Mircea Eliade carți

Mircea Eliade Maitreyi   …Tomar Ki manè acchè, Maitreyi? Yadi thaké, tahalè ki Kshama karté paro?… I   Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri. Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui “Oxford Book Stationary” ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.   Cînd i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle’y Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la “Army and Navy Stores”, a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui  braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei indiene.   Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subţia ca un chibrit. ― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna…   Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată.   Am trecut în odaia mea, încercînd automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decît cu prilejul coroniţei de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet. Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru în “Rotary Club”, foarte mîndru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi   În adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor “Noel and Noel” şi fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Cîştigam mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hîrtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine cînd vedeam construcţia înălţîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.   Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras şi ajungeam înainte de prînz pe şantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă. Gara o simţeam prietenă de cîte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi două cutii de tutun “Capstan” în mîini (căci fumam mult la Tamluk şi, de cîte ori treceam prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul “Capstan”, iar amintirea unei nopţi fără tutun de pipă, silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă înfiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei harasahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane poliţiste în buzunări, nici indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum săşi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră dropiile Bengalului ― niciodată cîntate, niciodată plînse ― şi rămîneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.   Pe şantier eram singurul stăpîn, pentru că eram singurul alb. Cei cîţiva eurasieni care supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de acelaşi prestigiu; veneau la luciu în clasa [a] III-a, îmbrăcaţi în obişnuitele costume kaki ― pantaloni scurţi şi bluze cu buzunare largi la piept ― şi înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greş. Perfecţiunea aceasta în limbaj şi bogăţia vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, şi asta le impunea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu şi să fumez ultima pipă, pe gînduri. Iubeam bucata aceasta de pămînt aproape de mare, cîmpia aceasta plină de şerpi şi dezolată, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile, înainte de răsăritul zorilor, cînd tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest cîmp atît de verde şi atît de părăsit, aşteptîndu-şi călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.   Mi se păreau zilele de şantier adevărate vacanţe. Lucram cu poftă, porunceam în dreapta şi în stînga plin de voie bună şi, dacă aş fi avut un singur tovarăş inteligent pe acolo, sunt sigur că i-aş fi spus lucruri minunate. S-a întîmplat să întîlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele cînd mă întorceam ― ars de soare şi cu o poftă nebună de mîncare ― de la Tamluk. L-am întîlnit pe peron, în timp ce aşteptam ca servitorul să-mi găsească ua taxi (venise tocmai expresul de Bombay, şi era o afluenţă neobişnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte, la Aden, cînd eu mă coborîsem acolo pentru câteva ceasuri, ― în drum spre India ―, iar el aştepta un vapor italian ca să-l ducă înapoi în Egipt. Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult şi impertinent, cu mult talent şi multă perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de preţuri şi comparîndu-le cu cele din port, şi era în stare să-ţi descrie perfect un oraş numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya şi Japonia şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea. ― Hei, Allan! mă strigă el, cîtuşi de puţin uimit că mă în.tîlnise. Tot în India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta ― care se preface că nu-mi înţelege englezeasca ― să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun…   Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne şi se afla de vreo cîteva luni aici, luînd interview-uri, vizitînd închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa lor în purdah, despre drepturile lor civile şi mai ales despre căsătoriile între copii. M-a întrebat de mai multe ori: ― Allan, e adevărat că tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da, am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat. Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa căminului, dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndeaproape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, pînă atunci, decît la cinematograf şi la recepţii. M-am gîndit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la ceai şi să-l lămurească. Poate m-am gîndit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou şi conversaţiile în maşină. Mă invitase pînă acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi preţuiam mult timpul liber, dedicîndu-l în întregime fizicei matematice, îl refuzasem.   Cînd i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, şi cînd i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcînd scările la cămin, să-i împărtăşesc vestea! Lucien nu fusese pînă atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să compună un reportaj desăvîrşit. ― Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el. ― Brahman veritabil, dar cîtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la “Rotary Club”, e membru la “Calcutta Club”, joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănîncă peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te încînte, sunt sigur. Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca şi a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunăţii, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atît de dulci la pipăit covoare şi sofale din lînă de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştiie de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi picat în India. Vieţuisem doi ani aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă nu sufletul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi citind cărţi sau văzînd spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dinţii îndoieli şi îmi aduc aminte că m-am întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebîndu-mă pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gînduri pe care niciodată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuşi, n-am scris nimic în jurnalul meu şi astăzi, cînd caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cît de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele.   Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de manual, dar, de cîte ori începea să vorbească, şi eu, şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vorbele ei!   Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură şi întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigurase că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui nenumărate romane franţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în cînd în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răspundea zîmbind: “Oui, oui, c’est ça”, privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a acceptat cu humor, aducîndu-şi fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurînd şi cu şalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veştmintelor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note, în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată, palidă, înspăimîntată, pînă ce mi-a întîlnit ochii, şi eu i-am zîmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu ştiu cît a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întîlnîtă şi îmbrăţişată pînă atunci, şi după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină şi de caldă comuniunea noastră.   Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu alţii ochi ― pe inginer şi m-am întrebat cum poate fi un om atît de urît şi atît de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atît de mult cu o broască, ochii atît de bulbucaţi şi gura atît de mare, într-un cap rotund şi tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încreţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi, pîntecul diform şi picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care le răspîndea acest patron al meu erau cu atît mai greu de înţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blînd şi drept.   Cum stam şi-l priveam aşa, intră ― aducînd cu ea o atmosferă stranie de căldură şi panică ― soţia inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia aproape deloc englezeşte şi zîmbea întruna. Probabil că mîncase în acea după-amiază mult pan, căci avea buzele sîngerii. Cînd am privit-o, am rămas uimit; n-aş fi crezut că e mama Maitreyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare, într-atît era de tînără, de proaspătă şi de timidă. O dată cu ea venise şi cealaltă fată, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani, care purta părul tuns şi rochie de stambă, dar fără ciorapi şi fără pantofi; iar pulpele şi braţele ei goale, şi faţa ei oacheşă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gînd, amuzat, cu o ţigăncuşe.   Ce a fost atunci, mi-e peste putinţă să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se laolaltă în faţa noastră, se strînseră una lîngă alta, cu aceeaşi panică în ochi, şi inginerul încercă zadarnic să le încurajeze, să le facă să vorbească. Doamna a voit să servească ceaiul, dar s-a răzgîndit şi a lăsat-o pe Maitreyi sa facă aceasta. Din greşeala nu ştiu cui, ceainicul s-a vărsat pe tavă şi pe pantalonii lui Lucien, şi atunci toţi s-au repezit să-l ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru, în bengali, iar Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi, în cele din urmă: ― Scusez-moi! Ici votre place. Fetele au alergat numaidecît să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mîinile şi pe cine să privim. Chiar Lucien era puţin încurcat, deşi la plecare, în maşină, a făcut haz nespus de acest accident. Numai doamna rămăsese cu acelaşi zîmbet pe buzele înroşite şi aceeaşi timiditate caldă în ochi.   Conversaţia n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite din biblioteca unchiului său, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablouri şi cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincolo, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată aud un rîs nestăvilit, contagios, un rîs de femeie şi de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul in inimă şi mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trîntit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu braţele pe sîni, şi o văd mişcînd din picioare, cutremurîndu-se de rîs, în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele cîteva minute mi sau părut nesfîrşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră. Plecînd, îi auzeam rîsul prin toate sălile prin care am trecut.   descărcați cartea direct de aici:…

Incognito la Buchenwald de Mircea Eliade Pentru Sibylle                           Se adunaseră toţi în faţa ferestrei. Tăceau, ca şi cum s-ar fi silit să pară indiferenţi, privind ninsoarea. Şi deodată tresărind, Maria da Maria începu să şteargă geamul cu palma stângă, apropiindu-şi fruntea şi clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu şi Făgădău. Călcând anevoie, dar fără şovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un şal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnin-du-şi cizmele milităreşte, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg uşa şi, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărâtă în prag, îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Apoi închise uşa împingând-o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neaşteptată lumină în ochi.             — Dumneata eşti Ieronim Thanase? întrebă.             — Eu sunt.             — E adevărat că ai un câine savant?             Ieronim începu să râdă.             — Nu unul, spuse. Am doi!             — Atunci, ştiu cine eşti, reluă femeia şi începu să-şi scoată atent, fără grabă, mănuşile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi...             — Aşa e. Ba chiar, o dată...             — Ieronim! îl întrerupse Maria, apucându-i braţul. Nu e nevoie să intri în amănunte...             — Purgare non est necesse! adăugă cineva.             Necunoscuta îşi scutură de câteva ori, cu gesturi scurte, pletele şi zâmbi din nou.             — Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deşi nu ştii cine sunt. Eu sunt Marina Darvari.             — Nu. Nu cred că ne-am cunoscut.             — Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiţă, un fel de nepoată de-a mea. O fetiţă bolnavă, într-o odăiţă întunecată şi umedă, şi nici o păpuşă, nici un ursuleţ, nici o jucărie, din toate câte i-au dăruit rudele şi vecinii, nu o mai face să râdă...                           Numai rouă dacă-ar bea,             Cu cenuşă, scrum de stea...                           recită melancolic un tânăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinându-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinţ. Student în anul III. Conservator şi Facultatea de Litere.             Marina îl privi adânc, cu gravitate, ca şi cum şi-ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi îşi plecă fruntea.             — E adevărat, spuse. Poate că nici nu-ţi dai seama cât este de adevărat!... Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile şi nopţi, stă cu ochii deschişi, uscaţi, pironindu-şi privirile în tavan. Nici o lacrimă... În câteva zile va împlini opt ani,  adăugă după o clipă de tăcere.             Dintr-o singură privire, întrebător, Ieronim îi cercetă pe toţi. Apoi se hotărî.             — Va fi greu, spuse. Câinii nu-i ţin aici. E prea frig, şi n-am ce să le dau de mâncare. Ar trebui, deci, să mă duc să-i iau, şi apoi să găsesc o sanie sau vreo maşină, sau poate un camion de la teatru. Pe zăpada asta, îi omor sigur, şi-i omor degeaba...             Marina începu să-şi descheie, absentă, nasturii de sus de la manta. Îi privi pe rând, oarecum la întâmplare, apoi întrebă:             — Dar voi ce credeţi? Doctorii, ei, nici măcar nu ştiu ce are. Dar voi? Voi credeţi că va scăpa cu viaţă?             Se strânseră şi mai aproape unul în altul şi izbucniră toţi, ca o singură voce, puternică, stranie, profundă:             — Va trăi! Va trăi! Va trăi!             Maria întoarse capul spre Ieronim.             — Corul! exclamă solemn Ieronim. Ei alcătuiesc Corul. Singurul Cor autentic pe care-l avem azi în Bucureşti. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor greceşti...             O clipă, Marina păru că luptă să-şi înece un suspin, dar, îşi dădură seama, nu era decât respiraţia ei curioasă, aritmică, întretăiată de pauze lungi, în care parcă şi-ar fi reţinut răsuflarea. Se îndreptase spre jilţul cu spătar înalt, rezemat de perete.             — Vă cred, spuse aşezându-se. Sunteţi toţi tineri, şi tinerii nu se înşală niciodată atunci când e vorba de viaţă...             Maria apucă iar braţul lui Ieronim.             — Ai auzit ce-a spus? A spus: când e vorba de viaţăl Am putea începe aşa. Ieronim, chiar aşa cum s-a întâmplat...             Ieronim înălţă din umeri.             — Ar fi prea frumos, spuse. Adică, ar părea prea frumos...             Ceilalţi se strânseră din nou lângă el, turburaţi şi totodată însufleţiţi.             — Ar putea avea dreptate, spuse Făgădău. În orice caz, să încercăm...             — Am sigur dreptate, exclamă Maria. Şi spectatorii ar descoperi, treptat, că nu e vorba de o fetiţă bolnavă, ci de altceva, infinit mai grav, că e vorba de...             Se întrerupse brusc, roşind vinovată. În clipa următoare se afla lângă Marina.             — Doamnă, începu, luându-i mâna. Vreţi să ne faceţi un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba. Doar o clipă...             O trase uşor după ea, îndreptându-se spre uşă. O ajută să-şi încheie nasturii de sus ai mantalei şi îi înfăşură şalul deasupra capului.             — Să nu răciţi, spuse. Deşi nu va dura mai mult de un minut. Ieşiţi pe verandă, vă scuturaţi cizmele ca şi cum le-aţi scutura de zăpadă, apoi intraţi. Şi când Ieronim vă deschide uşa, îi puneţi aceleaşi întrebări.             — Ce fel de întrebări?             — Ce-aţi spus adineaori: Dumneata eşti Ieronim Thanase? E adevărat că ai un câine savant?... Şi celelalte. Nu sunt multe...             Deschise uşa şi o împinse cu emoţie pe verandă.             — Tăcere! şopti fără să întoarcă capul. Apoi, către Ieronim: Acum, Ieronim, fii gata. Uşa!...             Când o deschise, ninsoarea răbufni cu putere în odaie. Iritat, pentru că Marina rămăsese în prag, Ieronim îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Scoţându-şi absentă şalul, Marina îl privi, zâmbindu-i cu neaşteptată căldură, aproape cu dragoste, şi totuşi, parcă silindu-se să-şi păstreze o anumită gravitate.             — Dumneata eşti Ieronim Thanase?             — Eu sunt.             — E adevărat că ai doi câini savanţi? Pardon! E adevărat că...             — N-are nici o importanţă, o încurajă Maria. Continuaţi!...             — E adevărat, spuse Ieronim.             — Atunci ştiu cine eşti... Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor...             — E absurd! izbucni Ieronim. N-are nici un sens!             Corul rosti încet, aproape în şoaptă, dar mustrător: Sensul îl creăm noi, Ieronim. Sensul îl revelăm noi, prin spectacol. Prin Spectacol, Ieronim, fără început şi fără sfârşit!             Întorcându-se către Marina, Ieronim începu să râdă:             — Aţi ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. Dar...             — Aşa începe şi acolo, îl întrerupse Făgădău. Mai precis: aşa ar putea începe şi acolo, dacă vom şti...             — Şi mai precis: dacă vom izbuti să înţelegem ce s-a întâmplat acolo, continuă Maria.             — Eu, personal, ştiu ce s-a întâmplat, reluă Făgădău. Am trecut şi eu pe-acolo.             — Băieţaş, îl ameninţă Maria, purgare non est necesse! Spune ce ai de spus, scurt şi concis. Arată-ne!             Făgădău se depărtă câţiva paşi, apoi se întoarse brusc, încruntat, cu o privire sălbatecă, înfigându-şi pumnii în şolduri. Părea un alt om.             — Tu eşti ăla care, aşa şi pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatec, izbucnit parcă din gâtlej, îngroşat de tutun şi alcool.             — Eu sunt, răspunse Lorinţ.             — Este adevărat că aveţi aici, la numărul 18, unul care se pretinde făcător de minuni?             — N-a spus niciodată că e făcător de minuni.             — Dar atunci ce mă-sa pretinde că este? Fakir? îmblânzitor de şerpi?             — El spune că e Boddhisattva...             Ieronim ridică exasperat amândouă braţele în sus:             — Nu! Nu! Nu! Pur şi simplu, nu poate începe aşa! Deocamdată, uităm tot, şi apoi încercăm altceva.             Maria o ajutase să-şi descheie nasturii de sus ai mantalei, silind-o apoi să se aşeze în jilţ.             — Numele meu este Maria Daria Maria, dar mi se spune Maria da Maria. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim, eu sunt muzicantă. Violoncelistă. Dar mă fascinează ideea lui. Închipuiţi-vă că...             — Cred că am înţeles ceva, o întrerupse Marina. Scena se petrece într-un lagăr de concentrare şi de exterminare; să-i spunem, Buchenwald...             Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalţi şi-i privi speriată.             — Dar cum aţi ghicit? Aţi aflat de la cineva?             Marina îşi scutură din nou pletele, apoi îşi netezi prelung fruntea cu palma dreaptă.             — Nu. Nu mi-a spus nimeni nimic. Dar mi se pare evident: gesturile, tonul vocii, vocabularul...             — Aţi auzit? Aţi auzit? strigă Făgădău.             — Dar nu înţeleg ce-are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva, adăugă Marina.             Câţiva începură să râdă, tinereşte, fericiţi, căutându-şi unul altuia privirea.             — Dacă doamna ne asigură că va fi discretă, să-i spunem? îi întrebă Ieronim.             — I-am spus deja esenţialul, vorbi cel mai vârstnic dintre ei.             Blonziu spălăcit, cu mici pete roşietice pe obraz, era îmbrăcat cu un palton vechi, mult prea lung pentru statura lui.             — Eu sunt Valerian şi mi se spune că sunt cel mai înţelept, adăugă. Ieronim s-a gândit la Boddhisattva pentru că a voit să detaşeze problema libertăţii din contextele în care a fost dezbătută până acum — iudeo-creştin, existenţialist, marxist — şi s-o plaseze într-o altă perspectivă, într-o perspectivă nouă. Şi ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva... Aşa este, Ieronim?             — Cam aşa, răspunse Ieronim, zâmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcându-se către Marina, noi, câţiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzând, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile, noi, ca şi contemporanii noştri din celelalte ţări şi continente, nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă...             — Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz şi să ne dea foc, adăugă Valerian.             — Şi vă rugăm să păstraţi această imagine, interveni Fă-gădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinşi şi carbonizaţi ca şoarecii într-o cuşcă stropită din belşug cu gaz... Iartă-mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte...             — Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, aşa cum credem noi, numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situaţia şoarecilor prinşi în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertăţii de care dispun. Este evident, bunăoară, că într-o situaţie-limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară. Aşadar, aproape imposibil de verificat de ceilalţi din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândeşte uşor. În fond, cucerirea ei este tot atât de dificilă pe cât este cucerirea libertăţii exterioare, bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă...             Fata se apropie şi-l bătu pe umăr.             — Fiind cea mai tânără, se adresă Marinei, sunt considerată şi cea mai nepricepută. Deşi am un nume frumos: Sofia Speranţia. Dar, Ieronim, adăugă repede, pentru că vorbim de libertate şi afirmăm că nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă, ce ne facem acum, în cazul acesta: e vorba de o fetiţă bolnavă pe care câinii tăi ar face-o să râdă, şi poate i-ar grăbi însănătoşirea. Şi, totuşi, uite, numai pentru că ninge întruna de aseară, nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta, chiar dacă ţi se va da camionul teatrului, tot nu vei mai putea ajunge până la ea... Stă departe, doamnă? întrebă întorcând capul.             — Destul de departe, răspunse Marina. Dar nu vă mai gândiţi la ea, adăugă ridicându-se din jilţ. M-aţi liniştit voi. Ştiu, acum că nu se va întâmpla nimic. Şi îndată ce se va potoli ninsoarea...             Se întrerupse pe neaşteptate şi-şi opri privirile în fundul sălii, unde se distingea, anevoie, un perete curios reparat, care părea o uşă blocată cu scânduri, bătute una peste alta, oarecum la întâmplare.                                         — Dacă nu e vorba de o întâlnire cu adevărat importantă, spuse Manole subliniind cu înţeles cuvântul, te rog să mai ai puţină răbdare. Aşa ceva n-ai să întâlneşti pe acolo, pe la Charlottenburg, de unde vii tu...             — Ca să fiu foarte sincer, spuse Condurachi, acum vin de la Zürich.             — Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, continuă Manole. A spus că vine exact după un an, şi atât cât cunosc eu, adică foarte puţin, nu mă îndoiesc că va veni... Dacă ţi-e cald, adăugă, scoate-ţi haina...             Condurachi se apropiase de tablou.             — Nu, nu mi-e cald, spuse. Dar nu văd ce-ar mai putea schimba, ce-ar mai putea adăuga. Este pur şi simplu perfect. Evident, eu nu mă pricep în pictură...             — Nici eu, îl întrerupse Manole. Dar m-a fermecat îndată ce-am dat cu ochii de el.             — E cel mai frumos corp de femeie pe care l-am văzut vreodată, în pictură, în sculptură sau în realitate. Se întoarse către Manole şi-l întrebă zâmbind: Dar ce-a spus, Generăleasa? Cum de l-a acceptat?             Manole începu să râdă:             — La asta nu ne gândisem. Şi, evident, numai aici, în salon îşi are locul. Ce folos să-l fi atârnat într-una din odăile noastre, unde nu intră nimeni? Ei bine, când s-a întors Generăleasa şi a dat cu ochii de tablou, a înlemnit. Nu ştiam ce să credem: îi place, nu-i place? Şi deodată a exclamat: „E foarte frumos, e admirabil. Dar nu-l putem ţine aici..." „De ce? am întrebat-o. Pentru că e un nud de femeie?" Ea s-a uitat curios la mine, după obiceiul ei, şi mi-a spus: „Manolache, eu nu mă sperii de un cur de femeie, aşa cum nu m-am speriat, în tinereţea mea, nici de un cur de bărbat!... Dar ştii că pe-aici se vântură atâţia copii..." Într-un fel, avea dreptate, adăugă Manole. Şi-atunci, ne-am înţeles ca de sărbători, când vin rudele şi copiii, să acoperim tabloul cu o perdea, aşa cum acoperim oglinda...             — În fond, îl întrerupse Condurachi, aproape că nu mai poţi spune că e un nud de femeie. E mai degrabă un corp de zeiţă...             — Aşa spunea şi ea, Zamfira, când mi l-a arătat. „Vă aduc o zeiţă în casă", spunea. Rămase o clipă pe gânduri, apoi începu din nou să râdă: De altfel, aşa ne-am cunoscut. Eram aici, cu Luchian, şi auzim soneria. Am deschis eu. O femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani, aproape sărăcăcios îmbrăcată şi totuşi, nu ştiu cum să spun, cu mult gust. Părea suferindă, obosită; de-abia izbutea să zâmbească. Şi totuşi avea ceva nobil şi, cum să spun, „enigmatic" în figura ei. „Maestrul Manole Antim? întrebă. Am auzit că sunteţi oameni cu stare şi că vă plac lucrurile frumoase. Nu vreţi o zeiţă? Nu e vorba de o zeiţă din Antichitate, ci una din zilele noastre. Acum zece ani, am fost la nunta ei..." Făcu semn unui tânăr care rămăsese afară şi pe care nu-l văzusem când deschisesem uşa. Tânărul intră, ne salută timid şi, proptindu-şi tabloul de genunchi, începu să-i desfacă sforile. Apoi a scos pânza cu care fusese acoperit şi s-a dus să rezeme tabloul de jilţul Generălesei. Luchian şi cu mine am împietrit. „E cu câţiva centimetri mai scundă decât originalul, ne-a spus. Când am văzut-o ultima oară, zeiţa împlinise optsprezece ani şi avea doi metri patruzeci şi cinci."             — Adevărat? exclamă Condurachi.             — Nu, astea făceau parte din, mă rog, să zicem „misterul" ei. Inventa tot felul de întâmplări stranii, aşa cum îşi inventase nu ştiu câte nume şi pseudonime. O chema, de fapt, Zamfira, dar prietenii îi spuneau Marina. Ea pretindea că, de fapt, nu e pictoriţă, că adevărata ei vocaţie e sculptura.             — Zamfira şi mai cum? îl întrerupse Condurachi.             — Bănuiesc că o cheamă, sau a chemat-o, Darvari.             Condurachi clătină neâncrezător din cap:             — N-am auzit niciodată de o sculptoriţă sau o pictoriţă cu acest nume.             — Evident că nu. Pentru că, am aflat mai târziu, de altfel cu totul întâmplător, că la expoziţii îşi semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. Şi cum nu prea vrea să vândă — nu vinde decât la străini, sau în oraşele de provincie — e necunoscută...             — Curios! exclamă Condurachi apropiindu-se din nou de tablou. Atunci de ce-a venit să vă ofere Zeiţa?             Manole începu să se plimbe, cu mâinile la spate, parcă ar fi vrut să-şi ascundă nervozitatea.             — Dacă e adevărat ce ne-a spus, lucrurile s-ar fi petrecut aşa. Vărul ei, Dragomir, avea nevoie urgentă, adică în două, trei zile, de o anumită sumă. Ea l-a asigurat — evident, a recunoscut în faţa noastră că-l minţise — l-a asigurat că avea de încasat nu ştiu câte mii de lei de la nişte comenzi mai vechi şi că nu are de făcut altceva decât să ceară clienţilor să elibereze cecurile pe numele lui. Nu ştiu ce-a crezut şi cât a crezut acest Dragomir. Îţi repet ce mi-a spus ea: că s-a suit în trăsură cu vreo patru-cinci lucrări — acesta era, ne-a asigurat, singurul tablou, restul, sculptură — şi s-a dus la câteva adrese, de oameni cu stare, dar nu colecţionari de meserie. Şi, evident, preţurile erau atât de derizorii, încât n-a avut nici o dificultate. Pretindea că ştia de noi, că cineva din familia ei cunoscuse pe nu ştiu cine din familia noastră; bref, ne-a oferit Zeiţa. Preţul era cam tot atâta cât trebuie să fi fost costul ramei...             - E de necrezut! exclamă Condurachi.             — Dar, evident, a pus această condiţie: că va veni după un an...             Se îndreptă grăbit spre tablou şi din spatele ramei desprinse cu grijă o hârtiuţă.             — Uite, scris chiar de mâna ei: 12 iulie 1930. Şi azi suntem în 12 iulie 1931...             Văzându-l că se uită nervos la ceas, Manole adăugă:             — Fă un efort şi mai stai încă cinci, zece minute. N-are să-ţi pară rău...             Condurachi se aşeză resemnat în fotoliu şi-şi căută tabachera.             — Numai de s-ar ţine de cuvânt şi ar veni, spuse.                                         —... Îndată ce se va potoli ninsoarea, repetă Marina absentă, vin eu cu o maşină bine încălzită. Maşina unui prieten din corpul diplomatic...             Parcă de-abia acum îşi dădu seama cât e de vastă şi de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin şi-l privi cu atenţie. Sub cenuşă, se mai zăreau resturi din jăratic, pâlpâind brusc, la răstimpuri, când, pe sub uşă, ajungea până aici viscolul, în gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neaşteptat de gros. Când întoarse mirată capul, Ieronim zâmbi.             — Credeţi că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le-am ars săptămâna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mândria Generălesei!...             Marina tresări, parcă ar fi pătruns-o deodată frigul, şi-şi încheie nasturii mantalei, până sus. Apoi porni mai departe, de-a lungul pereţilor goi, cu zugrăveala căzută, cârpită pe alocuri cu cartoane şi jurnale nepriceput lipite.             — Dar ce-o să faceţi într-o zi, două? Nu mai aveţi nimic de ars. Nu puteţi arde şi aceste câteva scaune care v-au mai rămas!...             Ieronim începu să râdă; părea deodată foarte bine dispus.             — Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi, şi arăta vag cu braţul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas câte ceva; pachete cu cărţi şi ziare, lăzi vechi şi alte nimicuri. Ştiţi, adăugă coborând glasul, casa ar fi trebuit să fie dărâmată astă-toamnă. Dar s-au ivit anumite încurcături... În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gând să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje.             Marina îl ascultase fascinată, fără să-şi poată desprinde privirile de buzele lui.             — Dar până atunci? întrebă. Până atunci, ce-o să faceţi? Iarna de-abia a început...             Ieronim ridică din umeri.             — Aici nu mai locuieşte nimeni. Venim doar pentru repetiţii. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, câte un pat cald...             — Şi, totuşi, trebuie să vă adunaţi aici, pentru repetiţii, reluă Marina privind melancolic în jurul ei.             — Mai avem, v-am spus, diferite obiecte combustibile. Şi chiar aici, uite, acolo, vedeţi, ne-a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzeşte cel puţin o săptămână...             Dar Marina nu-l mai asculta. Se apropiase, grăbind uşor pasul, de colţul din stânga, de lângă uşă. Acolo, peretele părea mai bine conservat. Doar câteva crăpături adânci, înălţându-se către tavan. Şi, în mijloc, o suprafaţă mai puţin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai când se apropie la câţiva paşi, îşi dădu seama că se înşelase. Peretele era tot atât de zdrenţuit ca şi restul sălii.             — Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neaşteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce ştiţi voi de Buchenwald?             — Nu, nu, doamnă! o întrerupse Marcian. Vă rog să-mi iertaţi tonul, dar aşa sunt eu, arţăgos din fire. Oricare dintre noi, astăzi, înţelegem esenţa şi mesajul Buchenwaldului. Dar nu asta e problema. Problema începuse să v-o explice Ieronim, adineauri, când, din nefericire, a intervenit cine nu trebuia să intervină...             — Băieţaş, fii atent la ce spui, îl mustră Maria da Maria. Nu suntem singuri.             — Cer iertare celor în drept, continuă Marcian scoţându-şi brusc ochelarii şi aşezându-i în buzunarul de sus al paltonului. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru, măcar să afle esenţialul. Anume, ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnaţii la incinerare, sfinţi, martiri, Boddhisattva numiţi-i cum veţi voi. O dată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluţia, să-i spunem magică, a miracolului — porţi deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. — şi au acceptat, aparent, condiţia celorlalţi, cum şi-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care...             — Ia priviţi! întrerupse Maria da Maria, ridicând braţul.             Făgădău călcă apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mâinile în şolduri. Se opri în faţa unui tânăr înalt, slab, cu ochii adânciţi în orbite.             — Tu eşti ăla care, aşa şi pe dincolo, ziceai că eşti fachir?             — Poţi fi şi fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi-ar fi spus Boddhisattva.             — În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s-o văd şi eu.             — Am făcut-o, şi de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimişi special de la Centrală. S-au convins şi ei. Nu simţeam fierul roşu, nici măcar pe limbă, şi când mi-au curăţat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenţi, căci mă gâdil...             Făgădău îl plesni cu cravaşa, invizibilă, şi tânărul începu să-şi şteargă liniştit sângele de pe obraz.             — Minunea e, reluă Făgădău, că nu ştii ce te aşteaptă.             — Ba ştiu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi şi dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgâlţâit de frig, şi o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc...             Ieronim se apropie de ei şi-i întrerupse cu blândeţe:             — De-ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Şi, să sperăm, va înţelege...             — Am înţeles mai mult decât vă închipuiţi voi, vorbi grav Marina. Am înţeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneţi Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Şi e probabil că, dacă n-ar fi fost un Boddhisattva, şi-ar fi dovedit libertatea şi altfel, în chip public: bunăoară, scuipând în obraz pe comandantul lagărului.             — Este extraordinar! exclamă Ieronim. Cum aţi ghicit? Asta făcea parte, până de curând, din scena de-adineaori: după ce-i spune că lui îi va fi frig în crematoriu — căci, evident, pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu — după ce-i spuse asta, îl scuipă în obraz. Dar ne-am dat seama că asemenea reacţie, eroică, nu se potriveşte unui Boddhisattva, după cum nu s-ar fi potrivit, bunăoară, lui Isus sau unui martir creştin...             Marina îl ascultase cu o neaşteptată emoţie, privindu-l adânc în ochi.             — Îmi place de voi că vă trudiţi să respectaţi adevărul istoric, spuse. Dar când v-am întrebat: De ce Buchenwald? mă gândeam la altceva. După cât am înţeles, pentru Ieronim, şi pentru voi toţi, spectacolul îşi propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem — cucerirea libertăţii interioare — dar şi mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită.             — Exact! spuse Ieronim.             — Dar atunci v-aţi ales episodul cel mai greu de ilustrat, continuă Marina. Ştim toţi ce s-a petrecut la Buchenwald, chiar dacă nu ştim, şi nu vom şti niciodată, eroismul sau sfinţenia anumitor victime. Dar cum o să arătaţi mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară?             Toţi începură să aplaude, entuziasmaţi. Fericit, emoţionat, cu obrajii îmbujoraţi, Ieronim se întoarse către ei:             — Să-i spunem? exclamă. Nu, nu putem să-i spunem!...             — Nu avem dreptul, vorbi, cu o senină gravitate, tânărul înalt şi slab. Numele meu este Petru Petrovan, adăugă adre-sându-se Marinei. Sunt poet. Dar din deznădejde, căci sunt şi tuberculos, am devenit actor. Evident, aşa cum înţelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor...                                         — Ea trebuie să fie, şopti Manole când auzi soneria. Nu ţi-am spus eu că vine?             Deschise uşa şi nu-şi putu ascunde surpriza. Din prag, îi zâmbi Marina, aşa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece, douăzeci de ani mai înainte. Era îmbrăcată tinereşte şi totuşi sobru. În mână avea un buchet de trandafiri roşii.             — Pentru stăpâna casei, pe care n-am avut încă plăcerea s-o cunosc, spuse.             De-abia după ce, încurcat, aşezase buchetul pe una din măsuţe, rezemându-l de o enormă scoică de mare, Manole îşi dădu seama că nu făcuse prezentările.             — Inginerul Ştefan Condurachi, pronunţă el rar, intimidat, încercând să fie solemn. Locuieşte mai mult în străinătate. Doamna Zamfira Darvari...             Marina zâmbi absentă, cu privirile aţintite asupra tabloului. Se îndreptă spre el agale, oprindu-se la răstimpuri ca să-l contemple.             — E cu adevărat o zeiţă, începu Condurachi. Şi după câte mi-a povestit Manole, există, în carne şi oase.             Marina se întoarse şi-l privi surprinsă, parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.             — Sper că mai trăieşte încă. Dar nu mai avem veşti de la ea. De când a plecat din ţară, acum unsprezece ani, n-am mai primit nici o veste. E drept că nu prea ştia să scrie; dar soţul ei era un filolog desăvârşit, vorbind şi scriind perfect româneşte...             Manole făcu câţiva paşi spre ea şi o întrebă, timid:             — Dar soţul dumneavoastră? L-aţi regăsit?             Marina încercă să-şi ascundă zâmbetul, melancolic şi totuşi amuzat.             — Încă nu. El m-a aşteptat zece ani. Tot atâta am să-l aştept şi eu...             Manole roşi şi începu să-şi frece mâinile.             — Atunci, să vă ofer ceva? O cafea? O dulceaţă? Îmi pare atât de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă.             — Nu, mulţumesc. Am venit doar să schimb tabloul... V-am adus, la alegere, un nud de Bonnard, altul de Pătraşcu şi câteva marine de Iser, aproape singurele pe care le-a făcut.             Când întoarse din nou capul şi-l văzu pe Manole, izbucni în râs.             — Dar nu vi-l iau de tot! exclamă. Vi-l înapoiez la anul...             — Şi totuşi, doamnă, interveni Condurachi, nu văd ce-aţi mai putea adăuga sau schimba. Este pur şi simplu perfect. Este o capodoperă!             — Mulţumesc, spuse Marina, mulţumesc foarte sincer. Dar nu cred că voi schimba ceva. Am nevoie de Zeiţă, o nevoie personală, adăugă coborând uşor glasul.             Manole o privea stânjenit, neştiind ce să facă cu mâinile.             — Ne-am învăţat cu ea, cu Zeiţa, spuse în cele din urmă. Ne va lipsi...             — Un an trece repede, îl întrerupse Marina. Şi când veţi vedea ce vă aduc în loc!...             Traversă repede salonul, deschise uşa şi, după câteva minute, se întoarse însoţită de o foarte tânără pereche.             — Proaspăt logodiţi, îi prezentă ea.             Apoi, tustrei, cu mare grijă, începură să desfacă sforile şi să scoată tablourile, unul după altul, din pânzele cu care fuseseră acoperite.                                         Ca de obicei, aşa cum făceau de câte ori simţeau că nu mai e nimic de spus, nimic de încercat, se strânseseră toţi în faţa ferestrei. Priveau ninsoarea. Nu se mai distingeau decât stâlpii verandei şi, câţiva metri mai departe, aproape de stradă, bradul. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. Treptat, sala se încălzise din nou şi, unul câte unul, se întorceau de la fereastră, apropiindu-se de cămin. Valerian, cel dintâi care îşi scosese paltonul, încercase chiar un început de poem.             — Un dulap, doar atât! şoptise. Un vechi, bătrân şi obosit sau, poate, înţelept? — dulap..."             Ieronim îl sfărâmase cu mare pricepere, în chip savant, mânuind aproape cu dragoste toporişca, blând, abil, concentrat. Când începuse să se înfierbânte căminul, Maria da Mana îşi întinse mâinile cât putu mai aproape de flăcări, frecându-le, mângâindu-le.

Pelerina de Mircea Eliade I                           Îl recunoscu de departe. Purta aceeaşi pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric şi provocator cârpite pe umeri, ca şi cum ar fi vrut să ascundă urma epoleţilor. Dar Pantelimon ştia acum că pelerinele cu epoleţi nu făcuseră parte din uniformele armatei române; cel puţin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Şi, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleţilor, adăogase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, ştiinţifice, atunci ar fi grav!...             Se întrerupse şi-l privise lung. — De când îl cunoşti? — Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ţi-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ţi-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca nişte epoleţi... — Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Şi, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înţelegi de ce... Pantelimon înălţase încurcat din umeri. — Nu, spuse, nu înţeleg. — Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei... Şi totuşi, adaogă gânditor, spui că nu-l cunoşti... — L-am văzut doar de două sau trei ori, ieşind de la alimentara Mătăsari. El ieşea şi eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr nişte mezeluri...                                         De data aceasta micşoră pasul ca să-i poată privi cu atenţie pelerina. Nu se înşelase: peticele erau cusute exact pe locul şi pe măsura epoleţilor: Poate privirile sau zâmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.             — Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem?             — Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.             — Nu, nu m-aţi înţeles. Nouăsprezece mai, asta ştiam. Dar anul? În ce an suntem?             Pantelimon se trase uşor spre zid, lăsând să treacă o femeie cu un copil de mână.             — 1969! spuse, 19 mai 1969.             — Aşa credeam şi eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Şi cu toate acestea, sunt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sunt oameni care pretind că suntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenţie: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie şi mai 1966.             — Nu înţeleg, spuse Pantelimon zâmbind încurcat.             — Vă rog să mă credeţi, continuă celălalt scuturându-şi pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sunt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în faţa evidenţei, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin...             — Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.             — Ziarul nostru cel mai popular: Scânteia. Îl citesc în fiecare zi. Scânteia de azi dimineaţă am citit-o de la primul la ultimul rând.             — Ei şi? îl întrerupse nervos Pantelimon, dându-şi seama că mai mulţi trecători se opriseră lângă ei şi-i ascultau. Am citit-o şi eu, şi tot de la primul la ultimul rând...             — Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigura că suntem în mai 1966!             — Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tânăr cu şapcă trasă adânc pe frunte până în dreptul sprâncenelor.             — Da, dar vedeţi..., se pregăti să-i explice, scuturându-şi din nou pelerina, parcă ar fi vrut s-o arunce peste umeri, adunând-o, întreagă pe spate.             — Despre ce e vorba? întrebă cineva de lângă zid, fără să-şi scoată ţigarea din gură, înaintând încet spre Pantelimon.             — Tovarăşul susţine că suntem în 1966...             — Îmi daţi voie, tovarăşe; n-am susţinut asta. Mi-am permis doar să vă întreb în ce an suntem. Mai precis, am vrut să mă conving că nu mă înşel când afirm că suntem în 1969, deşi...             — Deşi?             Îşi scoase ţigarea dintre dinţi, şi vorba părea acum schimbată, aproape severă.             — Deşi, cum spuneam, ziarul pe care l-am citit azi dimineaţă, Scânteia, vreau să spun, indică precis: 19 mai 1966. Şi nu e pentru prima dată. Acum trei zile şi de două ori săptămâna trecută, şi mai înainte, toată luna aprilie, Scânteia pe care am primit-o şi am citit-o eu.             — Se întâmplă, vorbi cineva. Am un prieten la Slatina, şi mi-a arătat şi el, le-am văzut cu ochii mei... Numere din Scânteia... Toate erau din 1966...             — Era din provincie, îl întrerupse cineva. Slatina e un oraş frumos, dar e în provincie...             Câţiva încercară să râdă. Pantelimon se simţi atins pe braţ, şi întoarse capul. Bătrânul îi zâmbea cu înţeles.             — Ar trebui să te repezi şi d-ta până la Slatina, spuse. Poate te trezeşti din nou în anul 1966. Şi...             Dar îi întâlni privirile, îl văzu cum trage cu sete din ţigară şi tăcu, zâmbind încurcat.             — Nu vă mai astâmpăraţi! şuieră printre dinţi, strivind ţigarea cu piciorul. Vă ţineţi de prostii. În loc să vă vedeţi de treabă...                                         II                           Când, o jumătate de ceas în urmă, ieşi de la alimentară, îl găsi rezemat cu spatele de zid, aşteptându-l.             — Pantelimon, îl întrebă, de când îl cunoşti pe Zevedei?             Pantelimon înghiţi cu greu şi-şi trecu pachetul în cealaltă mână.             — Nu-l cunosc. Nici nu ştiam că-l cheamă Zevedei. L-am zărit de vreo două, trei ori, şi m-au frapat peticele de la pelerină: parcă ar fi fost cârpite pe locul epoleţilor. Dar, cum spune directorul nostru, tovarăşul Ulieru, armata română n-a cunoscut pelerine cu epoleţi. De aceea e suspect... Poate, în epoca feudală...             — Lasă epoca feudală, îl întrerupse celălalt. De ce spuneai că e suspect?             — Pentru că, aşa cum spune tovarăşul Ulieru, dacă s-ar putea dovedi cu certitudine, prin mijloace ştiinţifice, vreau să spun, dacă s-ar putea dovedi că peticele au fost cârpite pe locul epoleţilor, atunci pelerina este sigur furată de la Muzeul Armatei.             — Asta e altă mâncare de peşte, vorbi celalt scoţându-şi pachetul cu ţigări. Lasă în pace Muzeul Armatei. De când îl cunoşti pe Zevedei?             Pantelimon îşi trecu pachetul în mâna stângă. Dar se răzgândi repede şi, apucându-l cu mâna dreaptă, se trase spre zid.             — V-am spus. L-am cunoscut acum o jumătate de ceas. Mă duceam la alimentară pentru nişte mezeluri, şi el m-a oprit, şi m-a întrebat: Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem? Şi i-am răspuns...             Pantelimon îşi înălţă brusc fruntea, şi zâmbi.             — Nu înţelesesem, credeam că mă întreabă de zi, şi i-am răspuns: 19 mai. Dar el m-a întrerupt: Nu, spuse, ştiu şi eu că suntem în 19 mai. Dar, anul? În ce an suntem?...             — În ce an suntem? repetă celălalt zâmbind. Şi d-ta n-ai bănuit nimic?             Pantelimon se apropie şi mai mult de zid.             — Am crezut că poate nu-i în toate minţile sau că...             — Adică, ce vrei să spui cu asta? Că i s-a întâmplat ceva? Că a fost amestecat în vreo afacere suspectă şi că, în sfârşit, de-acolo i se trag toate?             — Cam aşa ceva sau poate că... În sfârşit, înţelegeţi ce vreau să spun.             Celalt zâmbi din nou, apoi îşi aprinse absent ţigara.             — Dar de ce în 1966? întrebă privindu-l cu pleoapele brusc şi sever apropiate. Nu ţi s-a părut suspect că Zevedei a precizat: 1966 şi nu un alt an, bunăoară 1956 sau 1960?             — Nu, recunoscu timid Pantelimon. Acum, că-mi spuneţi d-stră, parcă mi se pare şi mie suspect. Căci, în fond, de ce 1966?...             Celalt izbucni în râs.             — Prea mă crezi prost, tovarăşe.             Pantelimon păli şi încercă zadarnic să zâmbească.             — Eu? începu. De ce să vă cred cum spuneţi d-stră?... Eu...             Dar se întrerupse, văzând apropiindu-se foarte grăbit, aproape în fugă, pe tânărul cu şapca trasă pe frunte.             — Plecase de-acasă, şopti gâfâind. Plecase cu cinci minute înainte.             — De la n-rul 13?             — Nu, de la 13 bis.             — Atunci te-a păcălit din nou. Ţi-am spus că la 13 bis... Dar, în sfârşit, deocamdată n-are importanţă.             Apoi, întorcându-se brusc spre Pantelimon.             — De unde ştiai de Muzeul Armatei?             — Eu? Nu ştiu nimic.             — Tovarăşe Pantelimon, vorbi celalt printre dinţi, eu sunt un om bun de felul meu, dar...             Pantelimon îşi plecă umerii, şi se lipi de zid.             — Directorul nostru, de la administraţie, tovarăşul Ulieru, mi-a atras atenţia şi mi-a spus: Dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice moderne, că în locul peticelor...             — Bine, bine, asta mi-ai mai spus-o. Dar de ce Muzeul Armatei?             — Tovarăşul director, Ulieru, spunea că e grav, pentru că era o piesă de muzeu. Cu alte cuvinte, era o piesă furată de la Muzeul Armatei.             Celalt îşi scoase ţigara şi-l întrerupse clătinând de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon.             — Dar dacă ai înţeles asta, cum de n-ai înţeles legătura cu 1966? Căci Zevedei ţi-a vorbit de 1966 iar nu de 1960 sau 1956!             Îl privi din nou, cu pleoapele mult apropiate, apoi şuieră printre dinţi.             — Prea ne credeţi proşti, tovarăşe!             — Eu, tovarăşe? exclamă Pantelimon lipindu-şi mâna liberă de piept.             — Nu vă mai astâmpăraţi!             Apoi, întorcându-se brusc către tânărul cu şapcă.             — Ce era cu Slatina? Îl cunoaşte cineva?             — E de la aceeaşi secţie cu Făinaru. Se referea la chestia din septembrie.             — Atunci e suspect...             — Aşa spunea şi Făinaru. De aceea...             — Bine, am înţeles! îl întrerupse privindu-l ameninţător în adâncul ochilor.                                         III                           Ca în fiecare zi, câteva minute înainte de ora prânzului, se îndreptă spre biroul lui Ulieru. Dar în faţa ascensorului îl întâmpină dactilografa.             — Nu vă urcaţi degeaba, că astăzi n-a venit. Treburi, adaugă zâmbind, 20 mai, 21 mai, şi aşa mai departe...             Lui Pantelimon i se păru că dactilografa încercase să clipească din ochiul stâng, şi roşi, încurcat.             — Înţeleg, spuse şi se îndreptă spre uşă.             Dar după câţiva paşi se întoarse şi întrebă coborând glasul:             — Este ceva special? Vreau să spun 20 sau 21 mai au vreo semnificaţie specială?             Dactilografa îl privi din nou, mirată, şi de data aceasta Pantelimon nu se mai îndoi: tânăra clipea într-adevăr cu înţeles, din ochiul stâng.             — Depinde de oraş, spuse. În anumite oraşe de provincie 20 mai e mai important decât 21 mai...             — Oraşe de provincie, repetă visător Pantelimon. Ce curios! Aseară, nu ştiu nici eu bine de ce, mă gândeam la oraşele de provincie. La Slatina, bunăoară...             Ca şi cum nu l-ar fi auzit, tânăra zâmbi şi, clătinând scurt din cap, îi întoarse spatele.             În ziua următoare, Pantelimon se hotărâse să dejuneze în laborator. Desfăcuse pachetul cu mezeluri şi se pregătea să destupe o sticlă de bere, când în uşă apăru Ulieru.             — Te-ai şi întors? îl întâmpină Pantelimon cu bucurie. Atunci mergem la cantină...             Şi pentru că Ulieru tăcea, privindu-l preocupat, destupă sticla de bere, umplu un pahar şi i-l întinse.             — De unde ştiai că am fost la Slatina? îl întrebă Ulieru după ce sorbi cu grijă câteva înghiţituri.             Pantelimon tresări surprins.             — Ai fost la Slatina? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă am ştiut ceva!             — Atunci de ce i-ai spus dactilografei că oraşul dumitale favorit e Slatina? De ce tocmai Slatina, unde mă aflam eu? Şi, pentru că suntem prieteni şi am încredere în d-ta, îţi spun că fusesem trimis într-o inspecţie...             Pantelimon îşi goli paharul şi se aşeză pe scaun.             — Întâi şi întâi, n-am spus că Slatina e oraşul meu favorit. Nici nu-l cunosc. N-am fost niciodată la Slatina. I-am spus doar că, cu o seară mai înainte, mă gândeam nu ştiu nici eu bine de ce, mă gândeam la oraşele de provincie, bunăoară, la Slatina.             — Dar de ce tocmai la Slatina? îl întrerupse Ulieru căutându-i privirile.             Pantelimon ridică încurcat din umeri.             — Pentru că, n-am apucat să-ţi spun, pentru că, în sfârşit, alaltăieri, îndreptându-mă către alimentară, m-am întâlnit din nou cu individul acela cu pelerină, ştii care... Tipul despre care spuneai că dacă s-ar putea dovedi cu precizie...             Ulieru se apropie în vârful picioarelor de uşă şi o deschise brusc, privi în dreapta şi în stânga, apoi se întoarse şi se reaşeză pe scaun.             — Cred că nu e în toate minţile, continuă Pantelimon.             — Ai vorbit cu el?             — Doar câteva cuvinte. N-am apucat să-i vorbesc mai mult, pentru că... E o poveste întreagă.             — Dar ţi-a spus el ceva despre Slatina?             — Nu el. Se adunase acolo, pe trotuar, un grup întreg, şi cineva, nu mai mi-aduc bine aminte cine, a spus că şi la Slatina apare Scânteia cu data, să spunem, de 19 mai 1966 în loc de, cum ar trebui, 19 mai 1969. Să vezi cum a fost...             Ascultându-l, Ulieru îşi trecea la răstimpuri batista pe frunte. Apoi o ascundea ruşinat în buzunar şi începea să-şi frece mâinile.             — Ar putea fi foarte grav, rosti în cele din urmă. M-ai băgat —, recunosc, fără să vrei, — ne-ai băgat pe amândoi într-o încurcătură din care Dumnezeu ştie cine are să ne scoată.             — Dar de ce e atât de grav? întrebă turburat Pantelimon.             — Pentru că individul acela foarte suspect, individul cu pelerină, a adus vorba de ziarele din 1966.             — Dar ce s-a întâmplat în 1966?             Ulieru se ridică brusc şi deschise din nou uşa, privind până în fundul coridorului.             — Bună, bună! strigă, fluturându-şi mâna.             Apoi îşi apropie scaunul de al lui Pantelimon şi continuă în şoaptă.             — Să vorbim mai încet, că Petrescu Doi s-a întors să-şi verifice aparatele...             Se întrerupse şi răsuflă adânc.             — Ce s-a întâmplat în 1966? S-au întâmplat multe. În orice caz, în 1966 era mai bine ca acum, în 1969. Şi atunci, înţelegi, dacă oamenii citesc ziarele din mai 1966 când noi, de fapt, suntem în mai 1969... E, în orice caz, ceva subversiv. E împotriva Statului.             Se întrerupse o clipă, întoarse capul spre uşă, făcu un semn, şi continuă ridicând glasul.             — Este împotriva aşezării noastre socialiste. Întâlneşti saboteuri în orice întreprindere. Nu e de mirare. Duşmanul de clasă nu renunţă la privilegiile pe care, pe bună dreptate, partidul şi poporul...             Uşa se deschise şi în prag apăru Ioanichie Petrescu. Intră, cu tabacherea deschisă, îmbiindu-i.             — Ştiu, ştiu bine că nu fumaţi, dar eu, în orice caz, vă pun la încercare...             Apoi, întorcându-se către Ulieru.             — Cum decurge ancheta, tovarăşe inginer?             — N-a fost anchetă, răspunse Ulieru încercând să pară detaşat, aproape plictisit. Am fost în misiune de control. Totul decurge conform planului...             Ioanichie Petrescu îl privea, zâmbind ironic.             — Şi cu toate acestea, n-au livrat nici 20% din comenzile noastre.             — Au să livreze, au să livreze totul conform planului... Dar mie mi-e foame, adaogă ridicându-se brusc. Şi cum nu mă prea împac cu mezelurile, mă duc la cantină.             — Azi au ciorbă de fasole, preciza Petrescu continuând să zâmbească.             Lăsă să treacă un răstimp, jucându-se absent cu tabacherea, apoi, fără să-l privească, se adresă lui Pantelimon.             — Nu ştiam că-l cunoşti pe Năstase...             Pantelimon tocmai sfârşise de desfăcut pachetul cu mezeluri.             — Nu cred că-l cunosc. Cine e Năstase?             — Ai stat mult de vorbă cu el alaltăieri, în faţa alimentarei Mătăsari. Să ştii că e un element foarte capabil. Şi un om integru. Poţi să ai toată încrederea în el. Dar, adăugă căutându-i privirile, pentru că suntem numai noi doi, îţi pot spune că l-ai cam dezamăgit.             — Eu? exclamă Pantelimon ducându-şi mâna la piept.             — Dumneata. Ai fost reticent, parcă ţi-ar fi fost frică de el. Nu i-ai spus nimic de legăturile d-tale cu Zevedei, de când îl cunoşti, şi celelalte...             Pantelimon înghiţi cu greu, şi apucând paharul lui Ulieru, dădu peste cap restul de bere.             — Dacă ţi-e sete, continuă Petrescu, vino la mine, în laborator. Am întotdeauna o sticlă de bere rece.             — Nu, mulţumesc, nu mi-e sete. Dar pentru că veni vorba de tovarăşul Năstase şi de individul cu pelerină...             — Asta e mania lui, a lui Zevedei, îl întrerupse Petrescu : să poarte pelerina lui unchiu-său, colonelul.             — Tovarăşul Ulieru bănuia că a furat-o de la Muzeul Amatei.             — Nu, n-a furat-o. Unchiu-său, colonelul, a fost în armata austro-ungară. A murit foarte bătrân, aproape centenar, la sfârşitul războiului. Dar Zevedei e un om ciudat: vrea să se distingă de popor, şi atunci recurge la orice semn distinctiv...             Pantelimon prinse curaj, şi începu să-şi aşeze mezelurile pe o farfurie de plastic.             — În fond, ţine să se declare pe faţă duşman de clasă...             — Cam aşa ceva, spuse Petrescu deschizând tabacherea. Dreptul lui.             — Dreptul lui? se miră Pantelimon. Într-o societate socialistă ca a noastră?             — Aşa a crezut el. Şi a tras consecinţele. Ştii şi d-ta că a stat 15 ani la închisoare; 15 ani, până a fost graţiat.             Pantelimon muşcase cu spor dintr-o felie de parizer, şi se trudea acum s-o mestece cât mai repede. Ioanichie Petrescu îl privea zâmbind.             — Şi dacă a fost graţiat, continuă după o pauză, nu mai poate fi arestat pentru că poartă pelerina lui unchiu-su... Dar vezi că nu se astâmpără. Are dreptate Năstase: sunt unii oameni care, oricâte li s-ar întâmpla în viaţă, nu se astâmpără.             Treptat, Pantelimon se lumină la faţă.             — D-aia întreabă în ce an suntem, spuse.             — Exact. Şi de aceea l-ai decepţionat pe Năstase, încercând să te prefaci...             — Eu? exclamă Pantelimon cu oarecare greutate, căci avea gura plină.             Petrescu râse cu poftă şi apoi, brusc, se hotărî şi alese o ţigară din tabacheră.             — Una străină, cu filtru; pentru zile mari... Da, d-ta, reluă calm, cu un glas neutru. Ai încercat să joci rolul tânărului naiv şi cu capul în nori, când noi toţi te cunoaştem, şi te apreciem ca pe un element strălucit, de încredere şi de viitor.             — Nu înţeleg, spuse Pantelimon. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă înţeleg la ce faceţi aluzie.             — Răspundeai ca şi cum nu l-ai fi cunoscut pe Zevedei...             — Dar nu-l cunosc.             — Dă-mi voie, te rog, îl întrerupse Petrescu ridicând braţul în aer. Ca şi cum nu l-ai fi cunoscut, iar pe de altă parte, te prefăceai că nu înţelegi legătura cu anul 1966.             — Acum înţeleg, mărturisi Pantelimon cu un aer de triumf. Foarte probabil, 1966 este anul când a fost graţiat...             Ioanichie Petrescu îl privi câteva clipe în tăcere, fumând absent.             — Recunosc că eşti mare meşter, ştii să-ţi ascunzi jocul. Dreptul d-tale, adăugă, regăsindu-şi zâmbetul. Dar dacă n-o ştiai, ţi-o spun eu: Zevedei a fost graţiat, ca toţi ceilalţi, în 1964. O ştie toată lumea...              

Tinerete fara de tinerete de Mircea Eliade Pentru Sybille                                         I                           De-abia când auzi clopotul Mitropoliei îşi aminti că e noaptea de înviere. Şi deodată i se păru nefirească ploaia care îl întâmpinase de cum ieşise din gară şi care ameninţa să devină torenţială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutând să evite şuvoaiele. Fără să-şi dea seama, începu să alerge, apropiindu-şi umbrela de piept, ca o pavăză. Dar după vreo douăzeci de metri zări aprinzându-se semnalul roşu şi trebui să se oprească. Aştepta nervos, săltând, înălţându-se în vârful pantofilor, schimbându-şi mereu locul, privind consternat băltoacele care, la câţiva paşi în faţa lui, acopereau în bună parte bulevardul. Ochiul roşu se stinse, şi în clipa următoare îl orbi, zguduindu-l, explozia luminii albe, incandescente. Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte izbucnit, în chip neînţeles, chiar în creştetul capului. „A trăsnit pe aproape", îşi spuse clipind cu greu ca să-şi dezlipească pleoapele. Nu înţelegea de ce strânge cu atâta putere mânerul umbrelei. Ploaia îl lovea sălbătecită, din toate părţile deodată, şi totuşi nu simţea nimic. Atunci auzi din nou clopotul Mitropoliei, şi toate celelalte clopote, şi, foarte aproape de el, un altul, zbătându-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat" îşi spuse, şi începu să tremure. E din cauza apei, înţelese câteva clipe în urmă, dându-şi seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig..."             - Am văzut când l-a lovit trăsnetul, auzi aceeaşi voce gâfâită de bărbat speriat. Nu ştiu dacă mai trăieşte. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, şi l-am văzut cum s-a aprins de sus până jos, cum i s-au aprins, în aceeaşi clipă, umbrela, şi pălăria, şi hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torţă... Nu ştiu dacă mai trăieşte.             - Şi chiar dacă mai trăieşte, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, şi, i se părea, amară.             - Cine ştie ce păcate o fi având, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, şi chiar în spatele bisericii... Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.             I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-şi mai simţea trupul. Ştia, din convorbirile celor de lângă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În braţe, pe o targă, într-un cărucior?             - Nu cred că are vreo şansă, auzi, târziu, o altă voce, tot atât de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înţeleg cum mai trăieşte. Normal ar fi fost...             Evident, asta ştie toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi... Dar îşi dădu repede seama că e ridicol, şi umilitor, să răspundă, în gând, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, aşa cum, cu pleoapele strânse, nu-i vedea. Şi în aceeaşi clipă se trezi foarte departe, fericit, aşa cum fusese atunci.             - Şi apoi, ce s-a mai întâmplat, îl întrebă în glumă zâmbind. Ce altă tragedie?             - N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze ştiinţele, să nu ai decât o dorinţă: să-ţi dedici viaţa ştiinţei...             - La ce ştiinţă faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?...             - La amândouă şi la toate celelalte pe care le descopeream pe rând şi mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream...             Îi puse mâna pe braţ, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:             - Matematica, înţeleg, pentru că dacă n-ai vocaţie, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?...             Nu ştia de ce izbucnise în râs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunţase: dar chineza?             - Credeam că ţi-am spus. Acum doi ani, toamna, când am fost la Paris, m-am dus la o lecţie a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cât timp studiez chineza, şi ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ţi rezum toată conversaţia. Am înţeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpâni în câţiva ani - auzi, în câţiva ani! - pe lângă chineză, sanscrita, tibetana şi japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!...             - Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză...             - Aşa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăţ japoneza şi o seamă de limbi şi dialecte sud-asiatice... dar nu asta a fost important, ci altceva. Când i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă şi a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunţ, unul câte unul, şi apoi să traduc pasajul. Le-am pronunţat cum m-am priceput, şi am tradus ceva, dar nu tot. A zâmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni... Câte ore pe zi?" „Cel puţin şase ore", i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară... Domnul meu, a adăugat cu un zâmbet ambiguu, afectuos şi ironic în acelaşi timp, domnul meu, ca să stăpâneşti limba chineză, îţi trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită..."             - Deci, în fond, e vorba de memorie...             - De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.             Auzise de mai multe ori uşa deschizându-se şi închizându-se, şi alte zgomote, şi câteva voci străine.             - Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu vă mărturisesc cinstit...             Acelaşi lucru, mereu acelaşi lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tânăr, dezgheţat, pasionat de meseria lui, generos.             - ...Pielea i-a fost arsă sută la sută, şi totuşi supravieţuieşte de douăsprezece ore, şi pe cât ne putem da seama, nu suferă... I-ai făcut vreo injecţie?             - Una, azi-dimineaţă. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn...             - Se ştie ceva despre el? S-a găsit ceva lângă el?             - Doar mânerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mânerul, un mâner de lemn... Hainele se făcuseră cenuşă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în maşină...             Ştia că aşa ar fi trebuit să se întâmple, şi totuşi, ascultând explicaţiile internului, se înseninase: aşadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră şi ele cenuşă... Fără să vrea, căci nu-şi dăduse seama că nu închisese bine uşa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori..." Era adevărat. Îl impresionase informaţia pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb şi nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze. Pentru un cititor lacom şi neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că şi Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc..."             Atunci îi auzi din nou vocea:             - Şi ce altă tragedie ţi s-a mai întâmplat? Ai renunţat la limba chineză. Şi apoi?             - De fapt, n-am renunţat; am continuat să învăţ zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea şi pentru că mă ajuta să înţeleg traducerile textelor pe care le citeam... În fond, eram un diletant...             - Cu atât mai bine, îl întrerupse Laura punându-i din nou mâna pe braţ. Trebuie să existe şi câţiva oameni inteligenţi şi cu destulă imaginaţie, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiţi. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză... Dar atunci, unde sunt celelalte tragedii la care făceai aluzie?...             O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înţelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrând în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de când îşi luase licenţa. Ştia că o găseşte întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întâlnise cu un ceas mai înainte şi, ca de obicei, întovărăşind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lângă lac, în Cişmigiu.             - Care sunt celelalte tragedii? repetase, susţinându-i calm, zâmbind, privirile.             - Ţi-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile şi muzica, dar şi istoria, arheologia, filozofia. Aş fi vrut să le învăţ pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrând direct pe texte, căci am oroare de improvizaţie şi de cultura după ureche...             Îl întrerupse ridicând băieţeşte braţele în sus:             - Eşti cel mai ambiţios bărbat pe care l-am cunoscut până acum! Ambiţios şi apucat! Mai ales apucat!             Le cunoştea bine vocile, şi învăţase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi şi două de noapte.             - Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci aşa se spune: cine moare în Săptămâna luminată se duce de-a dreptul în rai.             „Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decât toate celelalte, pentru că se gândeşte la mântuirea sufletului meu... Dar dacă îi vine în minte să scoată acul siringei din venă? Probabil că aş supravieţui până dimineaţa, când vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, şi umilit, că nu înţelege; singurul care vrea cu orice preţ să mă ţină în viaţă, să afle ce s-a întâmplat." Îl auzise, într-una din zile - renunţase să se mai întrebe când - îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudenţă, pleoapele.             - Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu ştim. Nu ştim, de altfel, nimic altceva...             Mai auzise asta, altă dată: „Nu ştim nici măcar dacă e conştient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude şi dacă înţelege ce aude..." Nu era vina lui. De mai multe ori până atunci, îi recunoscuse vocea şi-l înţelesese perfect. „Dacă înţelegi ce spun, strigase Profesorul, strânge-mi degetul." Dar nu-i simţise degetul. Ar fi vrut să-l strângă, dar nu ştia cum. De data aceasta adăugase: „Dacă izbutim să-l păstrăm în viaţă încă cinci zile..."             În cinci zile, aflase unul dintre asistenţi, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist...             - ...Mai ales ambiţios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sunt atâţia alţii: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai ştiu eu ce altceva. Adică, vrei să trăieşti o viaţă străină, viaţa altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, şi să cultivi exclusiv geniul dumitale...             - Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-şi ascundă bucuria. Asta presupune că aş avea geniu...             - Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toţi cei pe care i-am cunoscut până acum. Trăieşti şi înţelegi viaţa altfel decât noi...             - Dar până acum, la douăzeci şi şase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cântului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus şi comentat...             I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.             - De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă!             - Nu prea înţeleg, spuse emoţionat.             - Înţelegeţi toţi? îi întrebă Profesorul.             - Eu nu prea înţeleg, mai ales dacă se vorbeşte prea repede...             El înţelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-şi luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis şi mai elegant decât marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, şovăitoare, că - aşa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de câte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă - nu îndrăzneşte nimeni să se pronunţe.             - Când v-aţi convins că este conştient?             - De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.             -Şi sunteţi sigur că v-a strâns degetul? Aţi simţit că vi-l strânge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenţionalitate şi deci fără semnificaţie?             - Am repetat experienţa de mai multe ori. Dacă voiţi, încercaţi şi dumneavoastră, ca să vă convingeţi...             Simţi, ca de atâtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce uşor, cu o exagerată precauţie, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:             - Dacă înţelegi ce spun, strânge degetul!             Îl strânse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard şi-l retrase repede, surprins. Dar câteva clipe în urmă, după ce şopti: Traduisez, s'il vous plait, îl introduse din nou şi rosti, pronunţând limpede şi rar cuvintele: Celui qui vous parle est un médecin français. Accepteriez-vous qu'il vous pose quelques questions? Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strânse degetul cu aceeaşi putere. De astă dată nu şi-l retrase, ci întrebă: Vous comprenez le français? Repetă strânsoarea, dar cu mai puţină convingere. După ce şovăi câteva clipe, doctorul Bernard întrebă: Voulez-vous qu'on vous abandonne à votre sort? Aproape cu voluptate îşi păstră mâna întreagă inertă, ca de ghips. „Vous préferez qu'on s'occupe de vous?" Îl strânse cu putere. „Voulez-vous qu'on vous donne du chloroforme?" Îşi imobiliză din nou mâna şi şi-o păstră aşa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultând ultimele întrebări: „Etes-vous Jesus-Christ? Voulez-vous jouer du piano? Ce matin, avez-vous bu du champagne?"'             Acea noapte, toţi cu paharele de şampanie în mână, înconjurându-i şi strigându-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amândoi: „Până la Veneţia să nu mai beţi şampanie, că vi se face rău!" „Mi-e teamă că ei au băut mai multă şampanie decât ar fi trebuit", spuse Laura după ce pornise trenul.             Atunci auzi vocea profesorului.             - Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înţeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în româneşte. Şi continuă, ridicând glasul: Vrem să-ţi aflăm vârsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strângi o dată degetul.             Strânse, din ce în ce mai puternic, de şase ori, apoi, fără să înţeleagă de ce, se opri.             - Şaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aş fi dat mai puţin...             - În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebaţi-l dacă e obosit, dacă putem continua...             Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflând astfel că nu locuieşte în Bucureşti, că nu are decât o singură rudă, depărtată, pe care nu ţine s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricât ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l ameninţa pe Papini fusese primul semnal. Îşi spusese, în săptămâna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrâneţii, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze...), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriţi. Dar curând şi-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l ameninţa şi pe el arterioscleroza, dar adăugase:             - La o anumită vârstă, te poţi aştepta la orice. Şi eu îmi pierd memoria, continuase, zâmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeţilor mai tineri, pe care îi descopăr şi care-mi plac.             - Nici eu, îl întrerupse. Ştiam pe dinafară aproape tot Paradiso, şi acum... Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu reţin aproape nimic...             Şi totuşi... În ultimul timp, aşa cum zăcea în pat cu ochii închişi, îşi amintise fără dificultate multe cărţi citite de curând, şi recitase în gând poeme de Ungaretti, de Ion Barbu şi Dan Botta, texte pe care nici nu ştiuse că le învăţase vreodată pe dinafară... Cât despre Paradiso, de multe zile şi nopţi adormea recitându-şi terţinele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînţeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gândesc! îşi ordonă. Să mă gândesc la altceva!..." Şi, totuşi, de atâta timp, nu face altceva decât să recite poeme şi să-şi repovestească cărţile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba..." Deşi, o dată plecase de acasă şi, ajuns în stradă, înţelese că nu-şi mai amintea unde voia să se ducă... „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deşi n-aveam nici un motiv să fiu obosit..."             - În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.             - Spunea însă că se mai cunosc câteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elveţian, ars de fulger aproape 100% şi care a mai trăit totuşi mulţi ani. E drept, rămăsese mut. Ca şi omul nostru, probabil, adăugă coborând glasul.             - Nu mai vorbi, că poate te aude, şopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.             - Asta voiam şi eu, să mă audă. Să vedem cum va reacţiona. Poate că totuşi n-a rămas mut...             Fără să vrea, fără să ştie ce face, îşi descleştă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobişnuit de puternice în urechi, ca şi cum în dreapta şi în stânga lui s-ar fi prăvălit, peste stânci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deşi îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfârşit, continuă să-şi deschidă gura. Şi deodată se auzi rostind: Nu! şi repetă cuvântul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Ştia că voise să spună: „Nu sunt mut", dar nu izbutise să pronunţe cuvântul „sunt". După zgomotele din odaie, şi uşa care se deschise şi se închise repede, înţelese că acele două cuvinte provocaseră senzaţie. Îşi ţinea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-şi mişte limba. Când doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocaţie de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, şi atunci înţelese de ce le pronunţă cu atâta greutate: cu fiecare mişcare a limbii simţea cum se clatină câţiva dinţi, parcă ar fi stat să cadă.             - Asta era, şopti Gavrilă. Dinţii. Şi chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemaţi la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgenţă cineva - idealul ar fi să vină chiar dânsul - dar să vină pregătit cu tot ce trebuie...             Îl auzi din nou, mai târziu, de departe:             -... De-abia se ţin. Dacă ar fi înghiţit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea... Anunţaţi pe Profesor.             Simţi penseta apucând un dinte din faţă şi scoţându-l fără efort. Începu să numere; în câteva minute, cu aceeaşi uşurinţă, doctorul Filip îi extrase nouă dinţi şi cinci măsele.             - Nu prea înţeleg ce s-a întâmplat. Rădăcinile sunt sănătoase. E ca şi cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie...             Profesorul se apropie de pat şi-i puse două degete pe mâna dreaptă.             - Încearcă să rosteşti ceva, orice cuvânt, orice sunet.             Încercă, mişcându-şi limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunţe, la întâmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale...             A treia noapte avu un vis pe care şi-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neaşteptate în Piatra Neamţ şi se îndrepta spre liceu. Dar cu cât se apropia, cu atât creştea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulţi din foştii lui elevi, aşa cum îi văzuse când se despărţise de ei, cu 10 ,20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braţ: „Dar unde vă îmbulziţi toţi, Teodorescule?" îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zâmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătoreşte centenarul profesorului Dominic Matei."             „Nu-mi prea place visul, îşi repetă de mai multe ori. Nu înţeleg de ce, dar nu-mi place..." Aşteptă să plece infirmiera şi, cu emoţie şi mare grijă, aşa cum făcea de câteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-şi dea seama că deschisese ochii şi fără să înţeleagă ce priveşte. Simţi cum i se zbate, speriată, inima, şi închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschişi aceeaşi pată luminoasă şi, neştiind ce să facă, începu să numere în gând. Când ajunse la 72, înţelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-şi stăpânească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de câte ori rămânea singur, mai ales nopţile, deschidea ochii, îşi mişca uşor capul, apoi umerii, şi începea să cerceteze formele şi culorile, umbrele şi penumbrele din jurul lui. Nu şi-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemâna lui; doar să privească, foarte atent şi pe îndelete obiectele de lângă el.             - De ce nu ne-aţi arătat şi nouă că puteţi deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, şi în clipa următoare îl văzu: era aproape aşa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscăţiv, cu un început de chelie.             Aşadar, bănuise ceva, şi-l pândea mai de mult, să-l surprindă.             - Nu ştiu nici eu, răspunse pronunţând doar parţial cuvintele. Poate voiam să mă conving întâi pe mine că nu mi-am pierdut vederea...             Internul îl privea zâmbind absent.             - Dumneata eşti un om curios. Când te-a întrebat Profesorul câţi ani ai, ai răspuns: şaizeci...             - Am mai mult...             - Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele...             Cu un gest supus, de şcolar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cât zicea că are, şaizeci de ani? Ăsta îşi ascunde vârsta. L-ai văzut şi dumneata, adineaori, când l-am spălat; ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani..."             - Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcţiei. Dar trebuie să informez pe profesor. Şi el va decide...             Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gând, apoi mişcându-şi încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:             Sei la donna chepassa             Come una foglia             E lasci agii alberi unfuoco d'autunno...             Îşi amintea că atunci când citise pentru întâia oară poezia, erau de mult despărţiţi: de aproape 25 de ani. Şi, totuşi, citind-o, la ea se gândise. Nu ştia dacă era aceeaşi dragoste de la început, dacă o mai iubea aşa cum îi mărturisise în dimineaţa de 12 octombrie 1904, după ce-au ieşit de la tribunal şi s-au îndreptat spre Cişmigiu. La despărţire, sărutându-i mâna, adăugase: „Îţi urez... în sfârşit, ştii ce vreau să spun... Dar aş vrea să mai ştii ceva: că am să te iubesc până la sfârşitul vieţii..." Nu era sigur că o mai iubeşte, dar la ea se gândise citind:             Sei la donna che passa...             - Te-ai convins deci că eşti în afară de orice pericol. Aşa îl întâmpină Profesorul în dimineaţa următoare, îndreptându-se zâmbitor spre el. Era mai impresionant decât şi-l închipuise. Nu era prea înalt, şi totuşi felul cum ţinea capul sus, îşi păstra corpul - drept, de parcă ar fi fost la paradă -, îi dădea un aer marţial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar când zâmbea rămânea grav, distant.             - Şi de-abia acum începi să devii un „caz interesant", adăugă aşezându-se pe scaunul din faţa patului. Cred că înţelegi de ce. Până în clipa de faţă n-a găsit nimeni vreo explicaţie plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Aşa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămâi paralizat, mut sau orb... Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulţesc pe zi ce trece. Nu ştim încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci şi trei de zile şi a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reuşit s-o deschizi când a trebuit să elimini dinţii şi măselele pe care gingiile nu le mai puteau reţine. Ne-am gândit să-ţi facem o proteză ca să poţi mânca şi, mai ales, ca să poţi vorbi normal. Dar deocamdată nu putem face nimic, radiografiile arată că, în scurt timp, se pregăteşte să apară o nouă garnitură de dinţi.             - Imposibil! exclamă uluit, stâlcind cuvântul.             - Aşa spun toţi doctorii şi toţi dentiştii, că e pur şi simplu imposibil. Şi, totuşi, radiografiile sunt cât se poate de clare... De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viaţă", ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu ştim...             „Să fiu prudent, să nu fac vreo greşeală şi să mă dau de gol... Azi, mâine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu ştie nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru..." Şi, totuşi, fără să înţeleagă de ce, voia cu orice preţ să-şi păstreze anonimatul, aşa cum fusese la început, când îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înţelegi ce spun, strânge-mi degetul..." Din fericire, acum, fără dinţi, vorbea cu greutate. Îi va fi uşor să se prefacă, să stâlcească şi acele puţine cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Îşi privi, parcă pentru întâia dată cu atenţie, braţul şi mâna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, şi începea să-şi recapete culoarea de altădată. Îşi pipăi încet, prudent, braţul până la cot, apoi mângâie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămâni, şi lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene... „Ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei!" spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise uşa deschizându-se cu precauţie, paşi apropiindu-se de pat, internul şoptind: „Doarme, să nu-l treziţi", apoi o voce străină, răguşită: „Nu poate fi el... Va trebui totuşi să-l vedem şi fără barbă... Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci şi doi de ani, şi ăsta de aici arată mai în vârstă, se apropie de patruzeci..."             Atunci îşi aminti din nou de furtună.             - Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decât acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord până aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la câteva sute de metri, nici o picătură.             - E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo când ne-am întors de la biserică, şi apa de pe bulevard încă nu se scursese...             - Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu ştiu câte încărcături de dinamită, dar i-a surprins ploaia torenţială şi în ultimul moment au trebuit să renunţe.             - Asta poate fi şi o invenţie a Siguranţei, ca să justifice arestările printre studenţi...             Apoi tăcuseră toţi, brusc.             „Trebuie să fiu cu băgare de seamă, îşi repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunşi, pe care-i caută Siguranţa. Şi atunci va trebui să le spun cine sunt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Şi atunci..." Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gândului care-l irita. Se trezi recitându-şi cântul XI din Purgatorio, apoi încercă să-şi amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae...             - Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o ştiinţă la alta. Poate că de aceea v-aţi despărţit, adăugă cu un zâmbet trist.             Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit şi molcom.             - Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărţirea noastră...             - Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.             - Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin târg...             - Adică?...             - Adică, se spune că, întorcându-mă acasă cu un manual de limba japoneză şi văzându-mă că deschid imediat caietul şi încep să învăţ, Laura mi-ar fi spus... În sfârşit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri şi nu duc nimic la capăt şi că din cauza asta ne-am fi despărţit...             - Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul şi pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la Bucureşti, dădeai mereu târcoale unei franţuşte, spunând că o cunoşteai de la Sorbona...             - Nu! îl întrerupse obosit, ridicând din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, ştie că de iubit n-o iubesc decât pe ea, că celelalte, în sfârşit... Dar trebuie să-ţi mai spun că am rămas foarte buni prieteni.             Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareş, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai târziu. Deşi, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înţelegeau foarte bine amândoi.             - Te ascult, spuse Profesorul cu o uşoară iritare în glas. Te ascult şi nu înţeleg. De câteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămâna trecută reuşeai să pronunţi anumite cuvinte pe care astăzi... Trebuie să colaborezi şi dumneata. Să nu-ţi fie teamă de gazetari. Ordinele sunt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraş. Au apărut ştiri şi articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi şi dumneata, trebuie să ştim mai mult şi mai multe: de unde eşti, cine eşti, ce profesie ai, şi celelalte.             Clătină cuminte din cap şi repetă de mai multe ori: „Bine! bine!" „Se îngroaşă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru." Noroc că în dimineaţa următoare simţi, trecându-şi limba peste gingii, colţul primului canin. Cu o exagerată inocenţă i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcându-se că îi este imposibil să mai pronunţe ceva. Dar dinţii apăreau repede, unul după altul. Până la sfârşitul săptămânii răsăriseră toţi. În fiecare dimineaţă venea un dentist şi-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Câteva zile a suferit de gingivită, şi chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simţea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simţea, de asemenea, o energie şi o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului când, la Piatra Neamţ, organizase o „mişcare de Renaştere culturală" (aşa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudând-o, chiar Nicolae Iorga în conferinţa pe care o ţinuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă şi nu-şi ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.             - De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.             - Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare...             Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:             - Dar întrebaţi-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!...             Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de câte ori îl vedeau intrând în cancelarie cu un maldăr de cărţi noi, sosite chiar în dimineaţa aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.             - Când ai de gând să te opreşti, cucoane Dominic? îl întrebau.             - Cum să mă opresc, când n-am ajuns nici la jumătatea drumului?... De fapt, ştia că cheltuindu-şi, înainte de război, puţina avere ce-i rămăsese pe cărţi scumpe şi în călătorii de studii, era obligat să rămână profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecţiile. Şi de mult nu-l mai interesau latina şi italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizaţiei sau filozofia.

La ţigănci de MIRCEA ELIADE (Născut în 1907) In tramvai, căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul îşi spuse: „Eşti un om cu noroc, Gavrilescule !” Zărise un loc liber, langă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, îşi încăpu ‘să-şi facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă. — E teribil de cald ! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!… Gavrilescu clatină din cap continuînd să-şi facă vînt cu pălăria : — E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawirence, bunăoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence ? — Nu. — Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aş fi întrebat. îmi place să intru în vorbă cu oameni culţi. Tinerii aceştia, domnul meu, erau desigur, studenţi. Studenţi eminenţi. Aşteptam cu ei în staţie şi i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence şi de aventurile lui în Arabia. Şi ce memorie ! Recitau pe idinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întîmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că. nu pot să mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Arşiţa aceea teribilă a Ârabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabtie, amuţindu-l.   Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi începu să se caute în buzunare. — îmi cer iertare, şopti el după cîteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu ştiu unde4 pun. — Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci… Şi întorcandu-ise spre bătrîn, îi făcu semn cu ochiul. Bătrînul roşi şi strîhse, nervos, cu amîndouă mîinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă şi taxatorul începu să numere mărunţişul zâmbind. — E o ruşine ! şopti bătrînul cîteVa clipe în urmă. E nepermis ! — Toată lumea vorbeşte, spuse Gavrilescu, reîncepînd să-şi facă vînt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, .şi ce grădină !… Ce grădină !… repetă el clătinînd din cap, cu admiraţie. Uitaţi-vă că începe să ;se zărească, adăugă el aplecîndu-se puţin ca să vadă mai bine.   Câţiva bărbaţi apropiară ca din întîmplare frunţile de ferestre. — E o ruşine, repetă bătrînul privind sever înaintea lui. Ar trebui interzis. — Sînt nuci bătrîni, continuă Gavrilescu, de aceea e atîta umbră şi răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizaci-patruizeci de ani. O fi adevărat ? Dar bătrînul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngîhdura’t pe fereastră : — Sînt nuci bătrîni de cel puţin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta umbră. Pe o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei… — De ele, spuse vecinul fără sănşi ridice ochii. Sînt ţigănci… — Aşa am auzit şi eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Şi vă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de ţigănci. Le cunoaşte cineva ? Mă întreb : de unde au venit ? — Au venit de mult, spuse vecinul. — Sînt aici de douăzeci şi unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit eu întâi .şi întîi în Bucureşti, ţigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare.’ Nu se clădise încă Liceul… — Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămîna. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă îhicercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist… — Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrînul întoreînd capul. Sunteţi d-l Gavrilescu, profesor de pian. Aim o nepoţică şi i-aţi dat lecţii acum cinci-şase ani. Mă tot întrebam de unde imi-e cunoscută figura dumneavoastră. — Da, eu sînt, reluă Gavrilescu. Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul.   Primăvara dînd nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai ila o fereastră ca aista şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe ‘săptămînă. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea : Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sînt ţigănci, mă rog, de unde au ele ataţia bani ? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane. — E o ruşine ! exclamă din nou bătrînul întoreînd capul cu dezgust. — Şi mi-am mai pus şi o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecind după cît cîştig eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. Dar vedeţi că lucrurile nu sînt atac de simple. Să presupunem că aş avea 20 de ore pe săptămîna tot mi-ar trebui 500 de săptămîni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanţelor de vară, cînd îmi rămîn doar două-trei eleve ? Dar vacanţele de Crăciun şi de Paşti ? Toate orele astea pierdute sînt pierdute şi pentru milion. Aşa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore, şi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămînă, ci mult -mai mult, mult mai mult ! — E adevărat, spuse unul din vecini. în zilele noastre nu se mai învaţă la pian. — Ah ! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simţeam că-mi lipseşte ceva şi nu-mi dădeam seama ce. Servieta ! Am uitat servieta cu partituri.   M-am luat de vorbă cu Mame Voitinovici, mătuşa Otiliei, şi-am uitat servieta… Ce ghinion !… adăugă scoţîndu-şi batista de sub guler şi băgînd-o în buzunar. Pe arşiţa asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pînă în strada Preoteselor… Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi aşteptat să-l oprească cineva. Apoi ,se ridică brusc : — Imi pare bine de cunoştinţă, spuse, scoţîndu-şi pălăria şi înclinîndu-se uşor de mijloc. Apoi ieşi repede pe platformă, chiar în clipa cînd se oprea tramvaiul. Coborînd, Gavrilescu regăsi arşiţa şi mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aştepte tramvaiul spre direcţia opusă. Gavrilescule, şopti, atenţie ! că parcă-parca ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria. Repet: atenţie ! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vtîrstei… Dar se simţea obosit, istovit şi se lăsă să cadă pe bancă, în plin soare. Işi scoase batista şi începu să se şteargă pe faţă. Asta îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse ca să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar.   Nu era aşa de cald, dar era tot vară… Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, îşi spuse, mîine, poimîine, plecă îşi Otilia. Şi atunci îşi aminti: era la Charlottenburg ; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemîncat, fără un ban în buzunar. Cînd eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor, îşi spuse. Se ridică şi făcu câţiva paşi în stradă, să vadă dacă se zăreşte tramvaiul. Umblind, parcă arşiţa îşi pierdea din văpaie. Se întoarse şi, lipindu-se de zidul unei case, îşi scoase pălăria şi începu sănşi facă vînt. La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, raimuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, şovăind. întoarse încă o dată capul în direcţia tramvaiului, apoi porni hotărît cu paşi mari, ţinîndu-se pe lîngă ziduri. Cînd ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adînc, dîndu-şi puţin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cercetă igrădina. Pietrişul fusese udat de curînd, şi i se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecînd cu un uruit uscat pe lîngă el, şi întoarse capul. Prea tîrziu ! exclamă, zîmbind. Zu-spat! adăugă şi, înălţand braţul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, cînd, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lingă Miinchen.   Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la staţia următoare, îşi scoase haina şi se pregăti să aştepte, cînd îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Intoarse capul şi privi în jurul lui. Era singur. Cît putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumină albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braţ, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Cînd zări de departe umbra deasă a nucilor, simţi cum începe să i se bată inima, şi grăbi uşor pasul. Aproape ajunsese cînd auzi tramvaiul gamînd metalic în urma lui. Se opri, şi-l salută lung cu pălăria. Prea tîrziu ! exclamă. Prea tîrziu !… La umbra nucilor îl întîmpină o neaşteptată, nefirească răcoare, şi Gavrilescu rămase o clipă derutat, zîmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Incepu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalţi, zidul de piatră acoperit cu iederă, şi pe nesimţite îl cuprinse o infinită tristeţe. Atîţia ani trecuse cu tramvaiul prin faţa acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare şi s-o privească andeaproape. Inainta încet, cu capul uşor aplecat pe spate, privind creştetele înalte ale arborilor. Şi deodată se trezi în faţa porţii, şi acolo, parcă ascunsă de mult, pîndindu -l, îi ieşi în faţă o fată tînără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă de cercei mari de aur.   Apucîndu-l de braţ, îl întrebă în şoaptă : — Poftiţi la ţigănci ? Ii zîmbi cu toată gura, şi cu ochii, şi, văzîndu-l că şovăie, îl trase uşor de braţ în curte. Gavrilescu o urmă fascinat: dar după cîţiva paşi se opri, parcă ar fi vrut ‘să ‘spună ceva. — Nu vreţi la ţigănci ? îl întrebă din nou fata, coborînd şi mai mult glasul. Il privi scurt, adînc, în ochi, apoi îi luă mîna şi-l conduse repede către o căsuţă verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo, ascunsă între tufe ‘mari de ‘liliac şi boz. Deschise uşa işi-l împinse uşor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi. Auzi, depărtat, apropiiradu-se tramvaiul, şi uruitul metalic i se păru atît de insuportabil încît îşi duse mima la frunte. Cînd zgomotul se pierdu, descoperi lîngă el, aşezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceaşcă cu cafea înainte, o bătrînă care-l privea curios, aşteptînd să se trezească. — Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi ? îl întrebă ea. O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică… — Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicînd braţul. Nu nemţoaică. — Atunci, o ţigancă, o grecoaică, o evreică, reluă bătrîna.. Trei sute de lei, adăugă. Gavrilescu zîmbi cu gravitate. — Trei lecţii de pian ! exclamă el începînd să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus şi întors. Bătrîna sorbi cafeaua şi rămase pe gînduri. — Eşti muzicant ? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ţi placă. — Sînt artist, spuse Gavrilescu scoţînd rînd pe rînd mai multe-batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor şi trecîndu-le metodic, una cîte una, în celălalt buzunar.   Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet… Vă cer iertare, adăugă stînjenit, aşezîndu-şi pălăria pe măsuţă şi începînd să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul cînd trebuie… — Nu e grabă, spuse bătrîna. Avem timp. Nu e nici trei… — Vă cer iertare dacă vă «contrazic, o întrerupse Gavrilescu,. dar cred că vă înşelaţi. Trebuie să fie aproape patru. La trei am terminat eu lecţia cu Otilia. — Atunci isă ştii că iar a stat ceasul, şopti bătrîna căzînd din nou pe gînduri. — Ah ! în sfîrşit, exclamă Gavrilescu arătîndu-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie… Numără bancnotele şi i le întinse. — Să -l duci la bordei, spuse bătrîna ridicînd privirile. Gavrilescu se simţi apucat de mînă şi, întorcînd speriat capul, regăsi lîngă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtînd sub braţ pălăria încărcată de obiecte. — Să le ţii bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o ţigancă, o grecoaică, o evreică… Se opri şi, privindu-l o clipă, adînc, în ochi, izbucni într-un rîs scurt, tăcut. Gavrrlescu tocmai începuse să-şi transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare. — Ah ! făcu el. Eu sînt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi rămas aici, MI boschetele atstea, şi arătă teu pălăria spre copaci, îmi place natura. Şi pe o arşiţă ca asta, să poţi respira aer curat, în răcoarea asta, ica la munte… Dar unde mergem ? întrebă, văzînd că fata se apropie de un gard de lemn şi deschide portiţa. — La bordei… Aşa a spus baba… îl apucă din nou de braţ şl—1 trase după ea. Intrară într-o grădină neîngrijită, cu trandafiri şi crini pierduţi printre bălării şi tufe de măceş. Căldura începea isă ise simtă din nou şi Gavrilescu şovăi, dezamăgit. — Îmi făceam iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură… — Aşteaptă pînă oi intra în bordei, îl întrerupse fata arătîn-du-i cu braţul o căsuţă veche, părînd pe jumătate părăginită, care se desluşea în fundul grădinii.   Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi o urmă posomorit. Dar cînd ajunse în tindă, simţi că iniima începe să-i bată din ce în ce ‘mai puternic, şi se opri. — Sînt emoţionat, spuse, nu-imi dau .seama de ce… — Să nu bei prea multă cafea, şopti fata deschizînd uşa şi împingîndu-l înăuntru. Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trăise şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii. începu să înainteze, că’lcînd pe covoare din ce în ce mai groase şi mai moi, ca şi cum ar fi călcat pe saltele, şi cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, pînă ce îi fu frică să mai înainteze, şi se opri. In acea clipă se isimţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou -tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui. — Hildegard ! exclamă el adresîndu-ise fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele !… Dar, întoreînd capul, îşi dădu seama că fata plecase. Sifmţi aturici în nări un parfum sfios şi exotic, şi o dată auzi bătînd din palme şi odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca şi cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsînd să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se imişcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la cîţiva metri în faţa lui, bătînd uşor din palme şi rîzînd. — Aşa ne-ai ales, spuse una din ele. O ţigancă, o grecoaică, o evreică… — Dar să vedem dacă ai să ne ghiceşti, spuse a doua. — Să vedem dacă ai să ştii care-i ţiganca, adăugă a treia. Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria ide paie, şi ile privea fix, împietrit, ca şi cum nu le-ar fi văzut, ca şi cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane. — Mi-e sete ! şopti el deodată, şi—şl duse mina la gît. — Ţi-a trimis baba cafea, spuse una din fete.   Dispăru după un paravan şi se întoarse cu o tavă rotunda de lemn, pe care se afla o ceaşcă cu cafea şi un ibric. Gavrilescu apucă ceaşca şi o dădu peste cap, apoi i-o întinse zîmibind. — Mi-e teribil de sete, şopti. — Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplîn-du-i ceaşca. S-o bei încet… Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte înot îşi fripse buzele, şi atunci aşeză descurajat ceaşca pe tavă. — Mi-e sete ! repetă el. Daică aş putea să beau puţină apă. Celelalte două fete dispărură după paravan şi se întoarseră repede cu două tăvi pline. — Ţi-a trimis baba dulceaţă, spuse una din ele. — Dulceaţă de trandafiri işi şerbet, adăugă cealaltă. Dar Gavrilescu zări cana plină cu iapă, şi deşi văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu aimînidouă mîi-niîe, cana şi o duse la gură. Bău îndelung, gîlgîind, dîndu-şi capul pe spate. Apoi oftă, aşeză cana pe tavă şi scoase din buzunar una din batiste. — Domnişoarelor! exclamă el îneepînd să se şteargă pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, ColoneM Lawrence… Fetele se priviră între ele cu înţeles, apoi izbucniră toate în rik Rffdeau de astă dată din toată inima şi din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi faţa i se lumină de un mare zîimlbet, şi în cele din urmă începu şi el să rîdă. Se şterse îndelung cu batista. — Dacă-imi daţi voie să pun şi eu o întrebare, vorbi el tîr-ziu : aş fi curios să ştiu ce v-a apucat. — RMeam că ne-ai spus Domnişoare, vorbi una din ele. Şi aici sîntem la ţigănci… — Nu e adevărat ! o întrerupse alta. Nu te lua după ea că vrea să te păcălească.   Rîdeam că te-ai încurcat işi-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar… — N-o asculta ! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ţi spun eu care e adevărul : rîdem că ţi-a fost frică… — I-a fost frică ! I-a fost frică ! repetă a treia. Gavrilescu făcu un pas înainte şi înălţă solemn braţul : — Domnişoarelor ! strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu tine aveţi de-a face. Eu nu sînt un oarecine. Eu sînt Gavrilescu, artist… Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor ide pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit îşi am iubit pe Hildegard !   Una din fete îi apropie un fotoliu şi Gavrilescu se aşeză sus-pinînd adînc. — Ah ! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-aţi adus aminte de tragedia vieţii mele? Pentru că, aţi înţeles, Hildegard n-a devenit niciodată soţia mea. S-a întîmplat ceva, s-a intîmplat ceva teribil… Fata îi întinse ceaşca cu cafea şi Gavrilescu începu să soarbă gînditor. — S-a întîmplat ceva teribil, reluă el tîrziu. Dar ce ? Ce s-a putut întîmpla ? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am inai gîndit la Hildegard de foarte mulţi ani. Mă învăţasem cu ideea. îmi spuneam : Gaivrilescu, ce-a fost, a fost ! Aşa sînt artiştii, fără noroc. Şi deodată, adineaori, intrînd aici, la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut şi eu o pasiune nobcllă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!…   Fetele se priviră între ele şi începură să bată din palme. — Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică. — Da, încuviinţară celelalte. Ai avut dreptate : i-a fost frică… Gavrilescu ridică ochii şi le privi lung, melancolic. — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi… — Ţi-e frică, rosti provocator una din fete, făcînd un pas spre el. Ţi-a fost frică de cum ai intrat… — De aceea ţi-a fost atît de sete, vorbi a doua. — Şi de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ţi-e frică să ne ghiceşti. —- Tot nu înţeleg, încercă Gavrilescu să se apere. — Trebuia să ne ghiceşti de la început, continuă a treia fata. Să ghiceşti care-i ţiganca, care-i grecoaica, care-i evreica… — Încearcă acum, dacă zici că nu ţi-e frică, reluă cea dintîi. Ghiceşte. Care-i ţiganca ? — Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte. Zîmbi şi le măsură din nou cu privirile. — Asta-mi place, începu el, simţindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă aţi aflat că sînt artist, voi credeţi că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o ţigancă… — Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete. Ghiceşte-ne ! — Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpăţînare, voi credeţi că n-am nici atîta imaginaţie încît să ghicesc cum arată o ţigancă, mai ales cînd e tînără, frumoasă şi goală…   Căci, fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decît grecoaica. A treia, fără îndoială, era evreica : avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strîngea trupul pînă la mijloc, lăsîndu-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului. — Ghiceşte-ne ! Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? strigară toate trei. Gavrilescu se ridică din fotoliu şi, întinzînd braţul spre fata goală şi tuciurie din faţa lui, rosti solemn : — Pentru că sînt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, şi răspund: Tu eşti ţiganca ! în clipa următoare, se simţi prins de mîini, şi fetele începură să-l învîrtească în cerc, strigînd şi şuierînd, şi parcă vocile veneau de foarte departe. — N-ai ghicit ! N-ai ghicit ! auzi el ca prin vis.   Încercă să se oprească, să se smulgă din mîinile acelea care-l învîrteau în iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă. Simţea în nări dogoarea trupurilor tinere şi parfumul acela exotic, depărtat, şi auzea în el, dar şi în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănţuind. Simţea de asemenea că hora îl poartă uşor, printre fotolii şi paravane, către fumul încăperii, dar după cîtva timp renunţă să se mai împotrivească — şi nu-şi mai dădu seama de nimic. Trezindu-se, dădu cu ochii de fata oacheşă şi goală îngenuncheată pe covor, în faţa divanului, şi se ridică în capul oaselor. — Am dormit mult ? o întrebă. — Nici n-ai apucat să dormi, îl linişti fata. Doar ce-ai aţipit. — Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? întrebă el ducîndu-şi mîna la frunte. Mă simt cam ameţit.   Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeaşi încăpere, şi totuşi recunoştea, aşezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-şi putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atin-gînd tavanul, s-ar fi confundat cu pereţii dacă, pe alocuri, nu sar fi întins, prin unghiuri ascuţite, pînă la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite’ cu, perdele, deschizîndu-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor şi curios pictate, sau acoperite cu şaluri şi broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundîndu-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau aşezate, alcovuri de diferite forme şi mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-şi oprească doar cîteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înţeleagă că era o iluzie, că, de fapt, ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate careşi împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. în clipa cînd îşi dădu seama de iluzie, Gavrilescu simţi că odaia începe să se învîrtească în jurul lui, şi-şi duse din nou mîna la frunte.   — Ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? repetă el. — Nu m-ai ghicit, şopti fata cu un zîmbet întristat. Şi totuşi ţi-am făcut semn cu ochiul că nu eu sînt ţiganca. Eu sînt grecoaica. — Grecia ! exclamă Gavrilescu, ridicîndu-se brusc în picioare. Grecia eternă !… Parcă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. îşi auzea bătăile inimii accelerîndu-i-se, o nemaiîntîlnită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul. — Cînd eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decît asta, să facem împreună o călătorie în Grecia. — Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubeşti… — Aveam 20 de ani şi ea nu împlinise încă 18. Era frumoasă. Eram amîndoi frumoşi, adăugă. în acea clipă îşi dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat : avea pantaloni largi asemenea şalvarilor şi o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.   — Visasem să mergem în Grecia, reluă el tîrziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai ‘mult decît un vis, era ceva care începuse sa fie real, căci hotărîsem sa plecăm în Grecia foarte curînd după nuntă. Şi atunci s-a întîmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s întîmplat ? se întrebă după o pauză ducîndu-şi mîinile la tîmple. Era tot aşa, o 2Î caldă oa asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă şi m-am îndreptat spre ea, şi atunci am simţit arşiţa lovindu-mă în creştet, lovindu-mă ca o sabie în creştetul capului… Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenţi, aşteptînd tramvaiul. Ah ! dacă aş avea un pian, exclamă el deznădăjduit.   descarcati cartea direct de aici:…