Mihai Eminescu poezii și povești

Călin Nebunul  de Mihai Eminescu   Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu câți feciori de-mpărați și de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri și le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieșit afară și unul dintr-înșii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare și nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ș-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema Călin Nebunul. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis: “Hai“. Și-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească. A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns. A aruncat și cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete. — Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă! — Hai! Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi. — Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut. Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopții se aude-un vuiet. — Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia nimănui? Aista era cu patru capete. — Hai la luptă! — Hai! Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie. Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete. — Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa de dânsul — hai la luptă! — Hai! Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a făcut opt căpiți de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo și-ntâlnește un om pe drum. — Bună noapte! — Mulțumesc d-tale! — Da’ cine ești d-ta? — Eu-s De-cu-sară. Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om. — Bună noapte. — Mulțumesc d-tale. — Da’ cine ești d-ta? — Eu îs Miezu-nopții. Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte și mai întâlnește un om. — Bună noapte. — Mulțumesc d-tale. — Da’ cine ești d-ta? — Eu îs Zori-de-ziuă. Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din demâncat, și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul. Ș-au vrut să-l omoare și el a zis: — Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac! Da’ ei au zis așa: — Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa. Da’ el a zis: — Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai tari?... — Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean. Da’ Călin Nebunul, viclean: — Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul n-a bate, nici cocoșul n-a cânta. Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit. Și ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Și era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a zis zmeilor: — Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Și lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit la drum. Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis: — Hai, du-te! Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice: — Du-te, bre, ’n pace! Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus. Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis: — I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta! Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul așa: — Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi o colibă aici și stați și mă duc eu singur. Așa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei. — Bună vreme, fată de-mpărat! — Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide. — Da cât mănâncă zmeul tău? Fata zice: — Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri de vin. Zice: — Ia să văd eu, le-oi putea mânca? Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câne de zmeu! — Mulțumesc, Călin Nebune! — Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă! — Stai, să mănânc ceva. — Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea. — Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu. Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei: — Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și se pornește. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ș-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă. — Bună vreme, fată de-mpărat! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut. Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice: — Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide! — Da cât mănâncă zmeul? — Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin. — Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca? Și mănâncă tot. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câine de zmeu! — Mulțumesc, Călin Nebune. — Hai la luptă! — Stai, să mănânc ceva. — Că eu ți-am mâncat mâncarea! — Mi-o fi mai ușor la luptă. Și se iau, se luptă și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ș-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l știa, da văzându-l cu soră-sa a-nțeles. — Unde-ți este bărbatul tău? — La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară! — Cât mănâncă el? — Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece antaluri de vin. — Ia să văd eu, oi mânca? Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea și zice-așa: — Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câne de zmeu! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! — Am venit să-ți iau pe fată. — Ba pe fată nu-i lua-o. — Hai la luptă! — Numai să mănânc ceva. — Eu demâncatul ți l-am mâncat! — Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă! — Hai! Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul: — Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde. Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul: — Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ verde. Da’ Călin Nebunul zice: — Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ roșie. Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la frații lui. Ș-a zis așa: — Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; și s-a culcat să doarmă. Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat picioarele). În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan. S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiți la dânsul. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul ce-și rupsese mâinile la zmei. — Bună vreme, voinice! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit? Și el începe a-i spune toate câte-a pățit. — Hai să fim frați de cruce! — Hai! — Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul. — Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi, aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa: — Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul, și tu prinde cu mâinile. Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa: — Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica zice: — Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini. Da’ Călin Nebunul, mehenghiu: — Vâră-te tu întâi. — Ei... ba vârâți-vă d-voastră! Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce. — Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă. Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se vâră el acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini. Și ia ș-o omoară pe zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și zice Călin Nebunul așa: — De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ți-am spus eu, la fata-mpăratului Roșu. Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră. — Bună seara, mătușă! — Mulțumesc d-tale, voinice! — Da’ ce-i aici, ce s-aude? — Se mărită fata-mpăratului. — Da’ cine o ia? — Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei. Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei: — Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi zice. — Ți-oi face, voinice. El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa: — Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila. Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă, ș-a ieșit. Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas inelu-n mijloc. Fata a zis: — Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit. Împăratul a-nceput a striga: — Cine-a adus basmaua cu alunele? Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua și țiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă. Zice-mpăratul: — Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta? — Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum. Da’ țiganul: — Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii... Da’ Călin zice: — Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor? A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan. Acu-mpăratul a zis: — De-acu, voinice, mi-i fi ginere. — Da’ Călin a zis: — Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela. Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era. — De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea. Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămâie. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile. — Bună vreme, băiețele! — Mulțumim d-tale, bade! — Cine șade-n curțile ieste? — Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le luase zmeii. — Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat? — Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică. — Da’ cea mijlocie? — Aia au pus-o de păzește găinăria. — Da’ tu a cui ești? — Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela... Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să ierți mata, cinstita fața matale! era a lui. — Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol. Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre. Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Și s-au sculat îndată și s-au pus în genunchi înaintea lui: — Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala. Da’ Călin a zis așa: — Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. Ș-o aruncați unul din voi în sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat. Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de fărâme. Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la cumnatele lui. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat pe-o poartă și ți-am spus-o toată.

Făt Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu basmul cult  În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, – în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miază-noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei. Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe – împărat, ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moştenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără – pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat, – trist mergea la război cu inima neîmblânzită, – şi împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, – şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.         Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.         Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii.         Împăratul surâse, soarele surâse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, – vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.         Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă. Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an.         Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu – îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunii; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.         Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă, să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, când era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.         Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adâncul, ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor.         Râurile se ciorăiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânci, învăţau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stâncilor nalte, învăţau de la el ţipătul cel plâns al jelei.         Stăteau toate uimite pe când trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stâncă şi c-o mână pe bâtă, încolţea un dor mai adânc, mai întunecos, mai mare – dorul voiniciei.         Toate stăteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori şi prin aer ca un vultur de oţel, ca o stea năzdrăvană.         Când era-nspre seara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă, şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărâmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lângă poartă; şi-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cântece mândre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vâslind, ajunse până la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mândru era Făt-Frumos.         – Bine-ai venit, Făt-Frumos! zise împăratul; am auzit de tine, da’ de văzut nu te-am văzut.         – Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.         – Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să umple cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi.         Şi se sărutară feciorii de-mpăraţi în urările boierilor, şi băură şi se sfătuiră.         Zise împăratul lui Făt-Frumos:         – De cine-n lume te temi tu mai mult?         – De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?         – Eu iar de nime, afară de Dumnezeu şi de Mama-pădurilor. O babă bătrână şi urâtă, care umblă prin împărăţia mea de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul.         Când sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei – două nopţi turburi, gura ei – un hău căscat, dinţii ei – şiruri de pietre de mori.         Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părţile cu şapte lanţuri de fier. Înăuntru baba şuiera şi se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica.         Veni iar la ospăţ; când prin bolţile ferestrelor, la lumina lunii, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputând să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.         Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piuă, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşie-închise şi albe, iar printre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină şi un cântec nesfârşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lângă prispă stăteau două butii cu apă, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lână ca argintul torcea un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera aerul, decât a fir de tort.         La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-şi ridică ochii albaştri ca undele lacului.         – Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porţi… să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de dezmierdări.         Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mână şi furca căzu alături de ea. Ea se sculă şi, ca ruşinată de cele ce zisese, mâinile ei spânzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mână îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi dezmierdă încet fruntea şi părul şi-i şopti:         – Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?         – A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinând; mă vei iubi tu acuma, când ştii a cui sunt? Ea încunjură cu amândouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui.         – Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.         – Dacă mă iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu.         – N-ai frică, zise el zâmbind şi desfăcându-se din braţele ei. Unde-i mumă-ta?         – De când a venit se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu şi roade cu colţii la lanţurile ce-o închid.         – Ce-mi pasă! zise el repezindu-se să vadă unde-i.         – Făt-Frumos, zise fata, şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buţile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, când se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă când oboseşte: "Stăi, să mai bem câte-oleacă de apă!" Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.         Precum au zis, aşa au şi făcut. El se repezi după casă.         – Ce faci, babă? strigă el. Baba, de venin, se smulse odată din piuă-n sus şi rupse lanţurile, lungindu-se slabă şi mare până-n nori.         – A, bine că mi-ai venit, Făt-Frumos! zise ea, făcându-se iar scurtă, ia acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare!         – Hai! zise Făt-Frumos. Baba-l apucă de mijloc, se lungi repezindu-se cu el până-n nori, apoi îl izbi de pământ şi-l băgă în ţărână până-n glezne.         Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pământ până în genunchi.         – Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită. Stătură şi se răsuflară. Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, ş-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.         C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smunci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vântul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mâinile ei reci s-ascunseră-n sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi, şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sânul lui şi părea că adormise. Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.         Soarele ieşind din răsărit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mâinile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fân, ochii mari, închişi şi adânciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presură câteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiezi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzându-se somnoroasă, zise încet şi zâmbind:         – Tu aici eşti?         – Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lăcrămând de fericire.         Cum şedea el lângă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul.         – Hai, scoală, zise el dezmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul – şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmură al împăratului.         El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zâmbi, apoi îl luă de mână pe Făt-Frumos, ca şi când ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripile ca pe nişte pânze de argint şi cu capul cufundat în apă sfâşia faţa senină a lacului.         – Plângi împărate? zise Făt-Frumos. De ce?         – Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.         – Ce, împărate?         – Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tânăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, şi cu toate astea de câte ori am vrut să-mi fac samă. Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gânditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!         Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.         – Împărate prea luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.         Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vânt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – îi zise încet la ureche, sărutându-l cu dulce:         – Nu uita, Făt-Frumos, că pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge. El se uită cu milă la ea, o mângâie, dar apoi, desfăcându-se de îmbrăţoşările ei, se avântă pe şeaua calului şi plecă în lume.         Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi când răsărea dintre stânci bătrâne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanţă uriaşă atârnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vârful vreunui munte – o noapte sfârtecată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte.         Când se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mării încet şi melodios, până unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mării, se oglindea în fundul ei o măreaţă stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.         – Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizând porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte.         În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şapte capete, care când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şapte, s-auzea cale de şapte zile.         Genarul, pierdut în sălbatecele sale vânători, se depărtase cale de-o zi.         Făt-Frumos luă fata în braţe şi punând-o pe cal, zburau amândoi prin pustiul lungului mării ca două abia văzute închegări ale văzduhului.         Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieună dintr-un cap, iar calul Genarului necheză cu vocea lui de bronz.         – Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urât cu binele?         – Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata.         – Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem?         – Să ne grăbim şi nu prea, pentru că-i putem ajunge. Genarul încălecă şi zbură ca spaima cea bătrână în urma fugiţilor. În curând îi şi ajunse. Să se bată cu el Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.         – Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată… ţine minte!         Şi luându-şi fata alături cu el, pieri în vânt, ca şi când nu mai fusese.         Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plânsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vânătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.         Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pământul.         Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvârli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.         Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde până-atunci nu călcase picior de om?         Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.         Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mării, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; şi pe sf. Petrea, care, mergând în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul sf. Petrea se risipi în depărtare, şi nu se vedea decât chipul strălucit al Domnului aruncând o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încât dacă soarele n-ar fi fost în amiezi, ai fi crezut că soarele apune! El înţelesese minunea învierii sale şi îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.         Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.         Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serii ca o uriaşă umbră. El intră în casă… fata Genarului plângea. Dar când îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină o undă de o rază. El îi povesti cum înviase; atunci ea-i zise:         – De răpit nu mă poţi răpi până ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Până atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare.         El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastră şi cânta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.         Atunci intră şi Genarul.         – Veselă fata mea? şi de ce eşti veselă? întrebă el.         – Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea râzând.         Se puseră la cină.         – Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat?         – La ce-ţi trebuie s-o ştii? zise el încruntând sprâncenele.         – Ştii prea bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decât numai ia-aşa ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.         – Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul. De- parte de-aicea, lângă mare, şede o babă care are şapte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un par. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimile din caii toţi şi le pune într-unul singur, încât cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decât unul de rând… Eşti mulţumită, fata mea?         – Mulţumită, răspunse ea zâmbind. Totodată însă Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastră veghea printre frunzele ei, ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor.         A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vânătoare. Fata sărută murmurând floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.         – Ei, ştii ceva? o întrebă el.         – Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punând dosul mânii pe fruntea ei, am uitat tot.         – Însă eu am auzit tot, zise el. Rămâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar.         El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri. În arşiţa cea dogoritoare a zilei… văzu aproape de pădure un ţânţar zvârcolindu-se în nisipul cel fierbinte.         – Făt-Frumos, zise ţânţarul, ia-mă de mă du până-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţânţarilor.         Făt-Frumos îl duse până în pădurea prin care era să treacă.         Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mării şi văzu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi…         – Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor.         Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea. Când înspre sară ajunse la un bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al şaptelea fără, se clătina mereu în vânt şi zicea: cap! cap! cap! cap!         Pe prispă o babă bătrână şi zbârcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.         – Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.         – Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate?         – Da.         – Iepele mele pasc numai noaptea… Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut… Fată hăi! ia dă tu flăcăului demâncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l.         Alături cu bordeiul era sub pământ o pivniţă. El intră în ea şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite – şapte nopţi, care de când erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare.         Nemâncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecând pe una din iepe, mână pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar, încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştii. El se trezi pe când mijea de ziuă. Când colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, când vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţânţari şi un glas subţire-i zise:         – Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. Când se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină.         – Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos.         – Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica… sunt foarte mulţumită. Apoi intrând în grajd, începu să bată caii, ţipând: Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănânce-l moartea!         A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi până ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, când deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci.         – Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu. Era împăratul racilor. El mână caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută. Însă în cursul zilei roaba babei s-apropie de el şi-i zise încet strângându-l de mână:         – Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănânci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă… Ţi-oi face eu altfel de bucate.         Fata într-ascuns îi făcu merinde, şi-nspre sară, când era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz.         Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mână caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licureau câţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gândi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.         – Uite, zise el, ţi-a murit baba.         – Aş! asta să moară!? răspunse ea suspinând. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea… un somn amorţit îi cuprinde trupul… dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mâine ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.         Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă.         A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimile din câteşişapte cai, spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babei se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi erau de un negru strălucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi.         – Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab.         – Da’ cum Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi… oricare-ar fi, ţi-l dau.         – Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinând la vorba lui. Baba scrâşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strânse moara cea hârbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă.         – Hai, ia-ţi-l! zise-n sfârşit. El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că faţa pustiu- lui se ia după urmele lui, şi zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i.         Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dânsul şi fugea mereu.         Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru şi răcoare.         – Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemişcaţi doi ochi de jăratic, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.         – Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămând de lupi.         – Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci.         Făt-Frumos zbura… zbura necontenit.         – Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca şi când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.         Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor.         – Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Şi deodată se ridică din pământ un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.         Făt-Frumos vâjâia prin aer aşa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.         – Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.         – Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc.         Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri – pierdută în naltul cerului – plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.         Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ şi croncăni jalnic de douăsprezece ori.         Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osândit al babei.         – Am scăpat, zise fata.         – Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpâne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pământ cu două ceasuri înainte de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se nisipul. Scheletele înmormântate de volburele nisipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omorî. Ci mai bine voi culcaţi-vă, şi eu pân-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţâţelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos şi strălucit.         Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe nisipul încă fierbinte.         Dar ciudat… ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi încheieturile feţei îi ieşise afară, pieliţa din oacheşă se făcuse vânătă, mâna grea ca plumbul şi rece ca un sloi de gheaţă.         – Ce ţi-i? o întrebă Făt-Frumos.         – Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: şi se culcă în nisip, tremurând ca apucată.         Făt-Frumos dădu drumul calului, apoi se culcă pe mantaua ce şi-o aşternuse. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormise. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce părea ca o cetate sfântă şi argintie, spânzurată din cer, ce tremura strălucită… cu palate nalte, albe… cu mii de ferestre trandafirii; şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze.         Iară din întinsele pustii se răscoleau din nisip schelete nalte… cu capete seci de oase… învelite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi… şi încălicaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet… în lungi şiruri… dungi mişcătoare de umbre argintii… şi urcau drumul lunii, şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a cărora fereşti se auzea o muzică lunatecă… o muzică de vis.         Atunci i se păru că şi fata de lângă el se ridica încet…, că trupul ei se risipea în aer, de nu rămâneau decât oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca şi ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei.         Apoi peliţa ochilor lui se înverzi… se înnegri – şi nu mai văzu nimica.         Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea şi aievea. Dar în pustiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oară.         Făt-Frumos se avântă pe el şi-n răstimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului.         De astă dată Genarul vâna departe cale de şapte zile. El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu braţele ei şi-şi ascunsese capul în sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încât i se părea că pustiul şi valurile mării fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunând din câte şapte capetele.         Pierdut în păduri, Genarul îşi aude calul nechezând.         – Ce e? îl întrebă.         – Făt-Frumos îţi fură fata, răspunse calul năzdrăvan.         – Putea-l-om ajunge? întrebă Genarul mirat, pentru că ştia că-l omorâse pe Făt-Frumos.         – Nu, zău, răspunse calul, pentru c-a încălecat pe un frate al meu, care are şapte inimi, pe când eu n-am decât două.         Genarul îşi înfipse pintenii adânc în coastele calului, care fugea scuturându-se… ca o vijelie. Când îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său:         – Spune frăţâne-tău să-şi arunce stăpânul în nori şi să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi adăpa cu lapte dulce.         Calul Genarului îi necheză frăţâne-său ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos.         – Zi frăţâne-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpânu-n nori, şi l-oi hrăni cu jăratic şi l-oi adăpa cu pară de foc.         Calul lui Făt-Frumos o necheză asta frăţâne-său, şi acesta azvârli pe Genarul până în nori. Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaştri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia aerului.         Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tătâne-său. O zi încă, şi ajunseră în mândra cetate a împăratului.         Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, şi de aceea, când se împrăştie faima venirii lui, ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare şi oamenii aşteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieşte un lan de grâu la suflarea unui vânt.         Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, aşezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul.         În grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o culoare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor – florile durerii.         Ochii împărătesei Ilenei, orbiţi de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se părea numai că-n luciul băii, plină de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund.         Dar cum auzi vuietul venirii lui, faţa ei se-nsenină; ea luă o mână de lacrimi din baie şi stropi grădina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nverziră ca smarandul. Florile triste şi turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare.         Împărăteasa cea oarbă şi albă umblă încet prin straturi şi culese în poale o mulţime de lăcrimioare, pe care apoi, aşternându-le lângă baia de aur, făcu un pat de flori.         Atunci intră Făt-Frumos. Ea s-aruncă la gâtul lui, însă, amuţită de bucurie, ea nu putu decât să îndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mână şi-i arătă baia de lacrimi.         Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al cerului. În aerul nopţii, Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, învelindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lângă el şi visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte.         A doua zi, deşteptată, ea vedea… A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii când se sfinţeşte un sfânt, şi roiuri de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum cântă ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adânci.         Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrimioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în cercuri multe asupra feţei miresei când ea dormea ş-o făcu să vadă într-un vis luciu ca oglinda cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zâmbi când se visă atât de frumoasă.         Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea.         Şi se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pământului.         Ş-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.

Sarmanul Dionis Mihai Eminescu …si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cat mai multi ochi as avea cu atata lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi, in mijlocul unor aratari colosale, ele toate in raport cu mine, pastrandu-si proportiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum imi par azi. Sa ne- nchipuim lumea redusa la dimensiunile unui glonte, si toate celea din ea scazute in analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotati cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut in felul si in proportiunile in care le pricepem noi. Sa ne-o inchipuim, caeteris paribus, inmiit de mare – acelasi lucru. Cu proportiuni neschimbate – o lume inmiit de mare si alta inmiit de mica ar fi pentru noi tot atat de mare. Si obiectele ce le vad, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amandoi – mai mari; cat de mari sunt ele absolut? Cine stie daca nu traim intr-o lume microscopica si numai faptura ochilor nostri ne face s-o vedem in marimea in care o vedem? Cine stie daca nu vede fiecare din oameni toate celea intr-alt fel, si nu aude fiecare sunet intr-alt fel – si numai limba, numirea intr-un fel a unui obiect ce unul il vede asa, altul altfel, ii uneste in intelegere.   – Limba? – Nu. Poate fiecare vorba suna diferit in urechile diferitilor oameni – numai individul, acelasi ramaind, o aude intr-un fel. Si, intr-un spatiu inchipuit ca fara margini, nu este o bucata a lui, oricat de mare si oricat de mica ar fi, numai o picatura in raport cu nemarginirea? Asemenea, in eternitatea fara margini nu este orice bucata de timp, oricat de mare sau oricat de mica, numai o clipa suspendata? Si iata cum. Presupuind lumea redusa la un bob de roua si raporturile de timp, la o picatura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, si in aceste clipite oamenii ar lucra tot atata si ar cugeta tot atata ca in evii nostri – evii lor pentru ei ar fi tot atat de lungi ca pentru noi ai nostri. In ce nefinire microscopica s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetatori, in ce infinire de timp clipa de bucurie – si toate acestea, toate, ar fi – tot astfel ca si azi. …In fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu – ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua. Daca am afla misterul prin care sa ne punem in legatura cu aceste doua ordini de lucruri care sunt ascunse in noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni si asirieni, atuncea in adancurile sufletului coborandu-ne, am putea trai aievea in trecut si am putea locui lumea stelelor si a soarelui. Pacat ca stiinta necromantiei si acea a astrologiei s-au pierdut -cine stie cate mistere ne-ar fi descoperit in aceasta privinta! Daca lumea este un vis – de ce n-am putea sa coordonam sirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevarat ca exista un trecut – consecutivitatea e in cugetarea noastra – cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleasi intotdeauna, exista si lucreaza simultan. Sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun – este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemarginirea dispozitiunii lui, o clipa de timp in impartibilitatea sa infinitezimala, care nu inceteaza in veci. In aceste atome de spatiu si timp, cat infinit! Dac-as putea si eu sa ma pierd in infinitatea sufletului meu pan’ in acea faza a emanatiunii lui care se numeste epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu… si cu toate acestea…   Cu drept cuvant cititorul va fi clatit din cap si va fi intrebat – prin mintea carui muritor treceau aceste idei? Existenta ideala a acestor reflectiuni avea de izvor de emanatiune un cap cu plete de o salbatacita neregularitate, infundat intr-o caciula de miel. Era noapte si ploaia cadea marunta pe stradele nepavate, stramte si noroioase ce trec prin noianul de case mici si rau zidite din care consista partea cea mare a capitalei Romaniei, si prin baltile de noroi ce improscau pe cutezatorul ce se incredea perfidelor unde treceau niste ciubote mari carora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atat mai vartos ca aveau turetci care ingropau in ele pantalonii individului continut indata ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru disparea prin siroaiele ploii, care dedera capului sau aspectul unui berbec plouat, si te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie – hainele lui ude -sau metafizica. De prin crasme si pravalii patrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari si nespalate, o lumina murdara, mai slabita inca prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cate un romantios fluierand; cate un mitocan cu capul lulea de vin isi facea de vorba cu paretii si cu vantul; cate-o femeie cu fata infundata in capson isi desfasura trecatoarele umbre prin spatiul neguros, asemenea zeilor intunecati din epopeile nordice… Dintr-o crasma deschisa s-auzea o vioara schingiuita. Metafizicul nostru se apropie sa se uite si razele patrunsera prin usa si-i lovira fata. Nu era un cap urat acela a lui Dionis. Fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra, cam trasa fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra. Ei inotau in orbitele lor – un zambet fin si cu toate astea atat de inocent trecu peste fata lui la spectacolul ce-l privea.   – Ce era adica: Un baiet de tigan cu capul mic intr-o palarie a caror margini erau simbolul nimerit al nemarginirii, cu ciubote in care ar fi incaput intreg si intr-un surtuc lung de-i ajungea la calcai si care fara indoiala nu era al lui, schinjuia c-un arcus ce ramasese in cateva fire de par si, cu degetele uscate, pisca niste coarde false care tarliau nervos, iara imprejuru-i framanta pamantul un ungur lung, cu picioarele goale bagate in papuci mari umpluti cu paie. Oricat de neplacut sa fi fost spectacolul pentru simtul estetic al calatorului meu, el avu o influenta salutara asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, baga de sama ca ploaia-l udase pana la piele. El intra intr-o cafenea de alaturi, ca sa se usuce. Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu. Parul numai cam prea lung curgea in vite pana pe spate, dar uscaciunea neagra si salbateca a parului contrasta placut cu fata fina, dulce si copilareasca a baietanului. Isi puse in cui paltonul ud si, la aroma imbatatoare a unei cafele turcesti, ochii lui cei moi si straluciti se pierdura iar in acea intensiva visatorie care sta cateodata atat de bine baietilor, pentru ca seriozitatea contrasteaza totdeauna placut cu fata de copil. Intre acesti muri afumati, plini de mirosul tutunului, de trancanirea jucatorilor de domino si de cadentata bataie a unui orologiu de lemn, ardeau lampi somnoroase raspandind dungi de galbena lumina prin aerul apasat. Dionis facea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit si adesea suradea. Surasul sau era foarte inocent, dulce l-am putea numi, si totusi de o profunda melancolie. Melancolia in varsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenta -cum sunt multe la noi – fara de speranta si, afara de aceea, determinat prin nastere la nepozitivism. In introducerea acestor siruri am surprins unele din cugetarile care-l preocupau in genere – si c-un asemenea cap omul nu ajunge departe – si mai cu seama cel sarac – si Dionis era un baiet sarac. Prin natura sa predispusa, el devenea si mai sarac. Era tanar – poate nici optsprezece ani – cu atat mai rau… ce viata-l asteapta pe el?… Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur… si aceasta libertate de alegere in elementele de cultura il facea sa citeasca numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufleteasca atat de visatoare. Lucruri mistice, subtilitati metafizice ii atrageau cugetarea ca un magnet – e minune oare ca pentru el visul era o viata si viata un vis? Era minune ca devenea superstitios? Adesea isi inchipuise el insusi cat de tristi, cat de lungi, cat de monotoni vor trece anii vietii lui – o frunza pe apa. Lipsit de iubire – caci n-avea pe nimeni in lume, iubitor de singuratate, in neputinta sufleteasca de a-si crea o soarta mai fericita, el stia ca in „aceasta ordine a realitatii”, cum o numea el, nu-l va intalni nici un zambet si nici o lacrima -neiubit si neurat de cineva, se va stinge asemenea unei scantei dupa care nu-ntreaba nimenea – nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colt intunecos si painjinit din arhiva unei cancelarii, si atmosfera lenesa si flegmatica a cafenelei – asta era toata viata lui. Cine-ntreaba daca si el are inima, daca si lui i-ar placea sa umble frumos imbracat, cum sunt intrebati atatia copii – daca si el ar dori – sa iubeasca? Sa iubeasca – ideea aceasta ii strangea adesea inima. Cum ar fi stiut el sa iubeasca! Cum ar fi purtat pe maini, cum s-ar fi inchinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea si-o inchipuia pe acea umbra argintie cu fata alba si par de aur – caci toate idealele sunt blonde – si parca simtea mainutele-i calde si inguste in mainile lui, si parca-i topea ochii sarutandu-i, si parca i se topea sufletul, fiinta, viata, privind-o… vecinic privind-o. Pe ici pe colo pe la mese se zareau grupe de jucatori de carti, oameni cu parul in dezordine, tinand cartile intr-o mana ce tremura, plesnind din degete cu cealalta inainte de-a bate, miscandusi buzele fara a zice o vorba si tragand din cand in cand cu sorbituri zgomotoase cate-o gura din cafeaua si berea ce le sta dinainte – semn de triumf! Dincolo unul scria cu crida pe postavul verde al biliardului; unul cu palaria nalta pe ceafa si cu mainile unite pe spate, c-o tigara lunga in gura a carei independenta era marginita numai de buzele individului, se uita – dracu stie, cu interes ori asa numai la un portret a lui DibiciZabalkanski atarnat in afumatul perete.   Orologiul, fidel interpret al batranului timp, suna de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, sama ca se scursese a 12-a ora a noptii. Dionis se porni spre casa. Afara ploaia incetase si, prin mrejele si valurile de nouri negri-vineti, luna trecea palida si rece. In mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele si buruienele crescuse mari in tufe negre-verzi, se inaltau ochii de fereasta sparta a unei case vechi a carei stresina de sindrila era putreda si acoperita c-un muschi care stralucea ca bruma in lumina cea rece a lunii. Niste trepte de lemn duceau in catul de sus al ei. Usa mare deschisa in balconul catului de sus se clatina scartaind in vant si numai intr-o tatana, treptele erau putrede si negre – pe ici pe colo lipsea cate una, asa incat trebuiai sa treci doua deodata si balconul de lemn se clatina sub pasi. El trecu prin hatisul gradinii si prin zaplazurile naruite si urca iute scarile. Usile toate erau deschise. El intra intr-o camera nalta, spatioasa si goala. Peretii erau negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi si gratiile erau rupte, numai radacinile lor ruginite se iveau in lemnul putred. In colturile tavanului cu grinzi lungi si mohorate painjenii isi exercitau tacuta si pasnica lor industrie; intr-un colt al casei, la pamant, dormeau una peste alta vo cateva sute de carti vechi, multe din ele grecesti, pline de invatatura bizantina; in alt colt, un pat, adica cateva scanduri pe doi capriori, acoperite c-un mindir de paie si c-o plapoma rosie. Inaintea patului o masa murdara, al carei lemn grunzuros de vechime era taiat cu litere latine si gotice; pe ea hartii, versuri, ziare rupte, brosuri efemere din cate se-mpart gratis, in fine, o neordine intr-adevar paganeasca. Luna isi varsa lumina ei cea fantastica prin ferestrele mari, albind podelele de pareau unse cu crida; peretii posomorati aveau, pe unde ajungea lumina lunii, doua cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; panzele de painjin straluceau vioi in luna si deasupra cartilor dorminde in colt se ivea o ingereasca umbra de om. Era aninat intr-un cui bustul in marime naturala a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu par negru si lung, cu buzele subtiri si roze, cu fata fina si alba ca taiata-n marmura si cu niste ochi albastri mari sub mari sprancene si gene lungi negre. Ochii cei albastri ai copilului erau asa de straluciti, de un colorit atat de limpede si senin, incat pareau ca privesc cu inocenta, cu dulceata lor mai femeiasca asupra spectatorului. Cu toate ca acel portret infatisa un chip imbracat barbateste, insa mainile cele dulci, mici, albe, trasurile fetei de o paloare delicata, umeda, stralucita, moale, ochii de o adancime nespusa, fruntea uscata si femeieste mica, parul undoind, cam prea lung – te-ar fi facut a crede ca e chipul unei femei travestite. Visatorul Dionis se opri in dreptul acelui portret care sub lumina plina a lunii parea viu, ochii lui erau plini de o superstitioasa nerozie, el sopti incet si cu glasul inecat de lacrimi: „Buna sara, papa!”, umbra parea ca-i surade din cadrul ei de lemn -el s-apropie si saruta mainile portretului, apoi fata, gura, ochii cei de foc vanat. Inecat de iubire pentru o fiinta ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern sa tie asta noapte cu aerul racoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit sa tie dulcea, neinteleasa, dar atat de fericita lui nebunie.   Va sa zica asupra acestui chip isi concentrase el amorul lui, atata forma avea pustiita, sarmana lui viata – un portret!… Da, era tatal sau, cand fusese in varsta lui de acum. Muma-sa, o femeie palida, nalta, blonda, cu ochii negri, ii vorbise adesea de tatal sau; de acel copil cine stie cum ratacit in clasele poporului de jos. Misterios, fara sa spuie cuiva secretul numelui lui, el sedea in casa preotului batran a carui fiica era Maria. Ei se iubira. In toata ziua el ii promitea ca taina sufletului sau isi va avea sfarsitul, ca el o va lua de sotie, ca o soarta aurita o asteapta. Dar intr-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru – o deschise – o citi – o rupse bucati si cu ea mintea sa… o copie de pe un testament parea a fi dupa cat se putea pricepe din bucatile rupte. El muri in spitalul de alienati… palid, mut pana-n ultimul moment, preocupat pare ca de a ascunde un secret mare. Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Vaduvita sa muma il crescu pe el cum putu din lucrul mainilor ei – maini delicate de doamna – fata ei palida ca ceara, ochii ei de-o intunecata blandete aveau numai pentru el grija si intelegere – pentru el -si pentru portret. De copil inca el admira ochii cei frumosi ai portretului ce luceau ca vii in orbitele lor. Ce frumos a fost papa! zicea el surazand si muma- sa, auzindu-l, isi stergea intrascuns lacrimile ei. – Ochii? nu-i asa, Dionis – ochii! – Da, mama! – Acesti ochi!… O daca i-ai fi vazut tu acesti ochi vrodata in viata ta ti s-ar fi parut ca-i revezi in fiecare vanata stea a diminetii, in fiecare unda albastra, prin fiecare geana de nori. Cat era de frumos acest copil si ce tanar a murit! Frumosi au inmarmurit ochii lui in negurile gandirii mele, precum ar ramanea prin nouri, pe bolta intunecoasa, doua, numai doua stele vinete… S-apoi il lua in bratele ei, il dezmierda, il saruta.   Afara de ochii negri, care erau ai ei, era el intreg, el, copilul din portret. Ea il crescu rau – dar cum se putea altfel – il iubea asa de mult! Singura ei bucurie intr-o viata fara speranta, fara viitor, fara multumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decat acele ale copilului ei. Sufletul ei intreg era o reflectare umbroasa si trista a sufletului sau de copil. Ce gandea copilul cu mintea lui naiva, o vorba, un vis, o preocupa zile intregi – zile intregi putea medita asupra unui cuvant iesit din nebunatica sa gura. Dara, consumata de lipse, ea se stinse intr-o zi. In delirul ei, ea trase mana copilului s-o ascunse in san, langa inima, s-o incalzeasca – un simbol al vietii ei intregi! De-atunce fizionomia, surasul lui capatase acea umbra dulce de tristete care il facea atat de interesant – si irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui insusi nici nu-i trecea prin minte ca pe el l-ar fi putut iubi cineva – pe el nu-l iubise nimeni in lume afara de muma-sa – cum l-ar fi putut iubi pe el, atat de singur, atat de sarac, atat de fara viitor! Nu-si are fiecare om, gandea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sai, ca sa-i iubeasca – cui ce-i pasa de mine? Cum traiesc voi si muri, de nimene plans, de nimene iubit. Luna s-ascunse intr-un nor negru spintecat in doua randuri de lungi fulgere rosii – casa se intuneca – si nu se mai vazu nici umbra din perete a portretului, nici umbra inalta a lui Dionis. El aprinse lumina. Sa privim acum si la saracia iluminata de razele unei lumanari de sau bagate in gatul unui clondir ce tinea loc de sfesnic. Ce vizunie – si aici, aici petrecea el vara si iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trasnea grinda in odaie, crascau lemnele si pietrele, vantul latra prin gardurile si ramurile ninse; ar fi vroit sa doarma, sa viseze, dar gerul ii ingheta pleoapele si-i painjinea ochii. Surtucul lui pe langa acestea era mai mult urzeala decat batatura, ros pe margini, fudul la coate, de radea pare ca si vantul in urma lui. Oamenii cascau ironic gura cand il vedeau… Si- n asemenea momente, in lungile si friguroasele nopti de iarna, crede cineva cum ca el, redus pana la culmea mizeriei, devenea trist? Asa era elementul sau. O lume intreaga de inchipuiri umoristice ii umpleau creierii, care mai de care mai bizara si mai cu neputinta. El baga de sama ca gandirile lui adesea se transformau in siruri ritmice, in vorbe rimate, si atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hartie… mai ales garafa goala era in stare de a-l umplea de cugetari melancolice…   Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde Si-n aceasta saracie te inspira, canta barde – Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna. Un regat pentr-o tigara, s-umplu norii de zapada cu himere!… Dar de unde? Scartaie de vant fereasta, In pod miauna motanii – la curcani vanata-i creasta Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda. Uh! ce frig… imi vad suflarea – si caciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravan – iar de coate nici ca-mi pasa Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa De navod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un soarec Doamne – macar totusi are blana. – Mi-as manca cartile mele – nici ca mi-ar pasa de ger… Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer, Un palat borta-n perete si nevasta – o icoana. Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele! Greu li-i de mindir de paie si apoi din biata-mi piele Nici ca au ce sa mai suga. – Intr-un roi mai de un stanjen Au iesit la promenada – ce petrecere gentila! Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste; Cela-i cavaler… e iute… oare stie frantuzeste? Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila. Bruh! mi-i frig !- Iata pe mana cum codeste-un negru purec Sa-mi moi degetul in gura – am sa-l prind – ba las saracul. Pripasit la vro femeie, stiu ca ar vedea pe dracul. – Dara eu – ce-mi pasa mie – bietul „ins!” la ce sa-l purec? Si motanul toarce-n soba – de blazat ce-i. Mai motane, Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic; De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zau! ca-n el te-as pune vornic, Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane! Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna? Ce idei se-nsira dulce in mâţeasca-i fantazie?   Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie, Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod in gavauna? De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet as fi? Totuna: Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind – un Garrick, Ziua tologit in soare pandind cozile de soaric Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna. Filozof de-as fi – simtirea-mi ar fi vecinic la aman! In prelegeri populare idealele le apar Si junimei generoase, domnisoarelor ce scapar Li arat ca lumea vis e – un vis sarbad – de motan. Sau ca popa, colo-n templul inchinat fiintei care Dupa chip s-asemanare a creat mâţescul neam, As striga: o motanime! motanime! Vai… Haram De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte Ce destinul motanimii il desfasura-nainte! Ah! atei, nu temeti iadul s-a lui Duhuri – liliecii? Anathema sit! – Va scuipe oricare motan de treaba, Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara? O motani fara de suflet! – La sgariet el v-a dat ghiara Si la tors v-a dat mustete – vreti sa-l pipaiti cu laba? Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina! Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat? Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat. De-as putea sa dorm incalea. – Somn, a gandului odina, O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie, Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna De-oi petrece-nca cu mâţe si cu pureci si cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? Poezie – saracie!   Dar in asta sara Dionis era vesel fara sa stie de ce. La capetelul de lumanare ce sta in gatul garafei cu ochiul ros si bolnav, el deschise o carte veche legata cu piele si roasa de molii – un manuscript de zodii. El era un ateist superstitios – si sunt multi de acestia. Initialele acestei carti cu buchii erau scrise ciudat cu cerneala rosie ca sangele, caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare. O astrologie mai mult de origine bizantina, bazata pe sistemul geocentrist, sistem care admite pamantul de centrul arhitecturii lumesti si pe om de creatura pentru a carui placere   Dumnezeu ar fi facut lumea. Titlul era scris si latineste: „architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium” – invatatura despre a lumii oranduiala dumnezeiasca dupre cum toate pentru pamant a fi zidite se arata de catre induratul Dumnezeu – de pe grecie pe romanie talcuita cu adaugire a inraurintei zodiilor asupra vietii omenesti. Si cu o dedicatiune: „celui intru fiinta sa nemarginit, intru fapturile manurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinica lauda afierosita.” Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumesti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon si Pitagora si cu sentinte grecesti. Doua triunghiuri crucise inconjurate de sentinta: „Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae.” Constelatiuni zugravite cu ros, calcule geometrice zidite dupa o inchipuita si mistica sistema, in urma multe talcuiri de visuri, coordonate alfabetic – o carte care nu lasa nimic de dorit pentru a aprinde niste creieri superstitiosi, dispusi la o asemenea hrana.   La sfarsitul cartii era zugravit Sf. Gheorghie in lupta cu balaurul – draga doamne simbol ce infatisa adevarul nimicind nestiinta. Aurul de pe spata legaturii de piele se stersese pe alocurea si licurea pe la altele ca stropit cu peteala. Cu coatele asezate pe masa si cu capul in maini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pana ce capetelul de lumina incepu a agoniza fumegand. Se stinse. El isi apropie scaunul de fereastra, pe care o deschise si, la lumina cea palida a lunii, el intorcea foaie cu foaie uitandu-se la constelatiunile ciudate. Pe o pagina gasi o multime de cercuri ce se taiau, atat de multe incat parea un ghem de fire ros sau un painjinis zugravit cu sange.   Apoi isi ridica ochii si privi visand in fata cea blanda a lunii – ea trecea frumoasa, clara pe un cer limpede, adanc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Parea ca deasupra mai sunt o mie de ceruri, parea ca presupusa lor fiinta transpare prin albastra-i adancime… Cine stie – gandi Dionis – daca in cartea aceasta nu e semnul ce-i in stare de a te transpune in adancimile sufletesti, in lumi care se formeaza aievea asa cum le doresti, in spatii iluminate de un albastru splendid, umed si curgator. In fata locuintei lui Dionis se ridica o casa alba si frumoasa. Dintr-o fereastra deschisa din catul de sus el auzi prin aerul noptii tremurand notele dulci ale unui clavir si un tanar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, pare ca parfumata, fantastica. El isi inchise ochii ca sa viseze in libertate. I se paru atunci ca e intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra caruia licarea o luna fantastica si palida ca fata unei virgine murinde. E miaza-noapte.   Pustiul tace, aerul e mort si numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca sa vada pe un nor de argint, in naltul cerului, un inger alb, ingenuncheat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei vergine. Intredeschise ochii si vazu prin fereastra arcata si deschisa, in mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata intr-o haina alba, infiorand cu degetele ei subtiri, lungi si dulci clapele unui piano sonor si acompaniind sunetele usoare a unor note dumnezeiesti cu glasul ei dulce si moale. Parea ca geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pamantului un nou inger lunatec, o noua Ofelia. Inchise iar ochii pana ce, recazut in pustiul cel lung, palatul alb se confunda cu nourul de argint si juna fata cu ingerul in genunchi. Apoi, strangand ochii silit si tare, a inecat visul sau in intuneric, n-a mai vazut nimic, ci auzea disparand, ca o suvenire intunecata, rugaciunea unei vergine. Muzica incetase de mult si el, cu totul in prada impresiunii sale, tinea inca ochii strans inchisi. Cand se destepta din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisa, in salon intuneric si sticlele ferestrei straluceau ca argintul in alba lumina a lunii. Aerul era blond si varatic, iar razele lunii, patrunzand in camera lui Dionis, izbeau fata sa palida si umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusa melancolie. „Da – repeta el incet ideea lui fixa – sub fruntea noastra e lumea – acel pustiu intins – de ce numai spatiul, de ce nu timpul, trecutul”.   Privi din nou la painjinisul de linii rosii – si liniile incepura a se misca. El puse degetul in centrul lor – o voluptate sufleteasca il cuprinse – mai intai i se paru c-aude soptirea acelor mosnegi batrani care, pe cand era mic, ii povesteau in timp de iarna, tinandu-l pe genunchi, povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumina, care duc limpedea lor viata in palate de cristal – si pare c-a fost ieri, ieri pare ca-si incalcea degetele in barba lor alba si asculta la graiul lor intelept si soptitor, la cumintia trecutului, la acele vesti din batrani. El nu se mai indoia… de o mana nevazuta el era tras in trecut. Vedea rasarind domni in haine de aur si samur, ii asculta de pe tronurile lor, in invechitele castele, vedea divanul de oameni batrani, poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marii in curtea Domniei – dar toate erau inca amestecate. Si liniile semnului astrologic se miscau cumplit ca serpi de jaratic. Tot mai mare si mai mare devenea painjinul. – Unde sa stam? auzi el un glas din centrul de jaratic al cartii. – Alexandru cel Bun! putu el sopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea ii strangea sufletul si… incet, incet painjinisul cel ros se largi, se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita, fanul cladit mirosea, cerul de inserare era deasupra-i albastru, limpede, adanc, nouri de jaratic si aur umpleau cu ostirile lor cerul, dealurile erau incarcate cu sarcini de purpura, paserile-n aer, oglinzile raurilor rumene, tremuratorul glas al clopotului umplea sara chemand la vecernie, si el? – el – ce imbracaminte ciudata! O rasa de siac, un comanac negru – in mana lui cartea astrologica. Si ce cunoscute-i pareau toate. El nu mai era el. I se parea atat de firesc ca s-a trezit in aceasta lume. Stia sigur cum ca venise in camp ca sa citeasca, ca citind adormise. Camera obscura, viata cea trecuta a unui om ce se numea Dionis, ciudat – el visase!   „Ah! gandi el – cartea mea mi-a facut sotia asta, in urma citirii ei am visat atatea lucruri extraordinare. Ce lume straina, ce oameni straini, ce limba, parca era a noastra, dar totusi straina, alta”… Ciudat! Calugarul Dan se visase mirean cu numele Dionis… pare ca se facuse in alte vremi, intre alti oameni! Ciudat! „Ah mestere Ruben, zise el zambind – cartea ta intr-adevar minunata este!… numai de n-ar ameti mintea; acuma simt eu, calugarul, ca sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea-l face sa uite ca a mai trait. Bine zici, mestere Ruben, ca egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum ca in sufletul nostru este timpul si spatiul cel nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi. Traiesc sub domnia lui Alexandru-voda s-am fost tras de-o mana nevazuta in vremi ascunse in viitorul sufletului meu. Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii. Si dac-ai mari acea picatura, sa te poti uita in adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu tari si popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisa pe ea – un univers intr-o picatura trecatoare.   Ce adanc e evreul acesta”! – gandi el in sine despre dascalul Ruben. El se scula din iarba cu cartea cea veche in mana. Departe, muntii cu fruntea incununata de codri, cu poalele pierdute in vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi si plini pare-ca de vijelie treceau pe cerul adanc albastru; prin ei muntii ridicau adancuri si coaste-n risipa, stanuri negre si trunchete despicau pe ici pe colo negurile si un brad se inalta singur si detunat pe-un varf de munte in fata soarelui ce apunea. Cand soarele intra in nouri, ei parura rosii si vineti, tiviti cu aur ce lumina dinapoia lor. Ingropau in gramezi de arcuri inalte, de spelunci adanci, suite una peste alta, lumina cerescului imparat, si numai din cand in cand, sfasiindu-se, se revarsa prin negrele lor ruine lacuri de purpura.   Apoi, incet, se risipira in creti vineti, soarele cadea la vale si parea pe varful bradului singuratec ca o frunte in raze pe umeri negri, apoi cobori printre crengi de par un cuib de rubin intre ramuri, apoi, dupa trunchiul gros, arunca dungi rumene pe stanurile muntilor si facea ca ei sa-si aprinda jaraticul de argint al fruntilor lor – pana ce se cufunda cu totul dupa munte, care sta negru si nalt, zugravindu-si in aerul albastru marginile lui tivite cu rosata. Insereaza incet, stelele mari izvorasc pe albastrele lanuri ale cerului si tremura voluptos in aerul moale si clar al serii si armonia campeneasca umple sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite si toate contribuind la dulcea si voluptoasa somnorosie a lunii. Prin lumea rumena de apunerea frumoasa trece calugarul nostru, neluand parte la fermecata stare a firii, plin inca de impresiunile ciudatei sale intamplari. De departe se vad turnurile stralucitoare ale bisericilor Iasilor, casele frumos varuite, cu stresine vechi peste care varsa o viorie lumina rasaritoarea luna. El isi grabi pasii, pana ce intra in targ. O ulita stramta, cu case vechi si harbuite a caror caturi de sus erau mai largi decat cele de jos, asa incat jumatatea catului de sus se razima pe stalpi de lemn si numai jumatate pe cel de jos, cerdacuri inalte, inaintite sub sandramale lungi, apasate, pline de muschi negru-verde; iar in cerdacuri sed batranii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fetele rumene ca marul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsa cate-o dunga lunga si ingusta in umbra ulitei, pe ici pe colo trece cate-un om suierand – incet, incet ulitele adorm, obloanele senchid, lumanarile se sting, paznicii de noapte trec cu capetele infundate in mantale albe, si calugarul nostru trece ca o umbra aspru-zugravita prin lungile si intunecoasele ulite.   El se opri inaintea unei case ce se ridica izolata in mijlocul unei ograzi pustii. Prin crapaturile obloanelor inchise se zarea lumina. Casa era c-un acoperamant tuguit, peretii erau de piatra mica ca ceea cu care se pietruiesc fantanele si orice tencuiala cazuse de pe ele, incat parea o bucata din ruina unei cetatui. Obloanele erau mult mai largi decat ferestrele cele inguste, si la un cerdac tinut in aer de stalpi de zid in patru muchi duceau dintr-o lature niste scari nalte, care ajungeau la jumatatea intregii inaltimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe langa casa; ograda cea mare cu iarba ei uscata se-ntindea galbuie in luna si numai o fantana isi misca gemand cumpana ei in vant. El sui iute scarile si batu tare in usa tinzii. In tinda rasunara pasi. – Cine-i? intreba un glas adanc, dar linistit. – Eu, Dan. Usa se deschise si drept in fata lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lunga si sura, cu fruntea mare, iar pe crestet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidovesti. El intinse calugarului mana si-l duse-n odaie. In dulapuri vechi de lemn simplu erau carti vechi legate in piele, cranii de oameni si paseri impaiete pe politele din perete, un pat si o masa pline cu pergamente si hartii; iar in atmosfera, grea de mirosul substantelor inchise in fiole, faclia arunca o lumina turbure, rosie, galbena si somnoroasa. Maistrul Ruben era un batran de o antica frumusete. O frunte nalta, plesuva, incretita de gandiri, ochii suri, boltiti adanc in capul cel intelept, si barba lunga, care curgea de sub adancii umeri ai obrazului pana pe pieptul intotdeauna cam plecat, ii da aratarea unui intelept din vechime. Aratarea lui era linistita – dar nu blanda; numai in imprejurul gurii musculoase se vedea o dulceata amarata de indoieli. El este un evreu invatat, pribegit din Spania in Polonia, unde insa, neputand fi invatator public, pentru ca ramasese in legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascal de matematica si filozofie la Academia din Socola. Calugarul Dan e unul din scolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i impartaseste toate indoielile, dar si toate descoperirile lui tainuite. Inteleptul evreu se uita cu oarecare curiozitate la fata visatoare a lui Dan.   – Ei? – Pe deplin asa cum mi-ai spus-o, dascale – zise Dan – azi sunt incredintat ca vremea nemarginita este faptura a nemuritorului nostru suflet. Am trait in viitor. Iti spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiti in mine – unul, calugarul Dan, care vorbeste cu tine si traieste in vremile domniei lui Alexandru-voda, altul cu alt nume, traind peste cinci sute de ani de acum inainte. – In sir, raspunse Ruben, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simtire intunecata pentru pastrarea si marirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc in stranepoti… Si asta-i deosebirea intre D -zeu si om. Omul are-n el numai [in] sir fiinta altor oameni viitori si trecuti. D-zeu le are deodata toate neamurile ce or veni si ce au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. D-zeu e vremea insasi, cu tot ce se-ntampla-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a carui ape se intorc in el insusi, ori asemenea rotii ce deodata cuprinde toate spitele, ce se- ntorc vecinic. Si sufletul nostru are vecinicie-n sine – dar numai bucata cu bucata. Inchipuieste-ti ca pe o roata miscata-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata invartindu-se, dar numai in sir, pe cand roata chiar in aceeasi clipa e in toate locurile cuprinse de ea. – Sunt incredintat, dascale, in privinta vremii, dar nemarginirea – spatiul? – Tot ca vremea, bucata cu bucata poti fi in orice loc dorit, pe care n-o poti parasi neumpluta. Stii ca in puterea unei legi: Nu este spatiu desert. Dar este un mijloc pentru a scapa de aceasta greutate… o greutate impusa de trecatorul corp omenesc. Ai vazut ca in om e un sir nesfarsit de oameni. Din acest sir lasa pe unul sa-ti tie locul pe cata vreme vei lipsi din el. Se intelege ca acesta nu va putea fi intreg caci, intreg fiind, ti-ar nega existenta ta. In fapta insa, omul cel vecinic, din care rasar tot sirul de oameni trecatori, il are fiecare langa sine, in orice moment – il vezi, desi nu-l poti prinde cu mana – este umbra ta. Pe o vreme va puteti schimba firile – tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da tie firea ei cea vecinica, si, ca umbra inzestrata cu vecinicie, capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta… se- ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise in cartea ce ti-am imprumutat-o.   – Mestere Ruben, oare cand voi ajunge sa pricep adancimea ta? – Adancimea mea tu o ai in tine, numai inca nedescoperita. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic daca n-ai fi de firea mea? Crezi ca te-as fi ales de discipol al meu de nu te stiam vrednic si adanc? Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mana maiastra, si mana ce te va trezi inauntrul tau sunt eu. – Daca in aceasta sara as incerca sa ma duc intr-un spatiu zidit cu totul dupa voia mea…? – Vei putea-o… caci il ai in tine, in sufletul tau nemuritor, nesfarsit in adancimea lui.   Pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti trebuiesc pentru asta. Si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe. Se-ntelege ca atunci trebuie sa ne despartim pentru totdeauna; caci, in spatii dorite, ziua va fi secol, si cand te vei intoarce nu vei mai gasi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care insa usor il vei gasi – numai poate el nu te va cunoaste, poate va fi pierdut tainele invataturii lui si va fi om ca toti oamenii. Invataturi nu-ti mai dau, caci e de prisos; cand umbra ta, ca umbra inca, va incepe a vorbi, ea va fi atotstiutoare si-ti va spune ce trebuie sa faci; cand te vei muta tu in firea ei, atunci vei fi tu atotstiutor si in orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi bagat de sama o imprejurare: cartea mea, citind-o in sir, ramane neinteleasa… dar ori de unde-i incepe, rasfoind tot la a saptea fila, o limpezime dumnezeiasca e in fiecare sir. Aceasta e o taina pe care nici eu n-o pricep, si se zice ca unui om incredintat despre fiinta lui Dumnezeu nici nu-i poate veni in minte cugetul ascuns in aceasta ciudata numaratoare. In zadar ti-i intreba si umbra… ea nu stie nimic despre aceasta taina.   Se zice ca Diavolului inainte de cadere i-ar fi plesnit in minte aceasta obscura idee si de atuncea a cazut. De ti-ar veni in minte sa stii, se risipesc toate dimprejuru-ti, timp si spatiu fug din sufletul tau, si ramai asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Nestiind eu singur aceasta taina, caci, cum am spus, nici nu sunt in stare sa-mi treaca prin minte, nici nu te pot sfatui in aceasta privire. Ruben isi netezi incet barba si o adanca intristare era scrisa pe fata lui batrana si inteleapta. Dan ii saruta mana. Nu erau sa se desparta pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul cazut al lumanarii si se vazu in lumina vie ca ochii lui erau plini de lacrimi. Amandoi se sculara si Dan s-arunca la gatul lui, plangand ca un fiu ce n-are sa mai vada pe tatal sau. Dar indata ce iesi Dan, indata ce coborase scarile cu cartea subsuori si ridicand cu mana lunga poala a rasei de siac… casa se prefacu intr-o pestera cu peretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor in aer, cartile in besici mari de sticla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau intr-un fluid luminos si vioriu draci mici spanzurati de coarne, care zupaiau din picioruse. Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si se usca ca un ciotur de copac si, scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: haha! zise, inca un suflet nimicit cu totul! Dracii se strambau razand in besicile lor si se dadeau peste cap, iar Satana isi intinse picioarele lui de cal, rasufland din greu.   – Mult a trebuit pan l-am prins in lat pe acest calugar evlavios, dar in sfarsit… haha… totusi… totusi… are sa-l nimiceasca batranul meu dusman. I-am spus ca nu-i poate veni in minte gandirea tainuita de numaratoarea cartii?… trebui sa-i vie… trebui sa-i vie… Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit sa-mi vie!… Dan trecea iute printr-o parte de oras in care locuia boierimea. Curtile albe ca argintul, cu cerdacuri si scari a caror scanduri curate si ceruite sclipeau in luna, [erau] pierdute in mijlocul unor pomete; pe marginea ulitei, deasupra zaplazurilor, atarnau cate-o jumatate din ramurile arborilor gradinilor… siruri de nuci cu frunze late, gutai si ciresi… pe ici pe colo se zarea prin verdele intuneric al gradinilor cate o zare galbena prin obloanele inchise… El mergea repede… numai din cand in cand trecea pe langa el cate-un tanar cavaler cu caciula turcaneasca, infasurat in mantaua a carei poala dindarat se ridica de sabia pe care-si lasa mana… pe alte locuri vedea pe cavaleri sarind gardurile si patrunzand prin gradini pana pe sub vo fereasta care se deschidea apoi in fata lunii, lasand sa se iveasca vro umbra alba care-si pleca capul tanar peste cercevele la umbra de sub fereasta. In alt loc unul acatat de gratii facea studii floristice unindu-si buzele cu ale celei fiinte care-si scosese capul prin gratii… Numai pe ici pe colo auzea cainii urland la luna, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturna. Ei rupeau frunze din crengile atarnate si le aruncau in urma calugarului span si palid… Stele pazeau taria, luna trecea ca un scut de argint prin intunericul nourilor, in aer era aur si in gradine miros s-o umbra adanc viorie, rupta de dungi de lumina alba care trecea prin mreje de frunze ca prin strecuratori de lumina. El ajunse acasa. El sedea intr-o chiliuta din casele unui boier mare. Incet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra caruia stresinile iesite erau suspendate de stalpi albi… trecu ca o umbra si, cand intra in chilia lui, rasufla lung. Nu era sa intreprinda un lucru extraordinar?   – Intunericul ingreuiat cu miros de rasina a chiliei lui era patruns numai de punctul ros al unei candele care ardea pe o policioara incarcata cu busuioc uscat si flori de sub icoana imbracata cu argint a Mantuitorului. Un greier ragusit canta in soba. El aprinse o lampa neagra, umpluta cu untdelemn; lumina ei fumega palpaind. Incet, incet ochiul luminii se rosi… el se aseza la masa… deschise cartea cea veche cu buchile neclare si cu inteles intunecat. Tacerea e atat de mare incat pare ca aude gandirea, mirosul, cresterea chiar a unei garofe rosii si frumoase ce crestea intr-o oala intre perdelele ferestei lui. Privea in peretele afumat la umbra sa proprie, mare si fantastica. Lampa falfaia lunga, ca si cand ar fi vrut s-ajunga tavanul, iar umbra lui… ca o mreaja neagra cu nasul lungit, cu caciula lasata pe ochi, parea ca incepuse o vorbire intinsa cu el. Parea c-o intreaba cugetand… parea ca ea-i raspunde in cugetari desirate… un dialog si cu toate astea, daca voia sa cuprinda realitatea lui, nu era decat un dialog al cugetarilor lui proprii, el cu sine insusi. Ciudat! Aceasta despartire a individualitatii lui se facu izvorul unei cugetari ciudate. El fixa aspru si lung umbra sa… ea, suparata de aceasta cautatura, prinse incet, incet conture pe perete si deveni clara, ca un vechi portret zugravit in oloi. El clipi cu ochii – ea redevenise umbra simpla. E un moment mare, sa ma cuget mai intai – gandi el – dorit-am de cand sunt ceva pentru mine? numai pentru mine?… Nu. Din rugaciunile mele am lasat-o vreodata pe ea? Din gandirea mea a lipsit ea? Maria? O nu!   – De cate ori am dorit vro putere extraordinara, numai pentru ea am dorit. Oh! – s-o duc intr-un pustiu unde sa nu fie nimeni – nimeni decat eu si ea; sa cobor stelele cerului in intinderea alba, ca sa semene cu ostiri de flori de aur si de argint; sa sadesc dumbravi de dafin cu intunecoase carari, cu lacuri albastre si limpezi ca lacrima; ea sa alerge prin cararile tainuite, prefacandu-se a fugi de amorul meu si eu s-o urmaresc… Nu! fara ea ar fi raiul pustiu. Si cine era ea, Maria? Era fiica spatarului Tudor Mesteacan, un inger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara, cu ochi albastri si cuviosi precum albastru si cuvios e adancul cerului si divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de inchinaciune la fata adancita si palida a calugarului; o vazuse el ades rasarind – o floare in fereasta – si in nopti cu luna el isi lepada rasa si-si punea mantie de cavaler, in care veghea sub sticlitoarele-i feresti… pana ce se deschideau, pana ce se ivea fetisoara ei palida de veghere si de amor, pana ce razele ochilor ei alunecau adanc in ochii lui cei negri. Cateva vorbe, o strangere de mana si disparea iar in parfumatul ei iatac, umpland noptile cu dulci si neuitate visuri… Acuma se gandi asemene la ea. Lampa sa falfaia mai fantastic, literele batrane ale cartii capatau inteles si se introduceau in visuri si-n cugete ce-i umpleau capul fara de vointa, umbra lui incepu iar a prinde conturele unei icoane in oloi, cu fruntea nalta, palida, plesuva, cu buze vinete, cu parul de cateva fire sure, cu privirea fixa si profunda, pe care si- o tinti lung asupra cartii deschise inaintea lui Dan. Umbra lui ii soptea in ganduri lungi tocmai ceea ce voia el sa i se raspunda.   – Tu stii – cugeta umbra si el ii auzea cugetarile – stii bine ca sufletul tau din inceputul lumii si pana acuma a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf. El singur n-o stie, pentru ca de cate ori s-a intrupat din nou, de atatea ori a baut din apa fara gust si uitatoare a Letei; si nimeni nu l-a insotit in uitita lui calatorie decat eu – umbra corpurilor in care a trait el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormant, cu fiecare nastere am stat langa ele; am stat la leaganul, voi sta la mormantul tau. Sufletul tau, fara ca azi sa si-o aduca aminte, a fost odata in pieptul lui Zoroastru, care facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele stiintei lui, sta deschisa inaintea ta. Veacuri au stat s-o dezlege si n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru ca vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astazi cu tine. Dan vazu clar despartirea fiintei lui intr-o parte eterna si una trecatoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreapta. El intoarse sapte foi si umbra prinse conturele unui bas-relief, mai intoarse inca sapte si umbra se desprinse incet, ca dintr-un cadru, sari jos de pe perete si sta diafana si zambitoare, rostind limpede si respectuos: Buna sara! Lampa cu flacara ei rosie sta intre Dan si umbra inchegata. – Sa urmam – zise umbra torcand mai departe firul gandirilor sale, gandiri pe care Dan le auzea ca si cand ar fi fost propriile lui cugetari. Apropiindu-ti prin vraja fiinta mea si dandu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rand, uitand cu desavarsire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotstiutor si, cu ajutorul cartii, atotputernic. Tu ma lasi pe mine in imprejurarile tale, cu umbra intrupata a iubitei tale, cu amicii tai; ma condamni sa-mi uit vizionara mea fiinta; iar tu intreprinzi o calatorie cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumii ti-ar placea… in luna de pilda. Acolo vei trai un secul si ti se va parea o zi. Ba poti sa iei si pamantul cu tine, fara ca sa te supere. Il prefaci intr-un margaritar cu toarta si-l anini de salba iubitei tale; si crede-ma ca de mii de mii de ori mai mici, numai proportiile dintre ei sa ramaie aceleasi, oamenii s-or crede asa de mari ca azi. Timpul lor? O ora din viata ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii si-n aceste clipe se vor face razboaie, se vor incorona regi, se vor stinge si se vor naste popoare, in sfarsit toate prostiile de azi se vor intampla s-atunci, se-ntelege ca-n diminuare analoga, absolut insa acelasi lucru.   – Bine, zise Dan apucand mana cea rece si diafana a umbrei, te indemn insa a scrie memoriul vietii tale, ca sa-l gasesc cand voi reveni pe pamant si sa-l recitesc. Tu ai o judecata rece si vei sti sa-mi descrii toata natura vizionara si inselatoare a lucrurilor lumesti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei stralucita, ca e ferice inlauntrul gingaselor sale organe, pana la omul ce acopera cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinica care tine cat istoria omenirii, acel sambure negru si rau care-i radacina adevarata a vietii si a faptelor sale -egoismul sau. Vei vedea cum nu se minte in scoala, in biserica, in stat, ca intram intr-o lume de dreptate, de iubire, de sfintenie, pentru a vedea, cand murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ura. Ah! cine ar mai vrea sa traiasca cand i s-ar spune de mic inca, in loc de povesti, adevarata stare de lucruri in care va intra?   – Chemarea unui filozof? zise umbra surazand cu amaraciune – foarte bine! Ceea ce zici tu imi hotaraste soarta. Imi voi aprinde lampa s-oi cauta oameni. Memoriile vietii mele le vei gasi in saltarul acestei mese, cand te vei intoarce. Eu singur voi fi mort si ingropat cand vei reveni tu, caci orele vietii tale vor fi sir de ani intregi pentru pamant. Intoarce inca sapte file si tine-ma de mana! Ce simti? – Simt bratele mele pierind in aer si cu toate astea capatand puteri uriase; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clara ca o bucata de soare. – Eu, zise umbra incet, simt intunecandu-se si pierind constiinta eternitatii mele; simt ingreuindu-se ca sub plumb cugetarile mele… Mai intoarce sapte foi si metamorfoza reciproca va fi desavarsita. Dan intoarse foile, sopti si umbra deveni om. Omul semana cu el si se uita sperios si uitit la Dan, fixandu-l ca pe o umbra, cu buzele tremurande si cu pasi sovaitori. Dan era o umbra luminoasa. El ridica bratul lung si puternic in aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbarnai ragusit o ora… umbra intrupata in om cazu ca moarta pe pat. Iar Dan isi lua lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe varful degetelor trecu prin tinda si cand iesi afara inchise usa dupa sine si incepu a merge incet, incet in lumina lunii pe stradele largi ale orasului, cu ferestrele si portile inchise, cu ziduri albe si galbenite de luna, cu perdelele lasate, cu cate un pazitor de noapte cu musteti infundate in gulerul si gluga mantalei si c-o prajina subsuori; in fine, o liniste somnoroasa, un aer cald de vara, luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru si fara nori, case inalte a caror stresini de olane se uitau in luna – iata tabloul! Pasurile lui de umbra nu se auzeau pe strada… se infatosa infundat in manta, cu palaria peste ochi, si mergea astfel pe luminatele strade fara ca luna sa-i faca vro umbra pe ziduri, caci pe-a lui o lasase acasa, astfel incat el insusi nu-si parea a fi decat o umbra nepriceputa ce fugea pe murii caselor insirate in rand. Casa din capatul ulitii era galbena, cu feresti poleite de luna, cu perdele albe. El batu incet [in] fereastra.   – Tu esti? raspunse o voce draga si molatica. – Eu… deschide fereastra… nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, si apoi chiar de te-ar vedea… Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete intr-o parte si dintre cretii ei aparu frumos si palid capul blond al unui inger. Luna-i cadea drept in fata, incat ochii ei albastri straluceau mai tare si clipeau ca loviti de o raza de soare. Sub alba haina de noapte de la gat in jos se tradau boureii sanilor si mainutele si bratele ei albe si goale pan in umeri se-ntinsera spre dansul si el le inunda cu sarutari. Un moment, si el sari prin fereastra, ii cuprinse gatul ei gol, apoi ii lua fata in maini si o saruta cu atata ardoare, o stranse cu atata foc, incat ii parea c-a sa-i beie viata toata din gura ei. – Iubito – zise el incet netezindu-i parul ei de aur – iubito! vino cu mine in lume. – Unde? – Unde? Oriunde. Vom trai asa de fericiti acolo unde vom fi, neturburati de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire si de amor. Aide!   – Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se rasfrangea in perete. Dan se uita fix intr-acolo; umbra se desprinse incet si se inalta pe-o raza de luna spre a cadea in pat. – Cine-i acolo – zise Maria tremurand pe pieptul lui. – Umbra ta, raspunse el zambind – ea ramane in locul tau… vezi-o cum doarme. – O! ce libera si usoara ma simt – zise ea c-o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patima in piept. O! iti multamesc… Si ce frumos imi pai tu acuma… pare ca esti altul… pare ca esti din alta lume. – Vino cu mine, sopti el la ureche-i, vino prin ostiri de stele, prin tarii de raze, pana ce, departe de acest pamant nenorocit si negru, il vom uita, pentru ca sa nu ne mai avem in minte decat pe noi. – Haide dar, sopti ea incunjurandu-i gatul cu bratele ei albe si lipindu-si gurita de buzele lui. Sarutarea ei il umplu de geniu si de-o noua putere. Astfel imbratisati, arunca neagra si stralucita lui mantie peste umerii ei albi, ii incunjura talia strangand-o tare la piept, iar cu ceilalta mana fluturand o parte a mantiei se ridicara incet, incet prin aerul luciu si patruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pana ce ajunsera in luna. Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga. El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea in adancu-i toata cununa de dumbravi ce-l incunjura si deschidea ochilor o lume intreaga in adanc. El isi lua calea iar spre pamant. Aproape de pamant, el sezu pe coastele unui nour negru si se uita lung si cugetator pentru ultima oara asupra pamantului.   Lua cartea lui Zoroastru, deschise unele file si incepu a citi judetul pamantului, si fiecare litera era un an, fiecare sir un secol de adevar. Era ceva infricosat cate crime au putut sa se petreaca pe acest atom atat de mic in nemarginirea lumii, pe acest bulgare negru si neinsemnat ce se numeste pamant. Farmaturile acelui bulgare se numesc imperii, infuzorii abia vazuti de ochii lumii se numesc imparati, si milioane de alte infuzorii joaca, in acest vis confuz, pe supusii… El isi intinse mana asupra pamantului. El se contrase din ce in ce mai mult si iute, pana ce deveni, impreuna cu sfera ce-l incunjura, mic ca un margaritar albastru stropit cu stropi de aur si c-un miez negru. Marimea fiind numai relativa, se intelege ca atomii din miezul acelui margaritar a carui margini le era cerul, a carui stropi soare, luna si stele, acei pitici nemarginit de mici aveau regii lor, purtau razboaie, si poetii lor nu gaseau in univers destule metafore si comparatiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uita cu ocheana prin coaja acelui margaritar si se mira cum de nu plesneste de multimea urii ce cuprindea. Il lua si, intorcandu-se, atarna in salba iubitei sale albastrul margaritar. Si ce frumos facuse el in luna! Inzestrat cu o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si trei luni in albastra adancime a cerului si dintr-un sir de munti au zidit domenicul sau palat. Colonade – stanci sure, stresine – un codru antic ce vine in nouri. Scari inalte coborau printre coaste prabusite, printre bucati de padure ponorate in fundul rapelor pana intr-o vale intinsa taiata de un fluviu maret care parea a-si purta insulele sale ca pe niste corabii acoperite de dumbravi. Oglinzile lucii a valurilor lui rasfrang in adanc icoanele stelelor, incat, uitandu-te in el, pari a te uita in cer.   Insulele se inaltau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravile lor intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raului, cat parea ca din una si aceeasi radacina un rai se inalta in lumina zorilor, altul s-adanceste in fundul apei. Siruri de ciresi scutura grei omatul trandafiriu a infloririi lor bogate, pe care vantul il gramadeste in troiene; flori cantau in aer cu frunze ingreuiete de gandaci ca pietre scumpe, si murmurul lor umplea lumea de un cutremur voluptos. Greieri ragusiti cantau ca orologii aruncate in iarba, iar painjeni de smarald au tesut de pe-o insula pana la malul opus un pod de panza diamantica ce sticleste vioriu si transparent, incat, a lunilor raze patrunzand prin el, inverzeste raul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mladiet, alba ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, impletindu-si parul a carui aur se strecura prin mainutele-i de ceara. Prin hainele argintoase ii transpar membrele usoare; picioarele-i de omat abia atingeau podul… Sau adesea, asezati intr-o luntre de cedru, coborau pe ascultatoarele valuri ale fluviului. El isi razima fruntea incununata cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umarul ei canta o pasare maiastra. Fluviul lat se adancea in paduri intunecate, unde apa abia mai sclipea din cand in cand atinsa de cate-o raza: trunchii padurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra raului si formau bolti nalte de verdeata nestrabatuta. Numai pe ici pe colo cate o dunga fulgeratoare deasupra apei. Valurile rad si mana intunecoase lumea lor albastra, pana cand deodata raul impiedicat de stanci si munti s-aduna intre codri ca marea oglinda a marii si se limpezeste sub sori, de poti numara in fundu-i toate argintariile lui.   Ca sa petreaca, inventara un joc de carti. Regii, reginele si fantii de pe carti erau toti chipuri copiate din basmele ce si le spuneau serile. Jocul insusi era o poveste lunga si-ncurcata, ca din Halima, in care reginele se maritau, regii se insurau si fantii umblau inamorati, poveste careia nu-i mai dadeau de capat pana ce nu- ncetau, apasati de somn. Dar somnul lor! Inainte de a dormi ea isi impreuna mainile si, pe cand stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului, buzele ei murmurau zambind, apoi capul ei, palid de suflarea indulcita a noptii, cadea pe perine. Cine ar fi vazut- o astfel! Nimene – numai el, ce acoperea bratul ei, atarnand pe marginea patului, cu sarutari. El adormea in genunchi. Visau amandoi acelasi vis. Ceruri de oglinzi, ingeri plutind cu inaltatele aripi albe si cu braie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmura ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase – toate pline de un aer racoare si mirositor. Numai o poarta inchisa n-au putut-o trece niciodata. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri. Insa oare de ce omul nu gusta vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa mintea lui Dan, vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroastru – ea ramanea muta la intrebarile lui. Si cu toate acestea in fiece noapte se repeta acest vis, in fiece noapte el umbla cu Maria in lumea solara a cerurilor. Si de cate ori umblau, el isi lua cu el in visul sau cartea lui Zoroastru si cauta in ea dezlegarea intrebarii. In van ingerii ce treceau ducand in poalele lor rugaciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; in van unul ii spuse lin, aplecandu-se la urechea-i: „De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte?” Altul: „De ce vrei sa scoti din arama sunetul aurului? Nu-i cu putinta”.   – Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori ii trecea prin minte ca ingerii sa mearga dupa voia lui, ei intr-adevar, fara sa le-o zica, ii implineau alintand gandirile. El nu-si putea explica aceasta armonie prestabilita intre gandirea lui proprie si viata cetelor ingeresti. – Nu vezi tu, Mario, ca tot ce gandesc eu ingerii implinesc in clipa? Ea ii astupa gura cu mana. Apoi ii sopti la ureche: – Cand ploua, toate granele cresc; cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii. In zadar. Mintea lui era preocupata si privirile ochilor lui mari erau atintite asupra acelei porti vecinic inchise. – As voi sa vad fata lui Dumnezeu, zise el unui inger ce trecea. – Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti, zise ingerul serios. Odata el isi simti capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare in mintea lui imbatata, stelele pareau ca se misca dupa tactul lor; ingerii ce treceau surazand pe langa el inganau cantarile ce lui ii treceau prin minte. In haine de argint, cu frunti ca ninsoarea, cu ochi albastri care luceau intunecat in lumea cea solara, cu sanuri dulci, netezi ca marmura, treceau ingerii cei frumosi cu capete si umere inundate de plete; iar un inger, cel mai frumos ce l- a vazut in solarul lui vis, canta din arfa un cantec atat de cunoscut… nota cu nota el il prezicea… Aerul cel alb rumenea de voluptatea cantecului. Numai semnul arab lucea ros, ca jaraticul noaptea. „Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce patrundea fiinta mea. Oare nu canta ei ceea ce gandesc eu?… Oare nu se misca lumea cum voi eu? El stranse c-o intunecata durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pamantului ardea in salba ei de margaritare… Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne…„ Vum! Sunetul unui clopot uriesesc – moartea marii, caderea cerului – boltile se rupeau, jumaltul lor albastru se despica, si Dan se simti trasnit si afundat in nemarginire. Rauri de fulgere il urmareau, popoare de tunete batrane, vuirea nemarginirii ce tremura miscata… O, gand nefericit! aiuri el.   – Spasmotic tinea in mana lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse margeaua pamantului de la gatul Mariei. Ea cadea din bratele lui… ca o salcie neguroasa ce-si intindea crengile spre el si striga cazand: „Dane! ce m- ai facut pe mine?” Si un glas rasuna in urma-i: „Nefericite, ce-ai indraznit a cugeta? Norocul tau ca n- ai pronuntat vorba intreaga!…” Supt ca de-un magnet in nemarginire, el cadea ca fulgerul, intr-o clipa cale de-o mie de ani. Deodata intunericul dimprejurul lui deveni linistit, negru-mort, fara sunet si fara lumina. El deschise cartea, arunca margeaua si incepu a citi: margeaua cadea luminoasa prin intuneric si se desfasura din ce in ce. Din ce in ce mai mare, mai mare – se lumina – pan o vazu departe asemenea unei lune – si el cobora cu cartea sub mana nourii grosi, s- apropia de pamant, deja vedea culmile stralucite ale unui oras, lumini presarate, o noapte varatica cu aerul blond, gradini mirositoare si… si isi deschise ochii. El se scutura oarecum din somn. Soarele se inalta ca un glob de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de desubtul ferestrei in care adormise Dionis era de un verde umed si racorit dupa noaptea cu ploaie, florile improspatate ridicau in soare cochetele capete copilaroase si ochii lor plini de reci si zadarnice lacrimi. In casa de peste drum perdelele albe erau inca lasate, prin aleile gradinii ei visinii si ciresii infloriti, salcamii cu miros dulce tainuiau cararile risipite intr-o viorie si melancolica umbra. Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca?   – Perdeaua de vis-á-vis se dete putin intr-o parte si prin faldurii ei albi aparu un blond cap de copila. Radea. – Maria! sopti el cu inima stransa. Parul ei cel blond si impletit in cozi cadea pe spate; o roza de purpura la tampla, gura micuta ca o visina coapta si fata alba si rosa ca marul domnesc. Dupa ce rasese – cine stie de ce? – ea lasa perdeaua sa recada. Dara inima lui se contrase cu violenta, caci el intelese sensul, dar si neputinta realizarii viselor lui. Acuma stia ca iubeste. „La ce mi-a mai trebuit si asta? gandi el cu sufletul plin de lacrimi”. Nu e destula mizeria in care am trait – cel putin o mizerie fara de dorinte. Si prima mea dorinta si poate ultima – nerealizabila! Trasura cea fina si amara dimprejurul gurii lui se adanci vadit. Sufletul lui se cutremura la gandirea ca nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranta? el n-o putea avea. O simtire pe care n-o cunoscuse niciodata era ea sa se nasca cu amorul? Ea se reivi, surase. De asta data trase perdelele sus si sta cu-o garoafa in mainuta ei alba si privea pare-ca pe ganduri in potirul de purpura al florii. – Nepretuita! sopti el uitandu-se la ea. Ah! ea trebuie sa fie buna, de ce suradea, de ce? si tocmai in fereastra? Oare ea nu-l vedea? Dar daca-l vedea, daca aceste zambiri aveau o intentiune… mica, cocheta, insa totusi? – Redisparu. Am sa-i scriu, s-o rog… s-o rog sa nu surada, sa nu-mi umple sufletul de-o vana, dureroasa iluziune. Asta… nu-mi va refuza ea. E atat de buna; voi ruga-o sa fie rea. Cu-o dureroasa, nemaisimtita voluptate el ii scrise: Stea, Sarac de bunuri, frumusete si spirit, inima mea este atat de bolnava ca o scanteie de soare noaptea, si te iubesc. Si ochii tai, topite stele a diminetii, privesc atat de adanc, atat de ferice de adanc in noaptea sufletului meu, cat te visez veghind si, de dorm, la imaginea luminii lor sunt destept. Poti oare ghici simtirea cu care am scris, inger? …O nu! In viata ta luminoasa nu s- a putut ivi nici umbra macar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceste inima. O nimiceste! Inchipuieste-ti ca dintr-un om cu simtire, dintr-o fiinta aievea n-ar ramane nimic decat o lunga, intrupata desperare. Tu nu cunosti asemenea oameni. Ei nu pot apartinea cercurilor in care te misti tu. Ei sunt jos. Cand o inima pierduta-n mizerie, in apasare, in neputinta de a cultiva simtiri, caci fiecare din ele isi gasesc marginile in puterile celui ce le are, cand o asemenea inima si-ar ridica aspiratiunile pana la tine, si le-ar ridica fara vointa, luptand spre a le nadusi, neputand sa le reziste, ce-ar simti un asemenea om? Intristare? Asta nu-i intristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o lupta vana, cruda, fara de vointa. Desperarea ucide, aceasta simtire munceste. Martir este numele amorului meu. In fiecare fibra rupta este-o nemarginire de dureri; si nu deodata, fibra cu fibra se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp – o asemenea simtire este iadul. Mario! poti tu sa-ti inchipuiesti un asemenea chin fara sa plangi – de mila, nu – de ingrozire? De piatra sa fie o inima, este o margine care s-o miste; de venin sa fie un suflet, sunt dureri care trebuie sa-l indulceasca, si nu e durere mai mare decat a mea. De ce sunt eu in lume, cand tu ai fost menita sa fii? De ceau cazut ochii mei pe tine, de ce te-am vazut? Orb de-as fi fost, de cat amar scapam! De n-as fi fost defel, scapam de o viata chinuita, pustie, fara de lumina.   – Floare! cum surazi in gradina zilelor tale, fara sa stii ca o inima se rupe; stea! cum lucesti in cerul tau, fara sa stii ca un suflet moare. Si, in nestiinta ta, esti si mai frumoasa, esti si mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cat esti de frumoasa si cu cat esti, cu atata mai nefericit sunt, si cu cat sunt, cu atata mai frumoasa esti! – N-am avut sperante, putin mi-a pasat; n-am avut dorinte, nici una-n lume, putin mi-a pasat; de una am fost capabil, de una, care, sa-mi cuprinda toata viata mea, si aceea nerealizabila, tu! – Oricat de mare ar fi mila ta, pana acolo nu se poate cobori. Nu-mi zambi! Zambetul tau m-ar umple de sperante vane. A ma iubi nu-ti este permis, dispretueste-ma! te rog! Poate dispretul tau m-ar omori si moartea nu-i nimic pe langa chinul meu de azi. Sarut urma pasurilor tale, murii ii sarut pe care au trecut umbra ta, dispretuieste- ma! Eu nu pot sa nu te iubesc. Tu nu stii de ce, si nu ti-o pot spune, si cu toate astea chipul tau, umbra ce-ai aruncat-o pe panza gandirilor mele este singura fericire ce am avut-o in lume. Mario!… asa-i ca astfel te cheama! nu se poate sa te cheme altfel… tu!… nu-ti pot zice altfel… Adio! Adio! Si, cu toate ca scrisese, totusi o speranta de-o dureroasa dulceata, desarta dar singura, ii ametea sufletul lui. El isi inchipuia ca ea va putea fi a lui. Ea! toata lumea era cuprinsa in acest cuvant. Cand gandea cum i-ar lua capul ei de aur in maini si i-ar topi ochii cu sarutarile lui, cand gandea ca mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de bratul lui, ca ar putea sa-i prinda mainuta ei alba, sa se uite la transparentele-i degete ore intregi, ii venea sa nebuneasca. Ce-i viata? El simtea ca o ora langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o ora de amor. Si cum i-ar vorbi el! Cate numiri ar inventa el, care de care mai indragite, mai fara de inteles, mai nepomenite, pentru un suras de pe buzele ei, un suras in trecere, umbra unei fericitoare cugetari; cata gratitudine pentru-o privire; cata recunostinta pentru ca ar lasa un moment degetelele ei dulci in mainile lui, si el simtea pareca le trage la inima lui, sa le faca a simti desele si nemasuratele-i batai, … ar plange si ar rade de fericire, ca un copil, ar nebuni in urma si vecinic ar visa aceea ora fara de seaman. De unde aceasta simtire nemasurata, de unde aceasta irezistibila nebunie? El nu- si simtea capul, nu-si simtea inima, toate se invarteau imprejuru-i intr-o lumina trandafirie, parea ca nu vede decat perdele albe si de dupa fiecare se ivea, zambind cu o speriata si copilareasca siretie, capul ei. Inamorat in ea? Asta ar fi fost putin. Nu in ea, in fiece gandire a ei, in fiece pas, in fiece zambet, un inmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost si-ar fi uitat universul, spre a cauta un altul in ochii ei albastri; de-ar fi gasit, nu se stie, … cautarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea! De l-ar fi dispretuit, ar fi iubit dispretul ei; o idee de ura a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cat ar fi trait. „Ah! zambi el c-un fel de dureroasa betie, de-as putea s-o sarut, o data! pareca n- as mai voi nimic in lume… ori sa-i dezmierd mainile, ori sa-i despletesc parul, ori sa-i sarut umerii. Ingerul meu!” El trimisese scrisoarea. Sta in fereastra nelinistit, pareca astepta sentinta de moarte, nu stia ce sa gandeasca, nici gandea ceva, era un amestec fara sir de icoane turburi, imbatatoare. Ah! el ceruse dispret si spera amor. Ea se ivi in fereastra. El se retrase dupa perdea, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare si sclipeau cu o bolnava dorinta; ea se ivi frumoasa, ochii ei cei mari si adanci erau plini de lacrimi, si se uita inaintea ei, in mainile unite si lasate in jos tiind scrisoarea si in fata cuo expresie indecisa, inecata de dorinta de-a plange ca un copil vinovat. El se arata in fereastra, si ochii ei painjiniti de lacrimi se indreptara spre el… adanci, milosi, plutitori… Ea boti scrisoarea cu mana, o duse la inima… si… o durere ascutita, cruda ii patrunse inima lui; parea ca i se rupe viata, i se taie in doua inima, o negura alba ii cuprinse vederea… s-apoi nimic… nimic. El cazuse cat era de lung pe podeaua camerei lui. Copila fugi speriata din fereastra.   – Ce scrisoare tii tu in mana, Mario? Si cum arati tu? Ce ti-e? zise un batran prietenos, care se ivi tocmai atunci in fereastra, ridicand cu mana lui cea fina barbia cea rotunda a fetei. Ea cerca a surade, dar atat de dureros si atat de ingrijit… – Arata!… El ii desfacu cu o dulce sila scrisoarea cea mototolita din maini… se uita pe ea, si fata lui se adanci din ce in ce. Ajunse la semnatura. – De la cine ai capatat tu scrisoarea asta, unde locuieste omul acesta? Lacrimile o inundara si ea se arunca suspinand la gatul tatane-sau. – Vezi, zise ea intrerupt, acolo-i sarmanul… in casa cea pustie de peste drum… l- am vazut cazand ca mort pe podele… cine stie daca n-a si murit. Alearga, tata… poate inca nu-i prea tarziu. – Cum arata el? intreaba batranul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicata. – O! e frumos! zise ea repede… s-apoi isi musca zambind buzele. Se mai ivi inca un om plesuv si cu ochelari, cu care batranul vorbi repede si incet, aratandu-i scrisoarea. Plesuvul clatina din capatana. Ei coborara iute scarile si intr-o clipa fura la casa de peste drum. Desi erau amandoi batrani, ei se grabise astfel incat aceasta trada viul interes ce trebuia sa-l poarte pentru Dionis. Ei deschisera usa. Dionis era lungit la pamant, parul in dezordine, ochii inchisi cu vehementa. Plesuvul il ridica incet de la pamant si-i dezgoli pieptul. – Cat pe ce era sa i se rumpa o vana a inimii, zise el incet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omori. Nici trebuie sa-l trezim macar… Il voi cloroforma, ca din lesin sa treaca intr-un somn adanc. In vreme ce doctorul (veti fi ghicit ca plesuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine insusi, da din cap, ridica sprancenele si-si urnise ochelarii pe frunte, tatal Mariei fixa portretul din perete. Explicarea in doua cuvinte: Persoana juridica care se afla acum pe mana ingrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei mosteniri. Dovezi erau asemanarea cu portretul si multe alte imprejurari care nu ne intereseaza, legate insa de originea pana acum obscura a lui Dionis. Destul ca soarta lui materiala din momentul acesta era schimbata. El insusi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini si lasat asupra pieptului, paloarea cea linistita si marmorie a fetei contrasta cu parul in dezordine. O mana era strans apasata pe inima, ea comprima convulsiv durerea ce o simtea acolo; cealalta spanzura pe marginea patului in jos. O manta neagra il acoperea, prin cretii careia transpareau delicatele si corectele lui forme. Tatal Mariei se pleca asupra lui si-l privi cu placere, cu intentie.   – Aha! gandi doctorul cu siretie. O negura deasa, cenusie si sclipitoare… apoi un cer de un etern si albastru intuneric, cu stele moi de suflarea noptii, cu nouri incretiti, cu aerul cald… si iarasi, iarasi orasul vechi cu stradele stramte, cu casele inchircite, cu stresinile mucegaite in luna, si Dan trecea repede prin strade… luna mai arunca cate o dunga prin intunericul lor… el intra in casa lui deplin constiu despre indelungatele lui vise. – Si mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericita pe care Ruben o credea cu neputinta in capul unui om. – Umbra lui dormea pe pat. El citi in cartea lui Zoroastru… ea se scula incet… cu ochii inchisi… se subtie… se lipi de perete si se aseza ironica, fantastica, lunga, in dreptul lui. Dan se simtea bolnav, abatut, strivit sub greutatea cugetarilor lui. Afara de aceea un fulger ii trecuse drept prin inima in vremea caderii lui. El simtea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat si s-acoperi cu rasa… Pe dinaintea lui treceau fiinte ciudate pe care nu le vazuse niciodata. „Ah! gandi el – in curand voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume”. Numai umbra lui proprie statea dreapta in perete, parca suradea si – ciudat! – avea ochi albastri. „Dracul sa te ia, gandi el, si umbra mea isi bate joc de mine acuma”. Usa se deschise si intra maestrul Ruben. – Ce pustia, maistre, de cand ai lasat sa-ti creasca perciuni si de cand porti caftan jidovesc? – Vai de mine domnule, de mult! – de cand ma tin minte, zise Ruben netezindu- si barba. Dar m-ai vazut altfel vrodata langa Curtea veche? – Langa Curtea veche… E Riven… vanzatorul de carti, iar nu d-ta, maistre Ruben. Ruben se uita lung la el. – D-tale nu ti-e bine, Domnule, zise el serios. – Eu mor, maistre Ruben… Uita-te in masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi in perete, scrise de cata vreme am fost in luna. Evreul se uita lung la bolnav si clatina din cap.   – Umbra ceea a d-tale e un portret care-ti seamana, zise el. – Maistre Ruben, te-ai prostit rau de cand nu ne-am mai vazut, zise tanarul zambind, ori eu am devenit o fiinta superioara magistrului meu… se poate si asta. Evreul s-apropie de scrinul ce i-l insemnase bolnavul, ii deschise saltarul si dadu intr-adevar de niste legaturi de hartii galbene si vestezite, legate cu fire de ata albastra… el le scoase, se uita la ele, apoi le puse pe masa. – In momentul acesta intrara doi oameni in chilia lui pe care Dan nu-i mai vazuse. Unul din ei, plesuv si uscat, veni sa-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben ii arata hartiile… omul se uita iute prin ele… fara indoiala, zise el pentru sine… „De cand il cunosti?” adaose intorcandu-se catra evreu. – De mult. El cumpara de la mine carti. In genere cele mai vechi si tot de-acele pe care nu le mai putem vinde nimanui in lume. Eu singur le cumparam cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor batrani a caror clironomi apoi mi le vindeau pe un pret de nimica, ca hartie numai. Si-n asemenea carti el rascolea c-un fel de patima si-mi cumpara cele mai obscure si mai fara de-nteles. Acuma asemenea aveam cateva vechituri de astea si venisem sa i le arat, el mi le-ar fi cumparat desigur… acum insa… l-am gasit in starea-n care-l vezi. S-apoi nici nu-mi mai zice: jupane Riven, ci maistre Ruben! D-zeu stie cum s-or fi scrantit toate celea in capul bietului om. Bolnavul auzea toate acestea si nu stia ce inteles sa le dea. „Sunt nebuni oamenii acestia, gandi el, si maistrul Ruben si-a iesit cu desavarsire din minti… nu-l mai cunosc. Aha! gandi el in urma, eu am murit si Ruben a venit cu medicii sa-mi vanda corpul. Are drept… prin schimbarile prin care am trecut, corpul meu trebuie sa fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori acesti doi?…Imi pare ca samana cu Satana amandoi… Ori e un om, despartit in doua aratari batrane cu care-si petrece siretul Ruben pe conta mea… o jumatate cu par si una plesuva. Cea plesuva imi pipaie pulsul si cea cu par se uita la umbra mea, spanzurata de un cui in perete. Uite! acuma o desprinde din perete si-o da lui Ruben in mana. Bravo! Maistre Ruben, striga el, dracii tai sunt mesteri in desprinsul umbrelor din perete, si ist Plesuv are sa ma ia pe mine… caci cum vad joaca pe doctorul in momentul acesta… Bravo! bravo!” El batea din palme razand. Ruben ii lua umbra si hartiile de pe masa si iesi din casa, inchizand cu zgomot usa dupa sine… „Te-ai dus, evreule… te-ai dus si m-ai vandut chinuitorului de suflete”, murmura el c-o resignatie dureroasa, recazand cu capul in perini. Are friguri… e in deliriu, zise serios plesuvul.   E noapte… O racoreala dulce patrunde prin ferestrele deschise, si Dionis lungit in patu-i tremura in friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plina de sudoare si cu capul greu. I se pare ca s-a trezit din niste vise lungi, obscure, fara de inteles si el priveste, fara de-ncredere in realitate, la imprejurimea lui. Portretul parintelui sau lipseste din perete, cartile cele vechi asemenea… casa e aceeasi, insa mobile noua si elegante, covoare pe jos, numai patul e acelasi. Ciudat, gandi el, din minune in minune… eu nu mai stiu ce se-ntampla cu mine. – Luna revarsa tot aurul ei in odaia lui si sub aceasta smaltuire diafana mobilele si covoarele straluceau somnoros si mat; un orologiu zanganeste incet si subtire in perete si prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate intamplarile abia trecute. Si toate ii pareau vise; mintea lui ii parea improspatata, rece, clara fata cu mintea care-o avuse inainte. Din jurul lui disparuse lumea cea semiobscura a tineretii lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac linistit si limpede ca lacrima. El singur nu-si putea explica aceasta limpezime a mintii. Isi inchise ochii. Deodata simti cum ca pe marginea patului sau sedea cineva… ii sedea pe picioare. Apoi simti o mana dulce si mica pe frunte. El deschise ochii pe jumatate. Vazu un baiat cu fata ovala, palida, cam slabita, parul de aur acoperit de o palarie de catifea neagra cu margini largi, imbracat c-o bluza de catifea care cuprindea, strans de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingas din lume. Ochii lui Dionis pe jumatate-nchisi nu tradau ca el vegheaza. Il privi in intreg, de la capul inundat in aur pan-la botinele micute ce sticleau radioase pe covorul inflorit. „Ah! gandi el, si inima se cutremura in el, este Maria!” Da, odorul! ea era. Vorbea singura… fetele vorbesc adesea singure… El simti aerul indulcindu-se sub soptirile ei. – Am fugit de-acasa deghizata… tot ma amanau, ba azi, ba maini… dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el… auzi periculos? Eu nu sunt periculoasa! zise ea rastita!   – Dar daca s-ar trezi… atunci, o, atunci… Dormi! dormi! sopti ea aplecandu-si gura pe fruntea lui… El simti o roua umeda curgandu-i in par… Dar in momentul acela el ii inlantuise gatul… ea, speriata, vru sa se retraga, dar bratul lui o tinea cu tarie culcata astfel pe pieptu-i… El se scula. – Lasa-ma! zise ea rosie ca purpura. Dar el o cuprinsese, ii mangaia fruntea ei alba de-i dete palaria jos si-i lasa sa izvorasca pe umeri in jos valurile de par blond… apoi ii lua amandoua mainutele in mainile lui… ea nu mai rezista… se uita la ele, ii saruta degetele… ea nu mai rezista… Mario, ma iubesti tu? – Dar daca nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiratia unei fulgeratoare malitii. – Cum dar? – Da! da! Maria, zise ea cu glascior argintos, dar taci, nu ti-e iertat sa vorbesti… nu ti-e iertat… Nu te scula, caci asemenea nu ti-e iertat… Ea-l impinse in perini… El voia sa vorbeasca, dar isi simti gura astupata de sarutari… El isi inchise ochii si simtea ca inima i se sparge in piept… apoi iar ii deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcina, cari radea c-un fel de copilaroasa nebunie de zambetul lui, de surprinderea si spaima ei proprie… de tot, tot… Adesea in nopti lungi de iarna, dupa ce ea de mult devenise tezaurul casniciei lui, cand de buna voia lor traiau exilati la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodata in salonul incalzit si luminat numai de razele rosii ale jaraticului din camin, intra imbracata ca baiet, ca in noaptea aceea cand se vazura pentru intaia oara in apropiere. Membrele ei zvelte in bluza de catifea neagra, aceeasi palarie cu margini largi pe parul ei blond si piciorusele cele mai mici din lume in botine barbatesti. Si ea s-apropia de el. Mainutele-i albe si transparente ca ceara contrastau cu manicele moi si negre si astfel se primblau de brat prin semiintunericul calduros al salii; din cand in cand isi plecau gura pe gura, din cand in cand stateau inaintea unei oglinzi, cu capetele razimate unul de altul, si radeau. Era un contrast placut: fata lui trasa si fina din care nu se putuse inca sterge amaraciunea unei tinereti apasate, ci ramasese inca intr-o trasatura de nespusa naivitate in jurul gurii, langa fizionomia ovala, rotunjita si alba a ei… chipul unui tanar demon langa chipul unui inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala. Doua vorbe concluzive. Cine este omul adevarat al acestor intamplari, Dan ori Dionis? Multi din lectorii nostri vor fi cautat cheia intamplarilor lui in lucrurile ce-l incunjurau; ei vor fi gasit elementele constitutive a vietii lui sufletesti in realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginatii bolnave. Fost-au vis sau nu, astai intrebarea. Nu cumva indaratul culiselor vietii e un regisor a carui existenta n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti care, voind a reprezenta o armata mare, trec pe scena, incunjura fondalul si reapar iarasi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare intr-o companie veche spre a reaparea in una noua, armata mare pentru individul constituit in spectator, dar acelasi numar marginit pentru regizor. Nu sunt aceiasi actori, desi piesele sunt altele? E drept ca dupa fondal nu suntem in stare a vedea.   – Si nu s-ar putea ca cineva, traind, sa aiba momente de-o luciditate retrospectiva care sa ni se para ca reminiscentele unui om ce de mult nu mai este? Nu ezitam de-a cita cateva pasaje dintr-o epistola a lui Téophile Gautier care coloreaza oarecum ideea aceasta: „Nu totdeauna suntem din tara ce ne-a vazut nascand si de aceea cautam adevarata noastra patrie. Acei cari sunt facuti in felul acesta se simt ca exilati in orasul lor, straini langa caminul lor si munciti de-o nostalgie inversa… Ar fi usor a insemna nu numai tara dar chiar si secolul in care ar fi trebuit sa se petreaca existenta lor cea adevarata… Imi pare c-am trait odata in Orient si, cand in vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat”. SFÂRŞIT

Floare albastră de Mihai Eminescu – „Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile Asire Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare – Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite!” Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. – „Hai în codrul cu verdeaţă, Und-isvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochiul de pădure, Lângă trestia cea lină Şi sub bolta cea senină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romăniţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie – Ş-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţine de subsuoară, Te-oi ţine de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?” Înc-o gură – şi dispare… Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! …………………… Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră – Floare-albastră! floare-albastră! Totuşi este trist în lume!

Împărat şi proletar de Mihai Eminescu Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Ce-i tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Trec zilele voioase şi orele surâd. În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă – Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii – ea nu există. însă V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari, A statelor greoaie cară trebuie-mpinse Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternice ş-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia – o frază de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi… Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea – Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin; Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? De ce boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate mizeria-n ruşine… Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie – virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecţiei umane şi ele fac să pice În ghearele uzurii copile din popor! Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă, Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până şi urma sclavă Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund! Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere, O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât – Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce fără de patimi trece în timpul nesfârşit. Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Înaintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean. O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’; Nimic… Locul hienei îl luă cel vorbăreţ, Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ. Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades, Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite, Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des. Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit. Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va creşte tot ce-n lume este menit să crească, Va bea până în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. …………………………………….. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipaje, gândirea-i n-o înşeală; Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută, Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti, Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti, Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de aceşti. Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfăşoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă – Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât. ……………………………….. Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt – Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru – Paris al lui mormânt. Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mişc batalioane a plebei proletare, Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare, Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roşu, femei trec cu arme-n braţ, Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. O! luptă-te învelită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate; Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! ………………………………… Scânteie marea lină, şi plăcile ei sure Se mişc-una pe alta ca pături de cristal Prin lunci prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate În faţa lunii, care prin ele-atunci străbate, Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase – şi-ntinse a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii şi sună cadenţat. Îi pare că prin aer în noapte înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată – Moşneagul rege Lear. Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: ” În orice om o lume îşi face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van; În orice minte lumea îşi pune întrebarea Din nou: de unde vine şi unde merge floarea Dorinţelor obscure sădite în noian. Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, În inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă – Faţa – căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat. În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om – În multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşeală, la nime se distaină, Dorinţe nemărginite plantând într-un atom. Când ştii că visu-acesta cu moartea se sfârşeşte, Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte: Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”