Nicolae Labiș

Lupta cu inertia Omul Comun   I. Dilema   1. O viziune a omului comun   Aievea nu si nici cu-nchipuirea Eu muntii nu-i mai simt cum îi simteam În vremea unor basme petrecute Când se facea ca un copil eram, Când ma-nsoteam cu pasari si cu ciute, Când ma-nstelam cu flori, când nu eram.   Vad o-nserare plina de lumina Plutind pe bucla unui brâu de brad, În mijloc e poiana-n luna mata, Si-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altadata Asa precum pe mine l-a chemat.   Tabloul se apropie si creste, Îl am în fata ca un ochi deschis. Copilul misca buzele si-ngaima: “Esti rau, straine – te-am vazut si-n vis”… Si buzele îi tremura a spaima – “Esti rau, straine, pleaca” – mi-a mai zis.   “Ce vrei, copile? Nu ma poti cunoaste! De ce-mi privesti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucarii într-însul.” “De-aceea-ti pare sarbad si posac.” Si-nabusit a trebuit sa tac.   “Esti rau, straine. Lamurit eu nu stiu, Dar te-am vazut si-n vis si se facea Cum cineva pe oameni îi loveste – Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa. El mi-a strigat: – Si tu, la fel vei creste! Eu când voi creste nu voi fi asa.”   Pe frunte îmi tâsni sudoare rece – “Asculta, desantat judecator, Gaseste-ti alta victima si spune-i Acest vis sadic si amagitor; Ai merita sa fii legat în funii, Sa nu mai tulburi traiul tuturor.”   Dar deodata-n juru-mi mii de voci S-au auzit strigând cu larma multa: “Asculta, tu, strainule de jos. “Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!” Oh, surd strigau si trist si dureros – “Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!”   De-atunci nicicând eu nu l-am mai vazut, Dar parca ma-nfioara-o presimtire Si-mi tot repet blestemul ce-a rostit Cu voce tremurata si subtire, Prin codri mari îl caut ravasit Si-n vise îl mai caut, în nestire.   Dar pentru mine azi straini îs codrii, Sunt numai arbori, pietre, flori si hau, Iar visele-ncarcate de cosmaruri Nu-mi mai aduc curatul chip al sau… Pe suflet tot arunc cernite zaruri – “De ce mi-ai spus, copile, ca sunt rau?”   2. Omul comun ia o hotarâre   “Eu viata mi-am închis-o sub lacate, Si-atâtea zile s-au statut în van, Din multe cugetari adevarate Mi-am înjghebat un jalnic paravan.   Mi-am înjghebat justificari senine Când parasisem drumul durei munci: Dar dac-ar roade suferinta-n mine Tot necesara-as crede-o si atunci?   De m-ar izbi puterile inerte Ce stânjenesc înaltul tarii zbor, Au m-as pastra si-atunci în trândavia, Acestui trai anost si-adormitor?   Se cere sa lovesc în cei pe care Eu i-am slujit, simtind ca putrezesc. Va fi nevoie, stiu, fara crutare, Fara regret, si-n mine sa lovesc.   Ideile-mi ramase, triste cete, Am sa le-ntrem cu asprul vietii vin, La oameni, parasitii mei prieteni, Sfios, dar hotarât am sa revin. . . . . . . . . . . . . . . . Vad o-nserare plina de lumina Plutind pe bucla unui brâu de brad. În mijloc e poiana-n luna mata Si-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altadata Asa precum pe mine l-a chemat.   Eu simt o bucurie dureroasa, Simt ochii lui tintiti asupra mea Si tâmplele îmi bat înfierbântate, Sunt stânjenit, dar parca as zbura… – Copile, ai avut atunci dreptate, Dar pentru ce ma mai privesti asa?”   II. Regenerarea   1. Omul comun pleaca din birou   “Buna dimineata, muntilor. Dormisem Un somn greu, dar iata, iar va pot privi, Buna dimineata, codrilor de tisa, Buna dimineata, proaspeti zori de zi.   Buna dimineata, oameni. Somn de moarte Ma zvârlise între trândavi si învinsi, Buna dimineata, sate de departe, Buna dimineata, zori de zi aprinsi.   Drumuri nesfârsite, buna dimineata, În cosmaru-mi groaznic v-am visat ades… Am sa-mi spal în roua palmele si fata Si-am sa sorb mireasma florilor de ses.   Sovaielnici pasii-mi cauta-n tarâna Urmele pe care mai demult am fost. Urme noi strivira urma cea batrâna Si sa o mai caut n-are nici un rost.   Temelii durate trudnic înainte Sunt acoperite de cladiri întregi. Viata-n cascadarea-i larga si fierbinte Zamisleste zilnic înnoite legi.   Buna dimineata, pasari bete-n soare, Mi-ati strigat odata sa ma-ntrec cu voi. Ma primiti voi dupa-atâta vreme oare? Ori va veti retrage-ndemnul înapoi?   Sufletu-mi se umfla-n vânt ca o aripa, Clipele prin arbori freamata a zbor. Fierb în câmpuri seve, pasarile tipa… Amintirea, numai, tace mustrator…”   III. Treapta superioara . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   2. Tablou general   Pe fluviul fara de capat si fara sfârsit, Pe fluviul timpului luneca stoluri de nave, Catarge-ndreptate spre est si spre vest si zenit, Ori, fara catarge, bolnavele lumii epave.   Iar apa aceasta-i vrajita si-nchide în ea Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare, Si-atâtea destine, pe unda-i brazdeaza sa stea O urma-n vecie nestinsa si scaparatoare.   Si fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi Cu apele-i palide-n tot mai grabita navala, E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciuma-n salturi, Aud zanganind o fantastica lupta navala.   Epavele lumii îsi cheama arcasii pe punti – Fantome cu sângele înca în vine – Gem robii sub punti si catusele-si zornaie, crunti, Sagetile tiuie-n zboruri haine.   Pe navele lumii au oamenii scut nepatruns, Steag rosu se zbate, Fantome cu sângele înca în vine, pe-ascuns, Lovesc pe la spate. Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând, Tresalta, În fund de epave catusele sar, rasunând Sub dalta, Si fluviul curge în curbe spre steaua înalta.   Pe fluviul timpului navele tinere luneca. Cu faruri aprinse se surpa-ntunericul orb, Si razele lor ascutite nicicând nu se-ntuneca Si, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   4. Spre fericirea personala   Somnul meu las e de-acum amintire urâta Care-n rastimpuri ma întarâta… Lumea sufletului mi-i asanata, Cerbii printr-însa tropota-n ceata, Suna sub soare si luna, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu. Cu bratele goale din zori pâna-n sara, Se secera-n sufletul meu ori se ara, Se-nalta gânduri, se sapa fântânile, Se suiera doinele de primavara – Doinele mele – izvoarele-ngâne-le…   Si totusi, ceva mai lipseste. Flamând, Inima înca-mi mai bate, cerând. Lipseste o floare, neînflorita Nici în somnu-mi adânc, Nici în munca-mi grabita.   Ma desteptasem si-atunci am pornit Prin euritmia padurii în goana, Aerul muntilor m-a ametit, M-au încântat caprioarele negre-n poiana, Si pestritele aripi tremuratoare, Si susurul surd izvorât de sub bolti de frunzare… Dar numele nu mi-am legat De nici un copac cu frunzisul rotat, N-am chemat nici o caprioara la mine S-o sarut între coarnele fine, Apoi, amândoi, dupa vânt, în lumina   Sa pornim dantuind peste stâncile rosii, de fier… Poate de-aceea-mi venea sa tip fara pricina Si ma oprea, rusinându-ma, codrul sever.   Ma desteptasem si-atunci am pornit Prin sate, în carul cu crâsnete frânte de roti. Am stat la taifas cu taranii si fetele tinere, Lânga ei ma-ntristam si mergeam la petreceri cu toti. Întrebam: Voi, naivi filosofi, sa-mi raspundeti, Care e marele vietii-adevar? Ce sa fac? Am trecut de la unul la altul, precum în padure Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac – Si-mi compuneam un raspuns întrebarii Culegând de la toti, de la toate, Precum în paduri din frunzele nenumarate… Ma desteptasem si-atunci am pornit Printre blocuri semete cu-antene pe teasta bombata, Blocuri dansând dupa muzica dura-a tramvaielor, Muzica ametitoare si multiplicata, Sora cu muzica sobra, de unghiuri si planuri, Armonie-a metropolei, jerba de fier si elanuri. Dar nu m-am legat de nici un ungher, De nici o fereastra aprinsa în seara stingher, De la toate ferestrele-o raza am aprins si-am strâns, Pentru mine. De aceea nici o fereastra Nu s-a aprins, nu s-a stâns…   Veti spune ca multe-am vazut, dar nimic n-am pastrat Ca nimic n-am ales din a lumii bogata recolta, Dar eu am vazut si pastra-voi ceva minunat, O constelatie rosie-aprinsa pe bolta, Si sufletul meu încântat numai ei îi ridica Soapta-mi de dragoste, pâna-acum unica “Constelatie ce sui În azurul albastrui Dupa legi ce azi le stiu, Sfredel luminos si viu, Constelatie ce sui, Si planeta lumii mele Limpezita de ploi grele Zboara-n largile-ti inele… Constelatie ce sui, Cad îmbatrânite stele În adâncul timpului, Într-al mortilor pustiu… Numai tu nu poti s-apui, Sfredel luminos si viu, Constelatie ce sui.” Zboara-n seara soapta clara, Sufletu-mi freamata ca o vioara, Si totusi ceva mai lipseste. Flamând, Inima înca mai bate, cerând, Dar lumea sufletului mi-i asanata, Cerbii printr-însa tropota-n ceata, Suna sub soare si luna, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu.   5. Poiana primei amintiri   Revad din nou poiana primei amintiri – Copilul care am fost eu spre mine vine, Vorbeste rar muscându-si buzele subtiri… – Îmi placi. Dar eu am sa devin mai bun ca tine…   Si ma priveste cu o candida trufie, În jur se leagana-al padurii verde cerc, Ma simt patruns de-o-nlacramata duiosie – Copil prostut, tu oare crezi ca eu nu-ncerc?

Geografia timpului   1. Palmele   Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bataturi mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întarit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multa încordare Si cer gândirii proaspat înteles. Cerinta lor e mult mai hotarâta Când fruntea grea mi-o sprijina ades.   Încep sa bag de seama, în sfârsit, Ca multe îmi ramân neîntelese, Ca-n orice fapt sunt adevaruri mari De care-odata nu parea sa-mi pese. Încep sa simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaste-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flamând, De-a le cunoaste pure, fara haine.   2. Dragostea   Cu ea si mâine-oi hoinari sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminti… Dar ma mai multumesc si astazi oare Doar sarutari si-mbratisari fierbinti? Ades, în loc sa cugete, ea râde, Saruturile-nabusesc idei, Totusi iubesc, înca iubesc frenetic, Faptura ei si mersul lin al ei.   De mâine, rasuci-voi tot ce-a fost – Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea ma va privi ciudat Si lacrama-va, poate, în tacere. Îi va fi grea. Si mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o sa urmeze. Când urci pe munte, truda ti-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze.   3. Geografia timpului (1)   Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n fata. Epoca mea e-aici: câmpii si munti, Diversitate vasta si mareata. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe cai ocolitoare, Si totusi toate se îndreapta-acum Spre marea mare, purificatoare.   Totu-mi parea întâi învalmasit. Mergeam – dar unde, nu-mi pasase mie. Stiam ca-s tânar, ca iubesc adânc Tovarasii de munca si mândrie, Nu cunosteam primejdiile mari Si poate de aceea n-aveam teama… Frumos mai e sa zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheama!   4. Geografia timpului (2)   Trecând prin timp, îl însemnam sub pas – Asa îl reprimeste universul. Dar însusi timpul, când prin el pasim, Ne schimba tainic inima si mersul. Nu batrânetea,-n urma alergând, Spre moarte pasul cearca sa ni-l poarte, Ci doar maturitatea creste-n noi Si ne maturizam pâna la moarte.   Din epoca, din zborul ei si-al meu, Uzina e o parte, o artera. Nu fierbe-n doar fier si minereu, Ci seve ce hranesc aceasta era. Pulsatiile ei se pot simti Pâna si-n iarba fâsâind sub coaste – Cu ele-amestecate se aud Pulsatiile noastre furtunoase.

Dor   Pentru ce-am plecat, Unde ma îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacara Ma cheama acolo Sub straturi de nea Si vreau sa treaca Linistea mea.

Dans   Toamna îmi ineaca sufletul în fum… Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei il dansam acum, Tragica betie, moale leganare…   Sangera vioara neagra-ntre oglinzi. Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fara nici o soapta. Numai sa-mi intinzi Bratele de aer ale clipei duse.   Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri. Cata deznadejde pasii nostri mâna! Ca un vant ce smulge frunza din paduri, Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna…   Maine dimineata o sa fim straini, Vei privi tacuta maine dimineata Cum prin descarnate tufe, în gradini, Se rotesc fuioare vestede de ceata…   Si-ai sa stai tacuta cum am stat si eu, Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna, Si-ai sa-asculti cum cornul vantului mereu Nourii pe ceruri catre zari indeamna.   Pe când eu voi trece sub castani roscati, Cu-mpietrite buze, palid, pe carare, Si-or sa mi se stinga pasii cadentati – In nisip, scrasnita, lasa remuscare…

Confesiuni   1   Mângâie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… De colburi nins, cu vânturi si ploi amestecat, În zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.   Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin! Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul, Nepotolit ca-n fata paharelor de vin Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.   Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre suna, Dar tot mi-i dor de duca, spre mine înca chem Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.   Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii Ca norii ce se lasa mânati de vijelii Si dornici sa cunoasca atingerea cu muntii, Când trec prin brazi dau vama si rup din ei fâsii.   2   Am fost stup de pofte si de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tacere Si melancolie densa si putere Spre multiplicata fata ce ma cere   Pentru vesnicie, pentru înviere – Veverite albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?   Ai venit când toamna soarele-si sugea – Astfel niciodata n-are sa-i mai suga Razele-i lucide. – Si asemenea Soarelui, plecasem pletele, a ruga.   Ai tras podul, poarta. Si zidiri roscate, Crenelari severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Puritati de pâcla strânsa sub lacate, Si vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereti de clopot ceruit, sa-noate Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.   Si s-a stins în minte ultimul meu gând. Parca-mi esti alaturi înca. Pâna când?   Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred ca peste noi, Mie semanându-mi, soarele si azi Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.   Dar pamântu-mi leaga fragezii genunchi.   3   Deci a venit si toamna cu palele-i tristeti Si curg încete frunze si-s pasii mei înceti, Pe-arginturile mintii tresalta întrebari, Cum joaca pe icoana lumini de lumânari.   Si înghetate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil aseara i-au smuls înaltul zmeu, Si-atârna astazi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo si zdrentuit de praf.   Iar oamenii-s mai singuri miscându-se-ntre ei, Le-a pus pe fete toamna un vinetiu polei Si se crispeaza râsul putin câte putin… Studentei, de acasa i s-a trimis un vin,   Eu am baut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mamaliga buna, ca pâinea de sub test, Si m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit,   Si ce reprosuri poate si nedormite nopti Curg în lividul sânge al strugurilor copti, Si vinul laudându-l pleoapele mi-am strâns Si nebagat de seama în mine surd am plâns.   4   De ce-am crezut de-atâtea ori Ca-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut ca o iubesc si-apoi Gaseam o alta floare cu foile mai moi?   Oh, cât de larga-i lumea: iubind si raspunzând O caut si o mângâi fir dupa fir, pe rând, Fara sa-ntreb vreodata de si-a ivit doar mie Gingasa crizantema întreaga ei tarie.   S-o am întreaga-n mine, mi-ajunge doar o data Gingasa crizantema sa fie sarutata. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând sa nu fiu ram, Ci alb noian de nour si liniste sa n-am.   5   Sa observati ca niciodata N-am fost singur cu mine cum multi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodata N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut.   Tot ce-am putut sa privesc Mi s-a parut din cale-afara De crunt ori dumnezeiesc – Nu i-am dat voie sa moara.   Sub zenit Am sa fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera si inima mea, Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând.