Charles Dickens

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. III CAPITOLUL XL PEREGRINUL Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă despre întâmplările familiale amănunţit relatate în capitolul premergător. Mătuşa a fost profund afectată, şi după aceea, timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung şi în lat, cu braţele încrucişate pe piept. Ori de câte ori era deosebit de descumpănită, săvârşea câte o asemenea performanţă de marş, şi totdeauna după durata marşului se putea aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a simţit atât de tulburată, încât a găsit de cuviinţă să deschidă uşa dormitorului, amenajându-şi astfel un traseu care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; şi în vreme ce mister Dick şi cu mine şedeam tăcuţi lângă foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus şi în jos cu pas egal şi cu regularitatea unui pendul. Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas singur cu mătuşa, m-am apucat să scriu epistola destinată celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, mătuşa se aşezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de obicei. Dar în loc să ţină paharul pe genunchi, ca altădată, îl uitase pe consola căminului; şi, rezemânduşi cotul stâng pe braţul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine îngândurată. Şi ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul meu, îi întâlneam privirea. — Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura dânsa întărind din cap, dar sunt enervată şi mâhnită. Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la uşă ca să-i aduc la cunoştinţă descoperirea mea, mi-a deschis uşa mai afectuos ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, Trot!“, a clătinat din cap şi a închis uşa. Dimineaţa a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne doamne, pe care a aprobat- o. Am pus-o la poştă, iar după aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu răbdare şi să aştept răspunsul. Trecuse aproape o săptămână, şi tot mai aşteptam. Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong spre casă. Fusese o zi geroasă şi suflase un vânt tăios dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse şi începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi mari şi că se aşternuse un strat gros. Huruitul roţilor şi zgomotul paşilor erau înăbuşite, ca şi cum străzile ar fi fost acoperite cu covoare de puf. Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin’s Lane, şi, fireşte, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara şerpuia către Strand. Când am trecut prin faţa treptelor ce duc spre peristilul bisericii, m-am încrucişat în colţ cu o siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă şi a dispărut. O cunoşteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă gândeam la altceva şi am fost buimăcit. Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-şi lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am văzut în acelaşi moment în care am văzut şi silueta aceea. Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors şi a coborât spre mine. M-am trezit faţă în faţă cu mister Peggotty! Atunci mi-am amintit şi cine era femeia. Era Martha, căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse nişte bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe scumpa sa nepoată. Ne-am strâns cu căldură mâinile. Şi la început niciunul n-am fost în stare să scoatem o vorbă. — Mas’r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, bine v-am găsit! — Bine te-am găsit, scumpe şi vechi prieten! i-am spus eu. — Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, a urmat el, dar ştiind că locuiţi cu mătuşa – căci am trecut pe la ’neavoastră în drum spre Yarmouth – mam temut că-i prea târziu. Aş fi venit însă dimineaţă devreme, înainte de a pleca, sir. — Pleci din nou? — Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetişor din cap. Plec mâine. — Şi acum unde te duci? — Păi, mi-a spus, scuturându-şi zăpada de pe pletele lungi, aveam de gând să caut un culcuş pentru la noapte. Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a hanului „Crucea de aur“ , care avea legături atât de memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, lam luat de braţ şi am traversat ulicioara. Două sau trei cămăruţe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându-mă într-una din ele şi văzând că era goală, şi că în cămin ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru. Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi era lung şi răvăşit şi că, afară de asta, faţa-i era arsă de soare. Mai încărunţise, cutele ce-i brăzdau faţa şi fruntea se adânciseră, iar după înfăţişare părea să fi înfruntat fel de fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere şi zdravăn şi ca un om susţinut de un scop urmărit cu tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce făceam în forul meu interior aceste observaţii, dânsul şi-a scuturat zăpada de pe haine şi pălărie şi sa şters pe obraz. Când s-a aşezat la masă, cu faţa la mine şi cu spatele la uşa prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră şi, apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros. — O să vă povestesc, mas’r Davy, mi-a zis, pe unde am fost şi ce am aflat. Am fost departe şi n-am aflat decât puţine veşti; dar o să vă povestesc. Am sunat clopoţelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a vrut nicio băutură mai tare decât bere şi, până ne-a adus-o şi ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia gravă a feţei sale era atât de impresionantă, încât n-am îndrăznit să-l tulbur. — Când nu era decât o fetiţă, a început ridicând fruntea, după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare şi de coastele unde apele-s de un albastru întunecat şi strălucesc în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu ştiu, dar credea poate – sau nădăjduia – că taică-su fusese târât de curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi şi unde priveliştea-i veşnic însorită. — Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil. — Când a… când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, mi-a spus mie ceva că spre ţările acelea avea s-o ducă. Mi-a zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunăţii despre ele şi i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă şi ea o lady, şi căn felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiaşi dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în Franţa şi am debarcat acolo ca şi cum aş fi căzut din cer… Am văzut că uşa se crăpase, lăsând să intre zăpada în odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare şi că o mână se strecurase binişor s-o ţină deschisă. — Am aflat acolo un gen’leman englez, care avea o slujbă înaltă, a urmat mister Peggotty, şi i-am spus c-am pornit să-mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de nişte hârtii – nu ştiu com le zice – ca să pot călători mai departe, şi a vrut să-mi dea şi bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Fireşte, i-am molţomit din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de dumneata, mi-a zis, şi o să vorbesc cu toţi cei care au s-o ia pe acelaşi drum, aşa că mulţi o să ştie despre ’neata când o să călătoreşti singur, departe de-aici.“ I-am arătat com am putut mai bine cât îi eram de recunoscător şi-am pornit să străbat Franţa. — Singur şi pe jos? — Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori şi cu căruţa, împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori şi cu poştalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe mile în fiecare zi, şi câteodată mergeam împreună cu vreun biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-şi vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu mine, dar ne ţineam de urât de-a lungul şoselelor prăfuite. Asta aş fi putut ghici şi singur după tonul lui prietenos. — Când soseam într-un oraş mă duceam la han ş-aşteptam prin curte până venea cineva care ştie englezeşte (ceea ce se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că pornisem să-mi caut nepoata, şi ei îmi spuneau ce fel de oameni mai răsăriţi se aflau la han, iară eu aşteptam şi mă uitam după toţi cei care intrau sau ieşeau, să văd de nu seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em’ly, şi porneam mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau trăgeam undeva, la oameni mărunţi, mă pomeneam c-auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porţile lor, mă ospătau cu fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi-mi grijeau culcuş pentru-noapte. Şi multe femei, mas’r Davy, ce aveau fete de o vârstă cu Em’ly, am aflat aşteptând la margine de sat, în faţa crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în acelaşi chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Şi numai Dumnezeu ştie câtă bunătate mi-au arătat aceste mame! La uşă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă şi el capul şi s-o vadă. — Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi aşezau copiii, mai ales fetiţele, pe genunchi: şi de multe ori m-aţi fi putut vedea şezând cu ei în braţe la porţi, pe înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul meu! Copleşit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-şi ascunsese faţa. — Mulţumesc, sir, mi-a zis. Nu luaţi seama la asta. Apoi şi-a dus mâna la piept şi şi-a urmat povestirea. — Adesea dimineaţa mă-nsoţeau pe drum câte o milă sau două; şi la despărţire le ziceam: „Vă mulţumesc din toată inima! Domnul să vă binecuvânteze!“ Şi parcă îmi pricepeau vorbele şi-mi răspundeau cu prietenie. În cele din urmă am ajuns şi la mare. Nu mi-a venit greu, ca marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot atât de buni cu mine, şi aş fi străbătut toată ţara, din oraş în oraş, de n-aş fi aflat veşti c-ar fi văzut-o cineva prin munţii din Elveţia. Mi-a spus careva, câre-l cunoştea pe servitorul lor, că-i văzuse acolo pe toţi trei şi corn călătoreau şi unde se aflau. Şi-am mers zi şi noapte, mas’r Davy, către munţi. Cu cât mergeam, cu atât munţii aceia se depărtau parcă. Dar până la urmă le-am venit de hac şi i-am trecut. Când am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?“ Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopţii, trăgea cu urechea, mai era la uşă, şi mâinile ei mă rugau, mă implorau să n-o alung. — Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister Peggotty. Nu! Câtuşi de puţin! Numai de mi-ar zări chipul, numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aş sta înaintea ei, fără a rosti niciun cuvânt, şi şi-ar aduce aminte de casa ce a părăsit-o şi de copilăria ei, şi chiar prinţesă regală de-ar fi ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Ştiam asta prea bine. De multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: „Unchiule!“ şi am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în faţa mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem şi-i şoptisem: „Em’ly, draga mea, am venit să-ţi spun că eşti iertată şi să te iau acasă!“ S-a oprit, a clătinat din cap şi, oftând, a povestit mai departe: — Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Em’ly era totul. Am cumpărat o rochie ţărănească pentru ea; ştiam că de-o voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de stâncă, urmându-mă oriîncotro aş apuca, şi că nu mă va mai părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce le purta… s-o iau din nou de mână şi să pornim împreună spre casă, oprindu-ne ici şi colo pe drum, să-i oblojesc tălpile rănite şi inima ei sfâşiată. La dânsul cred că nici nu m-aş fi uitat. Dar, mas’r Davy, n-a fost să fie aşa… nu încă! Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. Unii ziceau una, alţii alta. Mam dus ici, m-am dus acolo, dar n-am aflat-o pe Em’ly şi m-am întors acasă. — De când? l-am întrebat. — De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în noapte vechiul nostru barcaz şi lumina licărind la fereastră. Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea lângă vatră, com ne înţelesesem. I-am strigat: „Nu te speria! Îs eu, Dan’l!“ ş-am intrat. Niciodată n-aş fi crezut că vechiul barcaz ar putea să-mi pară aşa de străin! Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un sul înfăşurat în hârtie, conţinând două sau trei scrisori, sau nişte foi împăturite, pe care le-a pus pe masă. — Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, strecurată noaptea sub uşă. A-ncercat să-şi prefacă scrisul, dar pe mine nu m-a putut înşela! Cu mare grijă şi răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai cum fusese înainte, şi a pus-o deoparte. — Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o missis Gummidge acum două sau trei luni. După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o şi a adăugat cu glas scăzut: — Fiţi bun, sir, şi citiţi-o. Am citit cele ce urmează: Vai, ce vei simţi când vei vedea rândurile acestea şi vei băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! Dar caută, caută – nu de dragul meu, ci de dragul unchiului –, caută de te înduioşează puţin în privinţa mea! Fie-ţi milă, te rog, de o biată nenorocită. Şi scrie-mi pe un petic de hârtie dacă e sănătos şi ce-a spus despre mine mai nainte de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniţi numele, şi dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu ţi se pare vreodată că-şi aminteşte de aceea pe care o iubea atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! Cad în genunchi în faţa dumitale şi te rog, şi te implor, nu fi atât de aspră cu mine pe cât aş merita – aşa cum foarte bine ştiu că s-ar cuveni –, şi ai bunătatea să-mi scrii câteva cuvinte de dânsul şi să mi le trimiţi. Nu trebuie să-mi scrii „Micuţa“, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am necinstit, dar, vai, gândeşte-te la suferinţa mea şi fie-ţi milă de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată pe lumea asta! Scumpa mea, dacă inima-ţi e neînduplecată faţă de mine – cu drept cuvânt neînduplecată, ştiu prea bine –, dacă-i neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotărî de-a binelea să nu încuviinţezi această umilă, umilă rugăminte, cere şi părerea aceluia căruia i-am căşunat mai mult rău decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soţie! Dacă se va arăta milostiv şi-ţi va spune că ai putea să-mi scrii câteva rânduri pe care să le citesc – cred că aşa va spune, vai, cred că aşa îţi va spune, numai să binevoieşti a-i cere părerea, căci totdeauna a fost bun şi îngăduitor –, spune-i atunci (numai atunci) că noaptea, când aud cum şuieră vântul, mi se pare că şuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul şi pe unchiul, şi că se năpusteşte către tării spre a mărturisi împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi-ar fi dat să mor mâine (şi, vai, aş fi pregătită, fericită aş fi să mor!), cuvintele mele din urmă pe el şi pe unchiul i-ar binecuvânta, şi cu ultima suflare pentru fericirea căminului lui m-aş ruga! Şi în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. Bancnota era neatinsă, ca şi cea dintâi, şi mister Peggotty a împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucţiuni amănunţite cu privire la locul unde trebuia adresat răspunsul, şi deşi se vedea bine că trecuse prin mai multe mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în privinţa locului unde se ascundea, totuşi scrisoarea părea să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută. — Şi ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty. — Missis Gummidge nefiind cine ştie ce învăţată, Ham i-a făcut o ciornă, şi dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem în căutarea ei şi i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare. — Aceea pe care o ţii în mână e o altă scrisoare? l-am întrebat. — Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând puţin hârtia. Vedeţi? Zece lire. Şi năuntru stă scris ca şi la cea dintâi: „De la un prieten sincer“. A dintâi a fost strecurată sub uşă, pe când asta a venit cu poşta alaltăieri. Acuma mă duc s-o caut după ştampila poştei. Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraş din regiunea Rinului Superior. Aflase la Yarmouth nişte negustori străini care cunoşteau ţinutul şi îi schiţaseră pe o bucată de hârtie o hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A pus-o pe masă, între noi, şi, sprijinindu-şi bărbia într-o mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat. L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap. — Munceşte com se cade să muncească un bărbat, mi-a răspuns. Şi-a făcut prin partea locului un nume com nici că se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de ajutor, şi el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să rămână între noi) că-i zdrobit. — Bietul băiat, îmi închipui! — Nu-i prea mai pasă de nimic, mas’r Davy, mi-a şoptit grav mister Peggotty, parcă nu mai ţine la viaţă: unde-i de făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o facă. Şi unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Şi totuşi e bun ca pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l ştie. Şi-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le-a înfăşurat în hârtie şi le-a pus la loc în buzunarul de la piept. Femeia din uşă dispăruse. Zăpada viscolită mai pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni. — Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de vreme ce v-am văzut astăseară, mas’r Davy (şi asta mi-a uşurat inima), mâine dimineaţă o să plec la drum mai devreme. Aţi văzut ce am aici, şi şi-a dus mâna la piept, în locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă nelinişteşte e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi înapoiat banii ăştia. De-o fi să mor, şi banii s-or pierde sau i-o fura cineva, sau s-or risipi cine ştie com şi el o crede că i-am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aş avea odihnă! Şi cred că m-aş întoarce! S-a ridicat şi m-am ridicat şi eu şi, înainte de a ieşi, ne-am strâns încă o dată mâna. — Aş fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu pân-aş cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăştia, mi-a zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru şi o voi găsi pe Em’ly a mea, am să fiu mulţumit. Şi de n-am s-o găsesc, poate c-o să audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute decât când a încetat să-i bată inima; şi dacă nu mă-nşel asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârşit, acasă! Când am ieşit afară, în noaptea geroasă, am văzut depărtându-se cu paşi precipitaţi silueta singuratică. Sub nu ştiu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele şi l-am ţinut aşa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută. Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru drumeţi, unde ştia că va găsi un culcuş curat pentru o noapte. L-am însoţit peste Westminster Bridge şi, ajunşi pe malul ce ţine de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era molcom şi recules din respect pentru dânsul, care acum îşi relua singuratica peregrinare prin zăpadă. M-am întors în curtea hanului şi am căutat cu înfrigurare silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele paşilor noştri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale paşilor mei; şi chiar şi acestea, când am privit înapoi peste umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci ningea cu fulgi mari.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul III – pdf download........

CAPITOLUL I Pickwickienii     Prima rază de lumină care, străbătând întunericul şi preschimbând într-o strălucire orbitoare bezna ce părea că învăluie începutul carierei publice a nemuritorului Pickwick, s-a desprins din cercetarea amănunţită a următorului proces-verbal găsit printre documentele Clubului Pickwick, şi pe care editorul acestor pagini e foarte bucuros că poate să-l prezinte cititorilor săi, ca pe o dovadă a atenţiei plină de grijă, a stăruinţei neobosite, a puterii de discernământ ce l-au călăuzit în studierea vrafurilor de documente încredinţate lui:   „12 mai 1827. Preşedinte Joseph Smiggers, esquire V.P.P.M.C.[2] Au fost unanim acceptate hotărârile următoare: Că această Asociaţie a ascultat cu un sentiment de deplină satisfacţie şi cu aprobare totală, citirea hârtiilor comunicate de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.[3] şi intitulate „Cercetări asupra izvoarelor iazurilor din Hampstead, cu câteva observaţii asupra teoriei mormolocilor”; iar prin cele de faţă Asociaţia prezintă, pentru cele de mai sus, mulţumirile ei cele mai călduroase numitului Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. Că, adânc încredinţată fiind de foloasele care vor rezulta, pentru cauza ştiinţei, din lucrările luate chiar acum în consideraţie, şi de asemenea din neobositele cercetări făcute de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., în Hormsey, Highgate, Brixton; şi Camberwell[4], Asociaţia nu poate decât să recunoască în mod viu nepreţuitele beneficii ce vor rezulta neapărat pentru progresul cunoaşterii şi răspândirii învăţăturii, ca urmare a ducerii cercetărilor acestui savant într-un domeniu mai larg, a extinderii călătoriilor sale şi, deci, a lărgirii câmpului său de observaţie. Că, din punctul de vedere mai sus menţionat, Asociaţia a luat în serioasă considerare o propunere, emanând de la susnumitul Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. şi de la alţi trei pickwickieni mai jos numiţi, pentru a forma o nouă ramură de pickwickieni, uniţi sub titlul de Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick. Că amintita propunere a obţinut sancţionarea şi aprobarea acestei Asociaţii. Că Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick este astfel, prin cele de faţă, constituită, şi că Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., Tracy Tupman, esquire M.P.C., Augustus Snodgrass, esquire M.P.C., şi Nathaniel Winkle, esquire M.P.C., sunt prin cele de faţă aleşi şi numiţi membri ai Societăţii; şi că ei sunt însărcinaţi să trimită din când în când Clubului Pickwick, stabilit la Londra, rapoarte autorizate asupra călătoriilor şi investigaţiilor lor, asupra observaţiilor privitoare la caractere şi moravuri, precum şi asupra tuturor aventurilor, împreună cu istorisiri şi alte însemnări pe care le-ar putea prilejui scenele locale sau amintirile în legătură cu ele. Că această Asociaţie recunoaşte din inimă principiul ca fiecare membru al Societăţii Corespondente să-şi suporte singur cheltuielile de călătorie, şi nu vede niciun neajuns în faptul că membrii amintitei Societăţi să-şi urmeze cercetările cât timp vor vrea, în aceleaşi condiţiuni. Că membrii amintitei Societăţi Corespondente urmează să fie şi sunt, prin cele de faţă, înştiinţaţi că propunerea lor de a plăti timbrele scrisorilor şi transportul coletelor, a fost bine cumpănită de Asociaţie. Că Asociaţia consideră asemenea propunere vrednică de spiritele mari de la care porneşte, şi că, prin cele de faţă, ea îşi declară perfecta ei consimţire în această chestiune.   Un observator întâmplător – adaugă secretarul ale cărui note au servit pentru povestirea care urmează – un observator întâmplător n-ar fi remarcat, poate, nimic extraordinar privind capul chel şi ochelarii circulari care erau stăruitor îndreptaţi spre chipul său (al secretarului) în timpul citirii hotărârilor de mai sus. Pentru cine ştia că uriaşul creier al lui Pickwick lucra sub fruntea aceea, şi că ochii radioşi ai lui Pickwick licăreau dinapoia acelor sticle, spectacolul era cu adevărat interesant. Stătea acolo omul care urmărise până la izvoarele lor întinsele iazuri din Hampstead[5] şi care zguduise lumea ştiinţifică cu teoria sa asupra mormolocilor; stătea calm şi nemişcat, asemenea apelor adânci ale unui iaz într-o zi de îngheţ, sau ca un specimen singuratic al mormolocilor în străfundul unui chiup de pământ. Dar cu cât mai interesant deveni spectacolul când, tresărind plin de viată şi de însufleţire la strigătele rostite într-un singur glas, de „Pickwick”, ce izbucneau din gura adepţilor săi, ilustrul om se urcă domol pe scaunul simplu pe care şezuse mai înainte, şi se adresă Clubului întemeiat de dânsul. Ce subiect pentru un artist prezenta scena aceasta emoţionantă! Elocventul Pickwick, cu o mână ascunsă graţios sub coada fracului său, şi cu cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa declaraţie; înălţat astfel, poziţia lui scotea în evidentă pantalonii strâmţi şi ghetrele care, purtate de un om oarecare, ar fi trecut neobservate, dar care, îmbrăcate de Pickwick – dacă ne este îngăduit să folosim expresia aceasta – inspirau fără voie temere şi respect; înconjurat de oamenii care, de bună voie, consimţiseră să împartă primejdiile călătoriilor sale, şi care erau sortiţi să se împărtăşească din gloria descoperirilor sale. În dreapta sa se afla dl. Tracy Tupman; prea susceptibilul Tupman care adăuga înţelepciunii şi experienţei vârstei înaintate, entuziasmul şi înflăcărarea unui adolescent, în cea mai interesantă şi mai de iertat slăbiciune omenească – dragostea! Anii şi mâncarea bună îi dezvoltaseră silueta, altădată aşa de romantică; vesta neagră de mătase se rotunjise tot mai mult; puţin câte puţin, lanţul de aur de la ceas, dispăruse sub traiectoria ochilor lui Tupman; şi, treptat-treptat, bărbia-i grăsună se revărsase peste capătul cravatei albe; dar sufletul lui Tupman nu cunoscuse nicio schimbare – admiraţia pentru sexul frumos era încă pasiunea sa dominantă. În stânga marelui său conducător, stătea poeticul Snodgrass, şi, lângă el, îndată, sportivul Winkle – primul, înfăşurat poetic într-o haină albastră plină de mister, cu un guler de iepure, iar al doilea comunicând o şi mai mare splendoare hainei sale de vânătoare nou-nouţă, fularului scoţian şi pantalonilor de postav cenuşiu lipiţi pe corp. Cuvântarea d-lui Pickwick, rostită cu această ocazie, precum şi dezbaterile care urmară au intrat în Documentele Clubului. Ambele au o asemănare izbitoare cu discuţiile altor celebre adunări, şi, pentru că e totdeauna interesant să comparăm expunerile oamenilor mari, vom transcrie amintita cuvântare cu titlul de introducere a acestor pagini.   1. „Dl. Pickwick adresându-se Clubului” – Robert Seymour, aprilie 1836   D. Pickwick a observat (spune secretarul) că gloria e dragă inimii tuturor oamenilor. Gloria poetică e dragă inimii prietenului Snodgrass, gloria cuceririlor e de asemenea dragă prietenului său Tupman, şi dorinţa de a dobândi gloria prin jocurile pe câmp, în aer şi în apă, există în gradul cel mai înalt în pieptul prietenului său Winkle. El (d. Pickwick) nu poate tăgădui că nu este influenţat de pasiunile omeneşti şi de sentimentele omeneşti (aclamaţii) – poate chiar de slăbiciunile omeneşti (strigăte violente de: Nu); însă el numai atâta ar vrea să spună: că dacă văpaia orgoliului se va fi aprins vreodată în pieptul său, în schimb dorinţa de a fi folositor speciei omeneşti a stins-o pe deplin. Proslăvirea omenirii îi dădea aripi; dragostea pentru om îl readucea la cele pământeşti (aplauze furtunoase). A simţit oarecare mândrie – o recunoştea deschis; şi duşmanii pot să profite de această slăbiciune cât vor vrea – a simţit oarecare mândrie când a prezentat lumii teoria sa asupra mormolocilor; teoria aceasta poate să fie preţuită sau să nu fie. (Un strigăt: Este, şi aplauze puternice.) El ar lua ca bună afirmaţia onorabilului pickwickian a cărui voce a auzit-o – că este preţuită; şi chiar dacă renumele acelui tratat s-ar fi întins până în cele mai depărtate tărâmuri ale lumii cunoscute, mândria cu care s-ar gândi la calitatea de autor al acestei producţii n-ar putea fi comparată câtuşi de puţin cu mândria cu care privea în jurul său, în momentul de faţă, cel mai măreţ din existenţa sa. (Aclamaţii.) El este o persoană modestă. (Nu! nu!) Cu toate acestea, nu putea să nu-şi dea seama că a fost ales pentru o misiune de mare cinste şi care comportă unele primejdii. Condiţiile în care se călătoreşte astăzi sunt jalnice şi vizitiii sunt nişte descreieraţi. Priviţi oriunde aiurea, şi contemplaţi scenele care se petrec în jurul dumneavoastră. Diligenţele se răstoarnă pretutindeni, caii zboară ca săgeata, vapoarele se răstoarnă, cazanele explodează. (Aclamaţii – o voce: Nu.) Nu? (Aclamaţii.) Onorabilul pickwickian care a rostit un „Nu” aşa de zgomotos, să înainteze şi să tăgăduiască dacă poate. (Aclamaţii.) Cine a fost acela care a strigat „Nu”? (Aclamaţii entuziaste.) Nu e cumva vreun vanitos dezamăgit – n-ar vrea să spună un „pedant” – (vii aclamaţii) – care, gelos de laudele ce au fost, poate fără motiv, acordate cercetărilor sale (ale d-lui Pickwick) şi înciudat de criticile cu care au fost copleşite firavele sale încercări de rivalitate, apucă acum pe această cale josnică şi calomnioasă de… Dl. Blotton (din Aldgate) se ridică să ceară chemarea la ordine. La el face aluzie onorabilul pickwickian? (Strigăte: La ordine! — Prezidentul![6] Da! Nu! Continuaţi! Destul! etc.) Dl. Pickwick nu se va lăsa intimidat de strigăte. La onorabilul gentleman a făcut el aluzie! (Senzaţie vie.) Dl. Blotton are de spus numai că respinge cu profund dispreţ acuzaţia onorabilului gentleman, ca falsă şi calomnioasă. (Aplauze furtunoase.) Onorabilul gentleman e un fanfaron. (Imensă stupoare, strigăte puternice de: Prezidentul! La ordine!) Dl. Snodgrass se ridică să ceară chemarea la ordine. Apelează la prezident. (S-auzim!) Ar vrea să ştie dacă e îngăduit să continue această controversă dintre doi de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) Prezidentul este absolut sigur că onorabilul pickwickian va retrage expresia de care s-a servit. Cu tot respectul posibil pentru prezident, dl. Blotton afirmă că este absolut sigur că nu o va retrage. Prezidentul socoate ca o datorie imperativă să-l întrebe pe onorabilul gentleman, dacă a întrebuinţat expresia care i-a scăpat din gură, cu sensul ce i se dă în mod obişnuit. Dl. Blotton nu şovăie să spună că nu – şi că n-a întrebuinţat cuvântul decât în sens pickwickian. (S-auzim! S-auzim.) Este dator a recunoaşte că, personal, nutrea cea mai mare consideraţie şi stimă pentru onorabilul gentleman; l-a considerat fanfaron doar dintr-un punct de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) Dl. Pickwick se simte pe deplin satisfăcut de explicaţia cuviincioasă, sinceră şi completă a onorabilului său prieten. El doreşte neapărat să rămână stabilit că şi observaţiile proprii pe care le-a făcut năzuiau să păstreze doar înţelesul pickwickian. (Aplauze.)”   Aci se încheie procesul-verbal, şi fără îndoială că şi dezbaterile, după ce se ajunsese la un punct atât de satisfăcător şi de limpede. Nu avem mărturii oficiale asupra faptelor pe care cititorul le va găsi trecute în capitolul următor, însă ele au fost culese cu grijă, după scrisori şi alte manuscrise adevărate a căror autenticitate de nediscutat îndreptăţeşte înlănţuirea lor sub forma unei povestiri   [1] E vorba de Phiz, unul dintre ilustratorii primei ediţii (n. tr.). [2] Vicepre­şedinte perpetuu. Membru al Clubului Pickwick. (nota ed. engleze). [3] Pre­şedinte perpetuu. Membru al Clubului Pickwick. (nota ed. engleze). [4] Sate din împrejurimile Londrei (n. tr.). [5] Sat din apropierea Londrei (n. tr.). [6] Prin strigătul acesta, membrii Parlamentului invită pe preş­edinte să restabilească ordinea (n. tr).  

PERSONAJELE     DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Grewgious. SFINŢIA-SA SEPTIMUS CRISPARKLE, unul din clericii de la catedrala din Cloisterham, om exemplar şi un adevărat creştin. DICK DATCHERY. Un personaj misterios cu părul alb. DEPUTY („WINKS”), un ştrengar în slujba lui Durdles. EDWIN DROOD, un tânăr rămas orfan de mic; acum studiază ingineria. DURDLES, zidar în piatră, mai cu scamă pe linie de monumente. DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele domnişoarei Rosa Bud. DOMNUL LUKE HONEYTHUNDER, preşedintele unui Comitet de Filantropie. JOHN JASPER, profesor de muzică şi totodată maestru-corist la catedrala din Cloisterham; unchiul lui Edwin Drood. NEVILLE LANDLESS, pupilul sfinţiei-sale Septimus Crisparkle. DOMNUL THOMAS SAPSEA, estimator la licitaţie, primarul din Cloisterham. LOCOTENENTUL TARTAR, ofiţer în retragere din Marina Regală. DOMNUL TOPE, paracliserul-şef la catedrala din Cloisterham. DOAMNA BILLICKIN, văduvă, ţine casă cu camere de închiriat, vara domnului Bazzard. DOMNIŞOARA ROSA BUD („BOBOC DE TRANDAFIR”), orfană, o fată drăguţă, copilăroasă, pupila domnului Grewgious. DOAMNA CRISPARKLE („PĂSTORIŢA DE PORŢELAN”), o cucoană bătrână şi deşteaptă; mama sfinţiei-sale Septimus Crisparkle. HELENA LANDLESS, pupila domnului Honeythunder. DOAMNA TISHER, văduvă, angajată la pensionul domnişoarei Twinkleton. DOAMNA TOPE, nevasta paracliserului-şef de la catedrala din Cloisterham, DOMNIŞOARA TWINKLETON, conducătoarea unui pension de fete.                             CAPITOLUL  I       ZORILE     Turnul unei străvechi catedrale englezeşti? Cum se face că acest turn se află aici! Să fie oare binecunoscutul turn cenuşiu, masiv, de formă pătrată, al străvechii catedrale? Dar de unde şi până unde tocmai aici! În văzduh nu există nici urmă de vârf de turlă ruginită, din fier, care să-ţi răsară dinaintea ochilor de oriunde ai privi. Dar ce e ţepuşa care a apărut, cine a înfipt-o? Poate că a fost proţăpită la porunca sultanului, pentru a trage în ţeapă, unul câte unul, cine ştie ce bandă de pungaşi turci. Aşa trebuie să fie, căci se aud talgerele răsunând, iar sultanul se îndreaptă spre palatul lui cu mare alai. Zeci de mii de iatagane fulgeră în lumina soarelui, şi, de trei ori zece mii de fete, dansând, presară flori. Vin apoi elefanţii albi – sumedenie, gătiţi în tot soiul de culori scânteietoare – şi sclavi fără de număr. Totuşi, în fund, se înalţă turnul catedralei, acolo unde nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, iar în ţeapa groaznică nu vezi zvârcolindu-se ţipenie de om. Dar stai! Ţepuşa e atât de joasă de parcă ar fi vergeaua ruginită, răsturnată ca vai de lume, din partea de sus a tăbliei unui pat vechi! Posibilitatea aceasta trebuie că i-a stârnit râsul acela somnoros. Scuturându-se din creştet până-n tălpi, omul nostru căută să-şi adune în chipul acesta fantastic gândurile risipite; în cele din urmă se trezi, şi proptindu-şi în mâini trupul tremurând ca varga, privi jur împrejur. Se afla în cea mai prăpădită şi mai neîncăpătoare odăiţă. Prin perdeaua zdrenţuită de la fereastră, lumina zorilor se furişa dintr-o curte păcătoasă. Sta întins, îmbrăcat, de-a curmezişul, pe un pat mare, peste tăblia care pur şi simplu cedase din pricina greutăţii. Tot îmbrăcaţi şi de-a curmezişul patului, nu în lungul lui, mai zăceau un chinez, un lascar[1] şi o femeie hăbăucă. Primii doi erau în stare de somnolenţă, de torpoare; femeia sufla într-un soi de pipă ca s-o aprindă. Tot suflând de zor, cu mâna descărnată streaşină, scânteia roşie se înteţea, slujind, în lumina sură a dimineţii, drept lampă, ca bărbatul acesta să-i poată desluşi cât de cât chipul. — Încă una? rosti femeia, cu un glas scăzut, plângăreţ şi răstit. Mai vrei una? El se uită în jur, ducând mâna la frunte. — De când ai venit aici la miezu nopţii, cinci ai fumat, nici mai mult, nici mai puţin, continuă femeia, văitându-se într-una. Vai de mine şi de mine, că rău mă mai doare capu. Ăştia doi, a venit după ’mneata. Ah, sărmana de mine, merge treaba prost de tot! Puţini chinezi dă pe la docuri, iar lascari şi mai puţini, cică nu mai vine vase! Uite, maică, ţi-am mai pregătit una. Ai suflet bun, zău, şi n-ai să uiţi că acum opiu e scump al naibi pe piaţă, nu-i aşa? Auzi, trei şilingi şi şase pence degetaru! Să nu uiţi că numa eu… şi Jack Chinezu din partea ailaltă din curte, da’ el nu se pricepe aşa de bine ca mine... numa eu ştiu sicretu cum se amestecă! De-aia ai să plăteşti cumsecade, nu-i aşa, maică? În timp ce vorbea sufla mereu în pipă, iar când şi când, bolborosind, trăgea zdravăn în piept. — Vai, vai, vai! mi-a slăbit bojocii… vai de plămânaşii mei! Uite-aşa, măiculiţă, e aproape gata pipa ’mneatale. Vaai, sărmănuţa de mine, cum îmi mai tremură mâna, parc-ar vrea să cadă! Când te-am văzut că-ţi vii în fire, mi-am zis, biata de mine, las’ că-i mai pregătesc eu una, că n-are să uite de preţu opiului, şi o să-mi plătească cumsecade. Haram de capu meu. Îmi fac pipele din sticle vechi de cerneală de-o para, vezi, măiculiţă, cum e asta… şi-i pun o ţeavă, uite aşa, şi iau amestecu meu în degetaru ăsta, cu o linguriţă de corn, şi iaca o umplu, maică. Ah, sărmanii mei nervi! acum şaişpe ani, înainte să încep cu de-alde astea, mă-mbătam, nu glumă; da’ opiu nu-mi face rău, nu, nici vorbă. Şi unde mai pui, măiculiţă, alungă foamea şi gândurile negre. Femeia îi înmână pipa aproape golită, apoi căzu pe spate şi se răsuci cu faţa în jos. El se ridică din pat, nevolnic, puse pipa pe piatra vetrei, dădu la o parte perdelele numai zdrenţe, uitându-se scârbit la cei trei tovarăşi ai săi. Observă că femeia, din pricina fumatului de opiu, semăna, ciudat, cu chinezul. Linia obrazului, a ochilor, a tâmplei, culoarea se repetau şi pe chipul ei. Atâta doar că acesta se lupta din răsputeri cu una din sumedenia de zeităţi sau necuraţi, cine ştie, şi rânjea îngrozitor. Lascarul râdea şi-i curgeau balele. Gazda stătea nemişcată. „Ce-ar putea ea oare să viseze?” îşi spuse în sinea lui bărbatul trezit de-a binelea; întoarse spre el faţa acesteia şi rămase locului privind-0.  „O fi visând oare măcelării, cârciumi unde să aibă mult credit? Sau un număr mai mare de clienţi respingători, ca să-şi pună iarăşi pe picioare patul ăsta dărăpănat şi să-şi cureţe curtea mizeră? Ce mai poate să spere, după o cantitate de opiu mai mare decât aceasta?” — Ia! Îşi plecă urechea, ascultându-i bolboroseala. — Neinteligibil! Privind convulsiunile spasmodice, care-i schimonoseau faţa femeii şi făceau să-i zvâcnească membrele – ca nişte fulgere intermitente pe un cer întunecat – i se părea că are să se molipsească din nou, aşa încât trebui să se retragă într-un jilţ de lângă vatră, pus acolo, pesemne, pentru orice eventualitate, şi stătu, ţinându-se strâns de braţele jilţului, până ce îşi învinse dorinţa aceasta spurcată de a-i imita mişcările. Apoi se întoarse, se năpusti asupra chinezului şi înşfăcându-l cu amândouă mâinile de beregată îl răsturnă, violent, în pat. Chinezul prinse mâinile care-l atacau, se împotrivi, gâfâind, protestă. — Ce-ai spus? Pauză plină de încordare. — Neinteligibil! Îi dădu drumul încetişor din strânsoare, trăgând cu urechea, atent şi încordat, la vorbirea fără noimă şi se răsuci pe călcâie către lascar, pe care îl târî frumuşel pe duşumea. Prăvălindu-se, lascarul se sculă apoi în capul oaselor şi, mijind ochii, lovea cu braţele în stânga şi în dreapta, furibund, bâjbâind după un pumnal-fantomă. Se vede că pentru mai multă siguranţă, femeia luase pumnalul, deoarece tresări la rândul ei, şi, după un timp de gâlceavă, pumnalul apăru la ea, nu la el. Apoi căzură amândoi din nou pe spate, buimaci, unul lângă altul. Au sporovăit destul, sfădindu-se, dar degeaba. Când vreun cuvânt ajungea să fie pronunţat desluşit, n-avea niciun înţeles, erau vorbe fără şir. De aceea „neinteligibil!” este iarăşi singurul comentariu – al celui care căuta să prindă vorbele din aer – însoţindu-l de o mişcare de încuviinţare din cap şi de un zâmbet mohorât. Apoi el aruncă o monedă de argint pe masă, îşi luă pălăria şi porni pe bâjbâite; coborî treptele dărăpănate, dădu bună ziua unui portar (vânător de şobolani), aflat în pat, într-o cuşcă neagră de sub scară, şi pe-aci ţi-e drumul.   De astă dată, în aceeaşi după-amiază, turnul masiv, cenuşiu, al străvechii catedrale se înălţa aievea dinaintea privirilor unui drumeţ hăituit. Clopotele băteau vestind slujba zilnică a vecerniei la care trebuia, pare-se, să ia parte, judecând după felul cum se grăbea să ajungă la uşa deschisă a lăcaşului. Tocmai când sosi, coriştii se înveşmântau, la repezeală, în odăjdiile albe, pline de pete; îşi puse la rându-i sutana şi se alătură procesiunii celor care înaintau, înşiruiţi, în drum, spre locul destinat corului. Apoi paracliserul încuie uşa de la grilajul de fier care separa altarul de restul bisericii şi după aceea coriştii îşi ocupară locurile, grăbiţi, feţele rămânându-le ascunse. Intonară apoi Când omul cel întinat… care răsuna trezind ecourile prin sumedenia de bolţi şi grinzi ale tavanului, ca un clocot surd de tunete.           CAPITOLUL  II       DECANUL ŞI ÎNCĂ UN CAPITOL     Cine a observat acea pasăre blândă şi cu aspect clerical, cioara, a băgat poate de seamă, pe înserat, când ea porneşte bătând din aripi spre cuib, într-o blândă şi clericală companie, că deodată două ciori se detaşează de restul, luându-şi zborul la oarecare depărtare, unde rămân să se odihnească; această ciudată manevră sugerează omului că există o raţiune ocultă în politica stolului, potrivit căreia acea pereche vicleană pretinde a fi rupt orice legătură cu restul semenelor. Tot astfel, la terminarea slujbei din străvechea catedrală cu turnul de formă pătrată, când coriştii se învălmăşeau zoriţi să plece, iar diferite persoane venerabile cu înfăţişare de cioară şi-au luat tălpăşiţa care încotro, doi dintre ultimii se întorc pe urmele paşilor lor şi pornesc laolaltă prin incinta bisericii străbătută de ecouri. Nu numai ziua era pe sfârşite, ci şi anul. Soarele de amurg dogorea şi totuşi dincolo de ruinele mănăstirii se făcuse rece, iar viţa agăţătoare de Virginia de pe zidurile catedralei îşi presărase pe caldarâm jumătate din frunzele ei de un roşu-închis. Plouase în după-amiaza aceea. Un freamăt de gheaţă încreţea oglinda ochiurilor de apă dintre lespezile de piatră – numai crăpături, aşezate neregulat –, înfiora ulmii uriaşi, scuturând stropii de ploaie ca nişte lacrimi. Frunzele căzute zăceau peste tot, în straturi groase. Câteva din aceste frunze, într-un zbor timid, îşi căutau loc în biserică, prin uşa joasă şi boltită a catedralei, dar sunt oprite de doi oameni care tocmai ies şi care le aruncă înapoi cu picioarele. Apoi, unul din ei încuie uşa cu o cheie mare, celuilalt fluturându-i la subsuoară o partitură muzicală. — Domnul Jasper era, Tope? — Da, domnule decan. — A rămas până târziu. — Da, domnule decan. Am rămas după el, sfinţia-voastră. A datără ochii peste cap rău de tot. — Spune „a dat ochii peste cap”, Tope, când vorbeşti cu domnul decan, interveni, corectându-l cel mai tânăr dintre cei doi cu înfăţişare de cioară, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Poţi vorbi greşit faţă de un laic sau de un cleric mai mărunt, dar nu cu decanul”. Printr-o tăcere semeaţă, domnul Tope, paracliser-şef şi însărcinat cu prezentarea bisericii grupurilor de excursionişti, refuză să dea de înţeles că aluzia i s-ar fi adresat lui. — Când şi cum a dat ochii peste cap domnul Jasper — Pentru că, aşa cum a remarcat domnul Crisparkle, e mai bine să spui a dat… a dat… repetă decanul, când şi cum a dat domnul Jasper ochii peste cap… — A dat, domnule, murmură respectuos Tope. — … rău de tot, Tope? — Păi, lu dom’ Jasper i se oprise răsuflarea în bereguş. — Eu n-aş spune, Tope, în bereguş, se amestecă din nou domnul Crisparkle, cu aceeaşi intenţie ca şi mai înainte. Ce vorbă e asta… când te adresezi domnului decan… — Abia mai putea respira, catadicsi să rostească decanul (nu fără a fi măgulit de acest omagiu indirect), aşa e mai bine. — Lu’ dom’ Jasper i s-a tăiat răsuflarea – căută domnul Tope să iasă discret din încurcătură – şi când a fost să cânte se căznea din rărunchi să ia notele, aşa că de aia, pesemne, a avut un fel de criză, puţin mai pe urmă. S-a întunecat la minte – Tope pronunţase aceste cuvinte cu ochii ţintă la domnul Crisparkle, temându-se să stăruie asupra lor – şi parcă vedea negru în faţa ochilor, l-a cuprins o ameţeală curioasă că, zău, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva; da’ el nu părea s-o fi luat în serios cine ştie ce. Ei, şi eu puţină bătaie de cap şi un pic de apă s-a pus pe picioare… s-a pus pe picioare. Domnul Tope repetă ultimele cuvinte accentuându-le, ea şi cum ar fi vrut să spună: „M-am descurcat clasa-ntâi, şi am să mă descurc tot aşa”. — Şi când a plecat domnul Jasper se simţea absolut bine, da? întrebă decanul. — Preasfinţia-voastră, se simţea absolut bine. Şi mă bucur ştiind că a găsit focu’ aprins, fiindcă vremea s-a răcit după ploaie; în catedrală azi după amiază a fost umezeală şi el a cam tremurat. Cei trei îşi îndreptară privirile către o casă veche de piatră din curtea catedralei, cu o intrare boltită. Prin ferestrele zăbrelite focul răspândea lumină în priveliştea cotropită repede de umbrele înserării, învăluind într-un zăbranic iedera bogată şi viţa agăţătoare de pe faţada clădirii. Când orologiul catedralei bătu ora, cu un sunet gros, o pală de vânt înfioră iedera ca unda unui zgomot solemn vuind sepulcral prin turn, prin firidele sfărâmate, pe lângă statuile cu chip şters, şi coloanele din preajmă. — Nepotul domnului Jasper se află acolo? întrebă decanul. — Nu, domnule, răspunse paracliserul, dar e aşteptat. Nu se vede decât umbra lui singuratică prin cele două ferestre… una din ele dă încoace, cealaltă dă spre strada Mare… acum trage perdelele. — Bine, bine, rosti decanul, nerăbdător să curme firul micei lui cuvântări. Sper că inima domnului Jasper să nu fie prea absorbită de afecţiunea pentru nepotul său. În această lume trecătoare afecţiunile noastre, oricât de lăudabile ar fi ele, nu trebuie niciodată să ne subjuge; noi trebuie să le stăpânim, da, să le stăpânim. Sunetul clopotului îmi aduce aminte, în mod agreabil, că a venit ceasul cinei. N-ai vrea, domnule Crisparkle, ca înainte de a te duce acasă să treci poate şi pe la domnul Jasper? — Fireşte, domnule decan. Şi am să-i spun că aţi avut bunăvoinţa de a dori să aflaţi cum se simte? — Da, da, aşa să faci, aşa. Fireşte. Vreau să ştiu cum se simte. În orice caz. Vreau să ştiu cum îi mai este. Cu un aer plăcut, protector, decanul îşi ridică pălăria demodată cu condescendenţa oricărui decan bine dispus, îndreptându-şi ghetrele atrăgătoare către sufrageria roşietică din casa veche, confortabilă, de cărămidă, unde locuia în prezent, împreună cu doamna decan şi domnişoara decan. Domnul Crisparkle, cleric, chipeş şi rozaliu, gata oricând să se arunce cu capul înainte în orice apă curgătoare adâncă, de pe meleagurile din preajmă; domnul Crisparkle, cleric, se scoală cu noaptea-n cap, are ureche muzicală, este cuviincios, vesel, amabil, binevoitor, sociabil şi este un om de viaţă, juvenil; domnul Crisparkle, cleric, om de treabă, în ultimul timp „mentor” pe căile fărădelegii, dar care datorează unui om cu vază (recunoscător pentru educaţia bună a fiului său) poziţia creştinească actuală, porni către locuinţa cantorului de lângă catedrală, abătându-se din drumul spre casă, unde avea să ia ceaiul, devreme. — Jasper, am aflat cu părere de rău de la Tope că nu te simţi bine. — Aa, n-a fost nimic… nimic! — Pari puţin obosit. — Daa? Hm, nu cred. În orice caz, eu nu mă simt obosit. Am impresia că Tope a exagerat lucrurile. Obiceiul lui, ştii foarte bine, să dea prea mare importanţă la tot ce se leagă de catedrală. — Pot spune decanului – am venit trimis anume de decan – că eşti din nou sănătos? — Fireşte, a fost răspunsul, însoţit de un zâmbet abia schiţat, transmite-i totodată respectele şi mulţumirile mele. — M-am bucurat aflând că-l aştepţi pe tânărul Drood. — Îl aştept din clipă-n clipă pe băiatul ăsta, care mi-e atât de drag. — Aa! venirea lui, Jasper, are să-ţi facă mai bine decât un doctor. — Mai bine decât o duzină de doctori, pentru că-l iubesc din inimă, iar de doctori să nu aud, nici de balivernele doctoriceşti. Domnul Jasper este un bărbat oacheş, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu favoriţi şi un păr negru, bogat, strălucitor şi ferchezuit. Pare mai în vârstă decât este, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii bruneţi. Are o voce gravă şi puternică, e chipeş şi bine legat, puţin cam posomorât din fire. Odaia lui are ceva trist, poate că şi asta l-a înrâurit în felul său de a fi. Cea mai mare parte a timpului e cufundată în umbră. Chiar şi pe soare puternic, lumina rareori ajunge până la pianul de concert dintr-un ungher, la pupitrul încărcat cu partituri sau până la rafturile cu cărţi, fixate în perete, ori la tabloul neisprăvit, atârnat deasupra prichiciului de pe cămin, reprezentând o elevă, ca o floare, cu părul castaniu despletit, prins cu o panglică albastră – un chip de o remarcabilă frumuseţe, cu un aer impertinent, de mofturoasă, cum nu se poate mai juvenil, aproape copilăros, de care părea în mod hazliu conştientă. (Acest tablou, pur şi simplu o mâzgălitură, nu avea niciun merit artistic; era însă clar că pictorul îl făcuse, într-o manieră comică – s-ar putea spune, aproape ca să se răzbune – aidoma modelului.) — N-o să te avem printre noi, Jasper, astă-seară la întrunirea muzicală care se ţine din două în două săptămâni, miercurea. Fără îndoială, o să te simţi mult mai bine acasă. Noapte bună. Dumnezeu să te binecuvânteze!   Spu-ne-ţi-mi, păs-tori, spu-ne-ţi-mi Spu-ne-ţi-mi, aţi văzut-o (aţi văzut-o, văzut-o, aţi văzut-o) pe-e-e Flo-o-ra trecând pe-aici!   Astfel fredona, psalmodiind, clericul Septimus Crisparkle, retrăgându-se din uşă cu chipul lui plăcut şi apoi coborând scara. Venind dinspre piciorul scării, se auzeau exclamaţii în semn de recunoaştere şi urări de salut între reverendul Septimus Crisparkle şi altcineva. Domnul Jasper, care trăgea cu urechea, sări din jilţ, ieşind în întâmpinarea unui tânăr pe care-l strânge la piept, strigând: — Scumpul meu Edwin! — Scumpul meu Jack! Sunt fericit că te văd. — Leapădă pardesiul, băiete dragă, şi așază-te aici, în colţişorul tău. Nu te-a pătruns umezeala la picioare? Scoate-ţi cizmele. Hai, scoate-le. — Dragă Jack, sunt uscat ca un ciolan. Fii aşa de bun şi nu mă mai cocoloşi atât. Prefer orice altceva decât să fiu cocoloşit. Încurcat de a se vedea atât de aspru pus la punct în izbucnirea-i spontană de entuziasm, domnul Jasper rămase locului cu privirile aţintite asupra tânărului, care îşi scotea haina, pălăria şi mănuşile. Îl privea stăruitor şi atent – privire dezvăluind afecţiunea nestăvilită, plină de încordare şi devotament totodată – mereu, mereu, ori de câte ori Jasper avea faţa îndreptată în această direcţie. Şi când şi-o îndrepta într-acolo, niciodată, ca acum sau altcând, nu făcea acest lucru într-o doară, ci totdeauna se concentra. — Eh, aşa da, Jack, acum pot să mă duc în colţişorul meu. Cinăm, Jack? Domnul Jasper deschise o uşă de la celălalt capăt al camerei, care dădea într-o odăiţă plăcut luminată, unde totul era pregătit şi unde o doamnă arătoasă tocmai punea farfuriile pe masă. — Ce spectacol îmbietor! strigă tânărul, bătând din palme. Fii atent, Jack, ia spune-mi, a cui aniversare e astăzi? — A ta nu, ştiu, răspunse domnul Jasper, făcând o pauză ca să se gândească. — Nu, nu a mea, ştiu şi eu! E ziua lui Pussy! Neclintită, privirea tânărului sugeră subit, prin cine ştie ce putere ciudată de înrâurire, schiţa aflată deasupra căminului. — Da, Jack, a lui Pussy! Trebuie să bem în sănătatea ei, urându-i mulţi ani. Vino, unchiule, şi condu-l la masă pe nepotul dumitale respectuos şi mort de foame. Când băiatul (care nu era decât un ţângău) aşeză o mâna pe umărul lui Jasper, Jasper, vesel şi cu vioiciune, puse şi el o mână pe umărul acestuia şi astfel, ca doi fraţi, se duc să cineze. — Aa, Doamne sfinte, iat-o şi pe doamna Tope! strigă băiatul. Mai drăguţă ca niciodată. — Nu te ocupa de mine, domnişorule Edwin, rosti soţia paracliserului. Am eu grijă de asta. — Ba nu. Eşti mult prea frumuşică. Hai, sărută-mă, pentru că-i aniversarea lui Pussy. — Dacă aş fi în locul ei, tinere, ţi-aş arăta eu „Pussy”, cum o numeşti dumneata, reluă doamna Tope îmbujorându-se, după ce fu sărutată. Unchiul dumitale ţine prea mult la dumneata, asta este. Prea-ţi caută-n coarne, aşa socot eu; îţi închipui că-i de-ajuns să strigi de câteva ori Pussy, ca fetele să şi vină cu zecile. — Dumneata uiţi, doamnă Tope, interveni domnul Jasper, luându-şi locul la masă cu un zâmbet jovial, ca şi tu, Ned, că unchi şi nepot sunt cuvinte interzise aici printr-o înţelegere comună. Domnul fie lăudat pentru bucatele pe care le vom primi. — Parcă ai fi decanul! Martor Edwin Drood!… Te rog, Jack, tranşează carnea, nu mai pot de foame. Această replică a slujit drept introducere la cină. În tot timpul mesei s-a vorbit puţin despre subiecte de actualitate sau despre vreun subiect anume. În cele din urmă, faţa de masă a fost ridicată, după care apăru o farfurie cu nuci şi o carafă cu vin de Xeres, îmbietor colorat. — Aşa… ia spune-mi, Jack, glăsui tânărul, oare simţi cu adevărat şi sincer că înrudirea noastră ar putea însemna o barieră între noi? Eu unul nu cred. — Unchii, Ned, sunt, de regulă, atât de vârstnici faţă de nepoţii lor, încât, instinctiv, simt acelaşi lucru. — De regulă! Ah, poate! Dar ce contează diferenţa de şase ani sau cam aşa ceva? În familiile numeroase există unchi mai tineri ca nepoţii lor. Zău, tare-aş vrea să fie astfel şi cu noi! — De ce? — Deoarece, dacă ar fi aşa, te-aş învăţa eu minte, Jack. Aş alunga grijile, care, deşi tânăr, albesc părul… grijile care-l vâră pe bătrân în groapă. Hei, Jack, să nu bei! — Şi de ce nu? — Mă mai întrebi de ce?… E ziua de naştere a lui Pussy, şi n-ai închinat în sănătatea ei! Mulţi ani trăiască Pussy! Adică mulţi ani fericiţi. Afectuos şi vesel, domnul Jasper atinse mâna întinsă a tânărului, ridicând paharul în tăcere. — Hip, hip, ura! strigă Ned. De zeci de ori ura, ura, ura!… Şi acum, Jack, hai să stăm puţin de vorbă despre Pussy. Sunt două perechi de spărgătoare de nuci? Dă-mi mie unul şi tu ia-l pe celălalt. (Crac!) Jack, cum o mai duce Pussy? — În privinţa muzicii? Foarte bine. — Ce om teribil de conştiincios eşti, Jack! Dar ştiu, ştiu, Dumnezeu să te binecuvânteze. E puţin cam neatentă, nu-i aşa? — Poate învăţa orice, numai să vrea. — Numai să vrea? Fir-ar să fie. Şi dacă nu? Se auzi un crac dinspre Jasper. — Cum ţi se pare, Jack? — Seamănă, într-adevăr, foarte bine cu schiţa ta, răspunse Jasper, din nou concentrându-se asupra portretului. — Şi eu sunt oarecum mândru de el, rosti tânărul, înălţându-şi cu plăcere privirea spre tablou; închise apoi un ochi şi fixă o perspectivă mai corectă, uitându-se peste marginea spărgătorului de nuci, ridicat în sus. L-am nimerit destul de bine din memorie. Trebuia să-i prind expresia cum se cuvine, pentru că am văzut-o pe Pussy destul de des. Crac! se auzi dinspre Edwin Drood. Crac! se auzi apoi dinspre Jasper. — De fapt – reluă tânărul, după un timp de tăcere, tot scotocind prin cojile de nuci, puţin înciudat – regăsesc această expresie ori de câte ori o văd pe Pussy. Dacă nu e întipărită pe chipul ei când vin, la plecare o las cu expresia asta… Ştii foarte bine, domnişoară mofturoasă şi impertinentă. Uf! Făcu un semn cu spărgătorul de nuci către tablou. Crac! Crac! Crac! Molcom, dinspre Jasper. Crac! Puternic, dinspre Edwin Drood. Tăcere de ambele părţi. — Ţi-ai pierdut graiul, Jack? — L-ai găsit pe-al tău, Ned? — Nu, dar zău… știi, la urma urmelor, nu-i aşa că... Domnul Jasper ridică din sprâncenele lui negre, iscoditor. — Nu-i aşa că-i neplăcut să fii împiedicat de a alege în această direcţie? Ascultă, Jack. Ascultă ce-ţi spun eu! Dacă aş avea posibilitatea să aleg, pe Pussy aş alege-o din toate fetele drăguţe din lume. — Dar n-ai această posibilitate. — Tocmai de asta mă plâng eu. Răposatul meu tată şi răposatul tată al lui Pussy s-au apucat să hotărască anticipat căsătoria noastră. De ce… naiba, era cât pe aci să spun, dacă s-ar fi cuvenit, ştiind respectul pe care-l port memoriei lor… nu ne-au lăsat în pace? — Tţ, ţţ, ţţ, băiete dragă, îl mustră Jasper pe un ton de dezaprobare. — Ţţ, ţţ, ţţ? Da, Jack, pentru tine totul merge strună. Tu n-ai de ce să te perpeleşti. Viaţa ta nu este redusă la scară, trasată dinainte, ca planul unui inginer topograf. Tu nu ai presentimentul neplăcut că eşti silit în alegerea ta, nici că o femeie e silită să te aleagă, sau că îi eşti dat cu de-a sila Poţi alege după bunul tău plac. Viaţa, pentru tine, este ca o prună cu bruma ei naturală, nimeni nu s-a ostenit să o cureţe pentru tine… — Nu te opri, dragul meu. Continuă. — Te-am jignit cumva, Jack? — Cum să mă fi jignit? — Doamne sfinte. Jack, te-ai schimbat groaznic la faţă! Ţi s-au împăienjenit ochii într-un fel ciudat. Domnul Jasper, cu un zâmbet forţat, întinse mâna dreaptă vrând parcă să risipească orice teamă, şi între timp să-şi revină. După o vreme îngăimă: — Am luat opiu ca să-mi liniştesc suferinţa… o nelinişte care uneori mă copleşeşte. Efectul acestui medicament se abate asupra mea ca o pacoste sau ca un nor şi trece. Îl vezi cum trece, se spulberă îndată. Nu te uita la mine. Are să treacă numaidecât. Cu o expresie de îngrijorare întipărită pe faţă, tânărul se supuse, lăsând ochii în jos, spre cenuşa din vatră. Jasper, fără a-şi odihni şi el ochii privind focul, încerca mai degrabă să capete tărie, prinzându-se cu putere, ferm, de braţul jilţului; rămase câteva clipe împietrit, apoi îşi reveni – pe frunte i se iviră broboane mari de sudoare. Văzându-l prăbuşit cum era în jilţ, nepotul se ocupă grijuliu de el, până când acesta se restabili de-a binelea. Venindu-şi în fire, Jasper puse afectuos o mână pe umărul nepotului său, şi, pe un ton mai puţin tulbure decât tâlcul vorbelor sale – oarecum în zeflemea, sau poate cu intenţia de a-l ocărî – rosti astfel: — Se spune că orice casă ascunde o taină, iar tu, dragă Ned, ai crezut că într-a mea nu există taine. — Pe viaţa mea, Jack, aşa credeam. Totuşi, când mă gândesc că până şi în casa lui Pussy… dacă ar avea… şi în a mea… dacă aş avea… — Vorbeai tocmai (dar te-am întrerupt fără să vreau) de viaţa mea tihnită. Niciun fel de zbucium, de larmă, în jurul meu, nici griji legate de negoţ, de afaceri, nici tu riscuri, nici tu schimbare de casă… îţi apăream devotat artei de care mă ocup şi care înseamnă îndeletnicirea, plăcerea mea. — Chiar asta voiam să spun, Jack, dar vezi că tu, vorbind despre tine însuţi, laşi la o parte, aproape în mod necesar, multe din lucrurile despre care eu aş fi pomenit. De pildă: aş fi pomenit în primul rând de faptul că eşti atât de respectat în calitatea ta de prim cantor laic, mă rog, al acestei catedrale, despre reputaţia de care te bucuri pentru că ai făcut adevărate minuni cu corul; despre modul cum îţi alegi societatea şi despre faptul că deţii o poziţie atât de independentă în această localitate veche şi ciudată, despre darul de a preda (păi, până şi Pussy, căreia nu-i place să fie dăscălită, zice că n-a mai existat un asemenea maestru ca tine!), despre relaţiile tale… — Da, acum văd unde vrei să ajungi. Urăsc toate astea. — Urăşti toate astea, Jack?! exclamă tânărul, uimit. — Da, da. Monotonia chinuitoare a existenţei mele mă macină, mă zdrobeşte. Cum ţi s-a părut slujba? — Frumoasă! De-a dreptul dumnezeiască! — Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolţile catedralei, îşi bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă oboseşte mai mult decât pe orice amărât de călugăr, care înaintea mea a lenevit, o viaţă întreagă, prin locul ăsta sumbru. Călugărul, ca să se mai consoleze, se putea apuca (şi făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul stranelor, al scaunelor, al pupitrelor. Dar eu ce să fac? Să mă apuc de scrijelit demoni în inimă? — Şi eu, Jack, care credeam că ţi-ai găsit limanul în viaţă, rosti, mirat, Edwin Drood, şi se aplecă înainte în scaun, ca să pună o mână, din compasiune, pe genunchiul lui Jasper, privindu-l cu o expresie plină de nelinişte întipărită pe faţă. — Ştiam că aşa crezi. Toată lumea crede astfel. — Da, îmi închipui, încuviinţă Edwin, căzând pe gânduri. Pussy, în orice caz. — Când ţi-a spus ea asta? — Ultima oară când am fost aici. Îţi aduci aminte, acum trei luni. — Şi cum s-a exprimat? — Aa, mi-a spus doar atât, că e eleva ta şi că eşti născut pentru această profesiune. Tânărul aruncă o privire spre tablou. Jasper vedea portretul în sinea lui. — Orice ar fi, dragă Ned, reluă Jasper, clătinând din cap cu o bună dispoziţie resemnată, trebuie să mă supun acestei profesiuni cu care, aparent, mă identific. Acum e prea târziu să-mi găsesc o alta. E o confidenţă, rămâne între noi. — O voi păstra cu sfinţenie, Jack. — Ţi-am făcut-o pentru că… — Ştiu şi simt. Pentru că suntem prieteni intimi şi pentru că ţii la mine şi ai încredere în mine, aşa cum şi eu ţin la tine şi am încredere în tine. Dă-mi amândouă mâinile, Jack. Cei doi se ridicară în picioare privindu-se țintă în ochi, unchiul, ţinând mâinile nepotului într-ale sale, rosti: — Ei, acum ştii, nu-i aşa, că până şi un biet cantor anost, care toceşte de zor partitura în firida lui, poate fi tulburat de vreo ambiţie, aspiraţie, de nelinişte, nemulţumiri, oricum le-am numi. — Da, dragă Jack. — Şi-ai să-ţi aduci aminte? — Dă-mi voie să te-ntreb, dragă Jack, cum crezi oare că aș putea uita cele ce mi-ai spus tu cu atâta însufleţire? — Atunci, ia-le drept un avertisment. Retrăgându-şi mâinile şi făcând un pas înapoi, Edwin se opri o clipă ca să desluşească tâlcul acestor ultime cuvinte. Apoi spuse, vizibil emoţionat:  — Mi-e teamă că nu-s decât un biet tânăr superficial, Jack, care nu are un cap prea strălucit. Desigur, sunt tânăr şi poate odată cu vârsta n-o să deven mai rău. Oricum ar fi, sper că am oarecare intuiţie prin care simt – simt profund – caracterul generos şi dezinteresat al destăinuirilor tale dureroase, făcute din adâncul inimii, care pentru mine sunt ca un avertisment. Chipul şi tot corpul lui Jasper deveniră atât de rigide încât până şi respiraţia îi încetase parcă. — N-aş putea să nu observ, Jack, că această mărturisire te-a costat un mare efort şi că ai fost foarte mişcat, aşa cum nu eşti de obicei. Fireşte, ştiu că ţii extrem de mult la mine, dar de fapt nu mă aşteptam, aş spune, să te sacrifici astfel pentru mine. Recăpătându-şi respiraţia fără nicio tranziţie între cele două stări complet diferite, domnul Jasper ridică din umeri, începu să râdă şi schiţă un gest nedefinit cu mâna dreaptă. — Nu, te rog nu-ţi ascunde sentimentele, Jack, eu vorbesc foarte serios. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că acea stare sufletească maladivă pe care mi-ai descris-o atât de sugestiv n-ar fi însoţită de o suferinţă reală, greu de îndurat. Dar, Jack, dă-mi voie să te asigur din nou că în ce mă priveşte nu m-ar putea copleşi. Nu cred să fie cazul cu mine. În mai puţin de un an, ştii, o retrag pe Pussy de la şcoală pentru a deveni doamna Drood. Apoi voi lucra ca inginer în Orient şi o iau şi pe Pusşy cu mine. Dar deşi acum ne-am cam ciondănit din cauza monotoniei inevitabile în care decurge iubirea noastră, cu un deznodământ stabilit dinainte, nu mă îndoiesc, totuşi, că o s-o ducem minunat când totul se va sfârşi şi nu se va mai putea face nimic. Pe scurt, Jack, ca să mă-ntorc la cântecul vechi pe care-l cântam în timpul mesei (şi cine ştie cântece vechi mai bine ca tine?) nevasta o să joace, iar eu cânta-voi, şi-om trece ziua-n veselie. Că Pussy e frumoasă, nu mai încape îndoială… şi când ai să fii pe cât de frumoasă pe atât de bună, micuţa mea impertinentă – din nou apostrofând portretul – voi arde parodia asta şi voi picta un altul pentru profesorul tău de muzică. Domnul Jasper, ţinând bărbia sprijinită în mână şi cu o expresie de visătoare bunăvoinţă întipărită pe chip, urmărise atent fiecare căutătură, fiecare gest, de care fuseseră însoţite aceste cuvinte. Păstră aceeaşi atitudine şi după ce termină ce avea de spus, fascinat parcă de interesul puternic pe care-l nutrea faţă de spiritul acesta tânăr, pe care într-atât îl îndrăgea. Apoi glăsui, zâmbind molcom: — Aşadar, nu te laşi avertizat? — Nu, Jack. — Nu vrei să fii avertizat? — Nu, Jack, nu de tine. Nu numai că nu mă consider ca fiind în pericol, dar nici nu vreau să te aud vorbind pe acest ton. — Ce-ar fi să facem o plimbare prin curtea bisericii? — Perfect. N-ai nimic împotrivă dacă mă abat o clipă până la Casa Maicilor să las un pachet?… Nişte mănuşi pentru Pussy… atâtea perechi câţi ani împlineşte astăzi. Ideea are ceva poetic, Jack, nu-i aşa? Domnul Jasper, în aceeaşi postură, continuă: — Nimic în viaţă, Ned, nu-i nici pe jumătate atât de frumos ca iubirea! — Pachetul se află în buzunarul pardesiului meu. Trebuie să-l duc astă-seară, altminteri toată poezia s-a dus. Nu este îngăduit să faci vizite seara acolo, dar să laşi un pachet… Sunt gata, Jack. Domnul Jasper renunţă la atitudinea sa contemplativă şi plecară împreună.   10-Marinar originar din Indiile de Răsărit(în persană,lashkari-soldat).    

STANŢA ÎNTÎI                                        Fantoma lui Marley   De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura. Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii. Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă. Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit. Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că Marley murise. Trebuie să se înţeleagă limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieşi nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăşi cu adevărat mintea slabă a fiului lui. Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii depozitului: „Scrooge şi Marley". Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge şi Marley". Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el răspundea la ambele nume. Pentru el era totuna. O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun. Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torenţială mai neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj faţă de el. Ele „se abăteau" adesea mai cu milă, dar Scrooge niciodată. Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la mine?" Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre cutare sau cutare loc. Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaşte, şi când îl vedeau că apare, îşi trăgeau stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!" Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieţii călcate de mulţime, ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau lui Scrooge „nebunul". Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din greu. Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai mulţi, fiindcă Scrooge ţinea lada cu cărbuni în odaia lui, aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginaţie vie, efortul îi rămânea nerăsplătit. ― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui. ― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi! Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi. ― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta. ― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac. ― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat. Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'". ― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul. ― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita! ― Unchiule! se rugă de el nepotul. ― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau. ― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii. ― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum! ― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze! Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă. ― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să ajungi în Parlament. ― Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă. Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar aşa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar vizita. ― Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce? ― De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge. ― Pentru că m-am îndrăgostit! ― Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere! ― Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socoteşti c-ar fi un motiv ca să nu vii acum? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce nu putem fi prieteni? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra buna dispoziţie de Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun fericit, unchiule! ― La revedere, spuse Scrooge. ― Şi un An Nou bun! ― La revedere, spuse Scrooge. Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i ureze sărbători fericite copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările. ― Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câştigă cincisprezece şilingi pe săptămână, are nevastă şi familie si vorbeşte de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc! Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alţi doi oameni. Erau doi domni corpolenţi, plăcuţi la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge. Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi se înclinară în faţa lui. ― Firma „Scrooge şi Marley", bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley? ― Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac şapte ani de când a murit. ― Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supravieţuit, spuse domnul, prezentându-şi împuternicirea. Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie", Scrooge se încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea. ― Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoţând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi acum de suferinţă. Mii de oameni sunt lipsiţi de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai mărunte plăceri, domnule. ― Nu mai există puşcării? întrebă Scrooge. ― Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul. ― Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcţionează? ― Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu mai funcţioneze. ―Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge. ― O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate. ― Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva şi a fost zădărnicită acţiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi. ― Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creştinească sufletelor şi trupurilor celor mulţi, îi replică domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor sărmani puţină carne şi băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec? ― Cu nimic! răspunse Scrooge. ― Vreţi să rămâneţi anonim? ― Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebaţi ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să se veselească. Contribui la întreţinerea instituţiilor pe care le-am menţionat costă destul, iar sărăntocilor acolo le e locul. ― Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să moară. ― Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, şi să mai scadă aşa prisosul de populaţie. Şi, pe deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia asta. ― Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul. ― Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi să nu se amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor! Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă decât îi era în fire. Între timp, ceaţa şi întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torţe aprinse, oferindu-se să meargă înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi si răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. Frigul se înteţi. Pe strada principală de la coltul fundăturii, câţiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi, îşi încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa ce se revărsa din el îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. Lumina strălucitoare din magazine, în care coroniţele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul cu păsări şi cu coloniale devenise o splendidă glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala şi vânzarea. în maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreaţă, lordul primar al Londrei împărţea porunci celor cincizeci de bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum se cuvine în gospodăria unui lord primar, şi până si croitoraşul pe care-l amendase cu cinci şilingi lunea trecută, pentru că se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne de vită. Dar ceaţa era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător. Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:   Domnul să vă aibă-n pază, Şi nimic nu vă mâhnească!    Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama cetii şi a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei. În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără tragere de inimă de pe scaunul lui, recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de speranţe din Cutie, care îşi stinse pe dată luminarea şi îşi puse pălăria. ― Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge. ― Dacă nu vă deranjează, domnule. ― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.  Copistul zâmbi sfios. ― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să munceşti. Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an. ― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă. Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba. Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în apartamentul ce aparţinuse odinioară asociatului său răposat. Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să mai găsească ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în prag, cufundat în jalnică meditaţie. Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor. Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci chipul lui Marley. Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui. Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă. N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea. Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa că spuse „Ptiu! Ptiu!" şi o trânti. Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din pivniţele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp ce urca. Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă abia ieşită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea. Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui. Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai. Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce terciul. Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie. Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; şi totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley. ― Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.  După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă. O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele. Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui. ― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred! Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micşoră din nou. Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate. Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie. Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se împotrivea simţurilor lui. ― Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine? ― Multe vreau! Era vocea lui Marley, fără îndoială.   ― Cine eşti? ― Întreabă-mă cine am fost. ― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese. ― În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley. ― Poţi să... poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor. ― Pot. ― Şezi, atunci. Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obişnuit pentru ea. ― Nu crezi în mine, remarcă fantoma. ― Nu, spuse Scrooge. ― Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea existenţă, în afara simţurilor tale? ― Nu ştiu, spuse Scrooge. ― De ce te îndoieşti de simţurile tale? ― Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un uşor deranjament stomacal face din ele nişte şarlatani. Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob de muştar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă. Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi să-şi înăbuşe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele în vine. Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar termina cu el. Infricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern. Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect nemişcată, părul ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor. ― Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, şi dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a plăsmuirii. ― Văd, răspunse fantoma. ― Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge. ― Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma. ― Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toţi de mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi! Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru şi de înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să nu cadă, leşinat. Dar şi mai tare se înspăimântă, când stafia îşi scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu pe piept! Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini. ― Indurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire? ― Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine? ― Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ şi de ce vin la mine? ― Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui şi să călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş, dar ar fi putut să fie, pe pământ, şi să aducă fericirea! Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi frânse mâinile fantomatice. ― Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce? ― Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru, m-am încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere îl port. Ţi se pare cumva ciudată alcătuirea lui? Scrooge tremura tot mai tare. ― Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât de lung este puternicul lanţ pe care-l duci tu însuţi? Era taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum şapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E un lanţ solid! Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci, şaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic. ― Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob! ― Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, şi e adusă de alţi mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce-aş vrea. Doar încă puţin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, şi în faţa mea se aştern călătorii anevoioase! Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica privirea şi rămânând îngenuncheat. ― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă si respect. ― Cu încetineală! repetă fantoma. ― Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme! ― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei. ― Călătoreşti repede? ― Pe aripile vântului, răspunse fantoma. ― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge. Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice. ― O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu! ― Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care începea să se gândească la el însuşi. ― Îndatoriri! strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea şi bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele! Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi apoi îl trânti din nou cu furie pe jos. ― La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulţimile de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înţelepţi spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa? Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa şi începu să tremure îngrozitor. ― Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârşit! ―Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog! ― Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma în care mă vezi. Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine. Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi şterse năduşeala de pe frunte. ― Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, continuă fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi împărtăşi soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer eu, Ebenezer. ― Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îţi mulţumesc. ― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri. Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca. ― Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor. ― Da. ― Cred că... m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge. ― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu. ― Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.  ― Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi! După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă broboada şi se înfăşură cu ea în jurul capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe care-l produseră dinţii săi când fălcile fură prinse în bandaj. Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul aruncat peste şi în jurul braţului. Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, şi, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât, când năluca ajunse la ea, era larg deschisă. Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. Când erau la doi paşi unul de celălalt, fantoma lui Marley îşi ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc. Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete şi regrete incoerente, strigăte de jale neînchipuit de triste şi pline de căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi întunecată. Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară. Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr şi zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate) erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna această putere. Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceaţă sau dacă ceaţa îi învălui. Dar atât ele, cât şi glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă. Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, aşa cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse. Dădu să spună „Mofturi!", dar se opri la prima silabă. Şi simţind, din pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversaţii cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc.      download carte....  piesa in format audio o gasiti aici..............https://latimp.eu/poveste-de-craciun-de-charles-dickens-poveste-pentru-copii-la-microfon-1991/

PAŞAPORTUL CITITORULUI   Dacă cititorii acestui volum vor fi atât de binevoitori încât să accepte descrierea locurilor întipărite în mintea autorului ca pe o garanţie dată de autorul însuşi, atunci ei se vor putea delecta şi vor putea înţelege mult mai mult şi mai bine vizitând, fie şi în propria lor închipuire, aceleaşi meleaguri văzute de mine. Despre Italia s-au scris multe cărţi, oferindu-se tot atâtea mijloace de a studia istoria acestei interesante ţări, precum şi nenumăratele aspecte legate de ea. În ceea ce mă priveşte, mă voi referi foarte puţin la acest izvor de informaţii şi, chiar dacă l-am folosit pentru propriul meu interes, consider că acest fapt nu mă obligă să-i reproduc cititorilor conţinutul, atât de accesibil, de altfel. Şi nici nu veţi găsi, în aceste pagini, vreo cercetare mai amănunţită a cârmuirii bune sau rele de care se bucură vreo parte a ţării. Nu se poate ca vizitatorul acestor frumoase meleaguri să nu-şi formeze o convingere fermă despre acest subiect. Dar, cum am hotărât, străin fiind, ca pe timpul şederii mele să mă abţin de la a discuta asemenea probleme cu italienii de orice categorie, aş prefera să nu abordez dezbaterea lor acum. Timp de douăsprezece luni, cât am locuit la Genova, nu am avut niciodată impresia că autorităţile, bănuitoare de felul lor, mă suspectează şi mi-ar părea rău să le dau vreun motiv să regrete curtoazia pe care mi-au arătat-o, atât mie, cât şi oricărui alt concetăţean al meu. Probabil că nu există pictură sau statuie renumită în Italia care să nu poată fi lesne îngropată sub un munte de hârtie tipărită, dedicată disertaţiilor asupra ei. De aceea, cu toate că sunt un admirator înflăcărat al picturii, nu voi intra în detalii în ceea ce priveşte tablourile ori statuile celebre. Această carte este o serie de palide reflecţii – simple umbre pe apă – ale unor locuri care stâresc, într-o măsură mai mare sau mai mică, imaginaţia multora şi asupra cărora propria-mi imaginaţie a zăbovit ani de-a rândul, locuri care incită cât de cât interesul tuturor. Majoritatea descrierilor au fost compuse pe loc şi trimise acasă o dată cu scrisorile mele particulare. Menţionez aceasta nu ca să scuz eventualele inadvertenţe, ci ca să ofer cititorului garanţia că ele au fost scrise în contact nemijlocit cu subiectul, în mod spontan şi cu cele mai vii impresii suscitate de ineditul locurilor. Dacă descrierile au uneori un aer fantezist şi frivol, cititorul va presupune poate că au fost scrise la umbră, într-o zi însorită, chiar în mijlocul împrejurărilor evocate, şi îi vor plăcea cu atât mai mult, fiind impregnate de culoarea locală. Totodată, sper să nu fiu înţeles greşit de apărătorii religiei romano-catolice, din cauza vreunui amănunt inclus în aceste pagini. Mi-am dat toată silinţa, într-una din scrierile mele anterioare, să-i înţeleg şi vreau să cred că şi ei mă vor înţelege în legătură cu paginile de faţă. Când amintesc de vreun fapt care mi s-a părut absurd ori dezagreabil, nu caut defel să-l asociez sau să-l privesc ca fiind în mod necesar corelat cu principiile de bază ale crezului lor. Tot aşa, când descriu ceremoniile din timpul Săptămânii Mari, mă refer la aspectul lor exterior şi nu pun la îndoială interpretarea ce le-o dă bunul şi învăţatul doctor Wiseman1. Când las să se înţeleagă că nu-mi plac mănăstirile pentru tinerele fete care, călugărindu-se, abjură lumea înainte să o cerceteze şi să o cunoască, sau că mă îndoiesc de sanctitatea ex officio a tuturor preoţilor şi călugărilor, nu merg mai departe decât mulţi catolici credincioşi, atât din străinătate, cât şi de acasă. Am comparat aceste impresii cu nişte umbre pe apă; sper să nu fi tulburat în vreun loc apă atât de tare, încât să stric forma umbrelor. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu în termeni buni cu toţi prietenii mei ca acum, când în depărtare se ridică, încă o dată, obstacole în calea mea. Nu şovăi să vă mărturisesc că încerc să îndrept o greşeală pe care am comis-o nu de mult, stricând anumite relaţii statornicite între mine şi cititorii mei şi că, depărtându-mă o clipă de nişte constante preocupări, sunt azi pe cale să reiau bucuros aceste relaţii. În Elveţia, de-a lungul altui an de absenţă, mă voi putea concentra asupra temelor pe care le am în minte acum. Totodată, rămânând fidel publicului meu din Anglia, voi căuta să-mi îmbogăţesc cunoştinţele despre o ţară nobilă şi nespus de dragă mie2. Această carte a fost scrisă într-un stil cât se poate de accesibil şi n-ar fi plăcere mai mare pentru mine decât să-mi pot compara, prin mijlocirea ei, impresiile de azi cu trăirile celor care vor vizita ulterior locurile descrise de mine cu atâta râvnă şi încântare. Şi acum, nu-mi rămâne decât să schiţez, precum într-un paşaport, portretul cititorului meu. Ipotetic, imaginat pentru ambele sexe, el poate arăta astfel: Tenul: deschis Ochii: foarte veseli Nasul: nicidecum obraznic Gura: zâmbitoare Faţa: strălucitoare Înfăţişarea generală: extrem de agreabilă. __________ 1 Wiseman, Nicolas Patrick Stephen (1802-l865), teolog englez, cardinal, arhiepiscop de Westminster, autor al unui roman despre începuturile bisericii, intitulat Fabiola sau Biserica Catacombelor (n. t.). 2 Rânduri scrise în 1846 (n. t.).     STRĂBĂTÂND FRANŢA Era într-o frumoasă dimineaţă de duminică, bunul meu prieten, pe o vreme demnă de mijlocul verii, În anul una mie opt sute patru zeci şi patru, când... Nu te alarma! Nu când doi călători ar fi putut fi văzuţi cum îşi croiesc anevoie drum prin acel ţinut pitoresc şi bolovănos care alcătuieşte de obicei primul capitol al unui roman de „vârstă de mijloc“, ci... când o diligenţă englezească de proporţii considerabile, proaspăt scoasă din halele întunecoase ale Pantechnicon-ului1 din Belgrave Square, Londra, a fost observată (de un soldat francez foarte scund; l-am văzut eu cum se uita la ea!) ieşind pe poarta Hotelului Maurice din Rue de Rivoli, Paris. 1 Depozit: iniţial clădirea adăpostea un imens bazar (n.t.). Nu pot defel să explic de ce o familie englezească, înghesuită înăuntrul şi în afara acestei diligenţe, trebuia să plece, dintre toate zilele săptămânii, tocmai într-o dimineaţă de duminică, după cum nu pot să stabilesc vreun motiv anume pentru faptul că în Franţa toţi oamenii de statură mică sunt soldaţi, în timp ce toţi oamenii voinici sunt surugii; e o regulă invariabilă. Au ei vreun motiv, şi unii şi alţii, nu mă îndoiesc de asta. Cât despre motivul familiei de a se fi aflat acolo, acesta era, după cum ştiţi, faptul că urmau să stea un an de zile în frumoasa Genovă şi că în acea perioadă de timp capul familiei intenţiona să cutreiere peste tot pe unde l-ar fi mânat neobosita lui curiozitate. Tot aşa, ar fi fost o prea mică alinare pentru mine să pot explica locuitorilor Parisului că eu eram capul şi şeful acestei familii şi nu întruchiparea radioasă a bunei dispoziţii, care se afla lângă mine în persoana unui ghid francez: cel mai desăvârşit dintre ajutoare şi cel mai sclipitor dintre oameni! Ca să vă spun totuşi adevărul, el arăta mult mai mult a cap de familie decât mine, care, umbrit de impresionantă sa prezenţă, fusesem redus la zero. Pe de altă parte, foarte puţin din înfăţişarea Parisului - tocmai goneam, huruind, pe lângă sumbra Morgă şi peste Pont Neuf – ne-ar fi putut reproşa faptul că porniserăm la drum într-o zi de duminică. Prăvăliile de vin (la fiecare a doua casă) se bucurau de un dever straşnic; în faţa cafenelelor tocmai se desfăşurau parasolurile şi se aranjau scaune şi mese în aşteptarea amatorilor de îngheţată şi răcoritoare, pentru mai târziu, în cursul zilei; pe poduri, lustragiii erau foarte ocupaţi; se deschideau magazinele; trăsuri şi căruţe forfoteau pretutindeni; dincolo de Sena, nenumăratele străzi, ce se îngustau în pantă, de parcă erau nişte pâlnii, creau tot atâtea privelişti de furnicar şi freamăt continuu: scufii de noapte multicolore, pipe, bluze, cizme şi capete lăţoase, toate de-a valma. Nimic nu indica la acea oră că ar fi fost vorba de o zi de odihnă, dacă n-ar fi apărut ici-colo câte o familie înghesuită într-un docar din lemn, mare şi vechi, care plecă în excursie, ori dacă vreun cetăţean sau vreo gospodină cu aer gânditor, îmbrăcaţi cât se poate de sumar, nu s-ar fi aflat aplecaţi pe fereastra vreunei mansarde, ca să vadă cum i se usucă pantofii proaspăt văcsuiţi pe micul parapet de afară (în cazul cetăţeanului) sau cum i se aerisesc ciorapii la soare (în cazul gospodinei). Odată scăpaţi de pavajul de neuitat (ori de neiertat!) care acoperă Parisul, primele trei zile de călătorie spre Marsilia sunt destul de liniştite şi monotone. Spre Sens. Spre Avallon. Spre Chalons. Descrierea unei zile ajunge pentru toate trei! Iat-o: Avem patru cai şi un surugiu care are un bici foarte lung şi care mână echipajul de parcă ar fi numărul cu  „Poşta de la Sankt Petersburg“ la Circul Astley sau la Franconi; numai că el şade, nu stă în picioare pe cal. Cizmele imense, cu genunchiere, purtate de aceşti surugii sunt uneori vechi de o sută sau chiar două de ani şi sunt atât de nepotrivite pe piciorul celui care le poartă, încât pintenul, care ar trebui să fie fixat acolo unde se află călcâiul, se află în general mai sus, la mijlocul carâmbului. Adeseori omul nostru iese din curtea grajdului cu biciul în mână şi cu pantofii în picioare, cărând în fiecare mână câte o cizmă doar, pe care o pune cu multă seriozitate pe pământ, lângă cal, până ce totul e gata. Când e gata, Doamne! Cât tămbălău se face pe chestia asta! Surugiul intră în cizme cu pantofi cu tot, sau e ridicat şi băgat în ele de câţiva prieteni; apoi ajustează hamurile ornate în relief prin truda nenumăraţilor porumbei ce sălăşluiesc prin grajduri, după care sileşte toţi caii să tropăie şi să se agite; în cele din urmă plesneşte din bici ca un apucat, zbiară En route - Hi!1 şi-i dăm drumul! Precis o să aibă de furcă cu un cal înainte să ajungem nu prea departe şi atunci o să-l facă hoţ, tâlhar, porc şi câte şi mai câte, şi o să-l bată în cap de parcă ar fi de lemn. __________ 1 La drum - Dii! (Franc.). În primele două zile, peisajul de la ţară e lipsit de orice varietate: câmpie nesfârşită, drum interminabil şi din nou câmpie nesfârşită. Pe câmpuri, cât vezi cu ochii, abundă viţa, o viţă scundă şi nearanjată în ghirlande pe paliere, ci pe nişte araci drepţi. Peste tot vezi o mulţime de cerşetori şi foarte puţini săteni; cât despre copii, niciodată n-am întâlnit atât de puţini, încât nu cred să fi văzut o sută între Paris şi Chalons. Oraşe vechi şi bizare, cu poduri suspendate şi încinse cu ziduri prevăzute cu turnuleţe ciudate pe la colţuri, ca nişte feţe groteşti, de parcă zidul şi-ar fi pus o mască, ca să privească în jos, în şanţul cu apă. În grădini şi pe câmpuri, de-a lungul uliţelor şi în curţile gospodăriilor, vedem alte turnuleţe neobişnuite, complet singuratice şi întotdeauna rotunde, cu vârful ascuţit, părând să nu fie folosite în vreun scop anume. Se văd clădiri în ruină de tot felul: câteodată e o primărie, alteori un corp de gardă, altădată o locuinţă, uneori un castel cu grădină mare, năpădită toată de păpădii şi vegheată de foişoare şi mici ancadramente ce par să ne facă vesel cu ochiul. Acestea sunt priveliştile ce se repetă la infinit. Uneori trecem pe lângă un han din vreun sat, cu un zid ce stă să se prăbuşească şi cu nenumărate dependinţe şi anexe; deasupra intrării stă scris „Grajd pentru şaizeci de cai “, ca şi cum s-ar găsi vreun cal acolo, sau orice altceva, afară de un însemn de lemn bătut de vânt care indică vinul ce se vinde înăuntru; el flutură leneş în bătaia vântului şi e atât de putrezit, încât e gata să cadă şi să se sfărâme în bucăţi. Tot timpul trecem pe lângă căruţe înguste, mici şi ciudate, rânduite în şiruri de şase sau opt, cărând brânză din Elveţia; în majoritatea cazurilor, de tot şirul are grijă un singur om sau chiar un copilandru, care foarte adesea doarme dus în carul din faţă. Caii sună alene din clopoţei, lăsând impresia că se gândesc (fără îndoială că asta şi fac!) că harnaşamentul lor de lână, mare şi albastru, şi de o imensă greutate şi grosime, la care se adaugă o pereche de coarne groteşti ce cresc din căpăstru, este mult prea călduros pentru mijlocul verii. Apoi, de vreo două sau trei ori pe zi, trece diligenţa cu portierele prăfuite, cu acoperitori albastre (culoarea măcelarilor); interioarele sunt albite de atâtea scufii de noapte; coviltirul de pe acoperiş se bălăbăne şi se scutură, de parcă ar fi capul unui tembel; pasagerii tinerei Franţe privesc pe fereastră, cu bărbile până la brâu şi cu ochelari albaştri ce le acoperă oribil ochii războinici, în timp ce în încleştarea pumnului naţional strâng nişte bastoane zdravene. Trăsura de poştă, ducând cu sine câţiva pasageri doar, trece ca un fulger; gonind cu o viteză drăcească, şi dispare din vedere într-o clipită. Din când în când vezi trecând preoţi de parohie, bătrâni dar ţepeni, deşi sunt hurducaţi în nişte trăsuri atât de dărăpănate, de ruginite, de mucegăite şi de hodorogite, încât nici un englez n-ar avea încredere în ele. Femei uscăţive lenevesc în câte o păşune singuratică, ţinând de frânghie vacile care pasc; alteori dau cu săpăliga, fac vreo altă muncă a câmpului mai grea sau au grijă de o turmă întreagă. Pentru a vă face o imagine adecvată despre viaţa la ţară, nu trebuie decât să luaţi la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de acest gen şi să vă imaginaţi exact opusul a ceea ce este descris şi proslăvit în el. După ce-ai călătorit până la năucire, ceea ce se întâmpla îndeobşte în ultimele ceasuri ale zilei, şi când cei nouăzeci şi şase de clopoţei ai cailor - douăzeci şi patru de fiecare - îţi răsună a somn în urechi timp de o jumătate de oră sau aşa ceva, totul devine foarte plicticos şi monoton, încât începi să te gândeşti foarte serios la cina de la poşta următoare, când iată: în depărtare, la capătul drumeagului străjuit de copaci pe care călătoreşti, apar primele semne ale unui târg - nişte căsuţe răzleţe. Diligenţa începe din nou să huruie pe un pavaj neînchipuit de stricat. Ca şi cum echipajul ar fi un aparat de lansat artificii care se dezlănţuie la simpla apariţie a unui coş de casă ce fumegă, acesta începe să trosnească şi să bolborosească de parcă l-ar stăpâni dracul. Trosc, troosc, trosc, troosc. Trosc - trosc - trosc. Pleosc - pleosc. Pleosc - trosc. Helo! Holà! Vite! Voleur! Brigand! Hi! Hi! Hi! En r-r-r-r-route!1 Bici, roţi, surugiu, pietre, cerşetori, copii, trosc, pleosc, trosc! Helo! Holà! Charite pour l'amour de Dieu!2 Pleosc-trosc- pleosc-trosc; pleosc, pleosc, pleosc, poc, zdrong, trosc, boc, pleosc-trosc! Ocolim un colţ, gonim în susul străzii înguste, apoi în josul dealului pavat, însă pe partea cealaltă; intrăm în şanţ; boc, boc; zdronc, trosc, pleosc, pleosc; trosc, trosc; abia ferim vitrinele de pe partea stângă a străzii, apoi cotim după o arcadă de lemn, pe dreapta; buuum, buuum, buuum; zdrang, zdrang, zdrang; pleosc, pleosc, pleosc, şi iată-ne în fine în curte la Hotel de l’Ecu d’Or3, istoviţi, sfârşiţi, prăfuiţi, terminaţi, epuizaţi ori tresărind pe neaşteptate, fără nici un motiv, precum artificiile care sunt pe sfârşite. __________ 1 Haide! Mai repede! Hoţule! Tâlharule! Dii! La drum! Franc.) 2 Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu, milă! (Franc.). 3 Hotelul La Scutul de Aur (franc). Ne întâmpină proprietăreasa de la Hotel de l’Ecu d’Or, proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or, camerista de la Hotel de l’Ecu d’Or şi un domn care stă la Hotel de l'Ecu d’Or. Poartă pe cap o şapcă şi n-are, se vede treaba, alt prieten mai apropiat decât propria-i barbă roşie. Şi mai e şi domnul paroh care se plimbă încoace şi încolo de unul singur, într-un colţ al curţii, ţinând într-o mâna o carte şi-n cealaltă o umbrelă. Toţi, în afară de domnul paroh, stau cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, aşteptând să se deschidă portiera poştalionului. Proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or îl iubeşte într-atâta pe curierul nostru, încât nu mai are răbdare ca acesta să coboare de pe capră; îi îmbrăţişează deci picioarele şi tocurile cizmelor pe când acesta se dă jos. „Curierul meu! Bravul meu curier! Prietene! Frate!“ Proprietăreasa îl adoră, camerista îl binecuvântează, garçon-ul îl divinizează. Curierul îi întreabă dacă au primit scrisoarea lui. S-a primit, sigur că s-a primit. Camerele sunt pregătite? Desigur! Camerele cele mai bune, pentru nobilul meu curier! Camerele cele mai de vază, pentru viteazul meu curier! Întreaga casă e la dispoziţia celui mai bun dintre prietenii mei! Curierul ţine mâna pe portieră şi mai pune câteva întrebări, ca să prelungească aşteptarea. Pe deasupra hainei, atârnată de o curea, curierul poartă o taşcă din piele verde. O grămadă de gură-cască se uită la ea, iar unul din ei chiar o atinge. Taşca de piele e plină de piese de cinci franci. Printre copii se aud murmure de admiraţie. Proprietarul se agaţă de gâtul curierului şi-l apleacă până la pieptul lui. Ce mult te-ai îngrăşat! îi spune. Eşti atât de rumen, arăţi atât de bine! În sfârşit, se deschide portiera. Toţi aşteaptă cu răsuflarea tăiată. Coboară doamna. Ah, ce doamnă încântătoare! Frumoasă doamnă! Coboară sora doamnei. Cerule mare, domnişoara e fermecătoare! Coboară primul băieţel. Oooo, ce băieţel frumuşel! Coboară prima fetiţă. Oh, dar e un copil fermecător! Coboară a doua fetiţă. Proprietăreasa, supunându-se celui mai nobil imbold al firii noastre omeneşti, o îmbrăţişează. Coboară al doilea băieţel. Ah, drăguţul de el! Ce familie adorabilă! Sugarul e înmânat celor de afară. E frumos ca un înger. Bebeluşul le-a întrecut pe toate! Tot extazul este revărsat asupra lui! Apoi coboară cele două doici şi entuziasmul se transformă în nebunie; întreaga familie e purtată sus pe scări ca un nor, în timp ce droaia de gură-cască se înghesuie în jurul diligenţei, se uită înăuntru, o înconjoară şi o          tot pipăie. Că doar nu e puţin lucru să atingi o căruţă care a ţinut atâta lume! Amintirea asta merită să o laşi moştenire urmaşilor! Camerele se află la etajul întâi, în afară de odaia copiilor, care e spaţioasă şi are patru sau cinci paturi. Se poate ajunge la ea străbătând un coridor întunecos, după ce urci două trepte, cobori patru, treci de o pompă, parcurgi un balcon, iar uşa e chiar lângă grajd. Celelalte odăi de dormit sunt şi ele spaţioase şi înalte, fiecare fiind înzestrată cu două mici baldachine de lemn, de care sunt atârnate cu mult gust, ca şi la ferestre, draperii roşii şi albe. Salonul e nemaipomenit! În el s-a şi pus masa pentru trei persoane; şerveţelele sunt împăturite în formă de tricorn. Pardoseala e alcătuită din plăci roşii. Covoarele lipsesc cu desăvârşire şi nu prea avem ce spune despre mobilă. Peste tot însă e o abundenţă de oglinzi, de vaze încăpătoare, pline cu flori artificiale, şi pretutindeni se văd o mulţime de ornice. Întregul grup se pune în mişcare. Bravul nostru curier, mai ales, e peste tot: caută unde sunt păturile, în timp ce preaiubitul său frate, proprietarul, îi tot toarnă vin pe gâtlej; adună castraveţi cruzi (întotdeauna castraveţi! Dumnezeu ştie de unde tot îi ia!) şi umblă cu ei pretutindeni, cu câte unul în fiecare mână, de parcă ar fi nişte bastoane de poliţai. Suntem poftiţi la cină. Pe masă sunt bucăţi mari de pâine, câte una de fiecare; ni se serveşte o supă foarte subţire, peşte, alte patru feluri de mâncare, pe urmă ceva pui, apoi desertul şi în tot acest timp nu ne lipseşte vinul. Nu e mare scofală de felurile astea, afară de faptul că sunt gustoase şi servite prompt. Când s-a făcut aproape întuneric, bravul nostru curier, după ce a mâncat cei doi castraveţi tăiaţi felii şi trecuţi prin conţinutul unei destul de pântecoase carafe de ulei şi oţet, iese din refugiul său şi propune o vizită la catedrala ale cărei turnuri masive privesc cu severitate în curtea hanului. Deci, plecăm într-acolo şi o găsim foarte solemnă şi impresionantă, scăldată în lumina sumbră: atât de sumbră, încât, în cele din urmă, paracliserul politicos, bătrân şi cu falca de jos căzută, ia o rămăşiţă de capăt de lumânare, ca să orbecăie cu ea printre morminte - între crucile cenuşii arată ca o stafie rătăcită care-şi caută propria umbră. Când ne întoarcem, vedem servitorii de rând ai hanului mâncând la o masă mare, întinsă afară, sub balcon. Mâncarea, o fiertură de carne şi legume, scoate aburi de fierbinte ce e, fiind servită chiar din cazanul de fier în care a clocotit. Au şi un ulcior de vin şi sunt foarte bine dispuşi; mult mai bine dispuşi decât domnul cu barbă roşie, care joacă biliard în odaia luminată din stânga curţii, unde se văd siluete cu tacuri în mână şi ţigări în gură, tot trecând prin faţa ferestrei. Slăbănogul de paroh se plimbă şi-acum încoace şi încolo de unul singur, cu cartea şi cu umbrela. Şi, mult timp după ce vom fi adormit, parohul se va mai plimba pe acolo, iar bilele de biliard se vor ciocni mai departe. Dimineaţa următoare, la orele şase, suntem în picioare. E o zi splendidă, făcând de ruşine noroiul zilei de ieri, cu care e stropită peste tot diligenţa (de parcă poate ceva să dea de ruşine o diligenţă într-o ţară în care aceste vehicule nu sunt curăţate niciodată). Toată lumea e vioaie şi, în timp ce ne terminăm micul dejun, dinspre grajdul poştei se aud venind zornăind caii. Tot ce a fost scos din trăsură ieri, azi e pus la loc. După ce a intrat în fiecare cameră şi a privit în juru-i, ca să fie sigur că nu a rămas nimic uitat, bunul nostru curier ne vesteşte că totul e gata. Ne urcăm, deci, cu toţii în diligenţă. Din nou cei de la Hotel de l’Ecu d’Or sunt foarte încântaţi. Bravul nostru curier dă fuga în casă şi ia un coş cu friptură rece de pasăre, felii de şuncă, pâine şi biscuiţi pentru drum; îl înmânează celor din diligenţă şi aleargă din nou în hotel. Acum ce mai are în mână? Alţi castraveţi? Nu! Are o fâşie lungă de hârtie. E nota de plată. În dimineaţa asta, bravul nostm curier are două curele petrecute pe după umăr: de una atârnă taşca de piele, iar de cealaltă un burduf grozav, tot de piele, plin ochi cu cel mai bun şi mai uşor vin de Bordeaux ce se găseşte în acest hotel. Curierul nu plăteşte nici o notă până ce burduful nu e plin. Apoi se tocmeşte. Se tocmeşte cu patimă. Mai e încă frate cu proprietarul, dar din mamă sau tată diferiţi. Nu mai e înrudit cu el cum era cu o seară mai înainte. Proprietarul se scarpină în cap. Bravul nostru curier îi arată câteva cifre de pe notă şi îi dă să înţeleagă că, dacă rămân scrise acolo, Hotel de l’Ecu d’Or va fi de acum înainte şi pentru totdeauna Hotel de l’Ecu de Cuivre1. Hotelierul se duce la tejghea. Curierul îl urmează, îi vâră în mână nota de plată şi o pană de scris şi vorbeşte mai repede ca oricând. Proprietarul ia pana. Curierul îi zâmbeşte. Hotelierul face modificarea. Curierul încearcă o glumă. Proprietarul e afectat, dar nu prea. Suferă bărbăteşte. Strânge mâna bravului său frate, dar nu-l mai îmbrăţişează. Totuşi, îşi iubeşte fratele, fiindcă ştie prea bine că se va întoarce, pe acelaşi drum, într-una din aceste frumoase zile, cu altă familie, şi parcă vede că inima îi va tânji după el iar. Bravul nostru curier mai controlează o dată toată diligenţă, se uită la frână, inspectează roţile, se ridică, dă un ordin şi-am plecat! __________ 1 Hotelul La scutul de aramă (n. t). E zi de târg. Târgul se ţine în piaţeta din faţa catedralei. Vedem bărbaţi şi femei în albastru, roşu, verde, alb, vedem magherniţe cu pereţii din pânză de cort şi tot felul de mărfuri. Ţăranii se îngrămădesc peste tot, cu coşurile lor goale. Ici se văd vânzători de dantelă, colo vânzători de ouă, mai încolo vânzători de fructe, dincolo cizmarii. Locul întreg arată de parcă ar fi scena unui mare teatru, imediat după ridicarea cortinei, prezentând un bal pitoresc. Alături, drept decor, se află catedrala, severă, întunecată şi rece, părăginită pe ici-colo; într-un loc, soarele de dimineaţă, furişându-se printr-o ferestruică dinspre răsărit, răzbate prin vitralii, împroşcând parcă pavajul cu stropi purpurii. În cinci minute am şi ajuns la marginea târgului şi trecem de crucea de fier cu un petic de iarbă răvăşită drept loc de rugăciune în faţă-i. Iată-ne din nou la drum!   LYONUL, RONUL ŞI FEMEIA-SPIRIDUŞ DIN AVIGNON Chalons e un loc de popas plăcut, datorită îndeosebi excelentului han aşezat chiar pe malul fluviului, iar vaporaşele colorate în verde şi roşu, care navighează în susul şi în josul apei, constituie un decor înviorător, mai ales după drumurile pline de praf. Dar tot atât de adevărat e că te-ai putea cu greu hotărî să alegi Chalons drept loc de reşedinţă, afară de cazul în care vrei să locuieşti pe o câmpie întinsă cât vezi cu ochii, crestată doar de şiruri de plopi, unii mai înalţi, alţii mai mici, ca nişte piepteni cu dinţii rupţi, ori să duci o viaţă fără nici o şansă de a urca vreun deal sau orice altceva, afară de scările casei. S-ar putea însă prea bine să-ţi placă mai mult decât Lyonul, unde poţi ajunge foarte uşor în opt ore, dacă vrei, cu unul din vaporaşele menţionate mai înainte. Ce oraş mai e şi Lyonul! Se zice că unii oameni, în anumite momente nefericite, se simt ca şi cum ar fi căzuţi din nori! Iată un oraş întreg care s-a prăvălit parcă din cer; ai impresia că mai întâi a fost smuls, precum toate pietroaiele din partea locului, dintre mlaştini şi râpi sterpe: urât spectacol! Arterele mari, prin care năvălesc cele două fluvii, laolaltă cu nenumărate străduţe, par să fiarbă şi să dogorească de căldură. Casele sunt înalte, masive şi îndeobşte murdare, putrede ca brânza veche şi ticsite de oameni. Sunt îngrămădite până sus, pe dealurile care împresoară oraşul din toate părţile; iar locatarii, precum nişte viermişori într-un calup de brânză, îşi întind hainele zdrenţuite pe prăjini, la uscat, sau mişună pe uşi, când înăuntru, când afară, ieşind să-şi tragă sufletul şi să gâfâie din greu pe pavaj, abia târându-se printre grămezile înalte de baloturi cu marfă mucezită. Astfel trăiesc, ori mai degrabă nu mor până ce nu li se împlineşte sorocul, în acest recipient secat. Toate oraşele manufacturiere contopite într-unul singur ar reda cu greu imaginea Lyonului, aşa cum mi s-a prezentat el mie: fiindcă toate slinurile nespălate şi necurăţate din orice alt oraş străin par grefate aici pe mizeriile proprii ale acestui centru industrial, producând astfel de roade, încât de acum înainte m-aş abate bucuros câteva mile din drumul meu, ca să nu-l mai întâlnesc din nou. În răcoarea serii sau, mai degrabă, în ostoirea căldurii de peste zi, ne-am dus să vizităm catedrala în care nişte bătrâne, laolaltă cu doi-trei câini, erau cufundate într-o pioasă contemplare. Cât despre curăţenie, nu se putea face nici o diferenţă între pardoseala de piatră a catedralei şi pavajul străzii. Aici am văzut un sfânt de ceară, într-o cutie ca o cuşetă de vapor, prevăzută cu un capac de sticlă, căruia Madame Tussaud1 nu i-ar putea găsi vreun cusur şi care ar putea face de ruşine chiar Westminster Abbey. Iar dacă vreţi să ştiţi totul despre arhitectura acestei catedrale, sau despre orice alte date ale ei, dimensiuni, înzestrare şi istoric, nu sunt oare ele menţionate în ghidul domnului Murray, şi n-aţi putea oare să le citiţi acolo, mulţumindu-i, aşa cum am făcut şi eu? __________ 1 Marie Tussaud (1760-1850), a lucrat mai întâi la „Cabinetul de ceara“ al unchiului ei, Curtius, la Paris, unde a modelat chipurile victimelor Teroarei; a emigrat apoi in Anglia, unde a transferat şi Muzeul de Ceară. Celebrul muzeu de azi a fost refăcut în 1929, după ce un incendiu l-a distrus în 1925 (n. t.). Tot din acest motiv m-aş fi abţinut să menţionez ciudatul ceas al catedralei din Lyon, dacă n-ar fi fost o mică greşeală pe care am făcut-o în legătură cu acest obiect mecanic. Paracliserul era foarte nerăbdător să ni-l arate, pe de-o parte pentru onoarea aşezământului şi a oraşului, pe de alta de dragul câştigului, poate, pe care îl obţinea din această îndeletnicire suplimentară. Oricare ar fi fost motivul, ornicul a fost pus în mişcare şi ca urmare s-au deschis o mulţime de uşiţe prin care au apărut, înaintând cu mers clătinat, o droaie de figurine ce se smuceau înainte şi înapoi, dând dovadă de o instabilitate fără seamăn; acestea săltau fără rost, aşa cum se întâmplă de obicei cu figurile acţionate de un mecanism. În tot acest timp, paracliserul ne explica aceste minuni, arătându-ni-le de mai multe ori cu o vergea. În centru era o păpuşă reprezentând pe Fecioara Maria şi lângă ea un mic sertăraş din care ieşea o alta, foarte urâtă, executând unul din cele mai neaşteptate salturi pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. Când o vedea pe Sfânta Fecioară, sărea dintr-o dată înapoi şi trântea violent uşiţa în urmă-i. Interpretând scenă ca pe un simbol al victoriei asupra Păcatului şi Morţii şi voind să arăt că am înţeles despre ce era vorba, înainte ca prezentatorul să dea vreo explicaţie, am strigat pripit: „Aha! Ăsta e Spiritul Rău! Desigur! A dat bir cu fugiţii!“ „Să mă iertaţi, domnule“, a zis paracliserul, arătând cu o mişcare plină de graţie spre uşiţă, ca şi cum ar fi prezentat pe cineva, „acesta e arhanghelul Gabriel!“ În ziua următoare, imediat după ivirea zorilor, călătoream deja pe învolburatul Ron, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, într-un vaporaş murdar şi încărcat cu mărfuri, având drept companie doar trei sau patru pasageri. Dintre aceştia se distingea un cavaler nătâng, bătrân şi cu un chip blajin, mare amator de usturoi şi nespus de manierat; la butonieră avea atârnată o rămăşiţă de panglică roşie. Părea să şi-o fi legat acolo ca să-şi aducă aminte de ceva, ca vestitul Tom Noddy1 din anecdotă, care îşi făcea noduri la batistă. __________ 1 Tom Noddy: prostănac, nerod (n. t.). În ultimele două zile observaserăm în depărtare nişte dealuri masive şi înceţoşate: erau primele indicii ale Alpilor. Acum treceam chiar pe lângă ei: uneori mai aproape de o coastă, alteori pe lângă vreo pantă acoperită cu vii. Totul era cât se poate de frumos: sate şi orăşele ce atârnau parcă în aer, păduri întregi de măslini zărite printre turlele bisericilor, nori plutind uşor pe deasupra, castele în paragină, cocoţate pe fiecare colină, case împrăştiate în râpe şi viroage. Masivitatea munţilor imprima căsuţelor un farmec aparte, de parcă erau nişte jucării. Albul lor imaculat, contrastând puternic cu roca brun-roşcată a muntelui sau cu verdele viu şi persistent al măslinilor, precum şi oamenii de pe mal, reduşi la dimensiuni liliputane, mergând cu paşi mici şi înceţi: toate acestea alcătuiau un tablou încântător. Întâlneam bacuri fără număr, ca şi poduri, printre care faimosul Pont d’Esprit, având nenumărate arcade, şi oraşe în care se produceau vinuri renumite. Am trecut prin Valence, unde a studiat Napoleon; la fiecare cot, fluviul aducea în faţa noastră noi şi neaşteptate frumuseţi. În după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la podul prăvălit de la Avignon şi-am intrat în oraşul scăldat în soare. Numai zidul de apărare plin de creneluri, arâtând ca o crustă de plăcintă nu tocmai coaptă, nu se bronzează deloc, deşi stă la soare de atâtea secole. Pe străzi atârnau în ciorchini strugurii, iar sclipitorul oleandru era în plină floare. Străzile sunt vechi şi foarte înguste, însă destul de curate şi umbrite de tende întinse de la o casă la alta. Ţesături şi batiste în culori vii, tot felul de curiozităţi, cadre vechi din lemn sculptat, jilţuri, altare, sfinţi, fecioare, îngeri şi portrete zugrăvite cu neîndemânare, toate de vânzare! Un spectacol neaşteptat şi deosebit de pitoresc. Din când în când însă, ochiul surprindea prin câte o poartă ruginită, rămasă întredeschisă, curţi cufundate în tihnă şi case falnice, dar tăcute ca nişte morminte. Semăna grozav cu o scenă din O mie şi una de nopţi! Cei trei dervişi, cu un ochi fiecare, ar fi putut să bată cu toată nădejdea în oricare din aceste porţi şi paznicul care-i tot iscodea cu întrebări - unul care-şi pusese bucate alese în coş încă de dimineaţă - le-ar fi deschis cu siguranţă. În ziua următoare, după micul dejun, am pornit într-o mică excursie, ca să vizităm punctele de atracţie din oraş. Dinspre nord adia o briză atât de plăcută, încât plimbarea noastră a fost foarte agreabilă, măcar că pietrele din pavaj, ca şi cele din ziduri, erau atât de încinse, încât ţi-era şi frică să pui mâna pe ele. Mai întâi, am urcat un deal stâncos până la catedrală, unde tocmai se ţinea slujba în faţa unei asistenţe foarte asemănătoare celei din Lyon: nişte femei în vârstă, un ţânc şi un câine foarte stăpân pe sine, care îşi stabilise un mic traseu pentru plimbare, începând de la grilajul altarului şi terminîndu-l la uşă, o plimbare cât se poate de firească, pe care dumnealui o făcea chiar în timpul slujbei, tot atât de metodic şi de calm ca orişice bătrân de afară! Catedrala e veche şi pustie, iar picturile de pe tavan sunt jalnic desfigurate de timp şi de vremea umedă; dar, cum lumina soarelui se revărsa printre perdelele roşii de la ferestre, făcând să strălucească lemnăria altarului, totul arăta cum nu se poate mai surâzător şi mai vesel. Intrând în această catedrală anume ca să vedem nişte picturi executate in fresco de un pictor francez şi de ucenicul său, am observat mai îndeaproape un mare număr de ofrande votive cu care erau acoperite din abundenţă zidurile diferitelor capele. Nu am spus împodobite, fiindcă acestea erau executate foarte neîndemânatic, la repezeală, foarte probabil de nişte bieţi zugravi de firme, care o mai scoteau la capăt în felul acesta. Erau nişte tablouri mici, fiecare prezentând vreo boală sau nenorocire de care donatorul scăpase prin mijlocirea sfântului patron sau a Sfintei Fecioare. Mă voi referi la ele ca la nişte indivizi reuşiţi ai speciei în general (acest gen abundă în Italia). Groteşti şi lipsite de orice armonie în contururi şi imposibile ca perspectivă, ele nu se deosebesc cu nimic de gravurile în lemn din cărţile vechi; dar, fiind picturi în ulei, artistul, precum pictorul familiei Primrose, nu s-a zgârcit deloc la culori. Într-un tablou, de pildă, unei doamne i se amputa un deget de la un picior - operaţie pentru care un personaj sfânt descinsese anume în cameră, pe o canapea, ca să o supravegheze. În altă pictură, o doamnă zăcea în pat, îndesată foarte strâns şi nefiresc în aşternut, şi privea cu multă demnitate la un trepied cu un lighean de toaletă pe el: nu era decât un lavoar obişnuit, singura mobilă din cameră, pe lângă lemnăria patului. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că femeia se afla în chinurile naşterii, dacă pictorului nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a aşeza toată familia în genunchi într-un colţ. Deasupra lor, Sfânta Fecioară, pe un fel de divan albastru, le promitea, se vede treaba, că le înapoiază pacienta intactă. În alt caz, o femeie tocmai era pe punctul de a fi strivită de un fel de căruţă în formă de pian, chiar lângă zidurile oraşului. Dar Sfânta Fecioară era şi aici de faţă. Dacă apariţia ei supranaturală speriase calul (aducând mai degrabă a grifon murg) ori dacă era invizibilă pentru el, nu ştiu; însă acesta se depărta în galop, cling-cling, fără umbră de respect sau de remuşcare. Pe fiecare astfel de pictură era scris cu litere mari şi galbene, chiar acolo unde se afla cerul, Ex voto1. __________ 1 Potrivit făgăduinţei (lat). Deşi ofrandele votive nu erau chiar necunoscute în templele păgâne, numărându-se printre multele compromisuri încheiate între religia falsă şi cea adevărată, pe vremea când cea din urmă era încă la început, aş fi vrut ca toate celelalte compromisuri să fi fost la fel de nevătămătoare. Recunoştinţa şi Cucernicia sunt calităţi creştine, iar un suflet creştin, recunoscător şi umil, trebuie să propovăduiască supunerea. Nu departe de catedrală se înalţă vechiul Palat al Papilor; o aripă este azi o închisoare obişnuită, iar cealaltă o cazarmă zgomotoasă; întunecatele apartamente, maiestuoase, închise, deşarte, îşi râd de vechea lor măreţie, ca nişte cadavre regale îmbălsămate. Dar nu ne-am dus acolo cu gândul să vedem încăperile maiestuoase, cazarma sau închisoarea, deşi am lăsat câţiva bănuţi în cutia deţinuţilor, în timp ce aceştia ne priveau din spatele gratiilor de fier, urmărindu-ne fiecare mişcare. Ne-am dus să vedem ruinele înfricoşătoarelor încăperi ale Inchiziţiei de odinioară. O bătrânică micuţă şi oacheşă, cu nişte ochi pătrunzători (o dovadă că lumea nu reuşise încă să alunge diavolul dintr-însa, deşi avusese timp cam între şaizeci şi şaptezeci de ani s-o facă), ieşi din taverna cazărmii pe care o ţinea chiar ea, întâmpinându-ne cu o legătură de chei mari în mină, ca să ne arate drumul. Nu vă mai spun, aşa cum ne-a spus ea, pe drum, că era gardian al palatului apostolic şi că deţinea postul ăsta de foarte mulţi ani; că însoţise în celule pe nişte prinţi, că fusese apreciată drept cel mai bun ghid de temniţe şi că locuia la palat din copilărie, ba chiar se născuse acolo, dacă-mi aduc bine aminte. N-am văzut în viaţa mea o drăcoaică atât de fioroasă, de iute, plină de energie şi pasionată. Mişcările îi erau extrem de violente. Nu vorbea până nu se oprea anume în acest scop. Atunci tropăia, ne apuca de braţe, se avânta în fel de fel de poze şi atitudini, dădea cu cheile de pereţi ca să sublinieze ceea ce spunea; ba şoptea de parcă Inchiziţia ar fi fost încă acolo, ba ţipa de parcă s-ar fi aflat chiar ea pe scaunul de tortură, iar când se apropia de vestigiile unei orori, avea un fel misterios, ca al vrăjitoarelor, de a face cu degetul arătător şi de a privi înapoi, păşind pe furiş şi făcând tot felul de strâmbături groteşti, care ar fi îndreptăţit-o să ţopăie în închipuirea unui bolnav chinuit de friguri. Am trecut apoi de-a lungul unei curţi, printre grupuri de soldaţi care leneveau; ne-am strecurat printr-o poartă pe care femeia-spiriduş a descuiat-o, încuind-o apoi în urma noastră, şi am pătruns într-o altă curte, mai îngustă, din cauza blocurilor de piatră căzute şi a grămezilor de gunoi, parte din ele înăbuşind gura unui pasaj subteran, prăbuşit atunci şi care comunica odinioară (aşa, cel puţin, se spune) cu un castel aflat de partea cealaltă a fluviului. Lângă această curte se află o temniţă - ne-am regăsit în ea în clipa următoare - în sumbrul turn des oubliettes1 acolo unde a fost întemniţat Rienzi2, legat cu un lanţ de fier chiar de zidul lângă care ne aflăm, dar pe atunci nici vorbă să vadă cerul, prăvălit acum fără oprelişte înăuntru. Câteva trepte şi am ajuns la cachots3, unde erau conduşi prizonierii Inchiziţiei imediat după capturare şi ţinuţi patruzeci şi opt de ore fără hrană şi apă, astfel încât să le fie sfărâmată şi ultima fărâmă de dârzenie, înainte de a fi aduşi în faţa neînduplecaţilor lor judecători. Aici lumină zilei nu pătrunde nici azi. Sunt nişte celule mici, închise între patru pereţi apăsători şi rigizi, extrem de întunecoase şi păstrând încă uşile masive şi zăvoarele de pe vremuri. __________ 1 Celule subterane şi obscure în care erau inchişi condamnaţii pe viaţă (n. t). 2 Cola di Rienzi (1313-1354), tribun al poporului la Roma; în 1347 a instaurat republica în oraş, însă după şapte luni, a fost excomunicat şi obligat să abdice. După un exil de şapte ani s-a reîntors la Roma, a fost ales senator, dar după scurt timp a fost asasinat (n. ed. engl.). 3 Temniţe (franc.). Femeia-spiriduş, privind înapoi, aşa cum v-am spus, a pătruns într-o încăpere boltită, folosită acum drept magazie de provizii: pe timpuri, aici era capela Sfântului Oficiu4. Camera aceasta, în care a funcţionat tribunalul, era absolut banală, iar podiumul părea să fi fost îndepărtat cu o zi înainte. Închipuiţi-vă pilda samariteanului zugrăvită într-un lăcaş al Inchiziţiei! Ei bine, chiar aşa a fost zugrăvită acolo, pictura putând fi desluşită şi azi! __________ 4 Oficiu al curiei papale, însărcinat cu supravegherea respectării credinţei moralei creştine (n.t). Sus, în pereţii aceştia siniştri, se află nişte firide prin care se ascultau, pentru a fi notate, mărturisirile abia rostite de acuzaţi. Mulţi dintre aceştia au fost luaţi chiar din celula pe care o privim. Călcăm pe urmele paşilor lor, de-a lungul aceluiaşi coridor. Privesc în jurul meu cu senzaţia de groază stârnita de un astfel de loc, când, pe neaşteptate, femeia-spiriduş mă apucă de încheietura mâinii, punându-şi în acelaşi timp pe buze o cheie cât toate zilele, în chip de deget arătător. Cu un gest brusc, mă invită să o urmez. Aşa şi fac. Mă conduce într-o cameră alăturată: o încăpere ciudată, cu un tavan înalt, care se îngustează în formă de pâlnie, deschizându-se la capătul de sus în afară, către cerul liber. O întreb ce e acolo. Îşi încrucişează braţele, se chiorăşte hidos la mine şi-atât! Îşi roteşte privirea în jur, să se asigure că s-a adunat tot grupul, se aşază pe un morman de bolovani, îşi azvârle braţele în sus, şi cu un răcnet pătimaş anunţă: La Salle de la Question! Camera de tortură! Tavanul este construit în formă de pâlnie, ca să înăbuşe strigătele victimelor! Ah, femeie-spiriduş, lasă-ne să reflectăm în tăcere, doar o clipă. Taci, femeie-spiriduş! Încrucişează-ţi braţele pe picioarele-ţi scurte şi stai liniştită pe grămada aia de bolovani măcar cinci minute, iar pe urmă n-ai decât să explodezi din nou. Minute?! Secundele nu s-au scurs încă, măsurate pe orologiul palatului, când, aruncând flăcări pe ochi, femeia- spiriduş e iar în picioare, în mijlocul încăperii, descriind cu braţele ei arse de soare o roată de lovituri grele. Uite-aşa mergea! Strigă femeia-spiriduş. Hârş, hârş, hârş! O rotire nesfârşită de ciocane grele. Hârş, hârş, hârş pe mâinile şi picioarele suferinzilor. Priviţi albia asta de piatră! zice femeia-spiriduş. Era pentru tortura cu apă! Gîl-gîl, bea, înghite, umflă-te, plesneşte întru slava Mântuitorului! Înghite zdreanţa însângerată, înghite-o adânc în trupul tău păgân, ereticule, înghite-o cu fiecare înghiţitură de aer! Şi, după ce călăul o trage afară, aburind de adevărurile revelate de însuşi chipul lui Dumnezeu, recunoaşte-ne pe noi drept slujitorii aleşi ai Domnului, drept credincioşi în Predica de pe Munte, discipoli de seamă ai celui care a făcut minuni doar ca să vindece, care niciodată nu a lovit pe nimeni cu orbire, surzenie, muţenie, nebunie sau orice altă nenorocire de pe lume, şi care întodeauna şi-a întins în binecuvântarea lui mâna doar ca să dăruie scăpare, alinare şi tihnă!             „Vedeţi? urlă iar femeia-spiriduş. Acolo se afla cuptorul! Acolo se înroşeau fiarele! În acele găuri erau fixaţi drugi ascuţiţi, de care erau atârnaţi cei torturaţi. Monsieur (femeia- spiriduş vorbeşte acum în şoaptă) a auzit de acest turn? Da? Atunci Monsieur să se uite acolo, jos!“ Un val de aer rece, însoţit de un iz de pământ jilav, îl loveşte pe Monsieur drept în faţă. Între timp, o dată cu vorba, femeia-spiriduş deschide o uşă ascunsă în perete. Monsieur se uită înăuntru. În jos se vede căscându-se hăul, iar în sus abia se distinge gura acestui turn înalt, abrupt, întunecos, înfiorător şi rece. Călăul Inchiziţiei, explică femeia-spiriduş, privind şi ea înăuntru, îi azvârlea aici pe aceia care nu mai ajungeau la celelalte torturi. „Priviţi! Vede Monsieur petele acelea negre de pe perete?“ O privire peste umăr, urmărind ochii sfredelitori ai femeii-spiriduş, îi arată îndeajuns de clar lui Monsieur, fără să mai aibă nevoie de indicaţia cheii, în ce direcţie se află petele. „Ce sunt astea?“ „Sânge!“ În octombrie 1791, când Revoluţia a atins apogeul în aceste locuri, şaizeci de bărbaţi şi femei (printre care şi preoţi, adaugă femeia-spiriduş, preoţi!) au fost ucişi şi azvârliţi în acest puţ îngrozitor, muribunzi şi morţi laolaltă; peste cadavre s-a aruncat apoi var. Curînd, semnele înspăimîntătoare ale masacrului au dispărut, însă crima aceasta va rămâne vie în memoria oamenilor, tot aşa cum pietrele masivei construcţii în care s-a înfăptuit au rămas una peste alta, drept mărturisire, ca şi sângele împroşcat pe ziduri.