Nicolae Labiș

Sunt spiritul adâncurilor   Eu sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amagitoarei neputinti sunt vestede. Din când în când Ma urc în lumea voastra În nopti grozav de linistite si senine, Si-atunci aprind mari focuri Si zamislesc comori Uimindu-va pe cei ce ma-ntelegeti. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasa, minunata. Sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi.

Sunt douazeci de ani…   Sunt douazeci de ani si înca unul… N-as vrea nici unul sa i-l dau minciunii. Sa zboare toti spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.   Dar toate astea-s fleacuri: mai presus Eu stiu un lucru care-i tinta vietii: Sa tii un steag, destoinic, cât mai sus. E steagul rosu-al meu si-al diminetii.   E steagul cui? Eu cred ca e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind sa doara, Când din infernul inimii, mereu, Însângerat mi-l flutur în afara.   Iar seara, când se lasa cu racoare, Si cerul se întuneca-n frumos Însângerat si vast mai ard în zare Înmiresmând în chip de chiparos.

Primele iubiri   2 Mi-am taiat în suflet temple, Chip cioplit s-asez în ele, Cerbii mei au sa-l contemple Adunati sub ploi de stele.   Brazii mei înalti si plopii Sub poleiuri de zapada, Înmultit în mii de copii, Chipul tau au sa ti-l vada.   Iar izvorul înserarii Oglindi-va-n ape pale Arcul strâns al cugetarii De pe bolta fruntii tale.   Peste stânci mi s-or desprinde Flacari verzi, când ai sa treci, C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele, reci.   Daca alte lumi, plecata Cu-ai tai pasi ai sa alinti, Îti va fi si-atunci pastrata Urma pasilor fierbinti.   Caci fosnindu-ti unduirea Calma,-a palmelor subtiri, Mi-a stins pâna si-amintirea Trecatoarelor iubiri.   Doar o singura iubire Lâng-a ta o mai pastrez – Este prima mea iubire, Ea mi-a dat în viata-un un crez.   Ea, al vietii mele soare, Încalzi-va din senin Toate cântecele care Tie am sa ti le-nchin.   4   Mergeam tacuti alaturi, straini, odinioara Si presimteam ca astazi voi fi îndragostit De fata ta curata ca zorile de vara, De parul tau de aur împletit.   Dar nu stiam ca nimeni n-are sa poata sterge Vapaile din inimi, acest pojar nestins, Ca pe carari de sticla alaturi ne vor merge Ideile, îmbratisate strâns.   Ca prins de-o vraja noua si-atotcuprinzatoare Voi parasi boema cu gustul ei amar, Ca vinul, desi-mi place când scapara-n pahare, Ma va-mbia din ce în ce mai rar.   Vazusem frumusetea privirilor semete, Izvoare de lumina, de umbre si scântei, Dar banuisem numai adânca frumusete De dincolo de ochii mari si grei,   Ce mai târziu, prin lupte launtrice-am aflat-o Si-o aflu-n întregime în fiecare zi Iluminându-mi viata cu flacara-i curata Fara de care n-as putea trai.   5   Steaua polara pe cer, departe, În scurgerea timpului nu are moarte Statornic arde în orice seara, Capat de osie, steaua polara. Stelele, luminile, roiuri astrale Se-nvârt în jurul osiei sale. Sobra-armonie pururea vie, Nezdruncinata putere-n tarie.   Osie-a luminilor, daca te-ai rupt, Lumile cad huruind dedesubt, Ca-nvalmasite de tari alcooluri Lumile cad fulgerate în goluri! Îngrozitoare schimbare atunci: Floarea vulcanilor creste din pungi, Pale se sting ale luncilor flori, Mori, vegetatie, suflete, mori.   Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri si pe drapele, Capat de osie – rosie stea – Osia trece prin inima mea. Lumea-mi se-nvârte pe osia dura În anotimpuri de frig si caldura, Si când furtunile ma bântuiesc, Cerbii si vulturii mei o privesc.   Daca s-ar frânge osia mea, Cerbii si vulturii mei ar zbura, Spre alte lumi ar zbura si-ar tipa, Daca s-ar frânge osia mea. Ar navali pustiirea secreta, Cântecu-ar prinde scrâsnet de creta, Cerbii si vulturii mei ar zbura, Daca s-ar frânge osia mea.   Osia mea-i doar o parte, stiu bine, Osia mare trece prin mine, Osia este numai o parte Din marea osie, fara de moarte. Osia mea nu se frânge nicicând, Trece prin miezul acestui pamânt, Pe ea, iubito, sunt lumile noastre, Doua planete, margele albastre.

Moartea caprioarei   Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit si a curs pe pamânt. A ramas cerul fierbinte si gol. Ciuturile scot din fântâna namol. Peste paduri tot mai des focuri, focuri Danseaza salbatice, satanice jocuri.   Ma iau dupa tata la deal printre târsuri, Si brazii ma zgârie, rai si uscati. Pornim amândoi vânatoarea de capre, Vânatoarea foametei în muntii Carpati. Setea ma naruie. Fierbe pe piatra Firul de apa prelins din cismea. Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta Planeta, imensa, straina si grea.   Asteptam într-un loc unde înca mai suna, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scapata soarele, când va licari luna, Aici vor veni în sirag sa se-adape Una câte una caprioarele.   Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac. Ametitoare apa, ce limpede te clatini! Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege si de datini.   Cu fosnet vestejit rasufla valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers! Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.   Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii, Si stelele uimite clipira printre ele. Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii, Frumoasa jertfa a padurii mele!   Ea s-arata saltând si se opri Privind în jur c-un fel de teama, Si narile-i subtiri înfiorara apa Cu cercuri lunecoase de arama.   Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit, Stiam ca va muri si c-o s-o doara. Mi se parea ca retraiesc un mit Cu fata prefacuta-n caprioara. De sus, lumina palida, lunara, Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara Bataia pustii tatii sa dea gres!   Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi, Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele, Îl pravali apoi, stârnind pe apa Fugare roiuri negre de margele. O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri, Si viata caprioarei spre zarile târzii Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna Când lasa cuiburi sure si pustii. Împleticit m-am dus si i-am închis Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne, Si-am tresarit tacut si alb când tata Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!   Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau. Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini! Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege si de datini… Dar legea ni-i desarta si straina Când viata-n noi cu greu se mai anina, Iar datina si mila sunt desarte, Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.   Pe-o nara pusca tatii scoate fum. Vai fara vânt alearga frunzarele duium! Înalta tata foc înfricosat. Vai, cât de mult padurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fara sa stiu Un clopotel cu clinchet argintiu… De pe frigare tata scoate-n unghii Inima caprioarei si rarunchii.   Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea… Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!

Mama   N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune Un om ce de pe-acasa a venit Cum c-a-nflorit la noi malinul Si c-ai albit, mamuca, ai albit.   Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava. Eu nu stiu cum sa cred atatea vesti, Când din scrisori eu vad precum matale Din zi în zi mereu intineresti.

Lupta cu inertia Omul Comun   I. Dilema   1. O viziune a omului comun   Aievea nu si nici cu-nchipuirea Eu muntii nu-i mai simt cum îi simteam În vremea unor basme petrecute Când se facea ca un copil eram, Când ma-nsoteam cu pasari si cu ciute, Când ma-nstelam cu flori, când nu eram.   Vad o-nserare plina de lumina Plutind pe bucla unui brâu de brad, În mijloc e poiana-n luna mata, Si-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altadata Asa precum pe mine l-a chemat.   Tabloul se apropie si creste, Îl am în fata ca un ochi deschis. Copilul misca buzele si-ngaima: “Esti rau, straine – te-am vazut si-n vis”… Si buzele îi tremura a spaima – “Esti rau, straine, pleaca” – mi-a mai zis.   “Ce vrei, copile? Nu ma poti cunoaste! De ce-mi privesti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucarii într-însul.” “De-aceea-ti pare sarbad si posac.” Si-nabusit a trebuit sa tac.   “Esti rau, straine. Lamurit eu nu stiu, Dar te-am vazut si-n vis si se facea Cum cineva pe oameni îi loveste – Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa. El mi-a strigat: – Si tu, la fel vei creste! Eu când voi creste nu voi fi asa.”   Pe frunte îmi tâsni sudoare rece – “Asculta, desantat judecator, Gaseste-ti alta victima si spune-i Acest vis sadic si amagitor; Ai merita sa fii legat în funii, Sa nu mai tulburi traiul tuturor.”   Dar deodata-n juru-mi mii de voci S-au auzit strigând cu larma multa: “Asculta, tu, strainule de jos. “Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!” Oh, surd strigau si trist si dureros – “Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!”   De-atunci nicicând eu nu l-am mai vazut, Dar parca ma-nfioara-o presimtire Si-mi tot repet blestemul ce-a rostit Cu voce tremurata si subtire, Prin codri mari îl caut ravasit Si-n vise îl mai caut, în nestire.   Dar pentru mine azi straini îs codrii, Sunt numai arbori, pietre, flori si hau, Iar visele-ncarcate de cosmaruri Nu-mi mai aduc curatul chip al sau… Pe suflet tot arunc cernite zaruri – “De ce mi-ai spus, copile, ca sunt rau?”   2. Omul comun ia o hotarâre   “Eu viata mi-am închis-o sub lacate, Si-atâtea zile s-au statut în van, Din multe cugetari adevarate Mi-am înjghebat un jalnic paravan.   Mi-am înjghebat justificari senine Când parasisem drumul durei munci: Dar dac-ar roade suferinta-n mine Tot necesara-as crede-o si atunci?   De m-ar izbi puterile inerte Ce stânjenesc înaltul tarii zbor, Au m-as pastra si-atunci în trândavia, Acestui trai anost si-adormitor?   Se cere sa lovesc în cei pe care Eu i-am slujit, simtind ca putrezesc. Va fi nevoie, stiu, fara crutare, Fara regret, si-n mine sa lovesc.   Ideile-mi ramase, triste cete, Am sa le-ntrem cu asprul vietii vin, La oameni, parasitii mei prieteni, Sfios, dar hotarât am sa revin. . . . . . . . . . . . . . . . Vad o-nserare plina de lumina Plutind pe bucla unui brâu de brad. În mijloc e poiana-n luna mata Si-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altadata Asa precum pe mine l-a chemat.   Eu simt o bucurie dureroasa, Simt ochii lui tintiti asupra mea Si tâmplele îmi bat înfierbântate, Sunt stânjenit, dar parca as zbura… – Copile, ai avut atunci dreptate, Dar pentru ce ma mai privesti asa?”   II. Regenerarea   1. Omul comun pleaca din birou   “Buna dimineata, muntilor. Dormisem Un somn greu, dar iata, iar va pot privi, Buna dimineata, codrilor de tisa, Buna dimineata, proaspeti zori de zi.   Buna dimineata, oameni. Somn de moarte Ma zvârlise între trândavi si învinsi, Buna dimineata, sate de departe, Buna dimineata, zori de zi aprinsi.   Drumuri nesfârsite, buna dimineata, În cosmaru-mi groaznic v-am visat ades… Am sa-mi spal în roua palmele si fata Si-am sa sorb mireasma florilor de ses.   Sovaielnici pasii-mi cauta-n tarâna Urmele pe care mai demult am fost. Urme noi strivira urma cea batrâna Si sa o mai caut n-are nici un rost.   Temelii durate trudnic înainte Sunt acoperite de cladiri întregi. Viata-n cascadarea-i larga si fierbinte Zamisleste zilnic înnoite legi.   Buna dimineata, pasari bete-n soare, Mi-ati strigat odata sa ma-ntrec cu voi. Ma primiti voi dupa-atâta vreme oare? Ori va veti retrage-ndemnul înapoi?   Sufletu-mi se umfla-n vânt ca o aripa, Clipele prin arbori freamata a zbor. Fierb în câmpuri seve, pasarile tipa… Amintirea, numai, tace mustrator…”   III. Treapta superioara . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   2. Tablou general   Pe fluviul fara de capat si fara sfârsit, Pe fluviul timpului luneca stoluri de nave, Catarge-ndreptate spre est si spre vest si zenit, Ori, fara catarge, bolnavele lumii epave.   Iar apa aceasta-i vrajita si-nchide în ea Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare, Si-atâtea destine, pe unda-i brazdeaza sa stea O urma-n vecie nestinsa si scaparatoare.   Si fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi Cu apele-i palide-n tot mai grabita navala, E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciuma-n salturi, Aud zanganind o fantastica lupta navala.   Epavele lumii îsi cheama arcasii pe punti – Fantome cu sângele înca în vine – Gem robii sub punti si catusele-si zornaie, crunti, Sagetile tiuie-n zboruri haine.   Pe navele lumii au oamenii scut nepatruns, Steag rosu se zbate, Fantome cu sângele înca în vine, pe-ascuns, Lovesc pe la spate. Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând, Tresalta, În fund de epave catusele sar, rasunând Sub dalta, Si fluviul curge în curbe spre steaua înalta.   Pe fluviul timpului navele tinere luneca. Cu faruri aprinse se surpa-ntunericul orb, Si razele lor ascutite nicicând nu se-ntuneca Si, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   4. Spre fericirea personala   Somnul meu las e de-acum amintire urâta Care-n rastimpuri ma întarâta… Lumea sufletului mi-i asanata, Cerbii printr-însa tropota-n ceata, Suna sub soare si luna, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu. Cu bratele goale din zori pâna-n sara, Se secera-n sufletul meu ori se ara, Se-nalta gânduri, se sapa fântânile, Se suiera doinele de primavara – Doinele mele – izvoarele-ngâne-le…   Si totusi, ceva mai lipseste. Flamând, Inima înca-mi mai bate, cerând. Lipseste o floare, neînflorita Nici în somnu-mi adânc, Nici în munca-mi grabita.   Ma desteptasem si-atunci am pornit Prin euritmia padurii în goana, Aerul muntilor m-a ametit, M-au încântat caprioarele negre-n poiana, Si pestritele aripi tremuratoare, Si susurul surd izvorât de sub bolti de frunzare… Dar numele nu mi-am legat De nici un copac cu frunzisul rotat, N-am chemat nici o caprioara la mine S-o sarut între coarnele fine, Apoi, amândoi, dupa vânt, în lumina   Sa pornim dantuind peste stâncile rosii, de fier… Poate de-aceea-mi venea sa tip fara pricina Si ma oprea, rusinându-ma, codrul sever.   Ma desteptasem si-atunci am pornit Prin sate, în carul cu crâsnete frânte de roti. Am stat la taifas cu taranii si fetele tinere, Lânga ei ma-ntristam si mergeam la petreceri cu toti. Întrebam: Voi, naivi filosofi, sa-mi raspundeti, Care e marele vietii-adevar? Ce sa fac? Am trecut de la unul la altul, precum în padure Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac – Si-mi compuneam un raspuns întrebarii Culegând de la toti, de la toate, Precum în paduri din frunzele nenumarate… Ma desteptasem si-atunci am pornit Printre blocuri semete cu-antene pe teasta bombata, Blocuri dansând dupa muzica dura-a tramvaielor, Muzica ametitoare si multiplicata, Sora cu muzica sobra, de unghiuri si planuri, Armonie-a metropolei, jerba de fier si elanuri. Dar nu m-am legat de nici un ungher, De nici o fereastra aprinsa în seara stingher, De la toate ferestrele-o raza am aprins si-am strâns, Pentru mine. De aceea nici o fereastra Nu s-a aprins, nu s-a stâns…   Veti spune ca multe-am vazut, dar nimic n-am pastrat Ca nimic n-am ales din a lumii bogata recolta, Dar eu am vazut si pastra-voi ceva minunat, O constelatie rosie-aprinsa pe bolta, Si sufletul meu încântat numai ei îi ridica Soapta-mi de dragoste, pâna-acum unica “Constelatie ce sui În azurul albastrui Dupa legi ce azi le stiu, Sfredel luminos si viu, Constelatie ce sui, Si planeta lumii mele Limpezita de ploi grele Zboara-n largile-ti inele… Constelatie ce sui, Cad îmbatrânite stele În adâncul timpului, Într-al mortilor pustiu… Numai tu nu poti s-apui, Sfredel luminos si viu, Constelatie ce sui.” Zboara-n seara soapta clara, Sufletu-mi freamata ca o vioara, Si totusi ceva mai lipseste. Flamând, Inima înca mai bate, cerând, Dar lumea sufletului mi-i asanata, Cerbii printr-însa tropota-n ceata, Suna sub soare si luna, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu.   5. Poiana primei amintiri   Revad din nou poiana primei amintiri – Copilul care am fost eu spre mine vine, Vorbeste rar muscându-si buzele subtiri… – Îmi placi. Dar eu am sa devin mai bun ca tine…   Si ma priveste cu o candida trufie, În jur se leagana-al padurii verde cerc, Ma simt patruns de-o-nlacramata duiosie – Copil prostut, tu oare crezi ca eu nu-ncerc?

Geografia timpului   1. Palmele   Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bataturi mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întarit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multa încordare Si cer gândirii proaspat înteles. Cerinta lor e mult mai hotarâta Când fruntea grea mi-o sprijina ades.   Încep sa bag de seama, în sfârsit, Ca multe îmi ramân neîntelese, Ca-n orice fapt sunt adevaruri mari De care-odata nu parea sa-mi pese. Încep sa simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaste-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flamând, De-a le cunoaste pure, fara haine.   2. Dragostea   Cu ea si mâine-oi hoinari sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminti… Dar ma mai multumesc si astazi oare Doar sarutari si-mbratisari fierbinti? Ades, în loc sa cugete, ea râde, Saruturile-nabusesc idei, Totusi iubesc, înca iubesc frenetic, Faptura ei si mersul lin al ei.   De mâine, rasuci-voi tot ce-a fost – Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea ma va privi ciudat Si lacrama-va, poate, în tacere. Îi va fi grea. Si mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o sa urmeze. Când urci pe munte, truda ti-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze.   3. Geografia timpului (1)   Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n fata. Epoca mea e-aici: câmpii si munti, Diversitate vasta si mareata. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe cai ocolitoare, Si totusi toate se îndreapta-acum Spre marea mare, purificatoare.   Totu-mi parea întâi învalmasit. Mergeam – dar unde, nu-mi pasase mie. Stiam ca-s tânar, ca iubesc adânc Tovarasii de munca si mândrie, Nu cunosteam primejdiile mari Si poate de aceea n-aveam teama… Frumos mai e sa zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheama!   4. Geografia timpului (2)   Trecând prin timp, îl însemnam sub pas – Asa îl reprimeste universul. Dar însusi timpul, când prin el pasim, Ne schimba tainic inima si mersul. Nu batrânetea,-n urma alergând, Spre moarte pasul cearca sa ni-l poarte, Ci doar maturitatea creste-n noi Si ne maturizam pâna la moarte.   Din epoca, din zborul ei si-al meu, Uzina e o parte, o artera. Nu fierbe-n doar fier si minereu, Ci seve ce hranesc aceasta era. Pulsatiile ei se pot simti Pâna si-n iarba fâsâind sub coaste – Cu ele-amestecate se aud Pulsatiile noastre furtunoase.

Dor   Pentru ce-am plecat, Unde ma îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacara Ma cheama acolo Sub straturi de nea Si vreau sa treaca Linistea mea.

Dans   Toamna îmi ineaca sufletul în fum… Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei il dansam acum, Tragica betie, moale leganare…   Sangera vioara neagra-ntre oglinzi. Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fara nici o soapta. Numai sa-mi intinzi Bratele de aer ale clipei duse.   Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri. Cata deznadejde pasii nostri mâna! Ca un vant ce smulge frunza din paduri, Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna…   Maine dimineata o sa fim straini, Vei privi tacuta maine dimineata Cum prin descarnate tufe, în gradini, Se rotesc fuioare vestede de ceata…   Si-ai sa stai tacuta cum am stat si eu, Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna, Si-ai sa-asculti cum cornul vantului mereu Nourii pe ceruri catre zari indeamna.   Pe când eu voi trece sub castani roscati, Cu-mpietrite buze, palid, pe carare, Si-or sa mi se stinga pasii cadentati – In nisip, scrasnita, lasa remuscare…

Confesiuni   1   Mângâie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… De colburi nins, cu vânturi si ploi amestecat, În zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.   Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin! Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul, Nepotolit ca-n fata paharelor de vin Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.   Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre suna, Dar tot mi-i dor de duca, spre mine înca chem Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.   Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii Ca norii ce se lasa mânati de vijelii Si dornici sa cunoasca atingerea cu muntii, Când trec prin brazi dau vama si rup din ei fâsii.   2   Am fost stup de pofte si de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tacere Si melancolie densa si putere Spre multiplicata fata ce ma cere   Pentru vesnicie, pentru înviere – Veverite albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?   Ai venit când toamna soarele-si sugea – Astfel niciodata n-are sa-i mai suga Razele-i lucide. – Si asemenea Soarelui, plecasem pletele, a ruga.   Ai tras podul, poarta. Si zidiri roscate, Crenelari severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Puritati de pâcla strânsa sub lacate, Si vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereti de clopot ceruit, sa-noate Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.   Si s-a stins în minte ultimul meu gând. Parca-mi esti alaturi înca. Pâna când?   Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred ca peste noi, Mie semanându-mi, soarele si azi Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.   Dar pamântu-mi leaga fragezii genunchi.   3   Deci a venit si toamna cu palele-i tristeti Si curg încete frunze si-s pasii mei înceti, Pe-arginturile mintii tresalta întrebari, Cum joaca pe icoana lumini de lumânari.   Si înghetate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil aseara i-au smuls înaltul zmeu, Si-atârna astazi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo si zdrentuit de praf.   Iar oamenii-s mai singuri miscându-se-ntre ei, Le-a pus pe fete toamna un vinetiu polei Si se crispeaza râsul putin câte putin… Studentei, de acasa i s-a trimis un vin,   Eu am baut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mamaliga buna, ca pâinea de sub test, Si m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit,   Si ce reprosuri poate si nedormite nopti Curg în lividul sânge al strugurilor copti, Si vinul laudându-l pleoapele mi-am strâns Si nebagat de seama în mine surd am plâns.   4   De ce-am crezut de-atâtea ori Ca-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut ca o iubesc si-apoi Gaseam o alta floare cu foile mai moi?   Oh, cât de larga-i lumea: iubind si raspunzând O caut si o mângâi fir dupa fir, pe rând, Fara sa-ntreb vreodata de si-a ivit doar mie Gingasa crizantema întreaga ei tarie.   S-o am întreaga-n mine, mi-ajunge doar o data Gingasa crizantema sa fie sarutata. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând sa nu fiu ram, Ci alb noian de nour si liniste sa n-am.   5   Sa observati ca niciodata N-am fost singur cu mine cum multi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodata N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut.   Tot ce-am putut sa privesc Mi s-a parut din cale-afara De crunt ori dumnezeiesc – Nu i-am dat voie sa moara.   Sub zenit Am sa fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera si inima mea, Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând.