăt ras şi dispus oricând la o conversaţie uşoară. Am încercat să intru în vorbă cu el. Îşi controla răspunsurile, crispat, cu toată fiinţa lui încordată, nu cumva marele scriitor să-şi facă o impresie proastă despre el. Cu orice preţ trebuia să-şi plaseze măcar o observaţie inteligentă, ca să se convingă maestrul că n-are în faţa lui un cititor oarecare… Adevărul este că tânărul meu prieten era un excelent cititor. Dar cei 19 ani ai săi îl paralizau. Poate că altădată l-aş fi ajutat să-şi vină în fire. Iubesc, uneori, extazele acestea, pe care le-am trăit cândva şi eu şi care îmi îngăduie astăzi să măsor distanţa care mă separă de inocenţă, de prima tinereţe. Dar în acea zi n-aveam astâmpăr. Nu cred că doream cu orice chip să stau de vorbă cu necunoscuta aceea, care se ridicase din faţa mea, puţine minute în urmă, cu o mişcare zvâcnită, de arc desăvârşit. Dar mi-ar fi plăcut să mă aflu undeva, pe vreun colţ de canapea, aşezat alături de cineva, stând de vorbă. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc un prieten. Erau numai câţiva cunoscuţi, destul de bine dispuşi, întârziaţi în sufragerie; câteva domnişoare care mă priveau din praguri, prefăcându-se totuşi că nu-mi acordă prea multă atenţie. Arhitectul căuta necontenit plăci de gramofon. Era o gazdă perfectă; pentru că se apropia de 40 de ani şi începuse să chelească, făcea eforturi să pară glumeţ, neserios, dansator neobosit şi amator de flirt. Dansa cu toate fetele şi încuraja pe cei câţiva studenţi – colegii surorilor sale – să-l tutuiască. Şi băiatul acesta este totuşi un foarte talentat arhitect şi o minte foarte ascuţită. Dar se pare că apropierea bătrâneţii sperie întotdeauna, chiar pe cei mai buni dintre noi. Bănuiesc că asta explică multe… Se opri din nou, ca să-şi aprindă o ţigară, fără grabă. Celălalt rămase întins pe chaise-longue, mângâindu-şi genunchiul: parcă nici nu l-ar fi ascultat. Şi, cu toate acestea, Mavrodin îi simţea prezenţa tot mâi apăsătoare, se simţea stăpânit, şi parcă cineva din umbră, de lângă el, l-ar fi îndemnat să continue, să spună, repede, fără să ascundă ceva. — … Fireşte, în carte, lucrurile nu sunt povestite întocmai. Acolo am închipuit o întâlnire mai romantică; tot în ziua de 8 ianuarie – asta nu puteam cu niciun chip s-o ascund – dar la Predeal, în vila unor prieteni comuni, adunaţi pentru schi. În treacăt fie spus, nu mă depărtam prea mult de adevăr. La Predeal am fost, de atunci, de câteva ori împreună, şi ea schiază bine, a învăţat asta în Germania cât timp a lucrat acolo… Am aflat toate astea câteva ceasuri în urmă, când aproape ne împrietenisem. Plecase din ţară, cu vreo patru ani mai înainte, funcţionară la Legaţia română din Berlin. Ştiu, acum, că ceruse ea, insistent, să lucreze acolo. Dar astea le-am aflat pe urmă… întâlnirea aceea de la Predeal, pe care am povestit-o în carte, mi se pare şi ea, acum, reală. Am trăit împreună iarna Predealului. Ştiu cum îşi încalţă bocancii şi nu mi-e greu să mi-o închipui venind spre mine, ca în roman, şi spunându-mi cu simplitate: „Vezi că ţi-ai legat greşit curelele…” De fapt, primele cuvinte pe care mi le-a adresat mi le-a spus în sufrageria prietenului meu, arhitectul. Mi-a spus ceva destul de searbăd, ceva cam în felul: „Bine că s-a sfârşit şi cu sărbătorile astea”… Dar m-a mirat îndeosebi un lucru: că spusese câteva cuvinte banale, şterse, şi-şi aruncase privirile pe fereastră, în strada înzăpezită, luminată ca de un opaiţ verde de felinarul din faţa casei, cu atâta melancolie, încât mi s-a părut că ar fi fost de-a dreptul vulgar s-o întreb mai mult. M-am prefăcut că n-am observat privirile acelea triste, obosite, aproape înlăcrămate. Mai târziu cât de bine le înţelegeam, cât m-au chinuit cu jarul lor nestins, mai târziu, când le pătrundeam noima: alte sărbători de iarnă care se încheie, alt Crăciun înghiţit undeva, în negura anilor care se adună în spate, şi ea rămasă tot atât de singură, tot atât de depărtată de limanul pe care îl visa de atâţia ani… Dar poate că nu e bine să amestec întâmplările acestea. Mai târziu are să vină iarăşi vorba… Nădăjduiam că mă va întreba ceva despre cărţile mele, mai ales de Tinereţea Magdalenei, nume care se afla pe buzele tuturor. Cu ea aş fi dorit să stau de vorbă despre scrisul meu. Nu pentru că era femeie şi poate începuse să-mi placă, dar o bănuiam vie, din creştet până în glezne, vie, inteligentă, melancolică… De obicei, nu-mi plac oamenii trişti; cu atât mai puţin femeile triste. Cei mai mulţi dintre noi suferim de tristeţi umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem trişti, pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcţionează ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau în bibliotecă. Iar cu femeile e şi mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeţi feminine… Ea, Ileana, avea însă, în ceasul acela, o tristeţe de tulburătoare discreţie. Dacă nu ne-am mai fi întâlnit, n-aş fi crezut chiar că privirile ei fugiseră, într-adevăr, afară, pe fereastră, grele de melancolie. Pentru că, puţine minute în urmă, faţa îi era luminată de inteligenţă, de oarecare ironie chiar. Nu citise nimic de mine, nu citise nici măcar Tinereţea Magdalenei, şi ghicise că întâmplarea aceasta mă irită. Începu să mă necăjească. De altfel, mai târziu, a găsit în cărţile mele, în arta mea, o foarte discretă şi abilă rivală. Atunci rămâneam multă vreme alături, aproape lipiţi unul de altul, ascultându-ne trupurile, şi ea îmi punea mâna pe frunte, şi ghiceam în mângâierile ei ceva mai mult decât o limpede alunecare a degetelor; ghiceam întrebările ei nerostite, încercările ei de a pătrunde în zone pe care nicio pasiune şi niciun extaz nu i le întredeschideau. — La ce te gândeşti, mă întreba uneori, surâzând ironică, ştiind prea bine că n-am să pot niciodată răspunde sincer. Ce ascunzi aici? întreba iarăşi, prinzându-mi tâmpla în palma ei mică, palidă. Nu cred că o indignau micile secrete frivole, nu cred că se temea de o privire pe care aş fi aruncat-o unei femei frumoase, ci o munceau subteranele acelea în care trăiam eu, singur, cu desăvârşire singur, solitudinea aceea care nutrea absenţele mele, cărţile mele… Atunci însă nu citise nimic din tot ce publicasem. Nu-mi mai aduc aminte precis ce-am vorbit. Era, însă, din ce în ce mai cald în odaie, se aprinseseră lămpile, am fost chemaţi într-o altă încăpere să bem un pahar cu şampanie, şi mi-aduc iarăşi aminte că am dorit deodată, cu o poftă năprasnică, să dansez cu femeia aceasta. Nu mai era lângă mine. Vorbisem cu ea destul de mult şi insistent, într-atât de insistent, încât gazda îmi atrăsese de mai multe ori atenţia, în glumă. Dar până atunci nu-mi dădusem încă seama. Un flirt; câteva ceasuri de caldă şi agreabilă conversaţie; în cel mai bun caz, o nouă legătură. Dar nu mai era lângă mine, şi simţeam invadându-mă lent pofta aceea otrăvită de a o avea aproape, în dans. Am căutat-o cu ochii prin camerele învecinate. Plecase să bea o limonadă. O văd: rezemată de bufet, cu privirile plecate. Dar, fără îndoială, mi-a simţit ochii aţintiţi asupra-i. Şi-a frecat fruntea, neliniştită, apoi şi-a ridicat-o încet, zâmbind, parcă ar fi ştiut că mă întâlneşte, cu ochii străpungători, dincolo, în prag. Am schiţat un gest, probabil grotesc, de invitaţie la dans. Mi-a răspuns cu un semn că e obosită. M-am apropiat. M-a privit venind, şi figura ei a devenit deodată gravă, concentrată, parcă s-ar fi desprins atunci o taină din mişcările mele, o taină pe care o înţelegea, îngrozindu-se. Când am fost aproape de tot, s-a rezemat mai pierdută de bufet. Nu-mi dădeam seama ce se întâmpla cu mine; şampania, îmi spuneam, ca să mă liniştesc. Dar mi-amintesc că, rugând-o insistent să danseze, ea şi-a ridicat braţul ca să-şi aşeze paharul cu limonadă pe o etajeră, şi atunci l-am văzut din nou, şi m-a înspăimântat paloarea şi perfecţiunea lui. I-am luat mâna, foarte decent, aproape rugător. Simţeam din privirile ei că refuzase cu multă greutate, că luptase şi ea, că se temuse şi ea. În clipa când i-am luat mâna şi i-am înălţat uşor braţul ca s-o cuprind pentru dans, muzica a încetat. Am rămas o clipă cu palma ei strânsă într-a mea, în aer.

Pelerina de Mircea Eliade I                           Îl recunoscu de departe. Purta aceeaşi pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric şi provocator cârpite pe umeri, ca şi cum ar fi vrut să ascundă urma epoleţilor. Dar Pantelimon ştia acum că pelerinele cu epoleţi nu făcuseră parte din uniformele armatei române; cel puţin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Şi, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleţilor, adăogase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, ştiinţifice, atunci ar fi grav!...             Se întrerupse şi-l privise lung. — De când îl cunoşti? — Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ţi-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ţi-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca nişte epoleţi... — Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Şi, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înţelegi de ce... Pantelimon înălţase încurcat din umeri. — Nu, spuse, nu înţeleg. — Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei... Şi totuşi, adaogă gânditor, spui că nu-l cunoşti... — L-am văzut doar de două sau trei ori, ieşind de la alimentara Mătăsari. El ieşea şi eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr nişte mezeluri...                                         De data aceasta micşoră pasul ca să-i poată privi cu atenţie pelerina. Nu se înşelase: peticele erau cusute exact pe locul şi pe măsura epoleţilor: Poate privirile sau zâmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.             — Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem?             — Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.             — Nu, nu m-aţi înţeles. Nouăsprezece mai, asta ştiam. Dar anul? În ce an suntem?             Pantelimon se trase uşor spre zid, lăsând să treacă o femeie cu un copil de mână.             — 1969! spuse, 19 mai 1969.             — Aşa credeam şi eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Şi cu toate acestea, sunt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sunt oameni care pretind că suntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenţie: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie şi mai 1966.             — Nu înţeleg, spuse Pantelimon zâmbind încurcat.             — Vă rog să mă credeţi, continuă celălalt scuturându-şi pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sunt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în faţa evidenţei, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin...             — Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.             — Ziarul nostru cel mai popular: Scânteia. Îl citesc în fiecare zi. Scânteia de azi dimineaţă am citit-o de la primul la ultimul rând.             — Ei şi? îl întrerupse nervos Pantelimon, dându-şi seama că mai mulţi trecători se opriseră lângă ei şi-i ascultau. Am citit-o şi eu, şi tot de la primul la ultimul rând...             — Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigura că suntem în mai 1966!             — Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tânăr cu şapcă trasă adânc pe frunte până în dreptul sprâncenelor.             — Da, dar vedeţi..., se pregăti să-i explice, scuturându-şi din nou pelerina, parcă ar fi vrut s-o arunce peste umeri, adunând-o, întreagă pe spate.             — Despre ce e vorba? întrebă cineva de lângă zid, fără să-şi scoată ţigarea din gură, înaintând încet spre Pantelimon.             — Tovarăşul susţine că suntem în 1966...             — Îmi daţi voie, tovarăşe; n-am susţinut asta. Mi-am permis doar să vă întreb în ce an suntem. Mai precis, am vrut să mă conving că nu mă înşel când afirm că suntem în 1969, deşi...             — Deşi?             Îşi scoase ţigarea dintre dinţi, şi vorba părea acum schimbată, aproape severă.             — Deşi, cum spuneam, ziarul pe care l-am citit azi dimineaţă, Scânteia, vreau să spun, indică precis: 19 mai 1966. Şi nu e pentru prima dată. Acum trei zile şi de două ori săptămâna trecută, şi mai înainte, toată luna aprilie, Scânteia pe care am primit-o şi am citit-o eu.             — Se întâmplă, vorbi cineva. Am un prieten la Slatina, şi mi-a arătat şi el, le-am văzut cu ochii mei... Numere din Scânteia... Toate erau din 1966...             — Era din provincie, îl întrerupse cineva. Slatina e un oraş frumos, dar e în provincie...             Câţiva încercară să râdă. Pantelimon se simţi atins pe braţ, şi întoarse capul. Bătrânul îi zâmbea cu înţeles.             — Ar trebui să te repezi şi d-ta până la Slatina, spuse. Poate te trezeşti din nou în anul 1966. Şi...             Dar îi întâlni privirile, îl văzu cum trage cu sete din ţigară şi tăcu, zâmbind încurcat.             — Nu vă mai astâmpăraţi! şuieră printre dinţi, strivind ţigarea cu piciorul. Vă ţineţi de prostii. În loc să vă vedeţi de treabă...                                         II                           Când, o jumătate de ceas în urmă, ieşi de la alimentară, îl găsi rezemat cu spatele de zid, aşteptându-l.             — Pantelimon, îl întrebă, de când îl cunoşti pe Zevedei?             Pantelimon înghiţi cu greu şi-şi trecu pachetul în cealaltă mână.             — Nu-l cunosc. Nici nu ştiam că-l cheamă Zevedei. L-am zărit de vreo două, trei ori, şi m-au frapat peticele de la pelerină: parcă ar fi fost cârpite pe locul epoleţilor. Dar, cum spune directorul nostru, tovarăşul Ulieru, armata română n-a cunoscut pelerine cu epoleţi. De aceea e suspect... Poate, în epoca feudală...             — Lasă epoca feudală, îl întrerupse celălalt. De ce spuneai că e suspect?             — Pentru că, aşa cum spune tovarăşul Ulieru, dacă s-ar putea dovedi cu certitudine, prin mijloace ştiinţifice, vreau să spun, dacă s-ar putea dovedi că peticele au fost cârpite pe locul epoleţilor, atunci pelerina este sigur furată de la Muzeul Armatei.             — Asta e altă mâncare de peşte, vorbi celalt scoţându-şi pachetul cu ţigări. Lasă în pace Muzeul Armatei. De când îl cunoşti pe Zevedei?             Pantelimon îşi trecu pachetul în mâna stângă. Dar se răzgândi repede şi, apucându-l cu mâna dreaptă, se trase spre zid.             — V-am spus. L-am cunoscut acum o jumătate de ceas. Mă duceam la alimentară pentru nişte mezeluri, şi el m-a oprit, şi m-a întrebat: Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem? Şi i-am răspuns...             Pantelimon îşi înălţă brusc fruntea, şi zâmbi.             — Nu înţelesesem, credeam că mă întreabă de zi, şi i-am răspuns: 19 mai. Dar el m-a întrerupt: Nu, spuse, ştiu şi eu că suntem în 19 mai. Dar, anul? În ce an suntem?...             — În ce an suntem? repetă celălalt zâmbind. Şi d-ta n-ai bănuit nimic?             Pantelimon se apropie şi mai mult de zid.             — Am crezut că poate nu-i în toate minţile sau că...             — Adică, ce vrei să spui cu asta? Că i s-a întâmplat ceva? Că a fost amestecat în vreo afacere suspectă şi că, în sfârşit, de-acolo i se trag toate?             — Cam aşa ceva sau poate că... În sfârşit, înţelegeţi ce vreau să spun.             Celalt zâmbi din nou, apoi îşi aprinse absent ţigara.             — Dar de ce în 1966? întrebă privindu-l cu pleoapele brusc şi sever apropiate. Nu ţi s-a părut suspect că Zevedei a precizat: 1966 şi nu un alt an, bunăoară 1956 sau 1960?             — Nu, recunoscu timid Pantelimon. Acum, că-mi spuneţi d-stră, parcă mi se pare şi mie suspect. Căci, în fond, de ce 1966?...             Celalt izbucni în râs.             — Prea mă crezi prost, tovarăşe.             Pantelimon păli şi încercă zadarnic să zâmbească.             — Eu? începu. De ce să vă cred cum spuneţi d-stră?... Eu...             Dar se întrerupse, văzând apropiindu-se foarte grăbit, aproape în fugă, pe tânărul cu şapca trasă pe frunte.             — Plecase de-acasă, şopti gâfâind. Plecase cu cinci minute înainte.             — De la n-rul 13?             — Nu, de la 13 bis.             — Atunci te-a păcălit din nou. Ţi-am spus că la 13 bis... Dar, în sfârşit, deocamdată n-are importanţă.             Apoi, întorcându-se brusc spre Pantelimon.             — De unde ştiai de Muzeul Armatei?             — Eu? Nu ştiu nimic.             — Tovarăşe Pantelimon, vorbi celalt printre dinţi, eu sunt un om bun de felul meu, dar...             Pantelimon îşi plecă umerii, şi se lipi de zid.             — Directorul nostru, de la administraţie, tovarăşul Ulieru, mi-a atras atenţia şi mi-a spus: Dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice moderne, că în locul peticelor...             — Bine, bine, asta mi-ai mai spus-o. Dar de ce Muzeul Armatei?             — Tovarăşul director, Ulieru, spunea că e grav, pentru că era o piesă de muzeu. Cu alte cuvinte, era o piesă furată de la Muzeul Armatei.             Celalt îşi scoase ţigara şi-l întrerupse clătinând de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon.             — Dar dacă ai înţeles asta, cum de n-ai înţeles legătura cu 1966? Căci Zevedei ţi-a vorbit de 1966 iar nu de 1960 sau 1956!             Îl privi din nou, cu pleoapele mult apropiate, apoi şuieră printre dinţi.             — Prea ne credeţi proşti, tovarăşe!             — Eu, tovarăşe? exclamă Pantelimon lipindu-şi mâna liberă de piept.             — Nu vă mai astâmpăraţi!             Apoi, întorcându-se brusc către tânărul cu şapcă.             — Ce era cu Slatina? Îl cunoaşte cineva?             — E de la aceeaşi secţie cu Făinaru. Se referea la chestia din septembrie.             — Atunci e suspect...             — Aşa spunea şi Făinaru. De aceea...             — Bine, am înţeles! îl întrerupse privindu-l ameninţător în adâncul ochilor.                                         III                           Ca în fiecare zi, câteva minute înainte de ora prânzului, se îndreptă spre biroul lui Ulieru. Dar în faţa ascensorului îl întâmpină dactilografa.             — Nu vă urcaţi degeaba, că astăzi n-a venit. Treburi, adaugă zâmbind, 20 mai, 21 mai, şi aşa mai departe...             Lui Pantelimon i se păru că dactilografa încercase să clipească din ochiul stâng, şi roşi, încurcat.             — Înţeleg, spuse şi se îndreptă spre uşă.             Dar după câţiva paşi se întoarse şi întrebă coborând glasul:             — Este ceva special? Vreau să spun 20 sau 21 mai au vreo semnificaţie specială?             Dactilografa îl privi din nou, mirată, şi de data aceasta Pantelimon nu se mai îndoi: tânăra clipea într-adevăr cu înţeles, din ochiul stâng.             — Depinde de oraş, spuse. În anumite oraşe de provincie 20 mai e mai important decât 21 mai...             — Oraşe de provincie, repetă visător Pantelimon. Ce curios! Aseară, nu ştiu nici eu bine de ce, mă gândeam la oraşele de provincie. La Slatina, bunăoară...             Ca şi cum nu l-ar fi auzit, tânăra zâmbi şi, clătinând scurt din cap, îi întoarse spatele.             În ziua următoare, Pantelimon se hotărâse să dejuneze în laborator. Desfăcuse pachetul cu mezeluri şi se pregătea să destupe o sticlă de bere, când în uşă apăru Ulieru.             — Te-ai şi întors? îl întâmpină Pantelimon cu bucurie. Atunci mergem la cantină...             Şi pentru că Ulieru tăcea, privindu-l preocupat, destupă sticla de bere, umplu un pahar şi i-l întinse.             — De unde ştiai că am fost la Slatina? îl întrebă Ulieru după ce sorbi cu grijă câteva înghiţituri.             Pantelimon tresări surprins.             — Ai fost la Slatina? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă am ştiut ceva!             — Atunci de ce i-ai spus dactilografei că oraşul dumitale favorit e Slatina? De ce tocmai Slatina, unde mă aflam eu? Şi, pentru că suntem prieteni şi am încredere în d-ta, îţi spun că fusesem trimis într-o inspecţie...             Pantelimon îşi goli paharul şi se aşeză pe scaun.             — Întâi şi întâi, n-am spus că Slatina e oraşul meu favorit. Nici nu-l cunosc. N-am fost niciodată la Slatina. I-am spus doar că, cu o seară mai înainte, mă gândeam nu ştiu nici eu bine de ce, mă gândeam la oraşele de provincie, bunăoară, la Slatina.             — Dar de ce tocmai la Slatina? îl întrerupse Ulieru căutându-i privirile.             Pantelimon ridică încurcat din umeri.             — Pentru că, n-am apucat să-ţi spun, pentru că, în sfârşit, alaltăieri, îndreptându-mă către alimentară, m-am întâlnit din nou cu individul acela cu pelerină, ştii care... Tipul despre care spuneai că dacă s-ar putea dovedi cu precizie...             Ulieru se apropie în vârful picioarelor de uşă şi o deschise brusc, privi în dreapta şi în stânga, apoi se întoarse şi se reaşeză pe scaun.             — Cred că nu e în toate minţile, continuă Pantelimon.             — Ai vorbit cu el?             — Doar câteva cuvinte. N-am apucat să-i vorbesc mai mult, pentru că... E o poveste întreagă.             — Dar ţi-a spus el ceva despre Slatina?             — Nu el. Se adunase acolo, pe trotuar, un grup întreg, şi cineva, nu mai mi-aduc bine aminte cine, a spus că şi la Slatina apare Scânteia cu data, să spunem, de 19 mai 1966 în loc de, cum ar trebui, 19 mai 1969. Să vezi cum a fost...             Ascultându-l, Ulieru îşi trecea la răstimpuri batista pe frunte. Apoi o ascundea ruşinat în buzunar şi începea să-şi frece mâinile.             — Ar putea fi foarte grav, rosti în cele din urmă. M-ai băgat —, recunosc, fără să vrei, — ne-ai băgat pe amândoi într-o încurcătură din care Dumnezeu ştie cine are să ne scoată.             — Dar de ce e atât de grav? întrebă turburat Pantelimon.             — Pentru că individul acela foarte suspect, individul cu pelerină, a adus vorba de ziarele din 1966.             — Dar ce s-a întâmplat în 1966?             Ulieru se ridică brusc şi deschise din nou uşa, privind până în fundul coridorului.             — Bună, bună! strigă, fluturându-şi mâna.             Apoi îşi apropie scaunul de al lui Pantelimon şi continuă în şoaptă.             — Să vorbim mai încet, că Petrescu Doi s-a întors să-şi verifice aparatele...             Se întrerupse şi răsuflă adânc.             — Ce s-a întâmplat în 1966? S-au întâmplat multe. În orice caz, în 1966 era mai bine ca acum, în 1969. Şi atunci, înţelegi, dacă oamenii citesc ziarele din mai 1966 când noi, de fapt, suntem în mai 1969... E, în orice caz, ceva subversiv. E împotriva Statului.             Se întrerupse o clipă, întoarse capul spre uşă, făcu un semn, şi continuă ridicând glasul.             — Este împotriva aşezării noastre socialiste. Întâlneşti saboteuri în orice întreprindere. Nu e de mirare. Duşmanul de clasă nu renunţă la privilegiile pe care, pe bună dreptate, partidul şi poporul...             Uşa se deschise şi în prag apăru Ioanichie Petrescu. Intră, cu tabacherea deschisă, îmbiindu-i.             — Ştiu, ştiu bine că nu fumaţi, dar eu, în orice caz, vă pun la încercare...             Apoi, întorcându-se către Ulieru.             — Cum decurge ancheta, tovarăşe inginer?             — N-a fost anchetă, răspunse Ulieru încercând să pară detaşat, aproape plictisit. Am fost în misiune de control. Totul decurge conform planului...             Ioanichie Petrescu îl privea, zâmbind ironic.             — Şi cu toate acestea, n-au livrat nici 20% din comenzile noastre.             — Au să livreze, au să livreze totul conform planului... Dar mie mi-e foame, adaogă ridicându-se brusc. Şi cum nu mă prea împac cu mezelurile, mă duc la cantină.             — Azi au ciorbă de fasole, preciza Petrescu continuând să zâmbească.             Lăsă să treacă un răstimp, jucându-se absent cu tabacherea, apoi, fără să-l privească, se adresă lui Pantelimon.             — Nu ştiam că-l cunoşti pe Năstase...             Pantelimon tocmai sfârşise de desfăcut pachetul cu mezeluri.             — Nu cred că-l cunosc. Cine e Năstase?             — Ai stat mult de vorbă cu el alaltăieri, în faţa alimentarei Mătăsari. Să ştii că e un element foarte capabil. Şi un om integru. Poţi să ai toată încrederea în el. Dar, adăugă căutându-i privirile, pentru că suntem numai noi doi, îţi pot spune că l-ai cam dezamăgit.             — Eu? exclamă Pantelimon ducându-şi mâna la piept.             — Dumneata. Ai fost reticent, parcă ţi-ar fi fost frică de el. Nu i-ai spus nimic de legăturile d-tale cu Zevedei, de când îl cunoşti, şi celelalte...             Pantelimon înghiţi cu greu, şi apucând paharul lui Ulieru, dădu peste cap restul de bere.             — Dacă ţi-e sete, continuă Petrescu, vino la mine, în laborator. Am întotdeauna o sticlă de bere rece.             — Nu, mulţumesc, nu mi-e sete. Dar pentru că veni vorba de tovarăşul Năstase şi de individul cu pelerină...             — Asta e mania lui, a lui Zevedei, îl întrerupse Petrescu : să poarte pelerina lui unchiu-său, colonelul.             — Tovarăşul Ulieru bănuia că a furat-o de la Muzeul Amatei.             — Nu, n-a furat-o. Unchiu-său, colonelul, a fost în armata austro-ungară. A murit foarte bătrân, aproape centenar, la sfârşitul războiului. Dar Zevedei e un om ciudat: vrea să se distingă de popor, şi atunci recurge la orice semn distinctiv...             Pantelimon prinse curaj, şi începu să-şi aşeze mezelurile pe o farfurie de plastic.             — În fond, ţine să se declare pe faţă duşman de clasă...             — Cam aşa ceva, spuse Petrescu deschizând tabacherea. Dreptul lui.             — Dreptul lui? se miră Pantelimon. Într-o societate socialistă ca a noastră?             — Aşa a crezut el. Şi a tras consecinţele. Ştii şi d-ta că a stat 15 ani la închisoare; 15 ani, până a fost graţiat.             Pantelimon muşcase cu spor dintr-o felie de parizer, şi se trudea acum s-o mestece cât mai repede. Ioanichie Petrescu îl privea zâmbind.             — Şi dacă a fost graţiat, continuă după o pauză, nu mai poate fi arestat pentru că poartă pelerina lui unchiu-su... Dar vezi că nu se astâmpără. Are dreptate Năstase: sunt unii oameni care, oricâte li s-ar întâmpla în viaţă, nu se astâmpără.             Treptat, Pantelimon se lumină la faţă.             — D-aia întreabă în ce an suntem, spuse.             — Exact. Şi de aceea l-ai decepţionat pe Năstase, încercând să te prefaci...             — Eu? exclamă Pantelimon cu oarecare greutate, căci avea gura plină.             Petrescu râse cu poftă şi apoi, brusc, se hotărî şi alese o ţigară din tabacheră.             — Una străină, cu filtru; pentru zile mari... Da, d-ta, reluă calm, cu un glas neutru. Ai încercat să joci rolul tânărului naiv şi cu capul în nori, când noi toţi te cunoaştem, şi te apreciem ca pe un element strălucit, de încredere şi de viitor.             — Nu înţeleg, spuse Pantelimon. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă înţeleg la ce faceţi aluzie.             — Răspundeai ca şi cum nu l-ai fi cunoscut pe Zevedei...             — Dar nu-l cunosc.             — Dă-mi voie, te rog, îl întrerupse Petrescu ridicând braţul în aer. Ca şi cum nu l-ai fi cunoscut, iar pe de altă parte, te prefăceai că nu înţelegi legătura cu anul 1966.             — Acum înţeleg, mărturisi Pantelimon cu un aer de triumf. Foarte probabil, 1966 este anul când a fost graţiat...             Ioanichie Petrescu îl privi câteva clipe în tăcere, fumând absent.             — Recunosc că eşti mare meşter, ştii să-ţi ascunzi jocul. Dreptul d-tale, adăugă, regăsindu-şi zâmbetul. Dar dacă n-o ştiai, ţi-o spun eu: Zevedei a fost graţiat, ca toţi ceilalţi, în 1964. O ştie toată lumea...