Charles Dickens

STANŢA ÎNTÎI                                        Fantoma lui Marley   De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura. Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii. Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă. Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit. Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că Marley murise. Trebuie să se înţeleagă limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieşi nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăşi cu adevărat mintea slabă a fiului lui. Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii depozitului: „Scrooge şi Marley". Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge şi Marley". Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el răspundea la ambele nume. Pentru el era totuna. O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun. Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torenţială mai neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj faţă de el. Ele „se abăteau" adesea mai cu milă, dar Scrooge niciodată. Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la mine?" Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre cutare sau cutare loc. Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaşte, şi când îl vedeau că apare, îşi trăgeau stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!" Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieţii călcate de mulţime, ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau lui Scrooge „nebunul". Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din greu. Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai mulţi, fiindcă Scrooge ţinea lada cu cărbuni în odaia lui, aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginaţie vie, efortul îi rămânea nerăsplătit. ― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui. ― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi! Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi. ― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta. ― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac. ― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat. Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'". ― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul. ― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita! ― Unchiule! se rugă de el nepotul. ― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau. ― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii. ― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum! ― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze! Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă. ― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să ajungi în Parlament. ― Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă. Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar aşa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar vizita. ― Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce? ― De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge. ― Pentru că m-am îndrăgostit! ― Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere! ― Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socoteşti c-ar fi un motiv ca să nu vii acum? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce nu putem fi prieteni? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra buna dispoziţie de Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun fericit, unchiule! ― La revedere, spuse Scrooge. ― Şi un An Nou bun! ― La revedere, spuse Scrooge. Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i ureze sărbători fericite copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările. ― Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câştigă cincisprezece şilingi pe săptămână, are nevastă şi familie si vorbeşte de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc! Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alţi doi oameni. Erau doi domni corpolenţi, plăcuţi la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge. Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi se înclinară în faţa lui. ― Firma „Scrooge şi Marley", bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley? ― Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac şapte ani de când a murit. ― Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supravieţuit, spuse domnul, prezentându-şi împuternicirea. Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie", Scrooge se încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea. ― Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoţând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi acum de suferinţă. Mii de oameni sunt lipsiţi de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai mărunte plăceri, domnule. ― Nu mai există puşcării? întrebă Scrooge. ― Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul. ― Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcţionează? ― Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu mai funcţioneze. ―Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge. ― O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate. ― Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva şi a fost zădărnicită acţiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi. ― Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creştinească sufletelor şi trupurilor celor mulţi, îi replică domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor sărmani puţină carne şi băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec? ― Cu nimic! răspunse Scrooge. ― Vreţi să rămâneţi anonim? ― Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebaţi ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să se veselească. Contribui la întreţinerea instituţiilor pe care le-am menţionat costă destul, iar sărăntocilor acolo le e locul. ― Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să moară. ― Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, şi să mai scadă aşa prisosul de populaţie. Şi, pe deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia asta. ― Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul. ― Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi să nu se amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor! Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă decât îi era în fire. Între timp, ceaţa şi întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torţe aprinse, oferindu-se să meargă înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi si răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. Frigul se înteţi. Pe strada principală de la coltul fundăturii, câţiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi, îşi încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa ce se revărsa din el îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. Lumina strălucitoare din magazine, în care coroniţele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul cu păsări şi cu coloniale devenise o splendidă glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala şi vânzarea. în maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreaţă, lordul primar al Londrei împărţea porunci celor cincizeci de bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum se cuvine în gospodăria unui lord primar, şi până si croitoraşul pe care-l amendase cu cinci şilingi lunea trecută, pentru că se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne de vită. Dar ceaţa era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător. Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:   Domnul să vă aibă-n pază, Şi nimic nu vă mâhnească!    Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama cetii şi a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei. În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără tragere de inimă de pe scaunul lui, recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de speranţe din Cutie, care îşi stinse pe dată luminarea şi îşi puse pălăria. ― Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge. ― Dacă nu vă deranjează, domnule. ― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.  Copistul zâmbi sfios. ― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să munceşti. Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an. ― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă. Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba. Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în apartamentul ce aparţinuse odinioară asociatului său răposat. Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să mai găsească ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în prag, cufundat în jalnică meditaţie. Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor. Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci chipul lui Marley. Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui. Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă. N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea. Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa că spuse „Ptiu! Ptiu!" şi o trânti. Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din pivniţele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp ce urca. Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă abia ieşită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea. Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui. Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai. Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce terciul. Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie. Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; şi totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley. ― Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.  După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă. O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele. Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui. ― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred! Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micşoră din nou. Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate. Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie. Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se împotrivea simţurilor lui. ― Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine? ― Multe vreau! Era vocea lui Marley, fără îndoială.   ― Cine eşti? ― Întreabă-mă cine am fost. ― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese. ― În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley. ― Poţi să... poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor. ― Pot. ― Şezi, atunci. Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obişnuit pentru ea. ― Nu crezi în mine, remarcă fantoma. ― Nu, spuse Scrooge. ― Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea existenţă, în afara simţurilor tale? ― Nu ştiu, spuse Scrooge. ― De ce te îndoieşti de simţurile tale? ― Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un uşor deranjament stomacal face din ele nişte şarlatani. Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob de muştar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă. Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi să-şi înăbuşe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele în vine. Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar termina cu el. Infricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern. Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect nemişcată, părul ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor. ― Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, şi dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a plăsmuirii. ― Văd, răspunse fantoma. ― Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge. ― Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma. ― Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toţi de mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi! Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru şi de înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să nu cadă, leşinat. Dar şi mai tare se înspăimântă, când stafia îşi scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu pe piept! Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini. ― Indurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire? ― Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine? ― Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ şi de ce vin la mine? ― Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui şi să călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş, dar ar fi putut să fie, pe pământ, şi să aducă fericirea! Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi frânse mâinile fantomatice. ― Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce? ― Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru, m-am încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere îl port. Ţi se pare cumva ciudată alcătuirea lui? Scrooge tremura tot mai tare. ― Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât de lung este puternicul lanţ pe care-l duci tu însuţi? Era taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum şapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E un lanţ solid! Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci, şaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic. ― Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob! ― Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, şi e adusă de alţi mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce-aş vrea. Doar încă puţin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, şi în faţa mea se aştern călătorii anevoioase! Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica privirea şi rămânând îngenuncheat. ― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă si respect. ― Cu încetineală! repetă fantoma. ― Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme! ― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei. ― Călătoreşti repede? ― Pe aripile vântului, răspunse fantoma. ― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge. Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice. ― O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu! ― Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care începea să se gândească la el însuşi. ― Îndatoriri! strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea şi bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele! Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi apoi îl trânti din nou cu furie pe jos. ― La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulţimile de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înţelepţi spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa? Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa şi începu să tremure îngrozitor. ― Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârşit! ―Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog! ― Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma în care mă vezi. Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine. Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi şterse năduşeala de pe frunte. ― Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, continuă fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi împărtăşi soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer eu, Ebenezer. ― Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îţi mulţumesc. ― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri. Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca. ― Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor. ― Da. ― Cred că... m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge. ― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu. ― Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.  ― Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi! După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă broboada şi se înfăşură cu ea în jurul capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe care-l produseră dinţii săi când fălcile fură prinse în bandaj. Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul aruncat peste şi în jurul braţului. Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, şi, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât, când năluca ajunse la ea, era larg deschisă. Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. Când erau la doi paşi unul de celălalt, fantoma lui Marley îşi ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc. Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete şi regrete incoerente, strigăte de jale neînchipuit de triste şi pline de căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi întunecată. Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară. Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr şi zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate) erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna această putere. Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceaţă sau dacă ceaţa îi învălui. Dar atât ele, cât şi glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă. Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, aşa cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse. Dădu să spună „Mofturi!", dar se opri la prima silabă. Şi simţind, din pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversaţii cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc.      download carte....  piesa in format audio o gasiti aici..............https://latimp.eu/poveste-de-craciun-de-charles-dickens-poveste-pentru-copii-la-microfon-1991/

PAŞAPORTUL CITITORULUI   Dacă cititorii acestui volum vor fi atât de binevoitori încât să accepte descrierea locurilor întipărite în mintea autorului ca pe o garanţie dată de autorul însuşi, atunci ei se vor putea delecta şi vor putea înţelege mult mai mult şi mai bine vizitând, fie şi în propria lor închipuire, aceleaşi meleaguri văzute de mine. Despre Italia s-au scris multe cărţi, oferindu-se tot atâtea mijloace de a studia istoria acestei interesante ţări, precum şi nenumăratele aspecte legate de ea. În ceea ce mă priveşte, mă voi referi foarte puţin la acest izvor de informaţii şi, chiar dacă l-am folosit pentru propriul meu interes, consider că acest fapt nu mă obligă să-i reproduc cititorilor conţinutul, atât de accesibil, de altfel. Şi nici nu veţi găsi, în aceste pagini, vreo cercetare mai amănunţită a cârmuirii bune sau rele de care se bucură vreo parte a ţării. Nu se poate ca vizitatorul acestor frumoase meleaguri să nu-şi formeze o convingere fermă despre acest subiect. Dar, cum am hotărât, străin fiind, ca pe timpul şederii mele să mă abţin de la a discuta asemenea probleme cu italienii de orice categorie, aş prefera să nu abordez dezbaterea lor acum. Timp de douăsprezece luni, cât am locuit la Genova, nu am avut niciodată impresia că autorităţile, bănuitoare de felul lor, mă suspectează şi mi-ar părea rău să le dau vreun motiv să regrete curtoazia pe care mi-au arătat-o, atât mie, cât şi oricărui alt concetăţean al meu. Probabil că nu există pictură sau statuie renumită în Italia care să nu poată fi lesne îngropată sub un munte de hârtie tipărită, dedicată disertaţiilor asupra ei. De aceea, cu toate că sunt un admirator înflăcărat al picturii, nu voi intra în detalii în ceea ce priveşte tablourile ori statuile celebre. Această carte este o serie de palide reflecţii – simple umbre pe apă – ale unor locuri care stâresc, într-o măsură mai mare sau mai mică, imaginaţia multora şi asupra cărora propria-mi imaginaţie a zăbovit ani de-a rândul, locuri care incită cât de cât interesul tuturor. Majoritatea descrierilor au fost compuse pe loc şi trimise acasă o dată cu scrisorile mele particulare. Menţionez aceasta nu ca să scuz eventualele inadvertenţe, ci ca să ofer cititorului garanţia că ele au fost scrise în contact nemijlocit cu subiectul, în mod spontan şi cu cele mai vii impresii suscitate de ineditul locurilor. Dacă descrierile au uneori un aer fantezist şi frivol, cititorul va presupune poate că au fost scrise la umbră, într-o zi însorită, chiar în mijlocul împrejurărilor evocate, şi îi vor plăcea cu atât mai mult, fiind impregnate de culoarea locală. Totodată, sper să nu fiu înţeles greşit de apărătorii religiei romano-catolice, din cauza vreunui amănunt inclus în aceste pagini. Mi-am dat toată silinţa, într-una din scrierile mele anterioare, să-i înţeleg şi vreau să cred că şi ei mă vor înţelege în legătură cu paginile de faţă. Când amintesc de vreun fapt care mi s-a părut absurd ori dezagreabil, nu caut defel să-l asociez sau să-l privesc ca fiind în mod necesar corelat cu principiile de bază ale crezului lor. Tot aşa, când descriu ceremoniile din timpul Săptămânii Mari, mă refer la aspectul lor exterior şi nu pun la îndoială interpretarea ce le-o dă bunul şi învăţatul doctor Wiseman1. Când las să se înţeleagă că nu-mi plac mănăstirile pentru tinerele fete care, călugărindu-se, abjură lumea înainte să o cerceteze şi să o cunoască, sau că mă îndoiesc de sanctitatea ex officio a tuturor preoţilor şi călugărilor, nu merg mai departe decât mulţi catolici credincioşi, atât din străinătate, cât şi de acasă. Am comparat aceste impresii cu nişte umbre pe apă; sper să nu fi tulburat în vreun loc apă atât de tare, încât să stric forma umbrelor. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu în termeni buni cu toţi prietenii mei ca acum, când în depărtare se ridică, încă o dată, obstacole în calea mea. Nu şovăi să vă mărturisesc că încerc să îndrept o greşeală pe care am comis-o nu de mult, stricând anumite relaţii statornicite între mine şi cititorii mei şi că, depărtându-mă o clipă de nişte constante preocupări, sunt azi pe cale să reiau bucuros aceste relaţii. În Elveţia, de-a lungul altui an de absenţă, mă voi putea concentra asupra temelor pe care le am în minte acum. Totodată, rămânând fidel publicului meu din Anglia, voi căuta să-mi îmbogăţesc cunoştinţele despre o ţară nobilă şi nespus de dragă mie2. Această carte a fost scrisă într-un stil cât se poate de accesibil şi n-ar fi plăcere mai mare pentru mine decât să-mi pot compara, prin mijlocirea ei, impresiile de azi cu trăirile celor care vor vizita ulterior locurile descrise de mine cu atâta râvnă şi încântare. Şi acum, nu-mi rămâne decât să schiţez, precum într-un paşaport, portretul cititorului meu. Ipotetic, imaginat pentru ambele sexe, el poate arăta astfel: Tenul: deschis Ochii: foarte veseli Nasul: nicidecum obraznic Gura: zâmbitoare Faţa: strălucitoare Înfăţişarea generală: extrem de agreabilă. __________ 1 Wiseman, Nicolas Patrick Stephen (1802-l865), teolog englez, cardinal, arhiepiscop de Westminster, autor al unui roman despre începuturile bisericii, intitulat Fabiola sau Biserica Catacombelor (n. t.). 2 Rânduri scrise în 1846 (n. t.).     STRĂBĂTÂND FRANŢA Era într-o frumoasă dimineaţă de duminică, bunul meu prieten, pe o vreme demnă de mijlocul verii, În anul una mie opt sute patru zeci şi patru, când... Nu te alarma! Nu când doi călători ar fi putut fi văzuţi cum îşi croiesc anevoie drum prin acel ţinut pitoresc şi bolovănos care alcătuieşte de obicei primul capitol al unui roman de „vârstă de mijloc“, ci... când o diligenţă englezească de proporţii considerabile, proaspăt scoasă din halele întunecoase ale Pantechnicon-ului1 din Belgrave Square, Londra, a fost observată (de un soldat francez foarte scund; l-am văzut eu cum se uita la ea!) ieşind pe poarta Hotelului Maurice din Rue de Rivoli, Paris. 1 Depozit: iniţial clădirea adăpostea un imens bazar (n.t.). Nu pot defel să explic de ce o familie englezească, înghesuită înăuntrul şi în afara acestei diligenţe, trebuia să plece, dintre toate zilele săptămânii, tocmai într-o dimineaţă de duminică, după cum nu pot să stabilesc vreun motiv anume pentru faptul că în Franţa toţi oamenii de statură mică sunt soldaţi, în timp ce toţi oamenii voinici sunt surugii; e o regulă invariabilă. Au ei vreun motiv, şi unii şi alţii, nu mă îndoiesc de asta. Cât despre motivul familiei de a se fi aflat acolo, acesta era, după cum ştiţi, faptul că urmau să stea un an de zile în frumoasa Genovă şi că în acea perioadă de timp capul familiei intenţiona să cutreiere peste tot pe unde l-ar fi mânat neobosita lui curiozitate. Tot aşa, ar fi fost o prea mică alinare pentru mine să pot explica locuitorilor Parisului că eu eram capul şi şeful acestei familii şi nu întruchiparea radioasă a bunei dispoziţii, care se afla lângă mine în persoana unui ghid francez: cel mai desăvârşit dintre ajutoare şi cel mai sclipitor dintre oameni! Ca să vă spun totuşi adevărul, el arăta mult mai mult a cap de familie decât mine, care, umbrit de impresionantă sa prezenţă, fusesem redus la zero. Pe de altă parte, foarte puţin din înfăţişarea Parisului - tocmai goneam, huruind, pe lângă sumbra Morgă şi peste Pont Neuf – ne-ar fi putut reproşa faptul că porniserăm la drum într-o zi de duminică. Prăvăliile de vin (la fiecare a doua casă) se bucurau de un dever straşnic; în faţa cafenelelor tocmai se desfăşurau parasolurile şi se aranjau scaune şi mese în aşteptarea amatorilor de îngheţată şi răcoritoare, pentru mai târziu, în cursul zilei; pe poduri, lustragiii erau foarte ocupaţi; se deschideau magazinele; trăsuri şi căruţe forfoteau pretutindeni; dincolo de Sena, nenumăratele străzi, ce se îngustau în pantă, de parcă erau nişte pâlnii, creau tot atâtea privelişti de furnicar şi freamăt continuu: scufii de noapte multicolore, pipe, bluze, cizme şi capete lăţoase, toate de-a valma. Nimic nu indica la acea oră că ar fi fost vorba de o zi de odihnă, dacă n-ar fi apărut ici-colo câte o familie înghesuită într-un docar din lemn, mare şi vechi, care plecă în excursie, ori dacă vreun cetăţean sau vreo gospodină cu aer gânditor, îmbrăcaţi cât se poate de sumar, nu s-ar fi aflat aplecaţi pe fereastra vreunei mansarde, ca să vadă cum i se usucă pantofii proaspăt văcsuiţi pe micul parapet de afară (în cazul cetăţeanului) sau cum i se aerisesc ciorapii la soare (în cazul gospodinei). Odată scăpaţi de pavajul de neuitat (ori de neiertat!) care acoperă Parisul, primele trei zile de călătorie spre Marsilia sunt destul de liniştite şi monotone. Spre Sens. Spre Avallon. Spre Chalons. Descrierea unei zile ajunge pentru toate trei! Iat-o: Avem patru cai şi un surugiu care are un bici foarte lung şi care mână echipajul de parcă ar fi numărul cu  „Poşta de la Sankt Petersburg“ la Circul Astley sau la Franconi; numai că el şade, nu stă în picioare pe cal. Cizmele imense, cu genunchiere, purtate de aceşti surugii sunt uneori vechi de o sută sau chiar două de ani şi sunt atât de nepotrivite pe piciorul celui care le poartă, încât pintenul, care ar trebui să fie fixat acolo unde se află călcâiul, se află în general mai sus, la mijlocul carâmbului. Adeseori omul nostru iese din curtea grajdului cu biciul în mână şi cu pantofii în picioare, cărând în fiecare mână câte o cizmă doar, pe care o pune cu multă seriozitate pe pământ, lângă cal, până ce totul e gata. Când e gata, Doamne! Cât tămbălău se face pe chestia asta! Surugiul intră în cizme cu pantofi cu tot, sau e ridicat şi băgat în ele de câţiva prieteni; apoi ajustează hamurile ornate în relief prin truda nenumăraţilor porumbei ce sălăşluiesc prin grajduri, după care sileşte toţi caii să tropăie şi să se agite; în cele din urmă plesneşte din bici ca un apucat, zbiară En route - Hi!1 şi-i dăm drumul! Precis o să aibă de furcă cu un cal înainte să ajungem nu prea departe şi atunci o să-l facă hoţ, tâlhar, porc şi câte şi mai câte, şi o să-l bată în cap de parcă ar fi de lemn. __________ 1 La drum - Dii! (Franc.). În primele două zile, peisajul de la ţară e lipsit de orice varietate: câmpie nesfârşită, drum interminabil şi din nou câmpie nesfârşită. Pe câmpuri, cât vezi cu ochii, abundă viţa, o viţă scundă şi nearanjată în ghirlande pe paliere, ci pe nişte araci drepţi. Peste tot vezi o mulţime de cerşetori şi foarte puţini săteni; cât despre copii, niciodată n-am întâlnit atât de puţini, încât nu cred să fi văzut o sută între Paris şi Chalons. Oraşe vechi şi bizare, cu poduri suspendate şi încinse cu ziduri prevăzute cu turnuleţe ciudate pe la colţuri, ca nişte feţe groteşti, de parcă zidul şi-ar fi pus o mască, ca să privească în jos, în şanţul cu apă. În grădini şi pe câmpuri, de-a lungul uliţelor şi în curţile gospodăriilor, vedem alte turnuleţe neobişnuite, complet singuratice şi întotdeauna rotunde, cu vârful ascuţit, părând să nu fie folosite în vreun scop anume. Se văd clădiri în ruină de tot felul: câteodată e o primărie, alteori un corp de gardă, altădată o locuinţă, uneori un castel cu grădină mare, năpădită toată de păpădii şi vegheată de foişoare şi mici ancadramente ce par să ne facă vesel cu ochiul. Acestea sunt priveliştile ce se repetă la infinit. Uneori trecem pe lângă un han din vreun sat, cu un zid ce stă să se prăbuşească şi cu nenumărate dependinţe şi anexe; deasupra intrării stă scris „Grajd pentru şaizeci de cai “, ca şi cum s-ar găsi vreun cal acolo, sau orice altceva, afară de un însemn de lemn bătut de vânt care indică vinul ce se vinde înăuntru; el flutură leneş în bătaia vântului şi e atât de putrezit, încât e gata să cadă şi să se sfărâme în bucăţi. Tot timpul trecem pe lângă căruţe înguste, mici şi ciudate, rânduite în şiruri de şase sau opt, cărând brânză din Elveţia; în majoritatea cazurilor, de tot şirul are grijă un singur om sau chiar un copilandru, care foarte adesea doarme dus în carul din faţă. Caii sună alene din clopoţei, lăsând impresia că se gândesc (fără îndoială că asta şi fac!) că harnaşamentul lor de lână, mare şi albastru, şi de o imensă greutate şi grosime, la care se adaugă o pereche de coarne groteşti ce cresc din căpăstru, este mult prea călduros pentru mijlocul verii. Apoi, de vreo două sau trei ori pe zi, trece diligenţa cu portierele prăfuite, cu acoperitori albastre (culoarea măcelarilor); interioarele sunt albite de atâtea scufii de noapte; coviltirul de pe acoperiş se bălăbăne şi se scutură, de parcă ar fi capul unui tembel; pasagerii tinerei Franţe privesc pe fereastră, cu bărbile până la brâu şi cu ochelari albaştri ce le acoperă oribil ochii războinici, în timp ce în încleştarea pumnului naţional strâng nişte bastoane zdravene. Trăsura de poştă, ducând cu sine câţiva pasageri doar, trece ca un fulger; gonind cu o viteză drăcească, şi dispare din vedere într-o clipită. Din când în când vezi trecând preoţi de parohie, bătrâni dar ţepeni, deşi sunt hurducaţi în nişte trăsuri atât de dărăpănate, de ruginite, de mucegăite şi de hodorogite, încât nici un englez n-ar avea încredere în ele. Femei uscăţive lenevesc în câte o păşune singuratică, ţinând de frânghie vacile care pasc; alteori dau cu săpăliga, fac vreo altă muncă a câmpului mai grea sau au grijă de o turmă întreagă. Pentru a vă face o imagine adecvată despre viaţa la ţară, nu trebuie decât să luaţi la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de acest gen şi să vă imaginaţi exact opusul a ceea ce este descris şi proslăvit în el. După ce-ai călătorit până la năucire, ceea ce se întâmpla îndeobşte în ultimele ceasuri ale zilei, şi când cei nouăzeci şi şase de clopoţei ai cailor - douăzeci şi patru de fiecare - îţi răsună a somn în urechi timp de o jumătate de oră sau aşa ceva, totul devine foarte plicticos şi monoton, încât începi să te gândeşti foarte serios la cina de la poşta următoare, când iată: în depărtare, la capătul drumeagului străjuit de copaci pe care călătoreşti, apar primele semne ale unui târg - nişte căsuţe răzleţe. Diligenţa începe din nou să huruie pe un pavaj neînchipuit de stricat. Ca şi cum echipajul ar fi un aparat de lansat artificii care se dezlănţuie la simpla apariţie a unui coş de casă ce fumegă, acesta începe să trosnească şi să bolborosească de parcă l-ar stăpâni dracul. Trosc, troosc, trosc, troosc. Trosc - trosc - trosc. Pleosc - pleosc. Pleosc - trosc. Helo! Holà! Vite! Voleur! Brigand! Hi! Hi! Hi! En r-r-r-r-route!1 Bici, roţi, surugiu, pietre, cerşetori, copii, trosc, pleosc, trosc! Helo! Holà! Charite pour l'amour de Dieu!2 Pleosc-trosc- pleosc-trosc; pleosc, pleosc, pleosc, poc, zdrong, trosc, boc, pleosc-trosc! Ocolim un colţ, gonim în susul străzii înguste, apoi în josul dealului pavat, însă pe partea cealaltă; intrăm în şanţ; boc, boc; zdronc, trosc, pleosc, pleosc; trosc, trosc; abia ferim vitrinele de pe partea stângă a străzii, apoi cotim după o arcadă de lemn, pe dreapta; buuum, buuum, buuum; zdrang, zdrang, zdrang; pleosc, pleosc, pleosc, şi iată-ne în fine în curte la Hotel de l’Ecu d’Or3, istoviţi, sfârşiţi, prăfuiţi, terminaţi, epuizaţi ori tresărind pe neaşteptate, fără nici un motiv, precum artificiile care sunt pe sfârşite. __________ 1 Haide! Mai repede! Hoţule! Tâlharule! Dii! La drum! Franc.) 2 Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu, milă! (Franc.). 3 Hotelul La Scutul de Aur (franc). Ne întâmpină proprietăreasa de la Hotel de l’Ecu d’Or, proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or, camerista de la Hotel de l’Ecu d’Or şi un domn care stă la Hotel de l'Ecu d’Or. Poartă pe cap o şapcă şi n-are, se vede treaba, alt prieten mai apropiat decât propria-i barbă roşie. Şi mai e şi domnul paroh care se plimbă încoace şi încolo de unul singur, într-un colţ al curţii, ţinând într-o mâna o carte şi-n cealaltă o umbrelă. Toţi, în afară de domnul paroh, stau cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, aşteptând să se deschidă portiera poştalionului. Proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or îl iubeşte într-atâta pe curierul nostru, încât nu mai are răbdare ca acesta să coboare de pe capră; îi îmbrăţişează deci picioarele şi tocurile cizmelor pe când acesta se dă jos. „Curierul meu! Bravul meu curier! Prietene! Frate!“ Proprietăreasa îl adoră, camerista îl binecuvântează, garçon-ul îl divinizează. Curierul îi întreabă dacă au primit scrisoarea lui. S-a primit, sigur că s-a primit. Camerele sunt pregătite? Desigur! Camerele cele mai bune, pentru nobilul meu curier! Camerele cele mai de vază, pentru viteazul meu curier! Întreaga casă e la dispoziţia celui mai bun dintre prietenii mei! Curierul ţine mâna pe portieră şi mai pune câteva întrebări, ca să prelungească aşteptarea. Pe deasupra hainei, atârnată de o curea, curierul poartă o taşcă din piele verde. O grămadă de gură-cască se uită la ea, iar unul din ei chiar o atinge. Taşca de piele e plină de piese de cinci franci. Printre copii se aud murmure de admiraţie. Proprietarul se agaţă de gâtul curierului şi-l apleacă până la pieptul lui. Ce mult te-ai îngrăşat! îi spune. Eşti atât de rumen, arăţi atât de bine! În sfârşit, se deschide portiera. Toţi aşteaptă cu răsuflarea tăiată. Coboară doamna. Ah, ce doamnă încântătoare! Frumoasă doamnă! Coboară sora doamnei. Cerule mare, domnişoara e fermecătoare! Coboară primul băieţel. Oooo, ce băieţel frumuşel! Coboară prima fetiţă. Oh, dar e un copil fermecător! Coboară a doua fetiţă. Proprietăreasa, supunându-se celui mai nobil imbold al firii noastre omeneşti, o îmbrăţişează. Coboară al doilea băieţel. Ah, drăguţul de el! Ce familie adorabilă! Sugarul e înmânat celor de afară. E frumos ca un înger. Bebeluşul le-a întrecut pe toate! Tot extazul este revărsat asupra lui! Apoi coboară cele două doici şi entuziasmul se transformă în nebunie; întreaga familie e purtată sus pe scări ca un nor, în timp ce droaia de gură-cască se înghesuie în jurul diligenţei, se uită înăuntru, o înconjoară şi o          tot pipăie. Că doar nu e puţin lucru să atingi o căruţă care a ţinut atâta lume! Amintirea asta merită să o laşi moştenire urmaşilor! Camerele se află la etajul întâi, în afară de odaia copiilor, care e spaţioasă şi are patru sau cinci paturi. Se poate ajunge la ea străbătând un coridor întunecos, după ce urci două trepte, cobori patru, treci de o pompă, parcurgi un balcon, iar uşa e chiar lângă grajd. Celelalte odăi de dormit sunt şi ele spaţioase şi înalte, fiecare fiind înzestrată cu două mici baldachine de lemn, de care sunt atârnate cu mult gust, ca şi la ferestre, draperii roşii şi albe. Salonul e nemaipomenit! În el s-a şi pus masa pentru trei persoane; şerveţelele sunt împăturite în formă de tricorn. Pardoseala e alcătuită din plăci roşii. Covoarele lipsesc cu desăvârşire şi nu prea avem ce spune despre mobilă. Peste tot însă e o abundenţă de oglinzi, de vaze încăpătoare, pline cu flori artificiale, şi pretutindeni se văd o mulţime de ornice. Întregul grup se pune în mişcare. Bravul nostru curier, mai ales, e peste tot: caută unde sunt păturile, în timp ce preaiubitul său frate, proprietarul, îi tot toarnă vin pe gâtlej; adună castraveţi cruzi (întotdeauna castraveţi! Dumnezeu ştie de unde tot îi ia!) şi umblă cu ei pretutindeni, cu câte unul în fiecare mână, de parcă ar fi nişte bastoane de poliţai. Suntem poftiţi la cină. Pe masă sunt bucăţi mari de pâine, câte una de fiecare; ni se serveşte o supă foarte subţire, peşte, alte patru feluri de mâncare, pe urmă ceva pui, apoi desertul şi în tot acest timp nu ne lipseşte vinul. Nu e mare scofală de felurile astea, afară de faptul că sunt gustoase şi servite prompt. Când s-a făcut aproape întuneric, bravul nostru curier, după ce a mâncat cei doi castraveţi tăiaţi felii şi trecuţi prin conţinutul unei destul de pântecoase carafe de ulei şi oţet, iese din refugiul său şi propune o vizită la catedrala ale cărei turnuri masive privesc cu severitate în curtea hanului. Deci, plecăm într-acolo şi o găsim foarte solemnă şi impresionantă, scăldată în lumina sumbră: atât de sumbră, încât, în cele din urmă, paracliserul politicos, bătrân şi cu falca de jos căzută, ia o rămăşiţă de capăt de lumânare, ca să orbecăie cu ea printre morminte - între crucile cenuşii arată ca o stafie rătăcită care-şi caută propria umbră. Când ne întoarcem, vedem servitorii de rând ai hanului mâncând la o masă mare, întinsă afară, sub balcon. Mâncarea, o fiertură de carne şi legume, scoate aburi de fierbinte ce e, fiind servită chiar din cazanul de fier în care a clocotit. Au şi un ulcior de vin şi sunt foarte bine dispuşi; mult mai bine dispuşi decât domnul cu barbă roşie, care joacă biliard în odaia luminată din stânga curţii, unde se văd siluete cu tacuri în mână şi ţigări în gură, tot trecând prin faţa ferestrei. Slăbănogul de paroh se plimbă şi-acum încoace şi încolo de unul singur, cu cartea şi cu umbrela. Şi, mult timp după ce vom fi adormit, parohul se va mai plimba pe acolo, iar bilele de biliard se vor ciocni mai departe. Dimineaţa următoare, la orele şase, suntem în picioare. E o zi splendidă, făcând de ruşine noroiul zilei de ieri, cu care e stropită peste tot diligenţa (de parcă poate ceva să dea de ruşine o diligenţă într-o ţară în care aceste vehicule nu sunt curăţate niciodată). Toată lumea e vioaie şi, în timp ce ne terminăm micul dejun, dinspre grajdul poştei se aud venind zornăind caii. Tot ce a fost scos din trăsură ieri, azi e pus la loc. După ce a intrat în fiecare cameră şi a privit în juru-i, ca să fie sigur că nu a rămas nimic uitat, bunul nostru curier ne vesteşte că totul e gata. Ne urcăm, deci, cu toţii în diligenţă. Din nou cei de la Hotel de l’Ecu d’Or sunt foarte încântaţi. Bravul nostru curier dă fuga în casă şi ia un coş cu friptură rece de pasăre, felii de şuncă, pâine şi biscuiţi pentru drum; îl înmânează celor din diligenţă şi aleargă din nou în hotel. Acum ce mai are în mână? Alţi castraveţi? Nu! Are o fâşie lungă de hârtie. E nota de plată. În dimineaţa asta, bravul nostm curier are două curele petrecute pe după umăr: de una atârnă taşca de piele, iar de cealaltă un burduf grozav, tot de piele, plin ochi cu cel mai bun şi mai uşor vin de Bordeaux ce se găseşte în acest hotel. Curierul nu plăteşte nici o notă până ce burduful nu e plin. Apoi se tocmeşte. Se tocmeşte cu patimă. Mai e încă frate cu proprietarul, dar din mamă sau tată diferiţi. Nu mai e înrudit cu el cum era cu o seară mai înainte. Proprietarul se scarpină în cap. Bravul nostru curier îi arată câteva cifre de pe notă şi îi dă să înţeleagă că, dacă rămân scrise acolo, Hotel de l’Ecu d’Or va fi de acum înainte şi pentru totdeauna Hotel de l’Ecu de Cuivre1. Hotelierul se duce la tejghea. Curierul îl urmează, îi vâră în mână nota de plată şi o pană de scris şi vorbeşte mai repede ca oricând. Proprietarul ia pana. Curierul îi zâmbeşte. Hotelierul face modificarea. Curierul încearcă o glumă. Proprietarul e afectat, dar nu prea. Suferă bărbăteşte. Strânge mâna bravului său frate, dar nu-l mai îmbrăţişează. Totuşi, îşi iubeşte fratele, fiindcă ştie prea bine că se va întoarce, pe acelaşi drum, într-una din aceste frumoase zile, cu altă familie, şi parcă vede că inima îi va tânji după el iar. Bravul nostru curier mai controlează o dată toată diligenţă, se uită la frână, inspectează roţile, se ridică, dă un ordin şi-am plecat! __________ 1 Hotelul La scutul de aramă (n. t). E zi de târg. Târgul se ţine în piaţeta din faţa catedralei. Vedem bărbaţi şi femei în albastru, roşu, verde, alb, vedem magherniţe cu pereţii din pânză de cort şi tot felul de mărfuri. Ţăranii se îngrămădesc peste tot, cu coşurile lor goale. Ici se văd vânzători de dantelă, colo vânzători de ouă, mai încolo vânzători de fructe, dincolo cizmarii. Locul întreg arată de parcă ar fi scena unui mare teatru, imediat după ridicarea cortinei, prezentând un bal pitoresc. Alături, drept decor, se află catedrala, severă, întunecată şi rece, părăginită pe ici-colo; într-un loc, soarele de dimineaţă, furişându-se printr-o ferestruică dinspre răsărit, răzbate prin vitralii, împroşcând parcă pavajul cu stropi purpurii. În cinci minute am şi ajuns la marginea târgului şi trecem de crucea de fier cu un petic de iarbă răvăşită drept loc de rugăciune în faţă-i. Iată-ne din nou la drum!   LYONUL, RONUL ŞI FEMEIA-SPIRIDUŞ DIN AVIGNON Chalons e un loc de popas plăcut, datorită îndeosebi excelentului han aşezat chiar pe malul fluviului, iar vaporaşele colorate în verde şi roşu, care navighează în susul şi în josul apei, constituie un decor înviorător, mai ales după drumurile pline de praf. Dar tot atât de adevărat e că te-ai putea cu greu hotărî să alegi Chalons drept loc de reşedinţă, afară de cazul în care vrei să locuieşti pe o câmpie întinsă cât vezi cu ochii, crestată doar de şiruri de plopi, unii mai înalţi, alţii mai mici, ca nişte piepteni cu dinţii rupţi, ori să duci o viaţă fără nici o şansă de a urca vreun deal sau orice altceva, afară de scările casei. S-ar putea însă prea bine să-ţi placă mai mult decât Lyonul, unde poţi ajunge foarte uşor în opt ore, dacă vrei, cu unul din vaporaşele menţionate mai înainte. Ce oraş mai e şi Lyonul! Se zice că unii oameni, în anumite momente nefericite, se simt ca şi cum ar fi căzuţi din nori! Iată un oraş întreg care s-a prăvălit parcă din cer; ai impresia că mai întâi a fost smuls, precum toate pietroaiele din partea locului, dintre mlaştini şi râpi sterpe: urât spectacol! Arterele mari, prin care năvălesc cele două fluvii, laolaltă cu nenumărate străduţe, par să fiarbă şi să dogorească de căldură. Casele sunt înalte, masive şi îndeobşte murdare, putrede ca brânza veche şi ticsite de oameni. Sunt îngrămădite până sus, pe dealurile care împresoară oraşul din toate părţile; iar locatarii, precum nişte viermişori într-un calup de brânză, îşi întind hainele zdrenţuite pe prăjini, la uscat, sau mişună pe uşi, când înăuntru, când afară, ieşind să-şi tragă sufletul şi să gâfâie din greu pe pavaj, abia târându-se printre grămezile înalte de baloturi cu marfă mucezită. Astfel trăiesc, ori mai degrabă nu mor până ce nu li se împlineşte sorocul, în acest recipient secat. Toate oraşele manufacturiere contopite într-unul singur ar reda cu greu imaginea Lyonului, aşa cum mi s-a prezentat el mie: fiindcă toate slinurile nespălate şi necurăţate din orice alt oraş străin par grefate aici pe mizeriile proprii ale acestui centru industrial, producând astfel de roade, încât de acum înainte m-aş abate bucuros câteva mile din drumul meu, ca să nu-l mai întâlnesc din nou. În răcoarea serii sau, mai degrabă, în ostoirea căldurii de peste zi, ne-am dus să vizităm catedrala în care nişte bătrâne, laolaltă cu doi-trei câini, erau cufundate într-o pioasă contemplare. Cât despre curăţenie, nu se putea face nici o diferenţă între pardoseala de piatră a catedralei şi pavajul străzii. Aici am văzut un sfânt de ceară, într-o cutie ca o cuşetă de vapor, prevăzută cu un capac de sticlă, căruia Madame Tussaud1 nu i-ar putea găsi vreun cusur şi care ar putea face de ruşine chiar Westminster Abbey. Iar dacă vreţi să ştiţi totul despre arhitectura acestei catedrale, sau despre orice alte date ale ei, dimensiuni, înzestrare şi istoric, nu sunt oare ele menţionate în ghidul domnului Murray, şi n-aţi putea oare să le citiţi acolo, mulţumindu-i, aşa cum am făcut şi eu? __________ 1 Marie Tussaud (1760-1850), a lucrat mai întâi la „Cabinetul de ceara“ al unchiului ei, Curtius, la Paris, unde a modelat chipurile victimelor Teroarei; a emigrat apoi in Anglia, unde a transferat şi Muzeul de Ceară. Celebrul muzeu de azi a fost refăcut în 1929, după ce un incendiu l-a distrus în 1925 (n. t.). Tot din acest motiv m-aş fi abţinut să menţionez ciudatul ceas al catedralei din Lyon, dacă n-ar fi fost o mică greşeală pe care am făcut-o în legătură cu acest obiect mecanic. Paracliserul era foarte nerăbdător să ni-l arate, pe de-o parte pentru onoarea aşezământului şi a oraşului, pe de alta de dragul câştigului, poate, pe care îl obţinea din această îndeletnicire suplimentară. Oricare ar fi fost motivul, ornicul a fost pus în mişcare şi ca urmare s-au deschis o mulţime de uşiţe prin care au apărut, înaintând cu mers clătinat, o droaie de figurine ce se smuceau înainte şi înapoi, dând dovadă de o instabilitate fără seamăn; acestea săltau fără rost, aşa cum se întâmplă de obicei cu figurile acţionate de un mecanism. În tot acest timp, paracliserul ne explica aceste minuni, arătându-ni-le de mai multe ori cu o vergea. În centru era o păpuşă reprezentând pe Fecioara Maria şi lângă ea un mic sertăraş din care ieşea o alta, foarte urâtă, executând unul din cele mai neaşteptate salturi pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. Când o vedea pe Sfânta Fecioară, sărea dintr-o dată înapoi şi trântea violent uşiţa în urmă-i. Interpretând scenă ca pe un simbol al victoriei asupra Păcatului şi Morţii şi voind să arăt că am înţeles despre ce era vorba, înainte ca prezentatorul să dea vreo explicaţie, am strigat pripit: „Aha! Ăsta e Spiritul Rău! Desigur! A dat bir cu fugiţii!“ „Să mă iertaţi, domnule“, a zis paracliserul, arătând cu o mişcare plină de graţie spre uşiţă, ca şi cum ar fi prezentat pe cineva, „acesta e arhanghelul Gabriel!“ În ziua următoare, imediat după ivirea zorilor, călătoream deja pe învolburatul Ron, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, într-un vaporaş murdar şi încărcat cu mărfuri, având drept companie doar trei sau patru pasageri. Dintre aceştia se distingea un cavaler nătâng, bătrân şi cu un chip blajin, mare amator de usturoi şi nespus de manierat; la butonieră avea atârnată o rămăşiţă de panglică roşie. Părea să şi-o fi legat acolo ca să-şi aducă aminte de ceva, ca vestitul Tom Noddy1 din anecdotă, care îşi făcea noduri la batistă. __________ 1 Tom Noddy: prostănac, nerod (n. t.). În ultimele două zile observaserăm în depărtare nişte dealuri masive şi înceţoşate: erau primele indicii ale Alpilor. Acum treceam chiar pe lângă ei: uneori mai aproape de o coastă, alteori pe lângă vreo pantă acoperită cu vii. Totul era cât se poate de frumos: sate şi orăşele ce atârnau parcă în aer, păduri întregi de măslini zărite printre turlele bisericilor, nori plutind uşor pe deasupra, castele în paragină, cocoţate pe fiecare colină, case împrăştiate în râpe şi viroage. Masivitatea munţilor imprima căsuţelor un farmec aparte, de parcă erau nişte jucării. Albul lor imaculat, contrastând puternic cu roca brun-roşcată a muntelui sau cu verdele viu şi persistent al măslinilor, precum şi oamenii de pe mal, reduşi la dimensiuni liliputane, mergând cu paşi mici şi înceţi: toate acestea alcătuiau un tablou încântător. Întâlneam bacuri fără număr, ca şi poduri, printre care faimosul Pont d’Esprit, având nenumărate arcade, şi oraşe în care se produceau vinuri renumite. Am trecut prin Valence, unde a studiat Napoleon; la fiecare cot, fluviul aducea în faţa noastră noi şi neaşteptate frumuseţi. În după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la podul prăvălit de la Avignon şi-am intrat în oraşul scăldat în soare. Numai zidul de apărare plin de creneluri, arâtând ca o crustă de plăcintă nu tocmai coaptă, nu se bronzează deloc, deşi stă la soare de atâtea secole. Pe străzi atârnau în ciorchini strugurii, iar sclipitorul oleandru era în plină floare. Străzile sunt vechi şi foarte înguste, însă destul de curate şi umbrite de tende întinse de la o casă la alta. Ţesături şi batiste în culori vii, tot felul de curiozităţi, cadre vechi din lemn sculptat, jilţuri, altare, sfinţi, fecioare, îngeri şi portrete zugrăvite cu neîndemânare, toate de vânzare! Un spectacol neaşteptat şi deosebit de pitoresc. Din când în când însă, ochiul surprindea prin câte o poartă ruginită, rămasă întredeschisă, curţi cufundate în tihnă şi case falnice, dar tăcute ca nişte morminte. Semăna grozav cu o scenă din O mie şi una de nopţi! Cei trei dervişi, cu un ochi fiecare, ar fi putut să bată cu toată nădejdea în oricare din aceste porţi şi paznicul care-i tot iscodea cu întrebări - unul care-şi pusese bucate alese în coş încă de dimineaţă - le-ar fi deschis cu siguranţă. În ziua următoare, după micul dejun, am pornit într-o mică excursie, ca să vizităm punctele de atracţie din oraş. Dinspre nord adia o briză atât de plăcută, încât plimbarea noastră a fost foarte agreabilă, măcar că pietrele din pavaj, ca şi cele din ziduri, erau atât de încinse, încât ţi-era şi frică să pui mâna pe ele. Mai întâi, am urcat un deal stâncos până la catedrală, unde tocmai se ţinea slujba în faţa unei asistenţe foarte asemănătoare celei din Lyon: nişte femei în vârstă, un ţânc şi un câine foarte stăpân pe sine, care îşi stabilise un mic traseu pentru plimbare, începând de la grilajul altarului şi terminîndu-l la uşă, o plimbare cât se poate de firească, pe care dumnealui o făcea chiar în timpul slujbei, tot atât de metodic şi de calm ca orişice bătrân de afară! Catedrala e veche şi pustie, iar picturile de pe tavan sunt jalnic desfigurate de timp şi de vremea umedă; dar, cum lumina soarelui se revărsa printre perdelele roşii de la ferestre, făcând să strălucească lemnăria altarului, totul arăta cum nu se poate mai surâzător şi mai vesel. Intrând în această catedrală anume ca să vedem nişte picturi executate in fresco de un pictor francez şi de ucenicul său, am observat mai îndeaproape un mare număr de ofrande votive cu care erau acoperite din abundenţă zidurile diferitelor capele. Nu am spus împodobite, fiindcă acestea erau executate foarte neîndemânatic, la repezeală, foarte probabil de nişte bieţi zugravi de firme, care o mai scoteau la capăt în felul acesta. Erau nişte tablouri mici, fiecare prezentând vreo boală sau nenorocire de care donatorul scăpase prin mijlocirea sfântului patron sau a Sfintei Fecioare. Mă voi referi la ele ca la nişte indivizi reuşiţi ai speciei în general (acest gen abundă în Italia). Groteşti şi lipsite de orice armonie în contururi şi imposibile ca perspectivă, ele nu se deosebesc cu nimic de gravurile în lemn din cărţile vechi; dar, fiind picturi în ulei, artistul, precum pictorul familiei Primrose, nu s-a zgârcit deloc la culori. Într-un tablou, de pildă, unei doamne i se amputa un deget de la un picior - operaţie pentru care un personaj sfânt descinsese anume în cameră, pe o canapea, ca să o supravegheze. În altă pictură, o doamnă zăcea în pat, îndesată foarte strâns şi nefiresc în aşternut, şi privea cu multă demnitate la un trepied cu un lighean de toaletă pe el: nu era decât un lavoar obişnuit, singura mobilă din cameră, pe lângă lemnăria patului. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că femeia se afla în chinurile naşterii, dacă pictorului nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a aşeza toată familia în genunchi într-un colţ. Deasupra lor, Sfânta Fecioară, pe un fel de divan albastru, le promitea, se vede treaba, că le înapoiază pacienta intactă. În alt caz, o femeie tocmai era pe punctul de a fi strivită de un fel de căruţă în formă de pian, chiar lângă zidurile oraşului. Dar Sfânta Fecioară era şi aici de faţă. Dacă apariţia ei supranaturală speriase calul (aducând mai degrabă a grifon murg) ori dacă era invizibilă pentru el, nu ştiu; însă acesta se depărta în galop, cling-cling, fără umbră de respect sau de remuşcare. Pe fiecare astfel de pictură era scris cu litere mari şi galbene, chiar acolo unde se afla cerul, Ex voto1. __________ 1 Potrivit făgăduinţei (lat). Deşi ofrandele votive nu erau chiar necunoscute în templele păgâne, numărându-se printre multele compromisuri încheiate între religia falsă şi cea adevărată, pe vremea când cea din urmă era încă la început, aş fi vrut ca toate celelalte compromisuri să fi fost la fel de nevătămătoare. Recunoştinţa şi Cucernicia sunt calităţi creştine, iar un suflet creştin, recunoscător şi umil, trebuie să propovăduiască supunerea. Nu departe de catedrală se înalţă vechiul Palat al Papilor; o aripă este azi o închisoare obişnuită, iar cealaltă o cazarmă zgomotoasă; întunecatele apartamente, maiestuoase, închise, deşarte, îşi râd de vechea lor măreţie, ca nişte cadavre regale îmbălsămate. Dar nu ne-am dus acolo cu gândul să vedem încăperile maiestuoase, cazarma sau închisoarea, deşi am lăsat câţiva bănuţi în cutia deţinuţilor, în timp ce aceştia ne priveau din spatele gratiilor de fier, urmărindu-ne fiecare mişcare. Ne-am dus să vedem ruinele înfricoşătoarelor încăperi ale Inchiziţiei de odinioară. O bătrânică micuţă şi oacheşă, cu nişte ochi pătrunzători (o dovadă că lumea nu reuşise încă să alunge diavolul dintr-însa, deşi avusese timp cam între şaizeci şi şaptezeci de ani s-o facă), ieşi din taverna cazărmii pe care o ţinea chiar ea, întâmpinându-ne cu o legătură de chei mari în mină, ca să ne arate drumul. Nu vă mai spun, aşa cum ne-a spus ea, pe drum, că era gardian al palatului apostolic şi că deţinea postul ăsta de foarte mulţi ani; că însoţise în celule pe nişte prinţi, că fusese apreciată drept cel mai bun ghid de temniţe şi că locuia la palat din copilărie, ba chiar se născuse acolo, dacă-mi aduc bine aminte. N-am văzut în viaţa mea o drăcoaică atât de fioroasă, de iute, plină de energie şi pasionată. Mişcările îi erau extrem de violente. Nu vorbea până nu se oprea anume în acest scop. Atunci tropăia, ne apuca de braţe, se avânta în fel de fel de poze şi atitudini, dădea cu cheile de pereţi ca să sublinieze ceea ce spunea; ba şoptea de parcă Inchiziţia ar fi fost încă acolo, ba ţipa de parcă s-ar fi aflat chiar ea pe scaunul de tortură, iar când se apropia de vestigiile unei orori, avea un fel misterios, ca al vrăjitoarelor, de a face cu degetul arătător şi de a privi înapoi, păşind pe furiş şi făcând tot felul de strâmbături groteşti, care ar fi îndreptăţit-o să ţopăie în închipuirea unui bolnav chinuit de friguri. Am trecut apoi de-a lungul unei curţi, printre grupuri de soldaţi care leneveau; ne-am strecurat printr-o poartă pe care femeia-spiriduş a descuiat-o, încuind-o apoi în urma noastră, şi am pătruns într-o altă curte, mai îngustă, din cauza blocurilor de piatră căzute şi a grămezilor de gunoi, parte din ele înăbuşind gura unui pasaj subteran, prăbuşit atunci şi care comunica odinioară (aşa, cel puţin, se spune) cu un castel aflat de partea cealaltă a fluviului. Lângă această curte se află o temniţă - ne-am regăsit în ea în clipa următoare - în sumbrul turn des oubliettes1 acolo unde a fost întemniţat Rienzi2, legat cu un lanţ de fier chiar de zidul lângă care ne aflăm, dar pe atunci nici vorbă să vadă cerul, prăvălit acum fără oprelişte înăuntru. Câteva trepte şi am ajuns la cachots3, unde erau conduşi prizonierii Inchiziţiei imediat după capturare şi ţinuţi patruzeci şi opt de ore fără hrană şi apă, astfel încât să le fie sfărâmată şi ultima fărâmă de dârzenie, înainte de a fi aduşi în faţa neînduplecaţilor lor judecători. Aici lumină zilei nu pătrunde nici azi. Sunt nişte celule mici, închise între patru pereţi apăsători şi rigizi, extrem de întunecoase şi păstrând încă uşile masive şi zăvoarele de pe vremuri. __________ 1 Celule subterane şi obscure în care erau inchişi condamnaţii pe viaţă (n. t). 2 Cola di Rienzi (1313-1354), tribun al poporului la Roma; în 1347 a instaurat republica în oraş, însă după şapte luni, a fost excomunicat şi obligat să abdice. După un exil de şapte ani s-a reîntors la Roma, a fost ales senator, dar după scurt timp a fost asasinat (n. ed. engl.). 3 Temniţe (franc.). Femeia-spiriduş, privind înapoi, aşa cum v-am spus, a pătruns într-o încăpere boltită, folosită acum drept magazie de provizii: pe timpuri, aici era capela Sfântului Oficiu4. Camera aceasta, în care a funcţionat tribunalul, era absolut banală, iar podiumul părea să fi fost îndepărtat cu o zi înainte. Închipuiţi-vă pilda samariteanului zugrăvită într-un lăcaş al Inchiziţiei! Ei bine, chiar aşa a fost zugrăvită acolo, pictura putând fi desluşită şi azi! __________ 4 Oficiu al curiei papale, însărcinat cu supravegherea respectării credinţei moralei creştine (n.t). Sus, în pereţii aceştia siniştri, se află nişte firide prin care se ascultau, pentru a fi notate, mărturisirile abia rostite de acuzaţi. Mulţi dintre aceştia au fost luaţi chiar din celula pe care o privim. Călcăm pe urmele paşilor lor, de-a lungul aceluiaşi coridor. Privesc în jurul meu cu senzaţia de groază stârnita de un astfel de loc, când, pe neaşteptate, femeia-spiriduş mă apucă de încheietura mâinii, punându-şi în acelaşi timp pe buze o cheie cât toate zilele, în chip de deget arătător. Cu un gest brusc, mă invită să o urmez. Aşa şi fac. Mă conduce într-o cameră alăturată: o încăpere ciudată, cu un tavan înalt, care se îngustează în formă de pâlnie, deschizându-se la capătul de sus în afară, către cerul liber. O întreb ce e acolo. Îşi încrucişează braţele, se chiorăşte hidos la mine şi-atât! Îşi roteşte privirea în jur, să se asigure că s-a adunat tot grupul, se aşază pe un morman de bolovani, îşi azvârle braţele în sus, şi cu un răcnet pătimaş anunţă: La Salle de la Question! Camera de tortură! Tavanul este construit în formă de pâlnie, ca să înăbuşe strigătele victimelor! Ah, femeie-spiriduş, lasă-ne să reflectăm în tăcere, doar o clipă. Taci, femeie-spiriduş! Încrucişează-ţi braţele pe picioarele-ţi scurte şi stai liniştită pe grămada aia de bolovani măcar cinci minute, iar pe urmă n-ai decât să explodezi din nou. Minute?! Secundele nu s-au scurs încă, măsurate pe orologiul palatului, când, aruncând flăcări pe ochi, femeia- spiriduş e iar în picioare, în mijlocul încăperii, descriind cu braţele ei arse de soare o roată de lovituri grele. Uite-aşa mergea! Strigă femeia-spiriduş. Hârş, hârş, hârş! O rotire nesfârşită de ciocane grele. Hârş, hârş, hârş pe mâinile şi picioarele suferinzilor. Priviţi albia asta de piatră! zice femeia-spiriduş. Era pentru tortura cu apă! Gîl-gîl, bea, înghite, umflă-te, plesneşte întru slava Mântuitorului! Înghite zdreanţa însângerată, înghite-o adânc în trupul tău păgân, ereticule, înghite-o cu fiecare înghiţitură de aer! Şi, după ce călăul o trage afară, aburind de adevărurile revelate de însuşi chipul lui Dumnezeu, recunoaşte-ne pe noi drept slujitorii aleşi ai Domnului, drept credincioşi în Predica de pe Munte, discipoli de seamă ai celui care a făcut minuni doar ca să vindece, care niciodată nu a lovit pe nimeni cu orbire, surzenie, muţenie, nebunie sau orice altă nenorocire de pe lume, şi care întodeauna şi-a întins în binecuvântarea lui mâna doar ca să dăruie scăpare, alinare şi tihnă!             „Vedeţi? urlă iar femeia-spiriduş. Acolo se afla cuptorul! Acolo se înroşeau fiarele! În acele găuri erau fixaţi drugi ascuţiţi, de care erau atârnaţi cei torturaţi. Monsieur (femeia- spiriduş vorbeşte acum în şoaptă) a auzit de acest turn? Da? Atunci Monsieur să se uite acolo, jos!“ Un val de aer rece, însoţit de un iz de pământ jilav, îl loveşte pe Monsieur drept în faţă. Între timp, o dată cu vorba, femeia-spiriduş deschide o uşă ascunsă în perete. Monsieur se uită înăuntru. În jos se vede căscându-se hăul, iar în sus abia se distinge gura acestui turn înalt, abrupt, întunecos, înfiorător şi rece. Călăul Inchiziţiei, explică femeia-spiriduş, privind şi ea înăuntru, îi azvârlea aici pe aceia care nu mai ajungeau la celelalte torturi. „Priviţi! Vede Monsieur petele acelea negre de pe perete?“ O privire peste umăr, urmărind ochii sfredelitori ai femeii-spiriduş, îi arată îndeajuns de clar lui Monsieur, fără să mai aibă nevoie de indicaţia cheii, în ce direcţie se află petele. „Ce sunt astea?“ „Sânge!“ În octombrie 1791, când Revoluţia a atins apogeul în aceste locuri, şaizeci de bărbaţi şi femei (printre care şi preoţi, adaugă femeia-spiriduş, preoţi!) au fost ucişi şi azvârliţi în acest puţ îngrozitor, muribunzi şi morţi laolaltă; peste cadavre s-a aruncat apoi var. Curînd, semnele înspăimîntătoare ale masacrului au dispărut, însă crima aceasta va rămâne vie în memoria oamenilor, tot aşa cum pietrele masivei construcţii în care s-a înfăptuit au rămas una peste alta, drept mărturisire, ca şi sângele împroşcat pe ziduri.

Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.   Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol. Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor. Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără niciun dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate: — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace! Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, indreptan- du-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el: — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte! — ’Mnezeu s-o binecuvânteze!, se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom’le şi să facă trei’spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor! Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil. Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire. — Gata, madam Cutare, a murit!, spuse doctorul în cele din urmă. — Of, săraca de ea, aşa e!, spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea! — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine? — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea. Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă. — Aceeaşi veche poveste — spuse el dând din cap — văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună! Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil. Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui — copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit —, dispreţuit şi oropsit de toţi. Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   Capitolul 2   În care se vorbeşte despre creşterea şi educaţia lui Oliver Twist, precum şi de consiliul parohial   Timp de opt sau zece luni, Oliver a fost victima unui şir neantrerupt de înşelăciuni şi dezamăgiri. L-au crescut cu biberonul. Conducerea casei parohiale de muncă raporta în permanenţă mai-marilor parohiei situaţia acestui copil orfan, flămând şi sărac. Aceştia, la rândul lor, începuseră să se intereseze dacă pe acolo nu era vreo femeie care să-i ofere lui Oliver Twist mângâierea şi hrană de care avea atâta nevoie. Din păcate, pentru că asemenea fiinţă nu există, mai- marii parohiei au hotărât cu mărinimie şi plini de omenie că Oliver să fie trimis la ţară, într-o altă casă mai mică, tot proprietate a parohiei, la vreo trei mile depărtare, unde cam vreo douăzeci sau treizeci de tineri certaţi cu legea se tolăneau pe podele cât era ziulica de lungă, fără să ceară prea multă mâncare sau haine, sub supravegherea părintească a unei femei bătrâne care, pentru vreo şapte pence şi jumătate de cap de copil pe săptămână, îi pripăşea acolo pe toţi răii. Şapte pence şi jumătate pe săptămână e o sumă destul de frumuşică: cu şapte pence şi jumătate poţi cumpăra o grămadă de lucruri cu care să-i îndopi pe copii până le vine rău de la stomac. Bătrâna era o femeie înţeleaptă şi cu multă experienţă; ea ştia exact ce le trebuia copiilor, dar şi ce era bun pentru ea. Aşa că ei îi revenea cea mai mare parte a câştigului săptămânal, oferind tinerei generaţii parohiale în creştere o porţie şi mai mică decât i se cuvenea, reuşind să stoarcă de peste tot câte ceva, chiar şi de acolo de unde nu se mai putea stoarce nimic. Iată cum se dovedea bătrâna a semăna un foarte iscusit filosof materialist. Cine nu cunoaşte povestea acelui filosof? El a inventat o teorie grozavă despre un cal care putea trăi fără să mănânce şi pe care a reuşit să o demonstreze atât de bine, încât a ajuns să-i dea acestuia doar un păi pe zi, transformându-l din nimic într-un animal ager şi focos, care a murit doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a ajunge să ia o gură bună de aer. Din nefericire, sistemul filosofic materialist folosit de această femeie hoaţă opera tot la fel şi pentru Oliver Twist; căci dacă vreun copil reuşea să-şi ducă zilele cu puţină hrană primită, în opt din zece cazuri ori se îmbolnăvea din cauza foamei sau a frigului, ori cădea în foc din nebăgare de seamă, ori se înăbuşea din te miri ce; dar oricare ar fi fost întâmplarea, plodul cel nenorocit era chemat în cealaltă lume ca să-şi cunoască părinţii pe care nu-i văzuse niciodată în lumea aceasta. Câteodată, când se întâmplă să aibă loc vreo ancheta mai aparte cu privire la vreun copil trecut cu vederea la întorsul saltelei sau care murise opărit atunci când se spălau rufele — cu toate că un astfel de accident se întâmplă foarte rar, dat fiind că acolo la ţară nu se prea spălau rufele —, tocmai atunci le venea în gând anchetatorilor să pună întrebări stânjenitoare, enoriaşii razvratindu-se şi semnând câte o plângere. Însă aceste obraznicii erau repede muşamalizate de doctor, precum şi de mărturia epitropului; primul deschidea întotdeauna cadavrul şi nu găsea nimic înăuntru (lucru adevărat, de altfel), celălalt jura invariabil tot ce dorea parohia (dând astfel dovadă de un devotament fără margini). În plus, membrii consiliului parohial făceau controale regulate la ţară, având întotdeauna grijă să-l trimită pe epitrop cu o zi înainte ca să le anunţe venirea. Aşa se face că de fiecare dată toţi copiii erau primeniţi şi curaţi. Ce puteai pretinde mai mult? Nu prea era de aşteptat ca un astfel de sistem să dea roade. La cei nouă ani ai săi, Oliver Twist era un copil palid şi firav, micuţ de statură şi subţire ca o trestioară. Cu toate acestea, natură sau asemănarea cu vreunul din cei doi părinţi au făcut să-i bată în piept o inimă tare curajoasă, întâmplarea ce urmează a fi relatată se datorează tocmai faptului că a reuşit să ajungă la cea de-a nouă aniversare, graţie regimului auster la care fusese supus încă de la naştere. Indiferent cum a răzbit, vorba e că a ajuns la vârsta de nouă ani, pe care şi-o sărbătorea în pivniţa de cărbuni în compania selecta a doi domnişori, după ce toţi trei fuseseră snopiţi în bătaie şi încuiaţi acolo pentru că îndrăzniseră să le fie foame. În acest timp, fără veste, doamna Mann, stăpâna cea bună a casei, trase o sperietură zdravănă, vazandu-l pe domnul Bumble, epitropul, cum se căznea din greu să tragă zăvorul de la poarta grădinii. — Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră sunteţi, domnule Bumble?, spuse doamna Mann scoţând capul pe geam şi prefăcându-se grozav de bucuroasă. Suzano, ada sus pe Oliver şi pe ăilalţi doi plozi şi bagă-i imediat la spălat! Vai, ce mă bucur să vă văd, domnule Bumble! Domnul Bumble era cam grăsuţ şi cam ţâfnos din fire, aşa că în loc să răspundă politicos la un salut atât de deschis, începu a zgâlţâi portiţa cu furie, ba, îi mai trase şi un şut, cum numai un epitrop o poate face. — Vai de mine! — spuse doamna Mann, alergând într-un suflet afară, pe când cei trei băieţi erau scoşi din ascunzătoare — oare cum de nu m-am gândit?! Cum am putut să uit că portiţă era încuiată pe dinăuntru, dar numai din cauza copilaşilor acestora, dragii de ei! Intraţi, domnule! Poftiţi, vă rog, domnule Bumble, dar, vă rog, poftiţi, domnule! Deşi această invitaţie a fost de o politeţe excesivă, putând înmuia chiar şi inima celui mai înţepat staroste de biserică, ea nu l-a impresionat deloc pe epitrop. — Doamna Mann, chiar crezi că aceasta conduită este respectuoasă şi cuviincioasă?, se răţoi domnul Bumble, strângându-şi bastonul cu putere. Să-i ţii pe reprezentanţii parohiei să aştepte la poarta grădinii, când ei vin aici cu o misiune parohiala foarte clară legată de copiii orfani ai parohiei? îţi dai seama, doamna Mann, că eşti, cum să spun eu, doar o biată delegata a parohiei şi o lefegioaica? — Vai, domnule Bumble, cum să nu, doar ce le-am spus la vreo doi puişori de copii, care vă iubesc atât de mult, c-aţi venit, îi întoarse doamna Mann vorba, mieroasă şi cu multă umilinţă. Domnul Bumble se fudulea foarte tare cu puterea lui de orator şi era foarte mândru de el însuşi. Începu să se calmeze, având în vedere că deja îşi etalase oratoria şi-şi răzbunase orgoliul. — Bine, bine, doamna Mann, continuă el pe un ton ceva mai potolit, poate că-i aşa cum spui dumneata. Fie! Deci, doamna Mann, ia-o dumneata înainte, eu am venit aici cu niscaiva treburi şi am câte ceva să-ţi spun. Doamna Mann îl introduse pe epitrop într-un holisor pardosit cu dale de cărămidă şi îi oferi un scaun, aşezându-i foarte tacticos pe masă bastonul şi pălăria în formă de tricorn. Încălzit de drum, domnul Bumble îşi şterse transpiraţia de pe frunte, aruncă o privire satisfăcută către tricorn, apoi zâmbi. Da, da, zâmbi! La urma-urmei, epitropii sunt şi ei oameni, aşa că domnul Bumble zâmbi. — Ei, da’ acum să nu vă supăraţi de ce-am să vă spun, adăugă doamna Mann cu glas mieros. Din câte văd eu, aţi mers ceva pe jos, da’ mai bine-mi văd de treabă. Domnu’ Bumble, ce-aţi zice de o băuturică? — Nicio picătură, dar chiar nicio picătură, spuse domnul Bumble, fluturându-şi liniştit mâna dreaptă cu un semn plin de demnitate. — Ba io tot cred c-o să vreţi puţin, spuse doamna Mann, care înregistrase îndeajuns de bine tonul de refuz că şi gestul făcut. Numa’ o picătură îndoită cu puţină apă rece şi o bucăţică de zahăr. Domnul Bumble îşi drese glasul. —Acu’ numa’ o picături ca, zise doamna Mann convingătoare. — Ce anume?, întrebă epitropul. — Iaca, întotdeauna trebuie să am câte ceva în casă ca să-i ung pe drăguţii de mititei pe la buric, când nu li-i bine, domnu’ Bumble, îi răspunse doamna Mann scoţând o sticlă şi-un pahar din dulapul din colţ. Gin. Ai să vezi domnu’ Bumble, e-un gin straşnic. — Dar dumneata, doamna Mann, le dai copiilor aşa ceva?, întrebă Bumble urmărind-o cu interes cum amesteca totul. — Oh, bată-i norocul să-i bată, cum să nu le dau, dragii de ei?!, răspunse îngrijitoarea. N-aş putea suferi să-i văd cum se chinuiesc, doar mă cunoaşteţi ’mneavoastra. — Da, desigur, încuviinţă domnul Bumble, n-ai putea. Doamna Mann, eşti o femeie adevărată (la auzul acestor cuvinte, bătrâna puse paharul pe masă). Chiar am să informez consiliul cu prima ocazie. (Trase paharul spre el). Am să spun că pentru copii eşti ca o mamă. (Amesteca bine ginul cu apă). Eu, doamna Mann, beau cu bucurie în sănătatea dumitale — şi dădu peste cap jumătate din el. Ei, şi-acum să trecem la treabă, spuse epitropul, scoţând din buzunar un carneţel cu coperte din piele. Băiatul acela care a fost botezat aşa, că vai de lume, Oliver Twist, împlineşte azi nouă ani. — Batu-l-ar norocu’ să-l bată!, îl întrerupse doamna Mann ştergându-şi ochiul drept cu colţul sortului, până ce se înroşi. — Cu toate că s-a oferit o recompensă de zece lire sterline, care apoi a fost ridicată la douăzeci, cu toate eforturile supraomeneşti, ba, chiar aş putea spune supranaturale din partea parohiei, spuse Bumble, tot nu am putut să descoperim cine este tatăl lui sau de unde venea mama lui, cum o chema şi din ce clasă socială făcea parte. Doamna Mann îşi ridică mâinile a neputinţă, apoi, după o clipă de gândire, spuse: — Atunci cum se face că el totuşi are un nume? Luând o poziţie impozantă şi plin de mândrie, epitropul spuse cu emfază: — Eu l-am inventat. — Dumneata, dom’le Bumble?! — Da, doamna Mann, chiar eu în persoană. Le dăm nume copilaşilor noştri iubiţi în ordine alfabetică. Ultimul pe care l-am numit a fost cu S — Swubble, iar acesta a fost cu T — Twist. Eu i-am găsit numele. Următorul va fi Unwin, iar cel care vine după el Vilkins. După cum vezi, am numele gata pregătite până la sfârşitul alfabetului şi iar o pot lua de la A până la Z. — Da’ chiar că sunteţi tare citit, dom’le!, spuse doamna Mann. — Ei, cum să nu, spuse epitropul vădit măgulit de un astfel de compliment; aşa o fi, dacă spui dumneata. Aşa o fi, doamna Mann. Termină de băut tot ginul amestecat cu apă şi apoi spuse: întrucât Oliver e cam mare ca să mai rămână pe aici, consiliul parohial a hotărât să-l ia înapoi la casă. De aceea, am venit chiar eu în persoană. Vreau să-l văd imediat. — Gata, acu’ vi-l aduc, spuse doamna Mann ieşind iute din cameră. Curăţat atât cât se putuse printr-o simplă spălare cu apă de jegul întărit pe faţă şi pe mâini, băiatul fu condus în camera de protectoarea lui cea plină de bunăvoinţă. — Oliver, fă o plecăciune în faţa domnului, spuse doamna Mann. Oliver făcu o plecăciune îndreptată jumătate către epitropul care era aşezat pe un scaun şi jumătate către tricornul de pe masă. — Vrei să mergi cu mine, Oliver?, spuse domnul Bumble cu emfază. Era gata-gata să spună că ar fi plecat imediat cu oricine, doar că ridicându-şi privirea o întâlni pe cea a doamnei Mann, care se strecurase în spatele scaunului unde stătea epitropul. Îi arătă pumnul şi avea o fată ameninţătoare, într-o fracţiune de secundă înţelese totul. Prea des încasase pumni ca să-i fi uitat atât de uşor. — Vine şi dansa cu mine?, întrebă sărmanul Oliver. — Nu, dânsa nu poate veni, răspunse domnul Bumble, va veni să te vadă doar din când în când. Copilul, chiar dacă era mic, reuşi să se prefacă şi să arate că-i părea tare rău că trebuia să plece. Avea chiar şi ochii plini de lacrimi. Foamea şi bătăile încasate de mai multe ori pe zi te ajuta în astfel de cazuri, când vrei să plângi; iar Oliver chiar putu să plângă de-adevăratelea. Doamna Mann îl strângea la piept întruna. Oliver, în schimb, nu-şi dorea decât o bucată mare de pâine unsă cu unt, ca să nu pară prea flămând când va ajunge la casa-azil. Cu felia de pâine într-o mână şi cu şepcuţa maronie, specifică uniformei parohiale, pe cap, Oliver fu luat de domnul Bumble din acest loc nenorocit, unde niciodată nu auzise vreo vorbă bună şi nici nu avusese parte de vreo privire caldă, care să-i lumineze anii întunecaţi ai copilăriei. În ciuda celor arătate mai sus, el izbucni în hohote de plâns când portiţă grădinii se închise în urma lui. Chiar aşa rai cum erau, micuţii lui tovarăşi de suferinţă, pe care tocmai îi părăsea, fuseseră singurii prieteni pe care îi avusese vreodată; pentru întâia oară în viaţa lui simţi cu adevărat ce înseamnă singurătatea în lumea asta mare! Domnul Bumble mergea cu paşi mari; tropăind mărunt, Oliver îl ţinea strâns de manşeta bordata cu fireturi aurii şi îl tot întrebă la fiecare sfert de milă dacă mai aveau mult de mers. Domnul Bumble îi răspundea scurt şi cu ţâfnă — blândeţea temporară pe care ginul amestecat cu apă o trezise în inima lui tocmai se evaporase, aşa că devenise epitropul de mai înainte. Oliver nu era în această casa-azil decât de un sfert de ceas şi abia dacă avusese vreme să termine de mâncat a doua felie de pâine, când iată că domnul Bumble, care-l dăduse în grija unei babe, apăru de nicăieri informându-l că în acea seară membrii consiliului aveau să se întâlnească şi că el, Oliver, trebuia să apară în faţa lor negreşit. Neştiind prea bine ce era cu consiliul acesta, Oliver era chiar uluit de inteligenta epitropului şi nici nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Dar nu avu prea multă vreme de gândit pentru că domnul Bumble îi dădu una peste cap cu bastonul, aşa, doar ca să-l mai trezească un pic, şi-i mai dădu încă una peste spate ca să-l mai învioreze; poruncindu-i să-l urmeze, îl conduse într-o sală foarte mare, văruita în alb, unde vreo opt sau zece domni mari şi graşi stăteau în jurul unei mese. În capul mesei, aşezat într-un jilţ, ceva mai înalt decât celelalte, era un grăsan cu o faţă rotundă şi tare roşie. — Fă o plecăciune în faţa consiliului, spuse Bumble. Oliver îşi şterse câteva lacrimi, care erau gata să-i curgă din ochi şi, nevăzând niciun consiliu, ci doar o singură masă se înclină în faţa ei. — Cum te cheamă, băieţaş?, îl întrebă domnul din scaunul cel înalt. La vederea atâtor domni, Oliver se sperie şi începu să tremure; epitropul îl mai înghionti încă o dată de la spate, lucru care-l făcu să plângă. Aşa că răspunse foarte încet şi parcă nesigur, ceea ce-l determină pe un domn în jiletcă albă să-i spună că e prost. Incredibil, remarcă l-a mai îmbărbătat, făcându-l chiar să se simtă în largul lui. — Ascultă, băiete, spuse domnul din scaunul cel înalt, cred că ştii foarte bine că eşti orfan. — Ce înseamnă orfan, domnule?, întrebă bietul Oliver. — Am zis eu că băiatul ăsta e prost, spuse domnul cu jiletca albă. — Lasă, spuse cel care vorbise primul, cred că ştii că n-ai nici tata şi nici mama şi că ai fost crescut din milă parohiei, nu? — Da, domnule, răspunse Oliver plângând amar. — De ce plângi?, întrebă domnul cu jiletca albă. Şi ca să arate că nimeni nu-i ca el, continuă: chiar aşa, oare de ce-o plânge acest copil? — Sper că te închini în fiecare seară ca un creştin adevărat — spuse un alt domn cu o voce răguşită — şi că te rogi pentru cei care-ţi dau de mâncare şi care au grijă de tine. — Da, domnule, se bâlbâi băiatul. Chiar dacă nu-şi dădea prea bine seama, domnul care vorbise ultimul avea perfectă dreptate. Sigur c-ar fi fost foarte creştineşte şi că el ar fi fost un foarte bun creştin dacă s-ar fi rugat pentru toţi cei care-l hrăniseră şi avuseseră grijă de el. Dar el nu făcuse aşa ceva până acum, pentru că nimeni nu-l învăţase. — Băiete, te-am adus aici ca să te învăţăm carte şi să te dăm la o meserie, spuse omul cu faţa roşie, care stătea pe scaunul cel înalt. — Aşa că ai să te apuci de scărmănat câlţi chiar de mâine dimineaţă, de la ora şase, adăugă domnul cel răguşit, îmbrăcat în jiletcă albă. Mulţumind pentru aceste binefaceri ca şi pentru slujbă cu scărmănatul câlţilor, Oliver se înclină în fata epitropului, după care fu condus către un dormitor foarte mare, unde adormi în cele din urmă cu suspine grele, pe un pat tare, cu o saltea aspră pe el. Doar şi săracii au dreptul la somn, nu?! Oh, minunatele şi blândele legi englezeşti! Sărmanul Oliver! Nici nu visa în somnul lui de copil că în acea zi cei din consiliu luaseră o hotărâre majoră care avea să-i influenţeze de acum încolo întreaga viaţă. Asta e, hotărârea fusese luată. Dar să vedem despre ce este vorba. Membrii acestui consiliu parohial erau nişte filosofi cu o judecată profundă; atunci când era vorba de această casa- azil, ei îşi dădeau seama, ceea ce oamenii de rând n-ar fi putut, că nevoiaşii chiar se simţeau bine aici, unde era un loc public şi de oarecare distracţii pentru oamenii din clasele cele mai de jos; un han unde nu plăteai nimic niciodată; aici puteai să iei gratis micul dejun, prânzul, ceaiul, chiar şi cina; un fel de paradis construit din cărămidă şi mortar, unde tot anul nu era decât cântec, joc şi voie bună, iar munca deloc. Ei, dar, spuseră ei atotştiutori, odată şi-odată lucrurile trebuie puse la punct; las’ că vedem noi, una-două. Aşa că stabiliră un regulament cum că toţi săracii (iar ei nu obligau pe nimeni) nu aveau decât două posibilităţi: ori mureau încet-încet de foame în azil, ori mureau repede-re- pede în afara lui. Şi de aceea au vorbit cu cei de la administraţia apelor să le dea apă la discreţie şi cu un morar să le mai dea din când în când câte puţin din faină lui de ovăz. Urmau să primească prin urmare câte trei mese pe zi de fiertura de ovăz foarte diluată, de două ori pe săptămână câte o ceapă şi duminică o jumătate de chiflă. Nu mai spun aici ca privitor la femei mai făcură şi alte regulamente, tot înţelepte şi pline de omenie. Şi tot din milă, hotărâră că familiile sărace care divorţau să nu mai fie puse la plată. Şi în loc să-l oblige pe bărbat să dea bani familiei, aşa cum fusese cazul până atunci, îl debarasau definitiv de ea, ducând-o în altă parte, iar pe el îl descărcau de toate belelele. Nimeni nu poate şti câţi săraci ar fi vrut să scape din chingi, graţie acestor două privilegii, dacă n-ar fi fost legaţi de mâini şi de picioare de acest azil sau casa parohiala de muncă. Însă membrii consiliului erau oameni judecaţi şi prevăzători, care nu lăsau lucrurile la voia întâmplării. În afară de muncă pentru casa şi de fiertura de ovăz nu există nimic, iar asta îi cam speria pe oameni. După primele şase luni de la sosirea lui Oliver Twist aici, sistemul funcţiona ca pe roate. Din cauza cheltuielilor tot mai mari cu antreprenorii de pompe funebre, el fusese cam costisitor la început. Se mai punea şi problema strâmtării hainelor săracilor care, după o săptămână sau două, fluturau lălai pe trupurile lor împuţinate de ovăzul îndoit cu apă. Aşa că numărul locatarilor săraci de la casa de muncă a parohiei se împuţina pe zi ce trece, spre bucuria fără de margini a membrilor consiliului parohial. încăperea unde luau masa copiii era un spaţiu foarte mare, cu dale din piatră pe jos şi într-un colţ cu un cazan din cupru; lângă el, bucătarul, cu un şorţ pe dinainte şi ajutat de una sau două femei, servea pe fiecare cu un polonic uriaş din fiertura aceea apoasa. Toţi copiii aveau câte o străchinuţă în care primeau din această mâncare aleasă. Nimic mai mult. Excepţia era de sărbători, când primeau în plus încă două linguri şi un sfert de pâine. Castronaşele nu erau spălate niciodată pentru că străluceau de atâta lins. Odată încheiată această operaţie (care bineanteles nu dură prea mult, deoarece şi lingurile erau tot atât de mari ca şi castroanele), se opreau şi se tot uitau la cazanul din cupru, cu aşa nişte ochi flămânzi de parcă ar fi vrut să devoreze până şi cărămizile pe care era aşezat; totodată, îşi sugeau degetele cu sârg, că nu cumva să le scape pe jos vreo picătură din fiertura de ovăz. Se ştie că, în general, băieţii mănâncă mai mult decât fetele. De mai bine de trei luni, Oliver Twist şi prietenii lui indurau chinurile unei senzaţii permanente de foame. În cele din urmă, au ajuns să fie atât de hămesiţi şi de sălbatici, încât un băiat, care era destul de înalt pentru vârsta lui şi care nu era prea obişnuit cu un astfel de regim (pentru că tatăl lui avusese un mic birt în trecut), le spuse într-o zi prietenilor lui printre dinţi ca, dacă nu primea în plus un castronel din acea fiertură de ovăz, s-ar fi putut foarte bine să-l mănânce chiar pe băieţelul care dormea noaptea lângă el şi care întâmplător era mai mic şi mai slăbuţ. De atâta foame, avea nişte ochi de fiară, aşa că ei l-au crezut. Chiar în acea după-amiază s-au adunat cu toţii, s-au sfătuit şi au tras la sorţi cine să meargă la bucătar şi să-i mai ceară din acea fiertură; sarcina îi reveni lui Oliver Twist. Veni seara şi copiii se aşezară fiecare la locurile lor. Îmbrăcat în uniforma lui bine cunoscută, bucătarul stătea proţăpit lângă cazan; ajutoarele stăteau cuminţi în spatele lui; se servi fiertura de ovăz şi apoi se rosti o rugăciune mai lungă pentru a se binecuvânta acea mâncare sărăcăcioasă. Ovăzul dispăru din castroane cât ai zice peşte. Copiii începură să şuşotească ceva între ei şi să se uite insistent la Oliver. Cei care stăteau lângă el îl tot înghionteau, înnebunit de foame, chiar nu-i mai pasă deloc de mizeria din jurul lui. Se ridică de la masă şi, ţinând castronul şi lingura în mână, se îndrepta către bucătar, speriat chiar şi el de aşa cutezanţă. — Vă rog frumos, domnule, aş mai vrea puţin. Bucătarul era un bărbat gras care plesnea de sănătate; deodată se făcu palid la faţă. Timp de câteva clipe îl privi pe micuţul răzvrătit, cu ochii ieşiţi din orbite, după care se sprijini de cazan să nu cadă. Ajutoarele inlemnisera de uimire, copiii de frică. — Ce?, întrebă bucătarul cu glas stins. — Domnule, spuse Oliver din nou, vă rog să-mi mai daţi o porţie. Bucătarul îi dădu lui Oliver una în cap cu polonicul, îl luă în braţe şi începu să strige după epitrop. Membrii consiliului tocmai participau la o adunare solemnă, când domnul Bumble dădu buzna în încăpere foarte tulburat, adresându-i-se domnului din scaunul cel înalt: — Domnule Limbkins, vă cer iertare! Oliver Twist vrea să-i dăm mai multă mâncare. Cu toţii au rămas cu gura căscată, în timp ce groază şi uimirea se puteau citi pe feţele lor. —A cerut săi se dea mai mult?, întrebă domnul Limbkins. Bumble, calmează-te şi răspunde-mi clar şi răspicat! Deci să înţeleg că Oliver Twist a cerut mai multă mâncare, chiar şi după ce a mâncat cantitatea prescrisă în raţia zilnică? — Da, domnule, aşa a făcut. — Băiatul ăsta n-o s-o sfârşească prea bine, cu siguranţă că va fi spânzurat, spuse domnul cu jiletca albă. Vă spun eu că va fi spânzurat. Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Conversaţia asupra acestui subiect se încinsese. Se dădu ordin ca Oliver să fie închis de îndată. A doua zi dimineaţă a fost lipit un afiş pe dinafară porţii. Pe el se putea citi că se oferă o plată de cinci lire sterline oricărei persoane care va avea grijă de Oliver Twist, luându-l astfel de pe capul parohiei. Adică, altfel spus, se ofereau Oliver Twist şi pe deasupra încă cinci lire sterline oricărui bărbat sau femeie care ar fi avut nevoie de un ucenic la orice fel de negoţ, afacere sau meserie. — Niciodată până acum nu am crezut cu atâta tărie, spuse domnul cu jiletca albă, pe când bătea în poartă şi citea afişul din dimineaţa aceea, niciodată n-am crezut cu atâta tărie că acum că băiatul ăsta va sfârşi sigur la spânzurătoare! întrucât nu-mi propun de pe acum să descopăr dacă domnul cu jiletca albă are sau nu dreptate şi nici nu vreau să vă stric plăcerea de a citi povestirea această pană la capăt (în cazul în care ea v-a stârnit un interes oarecare), mă încumet să vă las să ghiciţi dacă Oliver Twist a murit în acest tragic chip sau nu.

  VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD de Charles Dickens   Volumul I   Personajele   RICHARD BABLEY, („Mister Dick“), un nebun inofensiv MISTER BARKIS, harabagiu MISTER CHLLIP, medic; un omuleţ blajin DAVID COPPERFIELD, eroul romanului MISTER CREAKLE, un director de şcoală, incult şi câinos REVERENDUL HORACE CREWLER, pastor sărac în Devonshire URIAH HEEP, copist în biroul lui mister Wickfield MISTER JORAM, asociatul şi ginerele lui mister Omer, antreprenorul de pompe funebre MISTER JORKINS. Asociatul lui mister Spenlow LATTIMMER, servitorul şi omul de încredere al lui James Steerforth JACK MALDON, un tânăr de nimic, lipsit de mijloace, leneş, obraznic, înfumurat MISTER CHARLES MELL, profesor la şcoala lui mister Creakle MISTER WILKINS MICAWBER, un domn elegant, grandilocvent, generos şi nesocotit MISTER. WILKINS MICAWBER Jr, feciorul cel mare al acestuia MISTER MILLS, tatăl Juliei Mills MISTER EDWARD MURDSTONE, tatăl vitreg al lui David Copperfield MISTER OMER, negustor de manufactură, croitor, antreprenor de pompe funebre etc. la Yarmouth DANIEL PEGGOTTY, un pescar cam din topor, dar bun la inimă HAM PEGGOTTY, marangoz şi pescar; nepotul lui Daniel Peggotty MISTER QIUNION, administratorul depozitului firmei „Murdstone & Grinby“ MISTER FRANCIS SPENLOW, unul dintre membrii firmei „Spenlow & Jorkins“; tatăl Dorei Spenlow JAMES STEERFORTH, un tânăr binecrescut şi cu deosebit farmec personal, prieten din şcoală cu Copperfield DR. STRONG, un domn bătrân şi amabil, directorul unei şcoli din Canterbury MISTER TIFFEY, un bătrân funcţionar în birourile firmei „Spenlow & Jorkins“ THOMAS TRADDLES, coleg de şcoală şi prieten cu David Copperfield MISTER WICKFIELD, avocat la Canterbury MISSIS CLARA COPPERFIELD, mama lui David Copperfield MISSIS CREAKLE, o femeie de treabă bruftuluită de soţul ei MISS CREAKLE, fiica precedentei MRS. CREWLER, soţia reverendului Horace Crewler CAROLINE, LOUISA, LUCY, MARGARET, SARAH şi SOPHY CREWLER, fiicele reverendului Horace Crewler MRS. CRUPP, o femeie corpolentă, care închiriază camere mobilate ROSA DARTLE, o doamnă care locuieşte la missis Steerforth şi îi ţine companie MICUŢA EMILY, o nepoată a lui mister Peggotty adoptată de acesta MARTHA ENDELL, o femeie rău famată MRS. GUMMIDGE, văduva unui pescar, fost tovarăş al lui Daniel Peggotty MRS. HEEP, văduvă: mama lui Uriah Heep MRS. MARKLEHAM, mama Anniei Strong MRS. EMMA MICAWBER, soţia lui Wilkins Micawber MISS EMMA MICAWBER, fiica ei MISS JULIA MILLS, prietena cea mai apropiată a Dorei Spenlow MISS MOWCHER, coafeză cu clientelă distinsă MISS JANE MURDSTONE, sora lui Edward Murdstone MINNIE OMER, fiica Iul mister Omer; frumoasă şi cumsecade CLARA PEGGOTTY, femeie la toate în casa Clarei Copperfield; dădaca şi prietena lui David MISS CLARISSA SPENLOW, cea mai în vârstă dintre cele două surori nemăritate ale lui mister Spenlow MISS LAVINIA SPENLOW, sora Clarissei Spenlow MISS DORA SPENLOW, unicul copil al lui mister Spenlow; o fată timidă, sensibilă, naivă şi drăgălaşă, mai târziu „soţia-copiliţă“ a lui David Copperfield MRS. STEERFORTH, mama lui James Steerforth MRS. ANNIE STRONG, soţia doctorului Strong MISS BETSEY TROTWOOD, o doamnă austeră, dar inimoasă; mătuşa mare a lui David Copperfield AGNES WICKFIELD, fiica şi menajera lui mister Wickfield.     CAPITOLUL I   DESCHID OCHII                 Este menirea paginilor de faţă s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieţi voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. Ca s-o iau cu povestirea chiar de la început, voi consemna că (precum mi s-a spus, şi cred) am venit pe lume într-o vineri la miezul nopţii. S-a băgat atunci de seamă că am scos primul ţipăt chiar în clipa când pendula a pornit să sune.   Dădaca mea şi anumite femei mai înţelepte de prin vecini, care mi-au arătat o grijă deosebită cu câteva luni înainte de a fi fost cu putinţă să facem cunoştinţă, ţinând seama de ziua şi ceasul naşterii, au dat de ştire că eram ursit să fiu nefericit în viaţă şi, în al doilea rând, au vestit că-mi era scris să văd stafii şi năluci, căci asta socoteau dânsele, era soarta nefericiţilor prunci – fete sau băieţi – veniţi pe lume vinerea după miezul nopţii.   Despre prevestirea dintâi nu e nevoie să spun niciun cuvânt aici, pentru că nimic nu poate arăta mai bine decât propria-mi poveste dacă ea s-a adeverit sau nu. În ce priveşte cea de a doua, voi spune doar că, de nu s-o fi împlinit cumva în frageda-mi copilărie, încă nu s-a săvârşit până în ziua de azi. Nu mă plâng însă defel c-am fost lipsit de acest dar; şi dacă în clipa de faţă de el se bucură altcineva, îi doresc din toată inima să-l păstreze.     M-am născut cu căiţă, care, prin anunţuri la gazetă, a fost oferită spre vânzare la preţul convenabil de cincisprezece guinee. Dar nu ştiu dacă pe vremea aceea oamenii care călătoreau pe mare nu prea aveau bani sau dacă, nemaifiind superstiţioşi, preferau colacii de salvare; ceea ce ştiu e că nu s-a grăbit decât un singur amator, un avocat care juca la bursă şi care a oferit două lire bani peşin, iar restul în vin de Xeres refuzând să plătească mai mult pentru chezăşia că nu se va îneca. Aşadar, anunţul a fost retras, reprezentând o cheltuială zadarnică, fiindcă pe acea vreme sărmana mea mamă avea şi ea vin de Xeres din belşug, iar zece ani mai târziu căiţa a fost pusă la loterie undeva pe meleagurile noastre, vânzându-se cincizeci de bilete a câte o jumătate de coroană fiecare, câştigătorul urmând să plătească cinci şilingi pe deasupra. Am fost de faţă şi-mi amintesc că m-am simţit tulburat şi stânjenit văzând cum se înstrăina astfel o parte din făptura mea. Căiţa a fost câştigată, ţin minte, de o bătrână, cu un coşuleţ pe braţ, care abia s-a îndurat să scoată cei cinci şilingi, în monede de câte o jumătate de penny, şi până la urmă a dat cu doi pence şi jumătate mai puţin, ceea ce zadarnic s-au străduit să-i dovedească, făcând cu ea socoteli nesfârşite.   Faptul că bătrâna nu s-a înecat şi că şi-a dat liniştită obştescul sfârşit în patul ei, la vârsta de 92 de ani, este neîndoios, şi oamenii din partea locului nu-l vor da uitării multă vreme. După câte am aflat, s-a mândrit până şi pe patul morţii că nici o singură dată în viaţa, ei n-a trecut vreo apă altfel decât peste un pod şi că până la capătul zilelor ei, ori de câte ori îşi sorbea ceaiul, pentru care avea o mare slăbiciune, se arăta foarte indignată împotriva marinarilor şi a celorlalţi oameni care n-aveau nimic sfânt şi băteau mările lumii. Zadarnic i-ai fi spus că această mult hulită îndeletnicire aducea şi unele foloase, printre care se număra poate şi ceaiul. Răspundea totdeauna, repetând apăsat, cu neclintită încredere în temeinicia argumentului ei: „Nu, nici să naud de oamenii care bat drumurile şi mările!“   Şi acum, ca să nu mai bat şi eu câmpii, mă întorc să vă spun cum am venit pe lume. M-am născut la Blunderstone, în comitatul Suffolk, sau „cam pe acolo“, cum se spune în Scoţia. Sunt un copil postum. Ochii părintelui meu s-au închis asupra luminii acestei lumi cu şase luni înainte ca ai mei să se deschidă asupra ei. Chiar şi acum mi se pare ciudat când mă gândesc că n-a apucat să mă vadă niciodată; şi mai ciudate îmi par amintirile nedesluşite din prima copilărie, legate de lespedea albă de pe mormântul lui din curtea bisericii, şi jalea ce mă cuprindea când vedeam că zăcea acolo singur, în noaptea adâncă, în timp ce salonaşul nostru era încălzit şi luminat de focul din cămin şi de flacăra, lumânărilor, şi că uşile casei noastre încuiate şi zăvorite – ceea ce mi se părea uneori o adevărată cruzime – nu-i dădeau voie să intre la adăpost.   Persoana cea mai însemnată din familia noastră, despre care voi avea prilejul să povestesc, era o mătuşă a tatii, care, prin urmare „mi-era şi mie mătuşă. Miss Trotwood – sau miss Betsey, cum obişnuia să-i spună biata mamă când, izbutind să-şi înfrângă spaima pe care i-o stârnea acest personaj înfricoşător, se-ncumeta să-i pomenească numele (ceea ce rar se întâmpla) – fusese măritată, cu un bărbat mai tânăr decât ea, foarte chipeş, dar, vorba ceea, „pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte“, căci lumea îl bănuia că o bătuse pe miss Betsey şi că odată, când se iscase între ei o gâlceavă pentru niscaiva merinde, se repezise la ea, hotărât s-o azvârle pe fereastră de la catul al doilea. Aceste dovezi neîndoielnice ale nepotrivirii lor de caracter o îndemnaseră pe miss Betsey să-i dea răvaş de drum şi să ajungă la o despărţire prin bună învoială. Dumnealui plecase în Indii cu ce bani avea, şi acolo, potrivit unor zvonuri fără temei, care se lăţiseră în familia noastră, fusese văzut călare pe un elefant. Împreună cu un babuin: dar eu cred mai degrabă că trebuie să fi fost vreun babu sau o begum. Oricum, nu trecură nici zece ani şi sosiră veşti că s-ar fi prăpădit. Ce-a simţit mătuşa când a aflat, nimeni nu ştie, căci, îndată după despărţire, şi-a reluat numele de fată, şi-a cumpărat o căsuţă într-un cătun îndepărtat, lângă ţărmul mării, şi s-a statornicit acolo, locuind cu o singură slujnică, trăind, pare-se, de atunci înainte retrasă în cea mai neînduplecată izolare.   Tata fusese, cred, cândva, una dintre slăbiciunile ei; căsătoria lui o jignise însă crunt, pentru simplul motiv că maică-mea era „o păpuşă de ceară“. Miss Betsey n-o văzuse niciodată pe mama, ştia doar că nu împlinise nici 20 de ani, şi asta îi era de ajuns. Tata şi miss Betsey nu s-au mai văzut niciodată. Când s-a însurat, era de două ori mai în vârstă decât mama şi nu tocmai sănătos. Precum am mai spus, s-a prăpădit după un an şi cu şase luni înainte de venirea mea pe lume. Aşa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei vineri memorabile şi, fie-mi iertat să spun, bogate în întâmplări de seamă. Nu pot pretinde că aş fi ştiut atunci care era situaţia, nici că despre cele ce au urmat mi-ar fi rămas amintiri întemeiate pe mărturia propriilor mele simţuri.   Mama se simţea rău şi şedea tare abătută lângă cămin, privind focul printre lacrimi, gândindu-se cu deznădejde la viitorul ei şi al micuţului necunoscut fără tată, care se gătea să vină într-o lume ce nu se sinchisea câtuşi de puţin de sosirea lui, unde nu-l aşteptau decât câteva pachete de ace de siguranţă într-un sertar din odaia de sus; mama, precum spuneam, şedea lângă focul din cămin în după-amiaza aceea senină de martie, în timp ce afară şuiera vântul, şi era speriată şi mâhnită, îndoindu-se că va scăpa cu viaţă din încercarea ce-o aştepta, când, deodată, îndreptându-şi privirea către fereastra din faţă, a văzut în timp ce-şi ştergea lacrimile, o doamnă necunoscută care trecea prin grădină.   Când s-a uitat a doua oară a avut o presimţire puternică cum că doamna aceea era miss Betsey. Peste zaplazul grădinii asfinţitul îşi revărsa strălucirea asupra necunoscutei, care se îndrepta spre uşă păşind băţos şi cu un aer înţepat ce nu putea fi decât al ei. Când a ajuns în dreptul casei s-a vădit o dată mai mult că era chiar ea. Tata spusese adesea că rareori mătuşa se purta ca toată lumea; şi de astă dată, în loc să sune, s-a apropiat de fereastra prin care mama o văzuse venind şi s-a uitat înăuntru, apăsându-şi atât de tare vârful nasului de geam, încât, cum povestea biata mama, i s-a turtit şi într-o clipită s-a făcut alb de tot.   Mamei i-a pricinuit o asemenea sperietură, încât sunt sigur că venirea mea pe lume într-o vineri i-o datorez mătuşei Betsey. Tulburată, mama s-a ridicat de pe fotoliu şi s-a furişat în spatele lui, în colţ. Miss Betsey a cercetat încet şi cu luare-aminte odaia de la un capăt la celălalt, rotindu-şi ochii aşa cum îşi rotesc capul harapii la pendulele nemţeşti – până ce, în cele din urmă, a zărit-o pe mama. Atuncea s-a încruntat şi ca una ce era deprinsă să poruncească, i-a făcut semn să-i deschidă uşa. Mama s-a dus. — Missis David Copperfield, mi se pare, a spus miss Betsey. Intonaţia se datora pesemne hainelor de doliu pe care le purta mama şi stării în carele afla. — Da, a rostit mama cu voce stinsă. — Miss Trotwood, s-a prezentat vizitatoarea. Vreau să cred c-aţi auzit de mine! Mama i-a răspuns că a avut această plăcere. Dar cu părere de rău, şi-a dat seama că adevărul i se citea pe faţă: plăcerea nu fusese din cale-afară de mare. — Acum ai prilejul s-o şi vezi! a spus miss Betsey. Mama a dat din cap şi a poftit-o să intre. Au intrat în odaia din care tocmai ieşise mama, pentru că în salonul aflat de cealaltă parte a coridorului nu se făcea focul – nu se mai făcuse focul de la înmormântarea tatii; s-au aşezat amândouă, şi văzând că miss Betsey nu scotea niciun cuvânt, mama, după ce s-a străduit zadarnic să se stăpânească, a izbucnit în plâns. — Oh, stai, stai! a strigat miss Betsey. Nu plânge! Lasă, lasă! Mama nu a fost în stare să se potolească şi a plâns mai departe, până şi-a uşurat inima. — Ia scoate-ţi scufiţa, fetiţo, ca să te văd mai bine, a poftit-o miss Betsey. Chiar dacă ar fi vrut, mama era prea înspăimântată pentru a se împotrivi acestei cereri ciudate. Aşadar, s-a supus, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât părul, care era bogat şi frumos, i s-a desfăcut şi i-a căzut pe faţă. Fără îndoială, mama arăta foarte tânără, chiar pentru vârsta ei; ca şi cum s-ar fi simţit vinovată, a privit în pământ, sărmana, şi a spus printre suspine, că este întradevăr prea tânără nu numai pentru a rămâne văduvă, ci şi pentru a fi mamă, de va avea zile. În scurta pauză ce a urmat, mamei i s-a părut că miss Betsey îi mângâia părul cu o mână prietenoasă; dar când şi-a ridicat privirea, însufleţită de o nădejde sfioasă, a văzut-o cum şedea cu fusta sumeasă, cu mâinile împreunate pe genunchi şi cu picioarele sprijinite de galeria căminului şi se uita încruntată la foc. — Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit pe neaşteptate miss Betsey, de unde aţi mai scos şi numele ăsta de „Crângu-Ciorilor“? — Vorbiţi de casa noastră, ma’am? a întrebat mama. — De ce „Crângu-Ciorilor“? Dacă măcar unul dintre voi ar fi avut cât de cât simţ practic, i-aţi fi dat mai degrabă numele de „Ţarcu Mieilor“. — Numele i-a fost dat de mister Copperfield, a răspuns mama. Când a cumpărat casa, era încântat, căci credea că se găsesc ciori prin preajmă.   În clipa aceea, vântul de seară a răbufnit atât de tare printre cei câţiva ulmi înalţi şi bătrâni din fundul grădinii, încât nici mama, nici miss Betsey nu s-au putut opri să privească într-acolo. În vreme ce ulmii – ca nişte uriaşi care, câteva clipe după ce şi-au şoptit la ureche o taină, încep să se frământe şi să gesticuleze, ca şi cum noutăţile grozave pe care le aflaseră le-ar fi tulburat liniştea – se plecau unii către alţii, au zărit aninate pe crengile lor de sus câteva cuiburi de ciori, care se legănau, părăsite asemenea unor epave pe o mare răscolită de furtună. — Unde sunt păsările? a întrebat miss Betsey. — Cine? a întrebat mama, care se gândea la altceva. — Ciorile! Ce s-a întâmplat cu ele? a stăruit ea. — De când locuim aci, n-am văzut niciuna, a spus mama. Credeam, adică mister Copperfield credea… c-ar fi cârduri întregi. Dar sunt cuiburi vechi şi de mult părăsite. — Zi David Copperfield şi pace! a exclamat mătuşa. David Copperfield, aşa cum lam ştiut! A dat casei numele de „Crângu-ciorilor“, deşi nu se află nicio cioară primprejur, şi şi-a închipuit că trebuie să fie numai pentru că văzuse nişte cuiburi. — Mister Copperfield a murit, a rostit mama, şi dacă îndrăzniţi să-l vorbiţi de rău în faţa mea…     Biata mama, scumpa de ea, presupun că s-a gândit o clipă să se năpustească asupra mătuşii şi s-o lovească, deşi aceasta ar fi putut s-o doboare cu o mână, chiar dacă mama s-ar fi simţit mult mai bine decât se simţea în seara aceea. Dar până a izbutit să se ridice de pe scaun, i-a trecut şi s-a aşezat la loc resemnată şi a leşinat. Când şi-a venit în fire – fie singură, fie cu ajutorul lui miss Betsey – a văzut-o stând lângă fereastră. Soarele scăpătate, şi se lăsa întunericul; abia se vedeau una pe alta, şi asta mai mult datorită focului ce ardea în cămin. — Ei? a iscodit-o miss Betsey, întorcându-se la fotoliul ei, de parcă nu s-ar fi apropiat de fereastră decât pentru ca să-şi arunce ochii asupra priveliştii. Pe când aştepţi… — Tremur toată, a bolborosit mama. Nu ştiu ce o fi! Am să mor, sunt sigură! — Nu, nu, nu! a încredinţat-o miss Betsey. Ia un ceai! — Ah, Doamne, Doamne, credeţi c-o să-mi ajute? a scâncit mama, pierdută. — Sigur că o să-ţi ajute! a îmbărbătat-o miss Betsey. Totul nu-i decât închipuire. Cum se numeşte fata? — Încă nu pot şti, dacă o să fie fată, i-a răspuns mama cu candoare. — Binecuvântat fie copilul! a exclamat miss Betsey, citind, fără să-şi dea seama, cel de al doilea verset brodat pe periniţa de ace aflată în sertarul din odaia de sus, aplicându-l însă mamei în loc să mi-l aplice mie. Altceva voiam să spun. Te întrebam cum o cheamă pe fata în casă. — Peggotty! a zis mama. — Peggotty! a repetat misa Betsey, oarecum indignată. Vrei să spui, fetiţo, că într-o biserică creştinească cineva a putut fi botezat cu numele de Peggotty? — E numele ei de familie, o lămuri mama. Cu glas stins. Mister Copperfield îi spunea aşa, pentru că avea acelaşi nume de botez ca mine. — Peggotty! a strigat miss Betsey, deschizând uşa. Nişte ceai! Stăpâna dumitale nu se simte prea bine. Nu te mocăi!   După ce a dat fără nicio şovăire această poruncă, de parcă dintotdeauna ar fi avut o netăgăduită autoritate în casa aceasta, şi după ce s-a mai uitat o clipă, ca s-o vadă pe Peggotty, care, mirată la auzul unei voci străine, ieşise pe coridor cu o lumânare în mână, miss Betsey a închis uşa şi s-a aşezat la loc, ca mai înainte, cu picioarele pe galeria căminului, cu rochia sumeasă şi cu mâinile împreunate pe genunchi. — Spuneai că te-aştepţi să fie fată, a început miss Betsey. Eu nu am nicio îndoială c-o să fie fată. Am o presimţire c-are să fie fată! Acum, copila mea, de îndată ce se va naşte fetiţa… — Sau. Poate, băiatul. S-a încumetat să adauge mama. — Ţi-am spus că am o presimţire c-are să fie fată! a repezit-o miss Betsey. Să nu mă contrazici! De îndată ce s-o naşte fetiţa, vreau să-i fiu prietenă. Am de gând să-i fiu naşă şi am să te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. Nu se cade ca în viaţa acestei Betsey Trotwood să se săvârşească greşeli de pe urma cărora să aibă de suferit! Nimeni să nu se joace cu sentimentele ei! Trebuie să fie crescută cu grijă şi ferită, ca nu cumva să acorde încredere nesocotită unor oameni nevrednici de ea! Ca să nu se întâmple ceva, am să veghez chiar eu!   După fiecare din aceste sentinţe, miss Betsey clătina din cap, ca şi cum greşelile ei de odinioară ar fi continuat s-o macine şi numai anevoie s-ar fi stăpânit să nu le amintească pe larg. Cel puţin aşa bănuia mama, în timp ce o privea luminată de licăririle slabe ale focului; era însă prea înspăimântată de miss Betsey, prea se simţea rău şi prea era tulburată şi abătută pentru a desluşi limpede lucrurile, sau pentru a şti ce să spună.   După câteva clipe de tăcere, în care mişcările capului încetară treptat, miss Betsey a întrebat: — David s-a purtat frumos cu tine, fetiţo? Aţi trăit bine împreună? — Am fost foarte fericiţi, a răspuns mama. Mister Copperfield a fost cât se poate de bun cu mine! — Nu cumva te-a cam răsfăţat? a mârâit miss Betsey. — Da, m-a cam răsfăţat, cred, fiindcă mă aflam singură şi fără niciun sprijin în lumea asta rea, a încuviinţat din nou mama, plângând cu hohote. — Bine! Nu mai boci! i-a zis miss Betsey. Nu eraţi o pereche potrivită, fetiţo… dar există oare doi oameni pe lume care să se potrivească? De aceea chiar te şi întreb. Erai orfană, nu-i aşa? — Da. — Şi erai guvernantă? — Eram guvernantă într-o familie pe care mister Copperfield o frecventa. Mister Copperfield a fost cât se poate de binevoitor, interesându-se în chip deosebit de mine şi purtându-se foarte atent şi, în cele din urmă, mi-a cerut mâna. I-am acordat-o. Şi aşa ne-am căsătorit, a răspuns deschis mama. — Aşa! Sărăcuţa… a murmurat miss Betsey, căzând pe gânduri, dar tot privind încruntată focul. Te pricepi la ceva? — Vă rog să mă iertaţi, ma’am, la ce anume? a bolborosit mama. — La gospodărie, de pildă. — Destul de puţin, din păcate, a mărturisit mama: Nu atât cât aş fi vrut. Dar mister Copperfield mă mai învăţa… — Parcă el era mai breaz! a comentat, în treacăt, miss Betsey. — Eram foarte dornică să învăţ, iar el îşi dădea mare osteneală, şi cred c-aş fi prins ceva dacă nu s-ar fi abătut asupra mea această năpastă îngrozitoare a morţii lui… Şi, înecând-o plânsul, biata mamă n-a mai fost în stare să urmeze. — Bine, bine… mormăi miss Betsey. — Ţineam socotelile casei, şi seară de seară le verificam cu mister Copperfield, a adăugat mama printre lacrimi, după care a amuţit, cuprinsă de un nou val de deznădejde. — Bine, bine! a repetat miss Betsey. Dar nu mai plânge! — Şi niciodată nu ne-am certat în privinţa asta, afară doar că mister Copperfield găsea că „treiurile“ mele prea semănau a „cinciuri“ sau că scriam „şaptele“ şi „nouăle“ cu înflorituri în coadă… şi iar a izbucnit în lacrimi, şi iar n-a mai fost în stare să urmeze. — Ai să cazi la pat, i-a zis miss Betsey şi ştii bine că asta n-o să fie bine pentru dumneata, nici pentru viitoarea mea fină. Hai, stăpâneşte-te!   Argumentul ei a potolit-o întrucâtva pe mama, deşi hotărâtor a fost, pare-mi-se, faptul că se simţea tot mai rău. A urmat o pauză, punctată doar de cuvintele mătuşii Betsey, care, cu picioarele pe galeria căminului, exclama ici-colo: „Hm!“ — După câte ştiu, David şi-a constituit o rentă, a spus ea după un timp. Ţi-a lăsat ceva? — Mister Copperfield, i-a răspuns mama bolborosind, bun şi prevăzător cum era, a avut grijă şi a stipulat că în caz de deces o parte din rentă îmi va reveni mic. — Cât! a întrebat miss Betsey. — O sută cinci lire pe an, a lămurit-o mama. — Nu-i chiar atât de rău, şi-a dat cu părerea mătuşa.   Cuvinte mai potrivite împrejurării nici nu s-ar fi putut găsi. Mama se simţea atât de rău, încât atunci când Peggotty a intrat cu ceaiurile şi lumânările, a băgat îndată de seamă cât era de suferindă, ceea ce ar fi putut observa şi miss Betsey, dacă ar fi fost mai multă lumină – şi a dus-o degrabă sus în odaia ei; apoi, fără nicio întârziere, l-a trimis pe Ham Peggotty, nepotul ei – pe care de câteva zile îl ţinea în casă, fără ştirea mamei, ca să aibă pe cineva la îndemână, în caz de nevoie – să cheme doctorul şi infirmiera.   Sosind unul după altul, la câteva minute distanţă, aceste două ajutoare au fost foarte mirate când au dat ochii cu o foarte impozantă doamnă necunoscută, care stătea lângă foc, cu boneta agăţată de braţul stâng, şi-şi înfunda urechile cu vată. Peggotty nu o cunoştea, iar mama n-apucase să-i spună nimic, aşa că prezenţa ei acolo constituia o enigmă, iar faptul că avea în buzunar un adevărat depozit de vată, pe care şi-o îndesa în urechi, nu ştirbea câtuşi de puţin aerul ei solemn. După ce s-a dus sus, doctorul a coborât şi, presupun eu încredinţat fiind că va fi nevoit să petreacă mai multe ceasuri alături de această doamnă necunoscută, s-a străduit să se arate politicos şi comunicativ. Era cel mai cuviincios bărbat din lume, omul cel mai blând cu putinţă. Se dădea mereu la o parte, ca să ocupe cât, mai puţin loc. Pasul îi era la fel de uşor sau poate chiar şi mai uşor decât acela al Stafiei din Hamlet. Capul îl ţinea puţin aplecat, pe de o parte, fiindcă era modest şi se subaprecia, pe de altă parte, fiindcă dorea să-şi câştige simpatia tuturor. A spune despre el că nu ştia să arunce o vorbă urâtă nici măcar unui câine, ar fi mult prea puţin. Nici chiar unui câine turbat n-ar fi fost în stare să-i arunce o vorbă de ocară. Iar fi spus poate binişor un asemenea cuvânt sau poate numai o jumătate sau o frântură de cuvânt, căci vorba îi era tot atât de molcomă ca şi pasul; pentru nimic în lume, însă, nu s-ar fi purtat urât cu el şi nu l-ar fi repezit. Mister Chillip i-a aruncat o privire sfioasă mătuşii.   Ţinându-şi capul plecat într-o parte şi salutând-o, i-a spus, ducându-şi mâna la urechea stângă, făcând aluzie la vată: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Poftim? S-a răţoit mătuşa, scoţându-şi vata din ureche cum ai scoate un dop.     Mister Chillip s-a speriat într-atât de felul în care-l repezise, încât – după cum i-a povestit mai târziu mamei – a fost cât pe-aci să-şi piardă prezenţa de spirit. A repetat cu blândeţe întrebarea: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Mofturi! i-a retezat vorba mătuşa, şi, dintr-o singură mişcare şi-a astupat la loc urechea. Până ce a fost chemat din nou sus, lui mister Chillip nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să stea la locul lui şi s-o privească sfios cum şedea şi se uita în foc. După vreun sfert de ceas s-a înapoiat. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi vata din urechea care era mai aproape de el. — Ce să vă spun, ma’am, i-a răspuns mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Phii! a exclamat mătuşa, apăsând pe nota dispreţuitoare a acestei interjecţii şi astupându-si din nou urechea. Da… da… după cum i-a mărturisit mamei chiar dânsul, pe mister Chillip mai-mai să-l cuprindă indignarea; fireşte, în înţelesul profesional al cuvântului. În ciuda indignării, a rămas totuşi nemişcat, şi până l-au chemat din nou s-o vadă pe mama, vreme de aproape două ceasuri, s-a uitat la miss Betsey cum şedea şi privea în foc. Apoi, după un răstimp oarecare, s-a întors la locul lui. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi din nou vata. — Cum vă spuneam, ma’am, răspunse mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Hait! a bombănit mătuşa.   Şi a mârâit atât de urât, încât mister Chillip n-a mai putut răbda. Mârâise la el dinadins, ca să-l scoată din sărite, a povestit el mai târziu. A găsit deci cu cale să se aşeze, în curent şi în beznă, pe o treaptă a scării, şi să aştepte acolo până ce îl vor chema din nou. Ham Peggotty, care învăţa pe atunci la şcoala naţională şi ştia catehismul ca un balaur, ceea ce făcea ca mărturiile lui să fie vrednice de crezare „a povestit a doua zi că, vârându-şi capul pe uşă, cam un ceas mai târziu, a fost strigat de miss Betsey, care se plimba ca turbată prin salonaş şi care s-a năpustit asupră-i, prinzându-l mai înainte ca să poată scăpa cu fuga. A mai istorisit că, din când în când, se auzeau zgomote de voci şi de paşi pe care vata din urechile doamnei nu izbutea să le înăbuşe, căci socotea că-l înşfăcase tocmai ca să aibă asupra cui să-şi verse prisosul de nervi în clipele când zgomotele deveneau din cale afară de puternice. Că, ţinându-l de guler, îl silise să umble în sus şi în jos prin odaie (ca şi cum ar fi luat prea mult opiu), şi când zgomotele se auzeau mai tare, îl scutura, îl ciufulea, îi astupa urechile, de parcă ar fi fost ale ei, şi pe deasupra l-a îmbrâncit şi l-a bruftuluit în fel şi chip. A doua zi aceste mărturisiri au fost întărite de mătuşa băiatului, care îl văzuse pe la 12 şi jumătate noaptea, îndată după ce fusese eliberat, şi care afirma că în clipa aceea Ham era tot atât de stacojiu ca şi mine.   Blândul mister Chillip nu era în stare să poarte pică nimănui, şi cu atât mai puţin în împrejurări ca acelea. Cum a isprăvit treaba, s-a furişat în salonaş şi, mai smerit ca oricând, i-a spus mătuşii: — Sunt fericit, ma’am, că vă pot prezenta felicitările mele! — Cu ce ocazie? s-a răstit mătuşa.   Din nou mister Chillip a rămas buimăcit de purtarea peste măsură de aspră a mătuşii mele; de aceea, ca s-o îmblânzească, i-a făcut o mică plecăciune şi a schiţat un surâs sfielnic. — Doamne, miluieşte-l, nu înţeleg ce l-a pălit pe omul ăsta! a izbucnit mătuşa nerăbdătoare. Oare o fi mut? — Liniştiţi-vă, scumpă doamnă, a rugat-o mister Chillip cu glas mai blând ca niciodată. Nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Liniştiţi-vă!   Faptul că mătuşa nu s-a apucat să-l scuture ca să scoată mai repede de la el ce voia să afle este socotit de unii o adevărată minune. S-a mărginit doar să-l privească clătinând din cap, dar în aşa fel încât bietul om şi-a pierdut firea. — Da, ma’am, a reluat mister Chillip, îndată ce a mai prins puţin curaj, sunt fericit să vă pot prezenta felicitările mele. Totul s-a isprăvit, ma’am, şi s-a isprăvit cu bine. Vreme de cinci minute, cât i-a trebuit lui mister Chillip ca să rostească acest discurs, mătuşa mea l-a cercetat cu luare-aminte. — Cum se simte ea? l-a întrebat mătuşa, încrucişându-şi braţele, cu boneta atârnată de mâna stângă. — Sper, ma’am, că în curând se va simţi foarte bine, a răspuns mister Chillip. Atât de bine cât se poate simţi o mamă tânără în asemenea împrejurări nefericite. Puteţi merge s-o vedeţi, ma’am. O să-i facă plăcere. — Şi ea? Ea cum se simte? a stăruit mătuşa. Mister Chillip a lăsat capul mai jos spre umăr şi, blajin ca o păsărică, a privit-o lung pe mătuşa mea. — Fetiţa, a zis mătuşa mea. Cum se simte fetiţa? — M’am a răspuns mister Chillip, credeam c-aţi aflat. E băiat! Mătuşa n-a mai suflat niciun cuvânt, şi, apucând boneta cum ai apuca o praştie, a dat să i-o arunce în obraz lui mister Chillip; apoi s-a răzgândit, şi-a pus-o strâmb pe cap, a ieşit şi nu s-a mai întors niciodată. S-a făcut nevăzută, ca o zână supărată sau ca una dintre acele făpturi suprafireşti pe care, potrivit superstiţiilor populare, mi-era hărăzit să le văd; şi de atunci nu s-a mai întors niciodată.   Ba nu. Eu zăceam în coşuleţul meu, iar mama pe patul ei; Betsey Trotwood Copperfield a rămas însă pentru totdeauna în lumea viselor şi a umbrelor, în ţinutul acela tainic din care abia venisem; şi lumina ce intra pe fereastra odăii noastre strălucea asupra pământescului hotar pe care-l trec toţi călătorii şi asupra movilei ridicate peste cenuşa şi ţărâna aceluia fără de care niciodată n-aş fi prins viaţă.     Viata lui David Copperfield – volumul I – pdf download.........descarcați volumul integral de mai jos           ..        

Charles Dickens  de Oliver Twist     Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.  Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.   Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor.   Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără nici un dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:  — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace!   Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, îndreptându-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el:  — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte!  — Mnezeu s-o binecuvânteze! Se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom'le şi să facă trei'spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor!   Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil.   Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire.             — Gata, madam Cutare, a murit! Spuse doctorul în cele din urmă.   — Of, săraca de ea, aşa e! Spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!   — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?   — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea.             Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă.   — Aceeaşi veche poveste – spuse el dând din cap – văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!   Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil.   Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! Înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui – copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit –, dispreţuit şi oropsit de toţi.   Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   carte o descarcati integral de aici....