Charles Dickens

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. II CAPITOLUL XIX MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA   Nu ştiu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau amărât când, la sfârşitul ultimului an de învăţătură, a venit vremea să părăsesc şcoala doctorului Strong. Fusesem cât se poate de fericit acolo, îi purtam o afecţiune deosebită doctorului şi eram în lumea aceea mică un personaj de vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de fluşturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii nedesluşite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că lumea stă la picioarele tinerilor independenţi, că aceste făpturi năstruşnice ar fi chemate să vadă şi să săvârşească lucruri minunate şi să exercite negreşit o înrâurire nemaipomenită asupra societăţii. Atât de puternice au fost în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am părăsit şcoala fără a încerca o firească părere de rău. Despărţirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte despărţiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în care a avut loc despărţirea şi ce-am simţit cu prilejul ei; dar n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram uluit de perspectivele ce-mi stăteau în faţă. Ştiu că, pe atunci, nu ţineam seama decât foarte puţin sau deloc de experienţa copilăriei mele şi că viaţa nu mi se părea altceva decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l citesc. Mă sfătuisem de multe ori cu mătuşa ce meserie să îmbrăţişez. De un an şi mai bine mă străduisem să aflu un răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea ori: „Ce-ai vrea să fii?“ Dar nu mi-am putut descoperi nicio predilecţie specială pentru vreo meserie anume. Dacă soarta m-ar fi dăruit cu ştiinţa artei de a naviga, dacă mi-ar fi fost încredinţată comanda unei expediţii iute ca vântul şi aş fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac descoperiri triumfale, cred că m-aş fi simţit cât se poate de potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă dedic unei activităţi care să nu însemne o povară prea grea pentru mătuşa; şi să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea. La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna cu un aer îngândurat şi înţelept. Nu s-a încumetat însă să prezinte sugestii decât o singură dată; şi atunci (nu ştiu cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin „căldărar“. Acestei propuneri mătuşa i-a făcut o primire atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să deschidă gura niciodată, şi de atunci înainte s-a mărginit să-şi zornăie banii în buzunar, aşteptând cu luare-aminte ca mătuşa să-şi spună părerea. — Trot, dragul meu, vreau să-ţi spun ceva, mi-a zis mătuşa într-o dimineaţă, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem şcoala, întrucât până acum n-am putut lua nicio hotărâre asupra acestei probleme spinoase şi cum trebuie să ne ferim, cât putem, de orice greşeală, cred că n-ar strica un mic răgaz. Trebuie să încerci acum să priveşti lucrurile din alt punct de vedere, nu şcolăreşte. — Am să încerc. — Cred, a urmat mătuşa, că o mică schimbare şi un prilej de a arunca o privire asupra vieţii dinafară ţi-ar prinde bine şi te-ar ajuta să te reculegi şi să judeci lucrurile cu mai multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele pe care-l purta. — Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere! — Bine, foarte bine, a zis mătuşa, căci şi mie mi-ar face plăcere. Şi e firesc şi rezonabil să-ţi facă plăcere. Sunt convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc şi rezonabil. — Nădăjduiesc şi eu, mătuşico. — Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătuşa, ar fi fost cea mai rezonabilă şi cea mai firească fată din câte au fost vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i aşa, Trot? — Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătuşico. M-aş mulţumi cu atât. — Noroc că biata şi scumpa fetiţă care era maică-ta nu mai e în viaţă, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar fost atât de mândră acum de băiatul ei, că şi-ar fi pierdut şi puţina minte pe care o avea! (Mătuşa obişnuia să-şi scuze slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne-Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea! — Sper că-ţi face plăcere, mătuşă… — E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătuşa, e leit maică-sa, aşa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca două picături de apă! — Adevărat? a întrebat mister Dick. — Da, şi seamănă şi cu David, a întărit mătuşa. — Seamănă foarte mult cu David! a încuviinţat mister Dick. — Dorinţa mea, Trot, e să ajungi un om zdravăn, a urmat mătuşa, nu atât trupeşte, căci eşti destul de zdravăn trupeşte, ci sufleteşte. Un om zdravăn, un om care ştie ce vrea. Un om hotărât, a zis mătuşa dând din cap şi strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un om cu un caracter puternic, care să nu se lase influenţat de nimeni şi de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aş vrea să ajungi. Şi dacă tatăl şi mama ta ar fi fost aşa, le-ar fi mers mai bine. Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul ei. — Pentru început, ca să dobândeşti încredere în propriile tale puteri şi ca să te obişnuieşti să iei hotărâri de unul singur, mi-a zis mătuşa, am să te las să pleci singur în această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, să aibă grijă de mine. O clipă mister Dick a părut puţin cam trist; apoi, însă, la gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai extraordinare femei din lume, faţa i s-a luminat. — Afară de asta, a adăugat mătuşa, are de lucru la memoriu. — O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez ştii… după care… Şi aici mister Dick s-a stăpânit şi, după o pauză mai lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai iasă! Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta bunăvoinţă de mătuşămea, am primit o pungă plină cu bani şi un geamantan şi am pornit în expediţie. La despărţire, mătuşa mi-a dat câteva sfaturi bune şi foarte multe sărutări şi mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva şi să cuget, n-ar fi rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele restricţii impuse acestei libertăţi erau obligaţia de a cugeta asupra celor văzute şi promisiunea de a scrie de trei ori pe săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei. Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun de la Agnes şi de la mister Wickfield (încă nu renunţasem la odăiţa ce ocupasem în casa lui), precum şi de la bunul doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a văzut şi mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai era aceeaşi. — Nici eu nu mai sunt acelaşi om de când am plecat, i-am răspuns. Fără tine mă simt ca şi cum mi-ar lipsi mâna dreaptă. Şi asta-i încă puţin spus, pentru că mâna mea dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toţi cei care te cunosc, Agnes, se sfătuiesc cu tine şi-ţi cer îndrumare. — Toţi cei care mă cunosc mă răsfaţă, mi-a răspuns, zâmbind. — Nu. Alta-i pricina; eşti fără seamăn pe lume. Eşti atât de bună şi atât de blândă şi ai o judecată care nu dă greş niciodată. — Vorbeşti ca şi cum aş fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, izbucnind într-un râs cristalin şi apucându-se din nou de cusut. — Ei! Nu-i frumos să profiţi de confidenţele mele, i-am răspuns roşind la amintirea fetei în albastru care mă robise. Totuşi, Agnes, îţi voi încredinţa şi de aci înainte secretele mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Şi ori de câte ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi îndrăgosti, voi veni să-ţi spun, dacă-mi dai voie, chiar când va fi vorba de o dragoste serioasă. — Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou. — Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de şcolar! i-am spus, râzând la rândul meu, nu fără a roşi puţin. Lucrurile s-au schimbat acum şi mă tem că într-o bună zi va fi vorba de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni. Agnes a râs iar şi a clătinat din cap. — O, ştiu că nu eşti îndrăgostită cu adevărat, pentru că dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puţin, am adăugat, văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc singur. Dar nu ştiu pe nimeni care să fie vrednic să te iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent mai nobil din fire, mai vrednic decât toţi cei pe care i-am văzut perindându-se pe aici, consimţământul meu n-ai să-l primeşti. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul dintre admiratorii tăi; şi cu acela care-ţi va cuceri inima voi fi foarte exigent, de asta poţi fi încredinţată. Până acum discuţia se desfăşurase pe acel ton, îmbinând zeflemeaua şi seriozitatea, care era rezultatul firesc al vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes şi-a ridicat privirile spre mine şi, cu glasul schimbat, mi-a zis: — Trotwood, vreau să-ţi pun o întrebare pe care se prea poate să nu mai am prilejul să ţi-o pun vreme îndelungată. O întrebare care cred că n-aş putea s-o pun nimănui decât ţie. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata? Băgasem de seamă o schimbare, şi nu o dată mă întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă şi ea. Agnes a citit pesemne pe faţa mea aceste gânduri, căci îndată şi-a plecat ochii şi am văzut că erau înlăcrimaţi. — Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut. — Cred… Spune-mi, Agnes, ştii cât de mult ţin la el, pot să vorbesc deschis? — Da, mi-a zis. — Cred că nu-i prieşte deloc năravul lui, care s-a agravat mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte nervos, sau cel puţin aşa mi se pare mie. — Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap. — Îi tremură mâna, vorbeşte nedesluşit, şi are uneori o lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimereşte să fie chemat să rezolve probleme. — Da, de Uriah a zis Agnes. — Da; şi conştiinţa faptului că nu poate face faţă situaţiei, sau că n-a înţeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare şi mai rău, şi rezultatul este că arată obosit şi priveşte în gol. Cele ce-ţi spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l-am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru şi plângând ca un copil. În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins uşor buzele cu mâna, şi într-o clipă a fost la uşă unde l-a întâmpinat pe tatăl ei şi l-a luat de braţ. Când amândoi s-au întors către mine, m-a mişcat expresia feţei ei. Privirea-i luminoasă era plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru iubirea şi grija pe care dânsul i le purta, şi îmi adresa o rugă nespus de fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile mele cele mai tainice şi să nu-mi fac o părere proastă despre el; era atât de mândră de el şi îi era atât de devotată şi în acelaşi timp era atât de înduioşată şi neliniştită, fiind totodată convinsă că la fel voi fi şi eu, încât orice ar fi încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe atât de elocvent şi nu m-ar fi putut mişca mai mult. Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am dus la ora obişnuită, şi în jurul căminului i-am găsit pe doctor, pe tânăra lui soţie şi pe mama ei. Doctorul a făcut atâta caz de călătoria mea, ca şi cum aş fi plecat în China, şi m-a primit ca pe un oaspete de vază şi a poruncit să se arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul fostului său elev luminat de vâlvătăi. — Nu voi mai apuca să văd mulţi băieţi luând locul lui Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-şi mâinile. Mă simt obosit, Wickfield, şi am nevoie de linişte. Până în şase luni îmi voi părăsi elevii şi voi duce o viaţă mai tihnită. — Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece ani, i-a răspuns mister Wickfield. — Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. Îl las în loc pe ajutorul meu – vorbesc foarte serios – aşa că foarte curând va trebui să ne întocmeşti un contract, să ne lege de mâini şi de picioare ca pe şarlatani. — Şi să am grijă să nu te trezeşti păcălit, nu-i aşa? i-a zis mister Wickfield. Aşa cum desigur te-ai trezit dacă ţi-ai face singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există şi sarcini mai neplăcute decât asta. — După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi văd numai de dicţionar şi de celălalt co-contractant… adică de Annie. Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care şedea la masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta sfiiciune şi teamă, încât dânsul şi-a aţintit privirea asupra ei şi mi s-a părut că îşi amintise de ceva. — Văd c-aţi primit poştă din India, a observat mister Wickfield după o scurtă pauză. — Da, tocmai! Nişte scrisori de la mister Jack Maldon, a confirmat doctorul. — Adevărat? — Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca şi cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să ştii că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituţia lui l-a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, desigur că-ţi aminteşti că vărul tău n-a fost niciodată voinic; în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numeşte un om robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat şi rotindu-şi privirea asupra celor de faţă. Ştiu asta încă de pe vremea când atât el, cât şi fiica mea mai erau copii şi se plimbau toată ziulica împreună, braţ la braţ. Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns niciun cuvânt. — Din spusele dumneavoastră trebuie să înţeleg oare că Jack Maldon ar fi bolnav? a întrebat mister Wickfield. — Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel şi chip, sir. — Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield. — Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A suferit, desigur, de insolaţii îngrozitoare, a suferit de febră tropicală, de friguri şi de tot ce vrei! Cât priveşte ficatul l-a lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu resemnare Cătana-Bătrână. — Şi a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister Wickfield. — Ce să scrie? Dacă-mi puteţi pune o asemenea întrebare, nu-l cunoaşteţi pe Jack Maldon! i-a răspuns missis Markleham, legănându-şi capul şi agitând evantaiul. Să scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de patru armăsari sălbatici! — Mamă! a intervenit missis Strong. — Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât pentru a întări spusele mele. Ştii tot atât de bine ca şi mine că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de armăsari sălbatici… de ce oare am spus că numai de patru? Nu, nici nam să mă opresc la patru… opt, şaisprezece, treizeci şi doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să răstoarne planurile doctorului! — Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-şi mâna pe faţă şi privindu-l nu fără remuşcare pe sfetnicul său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau undeva peste mare“. — Iar eu am zis: „peste mare“, a adăugat solemn mister Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum această responsabilitate. — Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana-Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii, dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare bunăvoinţă şi cu cele mai bune intenţii. Dar dacă bietul băiat nu poate trăi acolo, nu poate, şi pace! Şi dacă nu poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana-Bătrână, făcându-şi vânt cu evantaiul, cu un aer profetic dar resemnat, şi ştiu că mai degrabă o să-şi dea viaţa decât să răstoarne planurile doctorului! — Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu ţin morţiş la planurile mele şi sunt gata să le răstorn şi singur. Pot face alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în ţară din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece înapoi şi trebuie să ne silim să-i facem rost de o situaţie bună şi potrivită în ţară, Missis Markleham a fost în aşa măsură covârşită de această mărinimoasă declaraţie (la care nu e nevoie să spun că nu se aşteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună doctorului decât că nu-şi dezminţise bunătatea şi să-şi sărute de mai multe ori în şir evantaiul, pentru ca apoi să-l lovească prieteneşte, pe mână, cu el. După aceea a dojenit-o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată vechiului tovarăş de joacă, şi apoi ne-a povestit fel de fel despre alţi vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de dorit să fie ajutaţi să stea pe vrednicele lor picioare. În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt şi n-a ridicat ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield şi-a ţinut privirea aţintită asupra lui Annie, care stătea lângă fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, şi o privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această privinţă, şi anume cui. — Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar doctorului… unde e?… Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă înştiinţez că o duc foarte greu cu sănătatea şi mă tem că voi fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind singura nădejde de vindecare“. Mai limpede nici c-ar putea să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare! Scrisoarea către Annie e încă şi mai limpede. Annie, dă-mi scrisoarea. — Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut. — Draga mea, în anumite privinţe eşti cea mai caraghioasă fiinţă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar faţă de nevoile familiei aş putea spune că ai o atitudine de-a dreptul denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat niciodată dacă nu ţi-aş fi cerut-o eu. Aşa înţelegi tu, iubita mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt uimită. Ar trebui să-ţi dai seama de lucrurile astea! După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; şi când i-am înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o luasem tremura. — Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita mea Annie“, şi aşa mai departe… nu, nu-i asta. „Bătrânul şi amabilul proctor…“ ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare neciteţ scris mai are vărul tău Maldon şi tare proastă mai sunt! Da, fireşte, stă scris „doctor“! Vai! Amabil, într-adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-şi sărute din nou evantaiul şi să-l agite în faţa doctorului, care ne privea cu o placidă mulţumire. Iată, am găsit! „N-ar trebui să fii surprinsă, Annie, când vei afla – fireşte că n-ar trebui, doar ştim că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu adineauri? — … când vei afla că am suferit atât de mult pe aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu orice preţ: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putinţă; fie demisionând, dacă nu voi obţine concediu. Ce am îndurat şi îndur aici e insuportabil“. Şi eu, una, fără răspunsul prompt dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a încheiat missis Markleham, făcând din nou semne telegrafice doctorului şi împăturind scrisoarea, mărturisesc deschis că nici să mă gândesc n-aş putea suporta să stărui asupra sensului cuvintelor lui. Deşi bătrâna s-a uitat la el, aşteptând să-i audă comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt şi a stat neclintit, cu privirile aţintite în pământ. Şi chiar după ce s-a schimbat subiectul şi ne-am apucat să vorbim despre altele, a rămas aşa vreme îndelungată, ridicându-şi numai rareori ochii, pentru ca, încruntat şi îngândurat, să se uite o clipă la doctor sau la soţia acestuia, sau la amândoi. Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas plăcut şi expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat la patru mâini şi au executat împreună duete, dând un adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în primul rând, că deşi Annie îşi redobândise stăpânirea de sine şi se purta ca de obicei, între ea şi mister Wickfield exista totuşi o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie şi Agnes, pe care o privea cu teamă şi trebuie să mărturisesc că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, nebănuit până atunci, şi să mă tulbure profund. Frumuseţea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puţin nevinovată ca până acum; am început să privesc cu neîncredere graţia înnăscută şi farmecul persoanei ei; şi când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, şi m-am gândit cât de bună şi de cinstită era Agnes, s-a strecurat în mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită Atât de fericită se simţea însă Agnes şi la fel şi Annie, încât au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas întipărit în amintire. Tocmai îşi luau rămas bun una de la alta, şi Agnes dădea s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Annie, când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărţit şi repede a tras-o pe Agnes după el. Şi atunci, pe faţa frumoasei missis Strong s-a ivit din nou – ca şi cum timpul ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aş fi găsit din nou în prag, ca atunci – expresia ce-o avusese şi în noaptea plecării lui Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nicio clipă. N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident şi nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputinţă să uit acea privire a ei şi să-mi mai aduc aminte vreodată de frumuseţea ei nevinovată. M-a urmărit şi când am ajuns acasă. Mi se părea că nori groşi coborau asupra căminului doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în cei ce-l amăgeau şi cu resentimente împotriva celor care îl trăgeau pe sfoară. Umbra ameninţătoare a unei mari năpaste şi a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă desluşită, se aşternea ca o pată întunecată asupra locurilor paşnice unde învăţasem şi petrecusem când eram copil şi mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii şi impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era ca şi cum altarul senin al adolescenţei ar fi fost pângărit sub ochii mei, iar pacea şi demnitatea lui ar fi fost spulberate. A doua zi dimineaţa a urmat despărţirea de acea casă venerabilă aflată sub influenţa exercitată de Agnes, şi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi întoarce curând: voi dormi din nou – adesea poate – în odăiţa mea; dar zilele când locuiam statornic acolo trecuseră, şi pieriseră pentru totdeauna vremurile de altădată. Când am împachetat cărţile şi hainele ce le mai aveam acolo, şi care urmau să fie trimise la Dover, am fost mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită plăcere. Mi-am luat rămas bun de la Agnes şi de la tatăl ei, încercând, fără cine ştie ce succes, să mă arăt bărbat, şi m-am suit pe capra diligenţei pentru Londra. Într-atât eram de înduioşat şi înclinat, să iert totul, încât, când am trecut prin oraş, puţin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu duşman, ucenicul măcelar, şi să-i arunc cinci şilingi pentru băutură. Dar cum curăţa butucul cel mare din dugheană şi pentru că înfăţişarea lui se schimbase prea puţin în bine de când îi lipsea dintele din faţă, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a părut că prea era un măcelar înrăit şi mi-am zis c-ar fi mai nimerit să nu-i fac avansuri. Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieşit pe şosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai vârstnic cu putinţă în ochii surugiului şi să fiu cât se poate de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, căci socoteam că aşa vorbeau oamenii mari. — Mergeţi până la punctul terminus, sir? m-a întrebat surugiul. — Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoşteam). Mă duc la Londra. După aceea am să plec la Suffolk. — La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul. Ştia la fel de bine cum ştiam şi eu că în anotimpul acela nu s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simţit, totuşi, foarte măgulit. — Nu ştiu, i-am zis, prefăcându-mă că aş fi nehotărât dacă să merg la vânătoare sau nu. — Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte sperioase, mi-a spus William. — Am auzit şi eu. — Sunteţi din Suffolk, sir? m-a întrebat William. — Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk. — Am auzit că pe-acolo se face nişte găluşte straşnice! mi-a zis William. Nu ştiam acest lucru, dar m-am simţit dator să sporesc renumele tradiţiilor comitatului meu de baştină şi să dau a înţelege că le cunosc; de aceea am încuviinţat din cap parcă pentru a spune: „Te cred“. — Şi ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk preţuieşte greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat’ să creşteţi cai de Suffolk, sir? — N… uu! i-am zis. Nu prea. — Aici, în spate, şade un gentleman care m-aş prinde c-a crescut cai d-ăştia cu toptanul, mi-a zis William. Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire crucişă, ameninţătoare, care purta un cilindru alb, cu boruri înguste, şi nişte pantaloni cafenii, strânşi pe picior, care păreau încheiaţi pe nasturi de la gheată până la şold. Bărbia-i proţăpită peste umărul surugiului era atât de aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; şi când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu era saşiu la caii înaintaşi, măsurându-i cu un aer de cunoscător. — Aşa-i? l-a întrebat William. — Ce să fie aşa? — C-aţi crescut cai de Suffolk cu toptanul? — Cred şi eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau de durlăi să nu o fi crescut şi eu. Unora armăsării şi durlăii le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi ţin loc de mâncare şi de băutură, de casă, de nevastă, şi de copii, de ştiinţă de carte şi de aritmetică, de tabac, de tutun şi de somn. — Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceţi? mi-a suflat la ureche William, agitând hăţurile. Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înţelege c-ar vrea să-i cedez domnului locul, şi de aceea, roşind, i-am arătat că sunt gata să i-l dau. — Dacă nu vă supăraţi, sir, a zis William. Cred că aşa s-ar cădea. Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia umilinţă pe care am suferit-o în viaţă. Când mi-am reţinut locul la staţia diligenţelor, i-am dat o jumătate de coroană funcţionarului şi am primit un bilet pe care scria „loc pe capră“. Am îmbrăcat anume un palton lung şi un şal, ca să fiu vrednic de acel loc înalt şi ales; eram cât se poate de mândru de el; şi m-am legănat cu iluzia că făceam cinste diligenţei. Şi iată că, la prima staţie, m-am pomenit că-mi ia locul un saşiu şi un zdrenţăros, care n-avea alt merit decât acela că mirosea ca un grajd şi care, în vreme ce caii umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aş fi fost fiinţă omenească, ci muscă! Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenţei de la Canterbury, fireşte, na avut darul să mă lecuiască de acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simţit stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simţit cu desăvârşire compromis şi îngrozitor de tânăr. Era totuşi straniu şi interesant să stau cocoţat acolo sus, în spatele celor două perechi de cai – binecrescut, bine îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani – şi să caut a recunoaşte locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de odinioară. Orice privelişte mai deosebită de-a lungul şoselei îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i depăşeam şi-i vedeam privind în sus cu acele mutre de care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simţeam din nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămaşă. Iar când diligenţa a trecut hodorogind pe străzile înguste ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe uliţa unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul şi-am întins gâtul să revăd locul unde aşteptasem, în bătaia soarelui, şi în umbră, să-mi dea banii cuveniţi. Când, în cele din urmă, am ajuns în apropiere de Londra şi am trecut chiar în dreptul lui „Salem House“, unde mister Creakle altoia fără milă pe cine nimerea, aş fi dat toţi banii ce-i aveam la mine ca să pot coborî, să-i trag o sfântă de bătaie şi să dau drumul băieţilor, ca unor vrăbii din colivie. Am tras la Crucea de aur“ din Charing Cross, care pe vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; apoi o slujnică m-a condus într-o odăiţă cu un pat, unde duhnea ca într-o birjă şi unde aerul era închis ca într-un cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a arătat, respectul cuvenit şi s-a apucat să-mi dea sfaturi menite să suplinească lipsa mea de experienţă. — Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat familiar chelnerul. Tinerilor le place de obicei păsările: comandă o găină! I-am răspuns cât mai semeţ cu putinţă că n-aveam chef de găină. — N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de vacă sau de berbec. Ia un cotlet de viţel! Neştiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această propunere. — Îţi plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros şi aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă cu cartofi. L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet de viţel cu cartofi şi să se intereseze la tejghea dacă nu sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire deşi ştiam că nu sosiseră şi nici n-ar fi putut să sosească, asta numai pentru că a aştepta scrisori mi se părea lucru foarte bărbătesc. S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am arătat foarte mirat) şi a început să întindă masa într-o nişă, lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce vreau să beau; şi când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres“, am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am zărit în dosul paravanului de lemn, unde-şi avea colţişorul, cum golea de zor conţinutul mai multor sticle în una singură, ca un spiţer când prepară o reţetă. Iar când mi-a adus vinul, am găsit că n-avea niciun gust; şi, pe deasupra, conţinea şi atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar fi putut conţine un vin străin mai mult sau mai puţin curat; fiind însă sfios, l-am băut şi n-am spus nimic. Simţindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent Garden Theatre“ unde din fundul uneia dintre lojile centrale, am văzut Iuliu Cezar şi o nouă pantomimă. Faptul de a-i vedea în carne şi oase pe toţi acei nobili romani intrând şi ieşind din scenă ca să mă distreze, în loc să fie nişte dascăli severi ca la şcoală, era ceva nou şi nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină şi realitate a întregului spectacol, şi poezia, luminile, muzica, publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate şi strălucitoare m-au ameţit atât de tare, deschizându-mi noi tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopţii, am ieşit pe stradă, în ploaie, m-am simţit ca şi cum aş fi căzut din nori, unde trăisem o viaţă romantică, peste veacuri trecute, şi m-am pomenit deodată într-o lume luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă şi tropăiau în încălţările lor cu tălpi de lemn, într-o lume jalnică, plină de noroi. Ieşisem pe altă uşă şi am stat câtva timp în mijlocul străzii, de parcă aş fi picat din ceruri; dar îndată ghionţii şi îmbrânceala m-au trezit la realitate şi m-au îndemnat sămi îndrept paşii spre han; şi de-a lungul drumului până acolo mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, după ce am mâncat stridii şi am băut nişte Porto, am rămas nemişcat în braserie până după ora 1, cu ochii aţintiţi asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe aceleaşi scene. În aşa măsură eram copleşit de spectacolul văzut şi de amintiri – care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou străveziu pe care se proiecta viaţa mea trecută – încât nici nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezenţa acelui tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar puţin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simţit că se afla lângă mine şi c-am stat mai departe, dus pe gânduri, privind focul din cămin. În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre marea uşurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese apucat de bâţâială, căci, stând în colţişorul lui, îşi încrucişa picioarele, le bătea, le sucea şi le răsucea în fel şi chip. În drum spre uşă, am trecut pe lângă noul-venit şi l-am văzut foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câţiva paşi înapoi şi l-am privit din nou. Nu m-a recunoscut, dar eu l-am recunoscut din prima clipă. În alte împrejurări poate că nu m-aş fi încumetat şi nu m-aş fi hotărât să-i vorbesc, şi poate c-aş fi lăsat lucrurile pe a doua zi, şi poate că, astfel, l-aş fi pierdut. Dar în starea de spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am simţit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată recunoştinţa, iar vechea mea dragoste pentru el s-a revărsat atât de sinceră şi năvalnică, încât m-am dus de-a dreptul la el şi, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus: — Steerforth! Nu mă mai recunoşti? S-a uitat la mine, aşa cum se uita el uneori, dar pe faţa lui n-am văzut niciun semn că m-ar fi recunoscut. — Pare-mi-se că nu-ţi mai aduci aminte de mine, i-am zis. — Doamne! a izbucnit deodată. Ăsta-i micul Copperfield! I-am luat amândouă mâinile şi nu le-am mai dat drumul. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine şi nu mi-ar fi fost teamă c-aş putea să-l supăr, i-aş fi sărit de gât şi aş fi plâns. — Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd! — Şi eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându-mi călduros mâna. Hei, Copperfield, linişteşte-te! Simţeam totuşi că era bucuros să vadă cât mă emoţionase această întâlnire! Mi-am şters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre nu le putuse opri, am râs stângaci şi ne-am aşezat unul lângă altul. — Ei, cum se face că eşti aici? m-a întrebat Steerforth, bătându-mă pe umăr. — Am sosit chiar azi cu diligenţa de la Canterbury. M-a înfiat o mătuşă, care locuieşte în partea locului, şi tocmai am isprăvit şcoala acolo. Dar cum se face că eşti şi tu aici, Steerforth? — Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, şi acum mă întorc acasă la mama. Ştii, Copperfield, te-ai făcut băiat al naibii de drăguţ! Mă uit la tine, şi văd că eşti exact cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc! — Şi eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai un chip care se uită mai greu. A râs, trecându-şi mâna prin părul cârlionţat, şi mi-a spus vesel: — Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama locuieşte nu departe, la marginea oraşului, dar drumurile sunt atât de proaste şi acasă e atât de plicticos, încât m-am hotărât să nu plec mai departe şi să înnoptez aici. Mă aflu în oraş de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moţăind la un teatru. — Şi eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent Garden“. Ce spectacol minunat şi încântător. Steerforth! Steerforth a râs din toată inima. — Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe umăr, eşti ca o Daisy, ca o mărgărită! Nici mărgărita sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. Am fost şi eu la „Covent Garden“, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd un spectacol mai nereuşit. Hei, sir! Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, acum s-a apropiat respectuos. — Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l-a întrebat Steerforth. — Iertaţi-mă, sir, ce-aţi spus? — Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ţi spun! — Da, sir, a zis chelnerul, spăşit. Deocamdată, mister, Copperfield stă la patruzeci şi patru, sir. — Ce dracu ţi-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield tocmai în podul grajdului? ia ripostat Steerforth. — Vedeţi, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că mister Copperfield ar fi cineva mai aşa. Dacă vreţi, putem să-l trecem pe mister Copperfield la şaptezeci şi doi. Alături de dumneavoastră, sir. — Sigur că vreau! i-a zis Steerforth. Şi numaidecât! Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea. Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci şi patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr şi m-a poftit pentru a doua zi dimineaţă să iau cu el gustarea la ora 10, invitaţie pe care am fost foarte mândru şi încântat s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările şi ne-am dus sus, unde ne-am despărţit foarte călduros în faţa uşii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună decât cea veche, căci nu duhnea defel şi avea un pat imens, aproape cât o mică moşie, cu baldachin sprijinit pe patru stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns şi pentru şase persoane, am adormit curând şi am visat despre Roma antică, despre Steerforth şi despre prietenie, până ce în zori, diligenţele când au ieşit, hodorogind, pe sub poarta boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete şi să văd zei.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download..........

Lista personajelor Domnul Bayham Badger, medic, liber profesionist în Londra. Matthew Bagnet („Lignum Vitae”), fagotist, fost artilerist. Woolwich Bagnet, fiul său. Lawrence Boythorn, prietenul impetuos şi cordial al domnului Jarndyce. Inspector Bucket, ofiţer de poliţie, detectiv ager şi neobosit. Domnul William Buffy, Pair, membru în Parlament, prieten al lui sir Leicester Dedlock. Richard Carstone, minor în tutela domnului Jarndyce, reclamant la înalta Curte de Justiţie. Domnul Chadband, preot, bărbat voluminos, unsuros, mulţumit de sine, nu aparţine niciunei secte aparte. Sir Leicester Dedlock, reprezentantul uneia dintre familiile faimoase din ţară. Domnul Gridley (Omul din Shropshire), reclamant ruinat de înalta Curte de Justiţie. William Guppy, secretar de avocat, în serviciul firmei „Kenge şi Carboy”. Căpitanul Hawdon („Nemo”), ofiţer în armată; mai târziu copist de texte şi acte juridice. John Jarndyce, bărbat mărinimos, cinstit, necăsătorit, de vreo şaizeci de ani; tutorele lui Richard Carstone şi al Adei Clare. Domnul Jellyby, soţul blajin şi modest al doamnei Jellyby. Peepy Jellyby, fiul neglijat şi nefericit al celui de mai sus. Jo (Vlăjganul), măturător de stradă. Tony Jobling (Weevle), copist judiciar şi prieten al domnului Guppy. Domnul Kenge (Kenge, Vorbă-Lungă) persoană corpolentă şi arătoasă; coproprietarul cel mai în vârstă al firmei „Kenge şi Carboy – avocaţi”. Domnul Krook, negustor de articole marinăreşti, bătrân cam sărit. Mercury, lacheu în serviciul lui sir Leicester Dedlock. Domnul Rouncewell, metalurgist, fiul îngrijitoarei de la Castelul lui Sir Leicester Dedlock. George Rouncewell (domnul George), alt fiu; flăcău nesăbuit ce se-nrolează în armată; mai târziu patronul unui pavilion de tir. Watt Rouncewell, nepotul doamnei Rouncewell. Harold Skimpole, bărbat scânteietor, vesel, sentimental, dar egoist cu desăvârşire. Bartholomew Smallweed, nepotul domnului şi-al doamnei Smallweed. Bunicul Smallweed, bătrân din cale-afară de vârstnic. Domnul Snagsby, librar, specialitate cărţi juridice; om blând şi timid. Phil Squod, om de serviciu la pavilionul de tir al domnului George. Little (Micul) Swill, cântăreţ comic, cu faţa roşie. Domnul Tulkinghorn, avocat pe lângă înalta Curte de Justiţie; sfătuitor jurist al lui sir Leicester Dedlock. Domnul Turveydrop, bărbat ce se comportă ca un gentilom; celebru pentru „înalta-i Ţinută”. Prince Turveydrop, fiul său, tânăr, blond, cu înfăţişare de adolescent. Domnul Vholes, avocatul lui Richard Carstone. Allan Woodcourt, tânăr medic militar. Doamna Dayham Badger, doamnă între două vârste, ce se îmbracă de parcă ar fi o tinerică. Doamna Bagnet, femeie cu înfăţişare soldăţească; soţia lui Mathiew Bagnet. Malta şi Quebec Bagnet, fiicele ei. Doamna Bucket, soţia ageră a domnului inspector Bucket. Doamna Chadband, femeie severă şi tăcută; soţia domnului Chadband, preot. Ada Clare, minoră în tutela domnului John Jarndyce. Lady Honoria Dedlock, doamnă mândră şi distantă, soţia lui sir Leicester Dedlock. Volumnia Dedlock, doamnă de şaizeci de ani, vară a lui sir Leicester Dedlock. Domnişoara Flite, bătrână mică de statură, pe jumătate nebună, reclamantă la înalta Curte de Justiţie. Guşter, slujnică la familia Snagsby. Mademoiselle Hortense, camerista lady-ei Dedlock. Doamna Jellyby, doamnă devotată nevoilor publice, în dauna celor casnice. Caroline Jellyby (Caddy), fiica cea mai mare şi secretara ei. Jenny şi Liz, soţii de cărămidari. Chartolle Neckett (Charley), fată cu apucături de femeie matură, sigură de sine, fiica mai mare a unui funcţionar de percepţie. Doamna Pardiggle, membră activă a mai multor comitete de conducere. Roza lucrează ca servitoare pentru lady Dedlock, frumuseţe de brunetă, venită de la ţară. Doamna Rouncewell, bătrâna îngrijitoare frumoasă şi maiestuoasă a lui sir Leicester Dedlock. Bunica Smallweed, bătrână căzută în mintea copiilor. Judy Smallweed, nepoata ei. Doamna Snagsby, femeie scurtă de statură şi îndărătnică. Esther Summerson, protejata domnului Jarndyce, persoană precaută şi înţeleaptă şi prietenă plină de abnegaţie. Doamna Woodcourt, doamnă vârstnică, opozantă; Allan Woodcourt e fiul ei.   1 La înalta Curte   Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate şi Lordul Preşedinte înscăunat în sala de şedinţe de la Lincoln's Inn. Vreme neîndurătoare de noiembrie. Pe străzi atâta noroi de parcă apele abia s-ar fi retras de pe faţa pământului şi n-ar fi de mirare să întâlneşti un megalozaur, lung de patruzeci de picioare sau cam aşa ceva, urcându-se legănat ca o şopârlă uriaşă pe colina Holborn. Fum ce se lasă în jos de pe gurile hornurilor şi se preface într-o burniţă înceată şi neagră cu fulgi de funingine mari cât fulgii de zăpadă... jelind, ţi-ar veni a spune, moartea soarelui. Câinii, una cu noroiul. Caii, stropiţi chiar până sub ochelarii hamurilor, nu-s mai acătării. Trecătorii, ciocnindu-şi umbrelele unii de alţii, morocănoşi cu toţii de parc-ar fi cuprinşi de o molimă, alunecă şi cad din picioare la colţuri de stradă, unde, de la ivirea zorilor (dacă se mai poate spune că s-au ivit într-adevăr zorile) zeci de mii de alţi trecători au călcat greşit şi au alunecat, adăugând noi depozite la straturile de noroi adunate unele peste altele, ce se lipesc temeinic de caldarâm în locurile acelea şi sporesc îndoit rezerva. Ceaţă pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe malurile apei. Ceaţă pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor. Ceaţă în ochii şi gâtlejurile pensionarilor vârstnici din azilul Greenwich ce abia îşi trag sufletul pe lângă focurile din dormitoare; ceaţă în coada şi-n găoacea lulelei de după-amiază a comandantului mânios în cabina lui strâmtă, neaerisită; ceaţă ce-nţeapă fără milă degetele de la picioarele şi mâinile micuţului ucenic care tremură pe punte. Oameni din întâmplare pe poduri, aruncându-şi privirile peste balustrade în cerul de ceaţă de sub ei, cu ceaţa jur-împrejurul lor, ca şi cum ar fi sus într-un balon şi ar spânzura printre norii neguroşi. Lumină de felinare întrezărită în diferite locuri pe stradă atât cât poate şi soarele de pe ogoarele afânate licări gospodarului şi plugarului. Prăvălii, cele mai multe cu luminile aprinse cu două ceasuri înainte de vreme... ceea ce şi gazul pare să ştie, deoarece lumina lui e slabă şi duşmănoasă. După-amiaza umedă şi rece e mai umedă şi mai rece, ceaţa deasă, mai deasă, iar străzile noroioase încă mai noroioase lângă Poarta Temple, vechi şi plumburiu obstacol, podoabă potrivită pentru pragul unei vechi şi plumburii corporaţii. Şi drept lângă Bariera Temple, în sala de şedinţe de la Lincoln's Inn, în chiar inima ceţii, stă înscăunat înaltul Lord Preşedinte în înalta sa Curte de Justiţie. Acolo nicicând n-ar fi ceaţa destul de deasă, şi nici noroiul destul de mare pentru a se potrivi cu orbecăirea şi zbaterea în care înalta Curte de Justiţie, cea mai infamă dintre toţi păcătoşii învechiţi în rele, ţine azi şedinţa sub căutătura îngăduitoare a cerului şi a pământului! Pe o asemenea după-amiază şi nu pe alta se cuvenea ca înaltul Lord Preşedinte să stea înscăunat aici... aşa cum şi este... cu o aureolă de ceaţă în jurul capului, îngrădit în ţarcul său căptuşit cu stofe şi draperii stacojii, ascultând la un avocat, uriaş de statură, cu favoriţi mari, voce mică şi cu o pledoarie fără de sfârşit, şi părând că îşi îndreaptă privirile către felinarul din tavan unde nu poate vedea altceva decât ceaţă. Pe o asemenea după-amiază, vreo douăzeci de apărători de la înalta Curte de Justiţie se cuvenea să fie... aşa cum şi sunt... prinşi în negura uneia dintre cele zece mii de faze ale unui proces fără de capăt, împiedicându-se la tot pasul de jurisprudenţe vagi, împotmolindu-se până peste cap în proceduri, împungând pereţii de cuvinte cu capetele lor apărate de peruci din păr de ţap sau de cal şi invocând, cu aer grav de actor, dreptatea. Pe o asemenea după-amiază feluriţi jurişti fără drept de pledare, din procesul pe care doi sau trei l-au moştenit de la taţii lor, ce s-au îmbogăţit de pe urma lui, s-ar cuveni să fie... dar ce, nu sunt?... aliniaţi în şir, jos pe o bancă rotundă ca o fântână capitonată (dar zadarnic ai să cauţi Dreptatea în fundul acelei fântâni) ce stă între masa roşie a grefierului şi cea a consilierilor Coroanei, cu citaţii, somaţii, interpelări, depoziţii, încheieri, declaraţii sub luare de jurământ, contestaţii, citate din doctrină, concluzii scrise, maldăre de absurdităţi costisitoare, îngrămădite dinaintea lor. Întunecată e sala de şedinţe cu lumânările ei ce se mistuie ici şi colo, grea e ceaţa ce s-a strâns în ea ca să nu mai iasă niciodată. Şterse sunt culorile ferestrelor cu vitralii ce nu mai lasă lumina zilei să străbată înăuntru, iar neştiutorul de pe stradă, ce-şi aruncă privirile prin sticla geamurilor de la uşă, şovăie să intre, speriat de aspectul sinistru şi de ecoul rostirii solemne şi apatice, care răsună până-n tavan după ce a pornit de pe estrada capitonată de unde înaltul Lord Preşedinte priveşte la felinarul stins şi unde consilierii cu peruci sunt pierduţi în norul de ceaţă! Nu e de mirare. Asta-i înalta Curte de Justiţie, cea care-şi are în fiecare comitat case în ruină şi ogoare năpădite de buruiană; care-şi are nebuni istoviţi în fiecare balamuc şi morţi în fiecare cimitir; care-şi are împricinaţi ruinaţi, cu tocuri scâlciate şi haine jerpelite, împrumutând şi cerşind de la toţi cunoscuţii luaţi la rând; care dă puterii banului mijloace din plin să înfrângă dreptul; care istoveşte până într-atât avutul, răbdarea, îndrăzneala, speranţa; care doboară mintea şi distruge sufletul în aşa hal, încât nu e om cinstit în rândul celor ce profesează în cadrul ei care să nu-ţi dea sfatul... şi cine nu s-ar grăbi să ţi-l dea...: „Mai curând să înduri orice nedreptate de pe lume decât să vii aici!” Cine se întâmplă să mai fie la Curte în după-amiaza asta întunecoasă, în afară de Lordul Preşedinte, avocatul din proces, alţi doi, trei avocaţi care nu-s niciodată în niciun proces, şi banca avocaţilor pomenită mai înainte? Mai este grefierul, mai jos de judecător, cu perucă şi robă, şi mai sunt doi, trei aprozi, sau garderobieri, sau perceptori ori cine ştie ce ar putea să fie, îmbrăcaţi în uniformele curţilor de judecată. Cu toţii cască fiindcă nici-o fărâmă de plăcere nu pică din procesul de pe rol: Dosarul Jarndyce, proces care ani după ani a fost stors până la ultima picătură. Stenografii, cronicarii şi reporterii gazetelor, împreună cu restul asistenţei, o iau invariabil din loc când procesul Jarndyce vine la rând. Locurile lor rămân goale. Într-o latură a sălii, pe un loc cât mai bun ca să nu scape privirilor ei nimic din sanctuarul plin de draperii, se află o bătrânică nebună cu o bonetă strâmtă, care e totdeauna în sala de şedinţă, de la intrarea Curţii până la ieşire, aşteptând mereu să se pronunţe vreo hotărâre de neînţeles în favoarea ei. Unii zic că într-adevăr este sau a fost parte într-un proces, dar nimeni nu ştie c-ar fi sigur aşa, fiindcă nimănui nu-i pasă de ea. Poartă în geantă nişte gunoaie pe care le numeşte documente, constând în principal din câteva petice de hârtie, chibrituri şi lavandă uscată. Un arestat gălbejit s-a ivit cu escorta după el, pentru a şasea oară, ca să înainteze o petiţie personală, în vederea absolvirii de vină, ceea ce nu-i probabil să obţină fiind singurul supravieţuitor implicat într-o neregulă de conturi despre care nici nu se pretinde că ar fi avut vreodată cunoştinţă. Între timp planurile sale de viaţă au căzut baltă. Un alt reclamant ruinat, care periodic îşi face apariţia de la Shropshire şi se trudeşte să adreseze cuvânt preşedintelui când se termină procesele zilei, şi care în niciun fel nu poate fi făcut să înţeleagă că, după lege, preşedintele n-are cunoştinţă de existenţa lui, după ce timp de-un sfert de veac i-a otrăvit-o, se-aşază într-un loc bun şi pune ochii pe judecător, gata să strige: „Excelenţă!” cu o voce tânguitoare şi răsunătoare, în clipa în care magistratul se ridică să plece. Câţiva secretari de avocaţi şi alţii, care-l ştiu din vedere pe petiţionar, zăbovesc, nădăjduind să afle de la el oarecare haz şi să învoioşeze puţin vremea cenuşie. Procesul Jarndyce continuă să lâncezească. Ajuns ca o sperietoare de procese, cu timpul s-a învălmăşit atât de tare, încât nici-o suflare de om nu mai ştie ce scopuri urmăreşte. Părţile din proces nu-l înţeleg aproape de loc, dar s-a băgat de seamă că niciodată doi avocaţi de la înalta Curte nu pot vorbi despre pricina de faţă cinci minute măcar fără să ajungă la o totală neînţelegere în privinţa temeiurilor în cauză. De la intentarea acţiunii, nenumăraţi copii s-au născut adăugându-se în proces; nenumăraţi tineri s-au căsătorit; nenumăraţi bătrâni au murit de atunci încoace. Zeci de oameni s-au pomenit din senin parte în procesul Jarndyce, fără să ştie cum şi de ce; familii întregi au moştenit o ură legendară odată cu procesul. Micuţul reclamant sau pârât, căruia i s-a făgăduit un cal nou de lemn când se va soluţiona procesul Jarndyce, a crescut, a avut un cal adevărat, şi a trecut în trap pe cealaltă lume. Minorele frumoase de la Curte s-au ofilit, ajungând mame şi bunici; o procesiune lungă de preşedinţi s-au petrecut începându-şi şi încheindu-şi cariera în proces; teancul de acte depuse la dosar s-au schimbat pur şi simplu în acte de deces; n-au mai rămas poate nici trei Jarndyce pe faţa pământului de când bătrânul Tom Jarndyce şi-a zburat creierii la o cafenea pe Chancery Lane; dar procesul Jarndyce îşi târăşte zilele mohorâte în faţa Curţii fără speranţa de a se mai sfârşi. Procesul Jarndyce a ajuns de râsul lumii. E singurul lucru bun căruia i-a dat naştere. A adus moarte multora, dar pentru oamenii de lege e o farsă. N-a fost jurisconsult care să nu fi avut de-a face cu el. N-a fost preşedinte care să nu fi pledat „în el” pentru unul sau altul pe vremea când era încă avocat la bară. Lucruri de duh s-au spus despre acest proces de către decanii bătrâni cu ghete scâlciate şi cu nasuri vinete, în comitete selecte, la un pahar de vin, de după prânzurile oficiale ale breslei. Stagiarii aveau obiceiul să-şi ascută spiritul juridic pe seama faimosului proces. Ultimul Lord Preşedinte s-a folosit de-al său cu dibăcie când, completându-i pe domnul Blowers, eminentul consilier al Coroanei care zicea că un anume lucru are să se întâmple cândva să ploaie cu cartofi din cer, a adăugat: „sau când vom da o hotărâre în procesul Jarndyce, domnule Blowers”, glumă ce-a desfătat mai ales pe aprozi şi pe purtătorii însemnelor şi peceţilor. Asupra câtor oameni în afara cauzei şi-a întins procesul Jarndyce nefasta-i mână ca să-i strice şi să-i corupă, asta-i o problemă foarte vastă. De la maestrul jurisconsult, pe ale cărui dosare capsate teancuri de mandate prăfuite din procesul Jarndyce s-au închircit în forme de tot felul, până la copistul din biroul celor şase arhivari care i-a copiat zecile de mii de pagini pe foile duble ale Curţii de Justiţie sub aceeaşi eternă titulatură, firea nimănui nu s-a îmbunătăţit datorită procesului ăstuia. În şiretlic, subterfugiu, amânare, jefuire, pisălogeală, sub false prefăcătorii de tot felul, se află înrâuriri care niciodată nu se termină cu bine. Chiar valeţii avocaţilor, care i-au tot amânat pe nefericiţii petiţionari, asigurându-i nu se mai ştie de câte ori că domnii Chizzle, Mizzle, sau cum îi mai cheamă, sunt peste măsură de ocupaţi şi au audienţe până la cină, chiar şi ei pot să-şi fi pervertit firea datorită procesului Jarndyce. Administratorul bunurilor respective a dobândit o sumă frumuşică de bani prin proces, dar a dobândit şi neîncrederea propriei sale mame, precum şi un dispreţ pentru propria lui funcţie. Chizzle, Mizzle sau cum îi mai cheamă şi-au luat obiceiul de a făgădui în mod vag că vor cerceta mica pricină nerezolvată şi vor vedea ce se poate face pentru Drizzle... care nu e destul de deprins cu sistemul... când procesul Jarndyce va ieşi de pe rol. Eschivarea şi pungăşia, sub toate multiplele lor variante, au fost semănate pe scară întinsă de nenorocitul proces; şi chiar şi aceia care, urmărind desfăşurarea procesului au înţeles tot răul pe care îl generează, au fost pe nesimţite ademeniţi să lase răul să-şi urmeze cursul şi s-au împăcat cu ideea că dacă lumea merge strâmb asta-i pentru că, într-un fel sau altul, nu-i făcută să meargă drept. Astfel, în mijlocul noroiului şi-n inima ceţii, stă-nscăunat înaltul Lord Preşedinte la înalta sa Curte de Justiţie. — Domnule Tangle, zice înaltul Lord Preşedinte cam neliniştit de-o bucată de vreme de elocinţa învăţatului gentilom. — 'Ccelenţă!, zice domnul Tangle. Domnul Tangle ştie despre procesul Jarndyce mai mult decât oricine. Cu asta a ajuns de pomină... fiind de presupus că el niciodată n-a mai citit nimic altceva de când a părăsit şcoala. — Aţi epuizat argumentele dumneavoastră? — 'Ccelenţă, nu... felurime de puncte... simt de datoria mea să mă supun... 'Ccelenţei Voastre, e răspunsul ce ţâşneşte din domnul Tangle. — Mai sunt de ascultat şi alţi reprezentanţi ai barei, cred?, zice preşedintele cu un zâmbet şters. Optsprezece colegi erudiţi de-ai domnului Tangle, fiecare înarmat cu câte un mic sumar de câte o mie opt sute de pagini, saltă în sus ca optsprezece ciocănele de la un pian, fac optsprezece plecăciuni şi se cufundă pe cele optsprezece locuri, în întunecime. — Vom continua şedinţa de miercuri în două săptămâni, zice preşedintele. Fiindcă punctul în litigiu nu-i decât asupra cheltuielilor de judecată, cât un fleac de mugur pe-un arbore de codru din procesul iniţial, şi sigur se va pronunţa o hotărâre în una din zilele acestea. Preşedintele se ridică; avocaţii se ridică; arestatul e scos afară în grabă; omul din Shropshire strigă: „Excelenţă!”. Aprozi, garderobieri şi purtători de însemne impun cu indignare linişte şi se încruntă la omul din Shropshire. — În ceea ce priveşte pe tânăra fată..., urmează preşedintele tot referitor la procesul Jarndyce. — Iertare, 'Ccelenţă... băiat, zice domnul Tangle, pripindu-se. — În ceea ce priveşte urmează preşedintele, limpede şi răspicat^ pe tânăra fată şi pe băiat, ambii tineri... Domnul Tangle se dă bătut. — ...Cărora le-am acordat astăzi audienţă şi care se află acum în cabinetul meu, am să-i văd şi voi chibzui asupra utilităţii redactării ordinului de fixare a reşedinţei la unchiul lor. Domnul Tangle iar se ridică în picioare. — Iertare, 'Ccelenţă... mort. — La bunicul lor, rosteşte preşedintele, privind prin ochelari la hârtiile de pe masă. — Iertare 'Ccelenţă... victimă a unui suicid... zburat creierii. Pe neaşteptate, un avocat, tare mic de statură, cu o voce teribilă de bas, se ridică, umflat în pene cât se poate pe fundalul de ceaţă din spate, şi zice: — Excelenţa Voastră îmi îngăduie? Îl reprezint. E văr de-al nu ştiu câtelea grad. În clipa de faţă nu sunt pregătit să aduc la cunoştinţa Curţii în ce anume grad e văr; dar e văr. Dând drumul acestei replici (rostită cu o voce ca de dincolo de mormânt) ce răsună printre bârnele acoperişului, avocatul tare mic de statură se lasă să cadă la locul lui şi se pierde în ceaţă. Degeaba îl caută toată lumea cu privirea. Nimeni nu-l mai poate vedea. — Am să vorbesc cu amândoi tinerii, zice preşedintele iarăşi, şi voi chibzui asupra fixării reşedinţei lor la vărul acela. Voi comunica hotărârea mâine dimineaţă, când se deschide şedinţa. Preşedintele este pe punctul de a se înclina spre banca avocaţilor, când i se înfăţişează arestatul. Din încurcătura în care se găseşte arestatul nimic alta nu poate să iasă decât trimiterea sa îndărăt la închisoare, ceea ce se şi face numaidecât. Omul din Shropshire se încumetă să rostească iarăşi demonstrativ „Excelenţă!”, dar preşedintele, zărindu-l, se strecoară dibaci, dispărând. Toată asistenţa dispare şi ea repede. Un regiment de dosare albastre sunt umplute cu teancuri de hârtii, luate şi scoase din sală de funcţionari; bătrânica nebună iese cu documentele sale; curtea rămasă goală e închisă. Dacă toate nedreptăţile pe care le-a săvârşit şi toate nenorocirile pe care le-a pricinuit ar putea şi ele să fie încuiate în ea şi totul să ardă într-un imens rug funerar... vai! ar fi cu mult mai bine pentru alte părţi, dar nu şi pentru cele implicate în procesul Jarndyce! 2 Înalta Societate u-i vorba decât de o aruncătură de ochi asupra lumii AM rl din înalta Societate tot în aceeaşi după-amiază noroioasă. Nu e chiar atât de lipsită de asemănare cu Curtea de Justiţie, ca să nu putem trece de la un decor la celălalt, aşa, în linie dreaptă, cum zboară cioara. Atât înalta Societate, cât şi Curtea de Justiţie sunt instituţii stăpânite de cutume vetuste şi datine; ca şi prea adormitul Van Winkle care nu s-a trezit nici în toiul trăsnetelor, ca şi frumoasa din pădurea adormită pe care Cavalerul a deşteptat-o într-o zi, când toate frigările încremenite din bucătărie s-au pornit să se învârtă de mai mare minunea! Nu-i o lume mare la număr. Chiar şi în comparaţie cu lumea asta a noastră, care şi ea îşi are hotare (aşa cum şi Maria Voastră va constata după ce va fi făcut ocolul ei şi va fi ajuns la un pas de golul de dincolo) e cât un fir de praf. În ea sunt multe lucruri bune; în ea sunt mulţi oameni buni şi cinstiţi; îşi are locul ei fixat. Dar păcatul ei e că-i o lume prea înfăşurată în linuri şi mătăsuri, ca o bijuterie, şi nu poate auzi frământarea lumilor mai mari şi nici nu le poate vedea cum se învârt în jurul soarelui. E o lume înăbuşită ce respiră greu în atmosfera asta nesănătoasă, lipsită de aer. Nobila lady Dedlock s-a întors la casa ei din oraş, câteva zile înaintea plecării la Paris, unde Domnia Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sale sunt nesigure. Veştile din înalta Societate grăiesc aşa, pentru mângâierea parizienilor, şi ele au cunoştinţă de tot ce se petrece în înalta Societate. Să ştii lucrurile altcum înseamnă să nu fii la curent cu ce se petrece în înalta Societate. Lady Dedlock s-a dus la „reşedinţa ei”, aşa cum o numeşte ca în conversaţiile intime, din Lincolnshire. Apele au inundat în Lincolnshire. Un picior de pod, în parc, a fost desfundat şi luat de ape. Terenul alăturat, aşezat mai jos, pe o lăţime de-o jumătate de milă, arată ca o baltă stătătoare, cu arbori melancolici în chip de insule şi cu faţa împunsă pe tot întinsul ei, cât e ziua de lungă, de ploaia care cade. „Reşedinţa” doamnei Dedlock a fost îngrozitor de mohorâtă. Vremea, zile şi nopţi de-a rândul, a fost atât de umedă de parc-ar fi răzbit apa prin copaci, şi uscăturile mărunte şi crengile sărite sub securea pădurarului nu mai pot pârâi şi nici trosni când cad. Căprioarele, ude leoarcă, lasă urme pline de apă pe unde trec. Pocnetul de flintă îşi pierde tăria în aerul umed, iar fumul se mişcă încet, ca un nor mic şi leneş, către movila verde, acoperită de-un crâng, ce alcătuieşte fundal ploii care cade. Priveliştea de la chiar ferestrele nobilei doamne e când cenuşie ca plumbul, când neagră ca tuşul. Vazele de pe terasa de piatră, aşezate în faţă, adună ploaia toată ziulica, iar picăturile grele cad toată noaptea, pic, pic, pic, pe caldarâmul lat, din lespede, ce poartă din vremea de demult numele de Drumul Stafiei. Duminicile, bisericuţa din parc miroase a mucegai; amvonul de stejar începe să asude o sudoare rece şi peste tot e o duhoare şi un iz de mormintele vechilor Dedlock. Nobila lady Dedlock (care n-are copii), privind afară devreme în asfinţit, din iatacul ei, la căsuţa paznicului şi văzând lumina unui foc, prin geamurile zăbrelite, şi fum ieşind de pe coş şi un copil alungat de o femeie, alergând afară prin ploaie ca să-i iasă înainte unui om cu faţa radioasă, venind pe poartă, înfăşurat în manta, a fost scoasă de tot din sărite. Nobila lady zice c-a fost „plictisită de moarte”. De aceea, doamna Dedlock a plecat din casa de la Lincolnshire şi a lăsat-o ploii, şi ciorilor, şi şoarecilor, şi căprioarelor, şi potârnichilor şi fazanilor. Portretele celor din familia Dedlock, trecuţi şi dispăruţi, păreau că se topesc în umbra pereţilor umezi într-o adevărată stare de posomorâre, în timp ce îngrijitoarea trecea prin vechile încăperi închizând obloanele. Dar cândva veni ziua să iasă iarăşi la lumină, cărturarii din înalta Societate, care sunt ca şi demonii întru toate ştiutori ai prezentului şi trecutului, dar nu şi ai viitorului, nu-şi pot lua încă răspunderea s-o spună. Sir Leicester Dedlock nu-i decât baronet. Dar nu există baronet mai veritabil ca el. Familia lui e tot atât de veche precum munţii, dar infinit mai respectabilă. Are o părere vagă că lumea ar putea merge înainte şi fără coline, dar ar fi nimicită fără „dinastia” Dedlock. E gata să admită că Natura e ceva reuşit (cam vulgar, când nu-i îngrădită de-un grilaj de parc) dar ceva ce, ca să se desăvârşească, depinde de marile noastre familii din comitate. E-un gentilom cu principii riguroase, dispreţuind meschinăria şi josnicia sub orice formă, gata la cel mai mic semn mai curând să moară de orice moarte ţi-ar plăcea să-i alegi, decât să dea prilej la cea mai mică ştirbire a integrităţii sale. E un om onorabil, îndărătnic, cinstit, violent, plin de prejudecăţi şi de-o perfectă nesăbuinţă. Sir Leicester e cu douăzeci de ani împliniţi mai în vârstă decât Doamna Sa. N-are s-ajungă la şaizeci şi cinci, poate nici la şaizeci şi şase şi nici la şaizeci şi şapte. Îl chinuie din când în când câte o criză de gută şi merge puţin cam ţeapăn. Are o înfăţişare respectabilă cu părul şi favoriţii uşor încărunţiţi, cu un jabou straşnic, vesta-i de un alb imaculat şi haina albastră, cu nasturi strălucitori, totdeauna îmbumbată. E ceremonios, solemn, câtse poate de curtenitor în orice împrejurare cu nobila lady şi are cea mai înaltă preţuire pentru farmecul ei personal. Curtoazia lui faţă de lady Dedlock, care a rămas neschimbată de pe vremea când umbla după ea, e singura urmă de fantezie romantică pe care o are. Într-adevăr, s-a căsătorit cu ea din dragoste. Mai umblă şoapta că ea n-a avut nici măcar familie; oricum ar fi, sir Leicester are aşa de multă familie, încât se vede că i-a fost deajuns şi s-a putut lipsi de încă una. În schimb, doamna a avut frumuseţe, mândrie, ambiţie, îndrăzneală şi minte destulă ca să mai dea la o gloată întreagă de doamne distinse. Averea şi rangul, în adaos la cele de mai sus, au înălţat-o curând în frunte; şi sunt ani la mijloc de când lady Dedlock se află în centrul spiritualităţii aristocratice ca o stea a înaltei Societăţi. Oricine ştie cum a plâns Alexandru când n-a mai avut nici-o lume de cucerit, sau s-ar cuveni să ştie la vremea asta, deoarece subiectul a fost destul de des citat. Nobila Doamnă, după ce şi-a cucerit lumea ei, a căzut într-o dispoziţie nu înfierbântată, ci mai curând îngheţată. Trofeele victoriei sale sunt un calm surmenat, o indiferenţă extenuată, o linişte obosită ce nu pot fi tulburate nici de curiozitate şi nici de satisfacţie. E perfect educată. Dacă mâine ar putea fi dusă în Ceruri, ar fi de aşteptat să se poată înălţa fără să arate nici-o emoţie. E încă frumoasă şi dacă nu mai este în zorile tinereţii, nu e nici în apusul ei. Are o faţă plăcută... care la început se putea numi mai curând drăgălaşă decât frumoasă, dar care a câştigat un stil clasic prin dobândirea conştiinţei că face parte din înalta Societate. Cu talia-i elegantă lasă impresia că e înaltă. Nu că ar fi aşa, dar, după cum declară onorabilul Bob Stables, gata să jure, „şi-a pus în valoare toate însuşirile”. Acelaşi personaj adăuga că se găteşte cu un gust desăvârşit şi observa, mai ales spre lauda părului ei, că „e femeia cea mai bine ţesălată din toată herghelia”. Împodobită cu toate perfecţiunile citate mai sus, nobila Noastră Doamnă a sosit de la reşedinţa ei din Lincolnshire (întâmpinată cu însufleţire de crema înaltei Societăţi), ca să petreacă la cea din metropolă câteva zile mai înainte de a pleca la Paris, unde Senioria Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sunt nesigure. Şi la reşedinţa din metropolă, în după-amiaza aceea noroioasă şi întunecoasă, se înfăţişează un gentilom vârstnic şi demodat, om de lege şi avocat la înalta Curte de Justiţie, care are cinstea să îndeplinească funcţia de sfătuitor juridic al soţilor Dedlock şi are atâtea clasoare de metal în biroul lui cu numele de mai sus înscris pe ele, de parcă actualul baronet ar fi moneda cu care-şi face boscarul scamatoria, scoţând-o întruna din mânecă şi arătând-o celor ce cască gura la el. Vârstnicul gentilom este îndrumat de către un fecior înzorzonat, ca să se prezinte doamnei, trecând prin sala mare, apoi sus pe scări, apoi de-a lungul coridoarelor şi prin saloane, strălucitoare la vremea recepţiilor şi întunecate în restul timpului, ţară de basm în zilele de primire, dar un pustiu dezolat dacă e să trăieşti în el. Vârstnicul gentilom parcă-i scos de la naftalină când te uiţi la el, dar îi merge faima că a strâns bani deoparte de pe urma aranjamentelor dotale, matrimoniale, aristocratice şi a testamentelor nobililor şi că e foarte avut. Este învăluit într-o tainică aureolă de secrete de familie, al căror depozitar tăcut e cunoscut a fi. În luminişuri de parcuri, printre buşteni şi ferigi ce se înalţă, se află mausolee nobile ţintuite de secole, care poate că închid mai puţine taine decât cele câte umblă afară prin lume şi-s pecetluite în inima domnului Tulkinghorn. El aparţine aşa-numitei şcoli vechi, expresie prin care în general se înţelege orice şcoală ce pare că n-a fost niciodată tânără; şi poartă pantaloni scurţi, legaţi sub genunchi cu panglici, şi jambiere sau ciorapi lungi. O particularitate a hainelor sale negre şi a ciorapilor săi negri, fie ei de mătase sau de lână, e că niciodată nu strălucesc. Mute şi tainice, nesimţitoare la scânteierile de lumină oricare-ar fi ele, hainele lui sunt ca şi el. Nu stă niciodată de vorbă, decât dacă e consultat profesional. E de văzut câteodată, rezervat, dar ca la el acasă, în reşedinţele de la ţară ale nobililor, la un colţ de masă sau pe lângă uşile saloanelor, prezent la conversaţiile la care aristocraţia se pricepe de minune; aici îl cunoaşte orişicine şi jumătate din lorzii Angliei se opresc să-i spună: „Bună ziua, domnule Tulkinghorn”; primeşte salutul cu gravitate şi-l îngroapă alături de celelalte taine ştiute de dânsul. Sir Leicester Dedlock se află împreună cu doamna şi-i fericit că-l vede pe domnul Tulkinghorn. Domnia Sa se prezintă cu un aer ceremonios care îi este totdeauna plăcut lui sir Leicester; îl primeşte ca pe un soi de omagiu cuvenit şi-i plac hainele domnului Tulkinghorn, pentru că şi ele poartă pecetea respectului. Ţinuta lui deosebit de respectuoasă sugerează oarecum pe cea a servitorimii. Ar putea fi majordomul tainelor juridice sau pivnicerul cămării treburilor judiciare ale familiei Dedlock. Are oare domnul Tulkinghorn vreo părere în această privinţă? S-ar putea să aibă ori s-ar putea să nu, clar este un fapt vrednic de luat în seamă, ce trebuie reţinut în tot ceea ce o priveşte pe nobila doamnă, atât ca una ce face parte dintr-o clasă, cât şi ca a ceea ce conduce şi reprezintă lumea ei mică. Domnia Sa îşi închipuie că e o fiinţă de nepătruns, cu totul în afară de înţelegerea muritorilor de rând... văzându-se în oglinda în care într-adevăr aşa arată. Cu toate acestea, toate steluţele palide ce se învârt în jurul ei, de la cameristă până la impresarul Operei Italiene, îi cunosc slăbiciunile, prejudecăţile, nebuniile, aroganţele şi toanele; iar în privinţa firii ei îşi fac un calcul tot atât de precis şi-i iau o măsurătoare tot atât de potrivită, ca şi croitoreasa ce-i ia măsura după forma trupului. E de lansat o haină nouă, un obicei nou, un cântăreţ nou, un dansator nou, o formă nouă de bijuterie, un pitic sau un uriaş nou, o credinţă nouă sau un te miri ce nou? Într-o duzină de meserii există oameni deferenţi pe care Doamna Noastră îi presupune că se prosternează în faţa ei, dar care îţi tot spun cum să te porţi cu ea, ca şi cum ar fi un copil; care nu fac nimic altceva toată viaţa lor decât s-o dădăcească şi care, prefăcându-se cu umilinţă că preasupuşii o urmează, o duc de nas şi pe ea şi pe toţi din ceata ei; care agăţând în undiţă pe unul, îi agaţă pe toţi ceilalţi şi-i duc după ei aşa cum Lemuel Gulliver a tras după el flota importantă a măreţului Lilliput. „Dacă doriţi să comunicaţi cu ai noştri, domnule”, zic Blaze şi Sparkle, bijutierii, înţelegând prin „ai noştri” pe lady Dedlock şi restul, „trebuie să vă amintiţi că nu aveţi de-a face cu marele public; trebuie să-i luaţi pe partea lor cea mai slabă şi partea lor cea mai slabă e în cutare loc.” „Ca să faceţi articolul ăsta să meargă, domnilor”, zic Sheen şi Gloss, negustori de mărunţişuri, prietenilor lor negustori de manufactură, „trebuie să veniţi la noi, pentru că noi ştim cum să ne purtăm cu înalta Societate şi-l putem lansa ca să fie la modă.” „Dacă doreşti să răspândeşti tipăritura asta pe mesele tuturor clienţilor mei din lumea bună, domnule”, zice domnul Sladdery, bibliotecarul, „sau de doreşti ca piticul sau uriaşul ăsta să pătrundă în casele clientelei mele din înalta Societate, domnule, sau dacă doreşti să-i asiguri spectacolului său patronajul clientului meu aristocrat, domnule, te rog să laşi totul pe mine, pentru că am studiat în amănunt pe conducătorii înaltei mele clientele, domnule, şi pot să-ţi spun, fără să mă laud, că pot să-i port pe degete”, ceea ce nu-i exagerat deloc din partea domnului Sladdery, om serios de felul lui, ce nu exagerează defel. De aceea, cu toate că se poate ca domnul Tulkinghorn să nu ştie ce se petrece în clipa prezentă într-o minte de Dedlock, e cu putinţă totuşi ca să ştie. — Procesul doamnei mele a fost iarăşi pe rol la preşedinte, domnule Tulkinghorn, nu-i aşa?, întreabă sir Leicester, întinzându-i mâna. — Da. A avut astăzi iarăşi termen, răspunde domnul Tulkinghorn, făcând o plecăciune modestă ca de obicei nobilei doamne ce se află pe o sofa lângă foc, ferindu-şi faţa cu un evantai. — Ar fi de prisos să întreb, zice nobila doamnă, încă sub povara plictiselii sale din reşedinţa-i din Lincolnshire, dacă s-a făcut ceva. — Nimic, din ceea ce aţi putea Domnia Voastră numi „ceva”, nu s-a făcut astăzi, răspunde domnul Tulkinghorn. — Şi nici n-are să se facă vreodată, zice nobila doamnă. Pe sir Leicester nu-l supără procesul nesfârşit de la înalta Curte de Justiţie. E un soi de treabă înceată, costisitoare, englezească, constituţională. Bineînţeles, el n-are interes vital în procesul în chestiune, în care doamna apare ca parte pentru unica proprietate pe care i-a adus-o; şi sir Leicester are o impresie sumbră că e un accident cât se poate de ridicol ca numele său, numele de Dedlock, să fie într-un proces şi să nu fie pus pe coperta dosarului. Chiar dacă procedura instanţei de faţă implică uneori amânarea proceselor şi o sumă de mici încurcături, totuşi Domnia Sa priveşte înalta Curte de Justiţie ca pe o instituţie născocită împreună cu multe altele de înţelepciunea omenească pentru statornicirea pe vecie (omeneşte vorbind) a tuturor lucrurilor. Şi în general are o părere definitivă că a-şi alătura autoritatea persoanei sale la sprijinul unor plângeri aduse împotriva înaltei instanţe ar însemna să dea apă la moara unora din clasele de jos să se răzvrătească cumva, ca Wat Tyler. — Deoarece câteva declaraţii proaspete sub prestare de jurământ au fost anexate la dosar, zice domnul Tulkinghorn, şi fiindcă sunt scurte, şi cum eu procedez potrivit principiului anevoios de a cere permisiunea să pun la îndemâna clienţilor mei toate actele noi din proces; (prudent om e-acest domn Tulkinghorn, neluând asupră-şi mai multă răspundere decât e nevoie); şi apoi, văzând că plecaţi la Paris, le-am adus cu mine, în buzunar. Cu toate că şi sir Leicester pleacă la Paris, fiindcă veni vorba, totuşi interesul şi încântarea înaltei Societăţi erau destinate doamnei. Domnul Tulkinghorn scoate hârtiile, cere îngăduinţa să le aşeze pe un talisman de aur de pe masa de la cotul Doamnei Noastre, îşi pune ochelarii şi începe să citească la lumina unei lămpi umbrite de abajur: „înalta Curte. Între John Jarndyce...” Doamna Noastră îl întrerupe cerându-i să treacă peste oribilele formule, pe cât se poate. Domnul Tulkinghorn aruncă o privire peste ochelari, apoi începe iarăşi ceva mai de jos. Nobila doamnă, nepăsătoare şi dispreţuitoare îşi sustrage atenţia. Sir Leicester dintr-un scaun impozant priveşte la foc şi se arată a gusta o plăcere solemnă pentru limbajul juridic plin de repetiţii şi subtile întortocheri, ca şi când ar fi unul dintre stâlpii citadelei naţionale. Se întâmplă ca focul, unde şade doamna, să dogorească tare, iar evantaiul, nestemat dar mic, să fie mai mult frumos decât folositor. Doamna, întorcându-se, vede hârtiile pe masă, se uită la ele mai de-aproape... se uită la ele încă mai de-aproape... şi întreabă, pierzându-şi stăpânirea de sine: — Cine a copiat asta? Domnul Tulkinghorn se opreşte scurt, uimit de însufleţirea doamnei şi de tonul ei neobişnuit. — E ceea ce numiţi voi juriştii caracter judiciar?, întreabă iarăşi uitându-se drept la el, din nou în felul ei nepăsător şi jucându-se cu evantaiul. — Nu chiar. Se vede că – domnul Tulkinghorn cercetează scrisul în vreme ce vorbeşte -caracterul judiciar pe care îl are a fost dobândit după ce originalul a căpătat formă definitivă. Pentru ce întrebaţi? — Ca să schimb cu ceva monotonia asta nesuferită. Hai, mergi mai departe, citeşte! Domnul Tulkinghorn citeşte iarăşi. Căldura e mai mare, Doamna Noastră îşi apără faţa cu evantaiul. Sir Leicester moţăie, apoi deodată se scoală în picioare şi strigă: — Ei, ce spui? — Spun că mă tem, zice domnul Tulkinghorn, care se ridicase în pripă, că lady Dedlock nu se simte bine. — Mă simt istovită, murmură doamna, cu buzele albite, numai atât; dar e ca un leşin de moarte. Nu vorbi cu mine. Sună. Sună şi du-mă în camera mea! Domnul Tulkinghorn se retrage în altă încăpere; clopoţeii sună, paşii se târăsc şi tropăie, apoi urmează linişte. În sfârşit, feciorul îl roagă pe domnul Tulkinghorn să revină. — Acum e mai bine, repetă sir Leicester, propunându-i juristului să ia loc şi să-i citească numai lui. Am fost foarte îngrijorat. Nu ştiu să fi leşinat vreodată Doamna Mea până acum. Dar vremea e teribil de apăsătoare, şi într-adevăr s-a plictisit de moarte acolo, la reşedinţa noastră din Lincolnshire.

CARTEA ÎNTÂI Capitolul I SOARE ŞI UMBRĂ ODATĂ, acum treizeci de ani, peste Marsilia soarele ardea nemilos. În sudul Franţei, pe o zi toridă de august, un soare învăpăiat nu era atunci un lucru mai rar decât oricând altădată, în trecut sau astăzi. Totul în Marsilia şi prin preajmă zăcea încremenit sub cerul fierbinte, încremenit la rându-i, încât încremenirea aceasta ajunsese să fie o stare generală. Străinii de locurile acelea îşi pierdeau cumpătul, zăpăciţi de albul uluitor al caselor, de albu! Uluitor al zidurilor, de albul uluitor al străzilor, de dârele încremenite ale drumeagurilor sterpe, ale colinelor de unde verdeaţa fusese pustiită. Butucii de vie, cocârjaţi sub povara strugurilor, erau singurele lucruri fără acea fixitate uluitoare; uneori clipeau puţintel, în vreme ce aerul fierbinte abia clătina frunzele amorţite. Nu exista nici pic de vânt care să încreţească apă stătută din port sau marea frumoasă din depărtare. Linia de demarcaţie dintre cele două culori, negru şi albastru, indica punctul pe care marea neîntinată nu voia să-l treacă, dar rămânea la fel de liniştită ca băltoaca dezgustătoare cu care niciodată nu intra în cârdăşie. Bărcile fără tende erau prea încinse ca să te poţi atinge de ele; vopseaua de pe vasele ancorate se scorojise; de luni întregi lespezile cheiului nu se mai răcoriseră, zi şi noapte. Indieni, ruşi, chinezi, spanioli, portughezi, englezi, franţuji, genovezi, napolitani, veneţieni, greci, turci, urmaşii tuturor ziditorilor turnului Babei, veniţi să facă negoţ la Marsilia, căutau cu toţii deopotrivă umbră, refugiindu-se în vreun cotlon, să scape de o mare prea scinieietor de albastră ca s-o poţi privi şi de un cer purpuriu, ca un uriaş giuvaer de foc aprins. Lumina aceasta cumplită îţi făcea rău la ochi; către geana îndepărtată a coastei italiene ea se potolea puţin de pânză negurilor, ridicându-se uşor prin evaporarea mării, dar încolo nicăieri nu se mai domolea. Departe, hăt, dârele încremenite ale drumeagurilor, îngropate în colb, te luau cu asalt dinspre deal, dinspre vale, dinspre şesul nemărginit. Departe, hăt, viţa-de-vie, plină de praf, împodobind de sus până jos căsuţele din marginea drumului, şi copacii pârjoliţi din aleile monotone, fără umbră, se aplecau sub încremenirea cerului şi a pământului; la fel şi caii, cu zurgălăii picotind, în şirul lung de căruţe, tă- bîrcindu-se agale spre oraş. La fel şi cărăuşii tolăniţi pe o rină, când se trezeau, ceea ce rar se întâmpla; la fel şi cu muncitorii istoviţi de pe câmp. Tot ce avea viaţă sau creştea era copleşit de lumină orbitoare, în afară de şopârlele care se strecurau iute peste zidurile zgrunţuroase de piatră şi de ticăia\tot târâind de zor, ascuţit şi uscat, ca o pârâitoare. Până şi praful ajunsese brun din pricina arşiţei, iar văzduhul tremura de parcă şi aerul ar fi gâfâit. Storuri, obloane, perdele, tende erau toate lăsate, închise, pentru că nu cumva să pătrundă înăuntru lumina orbitoare. Dacă dădea de o crăpătură cât de mică sau de vreo gaură de cheie, năvălea numaidecât, săgeată incandescentă. Bisericile erau cele mai ferite. Să te furişezi prin- tr-un amurg de bolţi şi pilaştri — înstelat ca în vis de lămpi licăritoare, populat ca în vis de nişte umbre hide, străvechi, moţăind evlavios, cerşind, scuipând — însemna să te arunci într-un fluviu de foc şi să înoţi, ca să-ţi salvezi viaţa, până la cel mai învecinat petic de umbră. Astfel — cu oameni trândăvi şi zăcând pe oriunde era umbră, fără prea mare zarvă de voci ori lătrat de câini, cu dangăt răzleţ de clopote, dogit, şi răpăit de tobe afurisite — iată Marsilia, prăjindu-se la soare într-o bună zi, cu miasmele ei puternice şi cu gust înţepător. Există pe atunci în Marsilia o temniţă mizerabilă. In- tr-una din celule — atât de respingătoare că până şi soarele nepoftit clipea, lăsând-o pradă doar fărâmelor de lumină răsfrânte pe care le mai putea culege — se aflau doi bărbaţi. Lingă ei, o bancă beteagă şi diformă, fixată în zid, cu o tablă de dame scrijelată grosolan în cuţit şi un set de piese făcute din nasturi vechi şi din oase de la ciorbă, un joc de domino, două rogojini şi două sau trei sticle. Doar atât mai cuprindea încăperea, în afară de şobolani, de cine ştie ce insecte invizibile şi vizibile: doi bărbaţi. Toată lumina care intra în celulă pătrundea printre gratiile de fier alcătuind o fereastră destul de mare, pe unde era posibil, din scara întunecoasă încotro dădea, să fie urmărită celula clipă de clipă; mai jos de gratii, trei- patru picioare deasupra pardoselii, se afla o lespede mare de piatră, fixată în locul unde acestea se îmbucau în zid. Pe lespede se odihnea unul din cei doi bărbaţi, jumătate aşezat, jumătate întins, cu genunchii în aer, iar cu picioarele şi spatele proptite într-o parte şi într-alta a ferestrei. Vergelele de fier erau destul de îndepărtate unele de altele ca să-i permită să-şi petreacă braţul până la cot pe după ele; astfel se agăţa nepăsător de gratii, ca să-i fie mai la îndemână. Stigmatul puşcăriei se făcea simţit pretutindeni. Aerul întemniţat, lumina întemniţată, umezeala întemniţată, oamenii întemniţaţi — totul era vătămat de închisoare. După cum deţinuţii erau livizi şi cu ochii duşi în fundul capului, tot aşa şi fierul ruginise, piatra devenise lipicioasă, lemnul putrezise, aerul se rarefiase, lumina pălise. Ca un puţ, ca o gropniţă, ca un cavou, închisoarea habar nu avea de strălucirea de afară, şi şi-ar fi păstrat întocmai aerul stricat chiar şi pe vreuna din insulele cu plantaţii de mirodenii din Oceanul Indian. Omul aflat pe lespedea de sub gratii părea înmărmurit de frig; cu un gest nervos dintr-un umăr, trase mantaua pe el ca să se acopere mai bine şi mormăi: La naiba cu parşivul ăsta de soare, care niciodată nu răsare şi aici! Aştepta masa, uitându-se pieziş printre gratii ca să poată vedea cât mai departe pe scări în jos, foarte asemănător cu o fiară în aceeaşi situaţie. Dar ochii lui, prea apropiaţi unul de altul, nu aveau nobleţea regelui animalelor, mai mult aspri decât strălucitori — arme ascuţite, cu o mică suprafaţă care să le trădeze. N-aveau nici profunzime, nici expresivitate; luceau şi se deschideau şi se închideau. În aşa fel încât, dacă nu trebuia neapărat să se slujească de ei, un ceasornicar ar fi putut face o pereche şi mai izbutită. Avea nasul coroiat, frumos în genul lui, dar prea sus plasat între ochi, ca şi ochii, parcă prea apropiaţi unul de celălalt. Cât despre rest, era înalt şi robust, buze subţiri atât cât se puteau vedea de sub mustaţa stufoasă. O chică mare de păr aspru, fără o culoare precisă, zbârlit cum era, bătând în roşu. Mina petrecută după gratii (pe dosul ei, numai zgârieturi urâte, proaspăt cicatrizate) era neobişnuit de mică şi cărnoasă, dar fără jegul închisorii ar fi fost neobişnuit de albă. Celălalt bărbat stătea lungit ps pardoseala de piatră, acoperit cu o haină cafenie grosolană. Scoală, porcule! Mormăi primul. Nu dormi când mie mi-e foame. Tot un drac, şefule, zise „porcul", supus şi nu fără oarecare bună dispoziţie. Mă scol când vreau, mă culc când vreau. Totuna e. Spunând aceasta, se ridică în picioare, se scutură, se scărpină, îşi legă neglijent în jurul gâtului mânecile hainei cafenii (pe care mai înainte o folosise ca acoperământ) şi se aşeză căscând, pe dale, cu spatele rezemat de zidul din faţa celui cu gratii. Ia zi, cât e ceasul? Bombăni primul. O să sune de amiaz... peste patruzeci de minute. Făcând această scurtă pauză, îşi roti privirile prin celulă, ca şi cum ar fi vrut să se convingă. Parc-ai fi ceasornic. Cum se face că totdeauna ştii cât e ora? Păi, cum să-ţi spun? Eu totdeauna ştiu cât e ora şi unde mă aflu. M-au adus noaptea, cu barca, dar eu tot ştiu unde mă aflu. Uite ici! Portul Marsilia — îngenun- che pe dale şi trasă o hartă întreagă din arătătorul ars de soare — Toulon (unde sunt galerele), Şpania-i colo, Algerul colo. Aici, spre stânga, se furişează Nisa. Ocoleşti Cor- nice şi dai de Genova. Digul şi portul Genova. Terenul de carantină. Colo-i oraşul, grădini terase împurpurate de beladone. Aici vine Porto Fino. Încoace, spre Livorno. Aici, spre Civita Vecchia. Acum, direct spre... ah! Nu mai e loc pentru Neapole... — Între timp ajunsese până la perete dar totuna-i, Neapole vine pe aici! Rămase îngenuncheat şi ridică privirea spre tovarăşul lui de temniţă, cu un aer destul de vioi pentru un puşcăriaş. Era un omuleţ oacheş, iute şi sprinten, deşi puţin cam rotofei. Cu cercei în urechile brune, cu dinţi albi lu- minându-i chipul ciudat, brun, cu un păr negru ca tăciunele strâns jur împrejurul gâtului bronzat, cu o cămaşă roşie în zdrenţe, descheiată la pieptul brun, pantaloni largi de marinar, pantofi încă destul de buni, tichie roşie de formă alungită, o curea roşie şi un cuţit la brâu. Fii atent, dacă mă-ntorc de la Neapole pe unde am plecat! Uite-aici, şefule! Civita Vecchia, Livorno, Porto Fino, Genova, Cornice, împrejurimile Nişei; colea, Marsilia, dumneata şi cu mine. Locuinţa temnicerului cu chei cu tot e aici unde pun degetul ăsta mare; iar aici, sub încheietura mâinii, este locul unde se ţine în cutia lui briciul de ras naţional... ghilotina, păstrată sub cheie. Celălalt scuipă deodată pe pardoseala de piatră şi scoase un horcăit din gât. Numaidecât după aceea se auzi un alt horcăit, de astă dată al unei clanţe, undeva pe jos, apoi o uşă trântită. Paşi tărăgănaţi începură să urce scările, iar gânguritul unui glăscior dulce se amestecă în zgomotul pe care-1 făceau; apăru temnicerul, ducându-şi fiica, de vreo trei-patru anişori, şi un paner. Cum mai stau lucrurile azi-dimineaţă, domnilor? Fetiţa mea, vedeţi, a venit cu mine să arunce o privire la păsările tatălui ei. Haide, atunci. Uită-te la păsări, scumpa mea, uită-te la păsări. Se uita şi el cu băgare de seamă la „păsări", în timp ce ridica fetiţa pe pervazul gratiilor, îndeosebi la cea mai măruntă, a cărei vioiciune nu prea îi inspira încredere, pare-se. V-am adus pâinea, signor John Baptist, spuse el (toţi vorbeau în franceză, dar omuleţui era italian); şi dacă v-aş putea sfătui să nu mai jucaţi... Nu poţi da sfaturi şefului! Exclamă John Baptist, arătându-şi dinţii când zâmbi. Aa, dar şeful câştiga, reluă temnicerul, cu o privire fugară, nu cine ştie ce prietenoasă, îndreptată către celălalt, iar dumneata pierzi. E cu totul altceva. Dumneata capeţi în felul ăsta bulcă neagră şi o poşircă de vin acru, iar dumnealui, cârnăciori de Lvon, friptură de viţel în- tr-un aspic plin de mirodenii, pâine albă, brânza stra- chino[1] şi un vin bun. Uite-te la păsări, scumpa mea! Eliete păsărele! Zise fetiţa. Obrăjorul frumos, înduioşat de o milă dumnezeiască, în vreme ce privea cu sfială printre gratii, semăna cu chipul unui înger în această închisoare. John Baptist se ridică atras parcă de obrazul ei. Cealaltă „pasăre14 rămase ca mai înainte; atât doar că aruncă nerăbdător o ocheadă spre paner. Aşteptaţi! Exclamă temnicerul, aşezându-şi fetiţa pe partea exterioară a lespezii din dreptul gratiilor, ea are să hrănească păsările. Pâinea asta mare e pentru signor John Baptist. Trebuie s-o rupem, ca să-ncapă în colivie. Aşa, iată o pasăre îmblânzită care sărută mâna micuţă! Cârnăciorii din frunză de viţă sunt pentru musiu Rigaud. La fel... friptura de viţel în aspic cu mirodenii este pentru musiu Rigaud. La fel... pâinişoarele astea albe, trei la număr, sunt pentru musiu Rigaud. În sfârşit, brânza asta... ca şi vinul... şi tutunul ăsta... totul e pentru musiu Rigaud. Norocoasă pasăre! Fetiţa strecură toate aceste lucruri printre gratii în mina delicată, cu pielea moale şi netedă, nu fără o teamă evidentă şi retrăgîndu-şi-o nu numai o dată; privindu-1, fruntea ei frumoasă, încreţită, căpătă o expresie care trăda frică şi totodată iritarea. Între timp ea puse codrul de pâine neagră cu nedezminţită încredere în mâinile arse de soare, crăpate, noduroase, ale lui John Baptist, care abia dacă avea atâtea unghii pe cele zece degete ale sale cât o singură unghie la monsieur Rigaud, iar când acesta îi să Rută minuta, ea şi-o trecu peste faţa lui ca să-i mângâie. Monsieur Rigaud, indiferent dinaintea acestei dovezi de simpatie, căută să-l împace pe tatăl ei, râzând şi încuviin- ţlnd din cap spre fetiţă de fiecare dată când îi înmâna câte ceva, şi, de cum puse toate alimentele în preajmă, pe spaţiul liber al lespedei unde se odihnea, începu să mănânce cu mare poftă. Monsieur Rigaud râdea; pe chipul lui se produse o schimbare care nu-1 avantaja deloc: mustaţa i se sălta chiar sub nas, iar nasul îi cobora peste mustaţă, dându-i astfel un aer sinistru, plin de cruzime. Uite-aşa! Spuse temnicerul, răsturnând panerul ca să deşarte şi firimiturile. Am cheltuit toţi banii primiţi; poftim şi socoteala, şi cu asta, basta. Musiu Rigaud, cum mă aşteptam de ieri, preşedintele tribunalului o să aibă plăcerea să vă primească astăzi, la unu după amiază. Ca să mă judece, nu? Întrebă Rigaud, făcând o pauză, cu cuţitul în mina şi dumicatul în gură. Că bine aţi spus. Să vă judece. Pentru mine nici o veste? Întrebă John Baptist, care începuse resemnat să clefăie, muşcând din pâinea lui. Temnicerul ridică din umeri. Maică Precistă! Sunt eu oare sortit să zac aici toată viaţa, taică? De unde să ştiu?! Strigă temnicerul, întoreîndu-se spre el cu vioiciunea lui meridională şi gesticulând cu amândouă mâinile şi cu toate degetele deodată, de parcă l-ar fi ameninţat să-l sfâşie bucăţi. Prietene, de unde şi până unde să ştiu eu cât timp ai să zaci aici? De unde să ştiu, John Baptist Cavalletto? Să mor eu dacă ştiu! Aici mai sunt şi unii deţinuţi în care n-a dat strechea, zor-ne- voie să fie judecaţi. Făcând această observaţie, se uita parcă pieziş spre monsieur Rigaud, care îşi vedea mai departe de mâncat, deşi nu cu aceeaşi poftă ca înainte. —* Rămas bun, păsările mele! Spuse temnicerul, luîn- du-şi drăgălaşa fetiţă în braţe, căreia îi dicta aceste cuvinte însoţindu-le de o sărutare. Rămas bun, păsările mole! Repetă drăgălaşa fetiţă. Chipul el nevinovat privea vesel îndărăt peste umărul temnicerului, în timp ce se îndepărtară; el îi cânta un cântec din jocurile copilei: Oare cine trece pe drum aşa târziu? Cavalere Măghiran! Oare cine trece pe drum aşa târziu? Vesel, vesel, tot chefliu! Aşa că John Baptist socoti o chestiune de onoare să-i ţină isonul, numaidecât, păstrând ritmul, deşi pe un ton cam răguşit: E floarea cavalerilor, Cavalere Măghiran! E floarea cavalerilor, Vesel, vesel, tot chefliu! Acest cântec îi însoţi de-a lungul celor câteva scări abrupte, în jos, încât temnicerul trebui să se oprească în cele din urmă pentru ca fetiţa să asculte melodia până la capăt şi să repete refrenul cât încă mai puteau fi văzuţi. Apoi căpşorul fetiţei dispăru, dispăru şi capul temnicerului, dar firicelul de glas se mai auzi până când uşa se trânti cu zgomot. Monsieur Rigaud, văzând că John Baptist îi stătea în cale tot ascultând ecoul până ce se stinse (chiar şi ecoul era mai slab în închisoare şi parcă mai tărăgănat), îi aminti printr-o lovitură de picior că ar face mai bine să-şi reia locul în ungherul lui din umbră. Omuleţul se aşeză din nou pe dale cu uşurinţa nepăsătoare a unuia prea obişnuit cu lespezile de piatră; apoi, punând trei hălci de pâine neagră dinainte — se pregătea s-o taie şi pe a patra — începu, resemnat, să le facă să dispară, ca şi cum îndeletnicirea aceasta ar fi fost un soi de joc. Poate că trăgea cu coada ochiului la cârnăciorii de Lyon, sau poate la friptură de viţel în aspic cu mirodenii, dar aceste bunătăţi nu i-a fost dat să le vadă acolo vreme prea îndelungată ca să-i lase gura apă; monsieur Rigaud le făcu repede de petrecanie, în pofida preşedintelui şi a tribunalului, după care îşi curăţă degetele sugându-le, apoi şi le şterse pe frunzele de viţă. Pe urmă, pentru că se oprise să-şi privească tovarăşul de celulă, mustaţa i se ridică, iar nasul coborî. Cum ţi se pare pâinea? Puţin uscată, dar am eu aici vechiul meu sos, replică John Baptist, ridicând cuţitul în aer. Ce fel de sos? Păi, pot tăia pâinea aşa... ca pe un pepene. Sau aşa... ca o omletă, sau aşa... ca pe un peşte prăjit. Sau aşa... ca pe cârnăciorii de Lyon, reluă John Baptist, de- monstrînd diferitele chipuri de tăiere a pâinii pe care o ţinea în mină, mestecând liniştit ce avea în gură. Ţine aici! Strigă monsieur Rigaud. Poţi să bei. Bea tot, până la fund. Nu era cine ştie ce mare chilipir, căci rămăsese foarte puţin vin; dar signor Cavalletto sări în picioare, luă recunoscător sticla, o duse la gură golind-o şi plescăi din limbă. Pune sticla lângă celelalte, spuse Rigaud. Omuleţul ascultă poruncă şi se pregăti să vină cu chibritul aprins, căci monsieur Rigaud îşi răsucea acum tutunul în ţigarăl, slujindu-se de nişte pătrăţele de hârtie aduse deopotrivă. Ţine! Ia una de-aici. Mii de mulţumiri, şefule! John Baptist îi vorbi în limba maternă, pe tonul pripit şi paşnic al compatrioţilor săi. Monsieur Rigaud se ridică, aprinse ţigara, aşeză restul proviziei într-un buzunar de la piept şi se întinse cât era de lung pe bancă. Cavalletto se aşezase pe dalele de piatră, prinzindu-se cu câte o mina de fiecare gleznă, şi fuma în tihnă. Ochii domnului Rigaud păreau a fi neplăcut atraşi de ceva din vecinătatea locului de pe lespezile de piatră unde celălalt îşi plasase degetul cel mare. Îşi în- drentase privirile atât de des în direcţia aceea, încât italianul nu numai o dată i le urmărise nedumerit, înainte şi îndărăt. Ce gaură afurisită o mai fi şi asta! Strigă monsieur Rigaud, destrămând tăcerea care se aşternuse de multă 1 Ţigările (inventate, pare-se, de soldaţii lui Napoleon În timpul asediului de la Acre, în 1799) erau încă prea puţin cunoscute pe vremea când se desfăşoară povestirea, în 1826. Vreme. Ia uite, lumina zilei. A zilei? Lumina de acum o săptămână, lumina de acum şase luni^ lumina de acum şase ani, atât e de ofticoasă, de moartă! .     .       - Se strecura firavă până acolo printr-un luminator pa- trat care astupa o fereastră din zidul scării, pe unde nu se zărea însă nici soarele, darmite altceva. Cavalletto, spuse monsieur Rigaud, retrăgându-şi brusc privirile de la luminător, asupra căruia amândoi, fără să vrea, îşi pironiseră ochii, tu mă ştii pe mine că sunt un domn. Sigur, signor! De când suntem noi aici? Eu împlinesc unsprezece săptămâni mâine la miezul nopţii. Dumneata, de nouă săptămâni şi trei zile, azi după-amiază la cinci. Am făcut eu ceva de când sunt aici? Am atins eu mătura, am întins sau am strâns rogojină, am căutat eu piesele pentru jocul de dame, le-am adunat eu pe cele pentru domino, am pus eu mâna să fac vreo treabă? Niciodată! —< Te-ai gândit vreodată că m-aş putea apuca de vreo treabă? John Baptist răspunse agitând dosul arătătorului ridicat al mâinii drepte, cel mai expresiv mod de a tăgădui în limba italiană. Nu! Ai ştiut din prima clipă când m-ai văzut aici că sunt un domn? ALTRO! Încuviinţă John Baptist, închizând ochii şi clătinând din cap în chipul cel mai vehement. Acest cuvânt — după intonaţia dată de genovezi poate însemna confirmare, contradicţie, afirmaţie, tăgadă, provocare, compliment, zeflemea şi încă cincizeci de alte lucruri — în cazul de faţă căpăta semnificaţia, mai mult decât întreaga forţă a unor slove scrise, a expresiei familiare: „Cred şi eu! “ Ha! Ha! Ai dreptate! Sunt un domn! Ca un domn am să trăiesc şi domn am să mor! Ţin neapărat să fiu domn. Ăsta-i rolul meu. Să mor dacă n-o să-l joc oriunde m-aş duce! Îşi schimbă poziţia ridicându-se în capul oaselor şi strigă pe un ton triumfător: Aicea sunt! Uită-te la mine! Aruncat din cornul de belşug al soartei, m-am pomenit în tovărăşia unui,  Simplu contrabandist... m-am trezit întemniţat alături de un sărman şi mărunt afacerist, trepăduş de bursă neagră, fără acte în regulă, pe care poliţia l-a înhăţat şi pentru că şi-a pus barca la dispoziţia altor trepăduşi amărâţi că să treacă frontieră, tot cu acte în neregulă; ei, şi omul ăsta îmi recunoaşte instinctiv poziţia, chiar şi la asemenea lumină şi într-un asemenea loc. Grozav I Pe dumnezeul meu! Vezi, eu câştig, oricum ar merge jocul. Din nou mustaţa i se repezi în sus, iar nasul se pleoşti. Acum ce oră e? Întrebă, cu obrazul cuprins de o paloare uscată şi febrilă, care nu prea se potrivea cu veselia lui. Vreo douăsprezece şi jumătate. Bun! Curînd, preşedintele are să se găsească în faţa unui domn. Ascultă! Vrei să-ţi spun de ce sunt învinuit? Trebuie s-o fac acum sau niciodată, căci nu mă mai întorc aici. Ori mi se dă drumul, ori mă vor duce să mă pregătească de ras. Ştii unde-şi ţin ei briciul. Signor Cavalletto îşi luă ţigara dintre buzele întredeschise; părea în clipele acelea mai descumpănit decât s-ar fi crezut. Eu sunt — monsieur Rigaud se ridică de jos ca să vorbească — eu sunt un domn cosmopolit. Nu aparţin unei ţări anume. Tata era elveţian... din cantonul Vaud. Mama era de origine franceză, dar născută în Anglia. Eu m-am născut în Belgia. Sunt un cetăţean universal. Aerul teatral adoptat, cum stătea cu o mina proptită în şold sub pulpanele pelerinei, ca şi felul de a nu-1 băga în seamă pe tovarăşul său, adresându-se în schimb peretelui din faţă, păreau o mărturie că repeta rolul ce avea să-l joace dinaintea preşedintelui care urma curînd să-i ia interogatoriul şi nicidecum osteneala de a face lumină în mintea unui ins atât de mărunt ca John Baptist Cavalletto. —< Sunt de treizeci şi cinci de ani. Am văzut lumea. Am trăit când ici, când colo, pretutindeni m-am purtat ca un domn. Peste tot am fost tratat şi respectat ca un domn. Dacă vrei cumva să-mi cauţi nod în papură sus- ţinând că am trăit de pe urma deşteptăciunii mele... ei bine, din ce trăiesc avocaţii tăi... politicienii tăi... intriganţii tăi... bancherii tăi? Îşi folosea tot timpul mâna delicată, cu pielea netedă, ca martor al distincţiei care deseori înainte îi adusese mari servicii. Acum doi ani am venit în Marsilia. Eram sărac, nimic de zis; fusesem bolnav. Când avocaţii tăi, politicienii tăi, intriganţii tăi, bancherii tăi se îmbolnăvesc şi n-au bani puşi deoparte, şi ei ajung la sapă de lemn. Am tras la hanul „Crucea de Aur “— ţinut pe atunci de monsieur Henry Barronneau, de vreo şaizeci şi cinci de ani cel puţin şi cu o sănătate foarte şubredă. Locuiam acolo cam de patru luni când monsieur Henry Barronneau a avut nefericirea să moară... în orice caz o nefericire nu prea rară şi care se întâmpla de cele mai multe ori fără nici un sprijin din partea mea. După ce John Baptist isprăvi de fumat ţigara până la buricul degetelor, domnul Rigaud avu mărinimia să-i arunce încă una. O aprinse pe a doua din cenuşa primei şi reluă fumatul privind pieziş spre tovarăşul lui, care, preocupat de propriul său caz, nu se prea uita la el. Monsieur Barronneau lăsase în urma să o văduvă. Ea avea douăzeci şi doi de ani. Îşi câştigase reputaţie pentru frumuseţea ei şi, cum nu se prea întâmpla de obicei, era într-adevăr frumoasă. Am continuat să locuiesc la „Crucea de Aur “. M-am însurat cu madame Barronneau. Nu eu sunt cel care ar trebui să spună dacă într-o asemenea legătură existau nepotriviri mari. Eu mă aflu aici, pecetluit de stigmatul nefast al temniţei; s-ar putea totuşi ca tu să consideri că eu mă potriveam mai bine cu dânsa decât primul ei soţ. Îşi dădea oarecum aere de bărbat frumos — şi nu era; şi că avea sânge albastru, ceea ce de asemenea nu era cazul. Pur şi simplu fumuri, trufie searbădă; dar în această situaţie, ca în multe altele, jumătate din lume ia fanfaronada drept bună. Ce mai încoace şi încolo, madame Barronneau s-a simţit atrasă de mine. Din pricina asta n-o să am neajunsuri, sper? Cum privirea îi căzu din întâmplare pe chipul lui John Baptist când puse întrebarea, omuleţul scutură din cap cu vioiciune a tăgadă şi repetă la nesfârşit, pe un ton categoric şi în şoaptă: Altro, altro, altro, allro... Apoi s-au ivit greutăţi în căsnicia noastră. Sunt mândru. Nu iau apărarea mândriei, dar sunt mândru. Este, de asemenea, în firea mea să conduc. Nu mă pot supune, trebuie să conduc. Din păcate, averea doamnei Rigaud era toată pe numele ei. Aşa sună actul nesăbuit lăsat de defunctul ei soţ. Şi, lucru şi mai neplăcut, avea şi rubedenii. Când rudele soţiei se amestecă şi sunt împotriva unui bărbat care se poartă ca un domn, care e mândru şi care trebuie să conducă, urmările-s vrăjmaşe tihnei. Între noi mai exista un izvor de ciocniri. Madame Rigaud era din nefericire puţin vulgară. M-am gândit să-i cizelez întrucâtva apucăturile şi s-o fac să fie mai distinsă. Când colo, ea susţinută şi aici de rude — s-a împotrivit strădaniilor mele. Au început certurile între noi, şi, răspândite şi exagerate de bârfelile rudelor doamnei Rigaud, toţi vecinii erau la curent. S-a spus că m-am purtat groaznic cu madame Rigaud. Poate să mă fi văzut cineva dându-i o palmă... nimic mai mult. Eu am o mina uşoară, şi dacă am fost văzut dându-i o lecţie doamnei Rigaud, o făceam aproape în glumă. Dacă zâmbetul domnului Rigaud în clipa aceea exprima modul său obişnuit de a glumi, rudele doamnei Rigaud aveau dreptate să spună că ar fi preferat de mii de ori să i se facă educaţia cu seriozitate acestei biete femei. Sunt sensibil şi curajos. Nu susţin că este un merit Să fii sensibil şi curajos, dar aşa-s eu de felul meu. Dacă rudele pe          linie bărbătească ale doamnei                   Rigaud                                   mi         s-ar Fi adresat  deschis, aş fi ştiut ce am de  făcut. Şi-au    dat Seama de   asta, şi atunci au uneltit pe  ascuns;   de  aici S-au iscat   certuri între madame Rigaud     şi mine.   De  câte Ori aveam nevoie de o sumă mică de bani pentru cheltuieli personale, n-o puteam căpăta fără ceartă... Şi unde mai pui, tocmai eu, obişnuit să comand! Într-o seară, madame Rigaud şi cu mine ne plimbam ca doi prieteni... aş putea spune că doi îndrăgostiţi... pe o faleză înaltă care străjuia marea. Ceasul rău a făcut că madame Rigaud să aducă vorba despre rudele ei. Am întors împreună cu ea pe toate feţele acest subiect şi i-am reproşat lipsa sentimentului datoriei şi al devotamentului pentru mine şi că se lăsa înrâurita de invidia înverşunată a rudelor faţă de soţul ei. Madame Rigaud a ripostat, am ripostat şi eu; madame Rigaud a ridicat tonul, ani ridicat şi eu tonul şi am întărâtat-o, recunosc. Ce. Să fac, eu spun lucrurilor pe nume, aşa mi-e firea. În sfârşit, madame Rigaud, într-un acces de furie pe care veşnic va trebui să-l deplâng, a tă- bârît asupra mea cu ţipete de mânie care s-au auzit până departe, fără îndoială — mi-a rupt hainele, mi-a smuls părul din cap, mi-a zgâriat mâinile, bătea din picioare stârnind praful şi în cele din urmă a sărit de pe faleză şi şi-a găsit moartea prăvălindu-se pe stânci în jos. Astfel s-au petrecut faptele, care, din răutate, au fost răstălmăcite cum că aş fi încercat s-o silesc pe madame Rigaud să renunţe la drepturile ei şi că, refuzând cu neînduplecare să. Cedeze aşa cum îi ceream eu, m-am luptat cu ea şi... am asasinat-o! Înainta lateral până în dreptul lespezii unde frunzele de viţă se mai aflau încă, împrăştiate pe jos, adună vreo două-trei şi începu să-şi şteargă mâinile de ele, cu spatele întors spre lumină. Eh! Exclamă el după câteva clipe de tăcere. N-ai nimic de spus la toate astea? —- Urâta treabă, replică omuleţul, care se ridicase de jos şi, rezemat de zid, îşi ascuţea cuţitul de talpă pantofului. Adică? John Baptist îşi vedea de ascuţit, în tăcere, cuţitul. Adică n-am prezentat corect cazul? Al-tro! Răspunse John Baptist. De astă dată acest cuvânt era o scuză şi însemna: „Aa, nicidecum! “ Şi atunci? Judecătorii şi tribunalele sunt atât de părtinitori. Bine! Strigă celălalt, azvârlindu-şi peste umăr pulpana pelerinei, cu o sudalmă. Lasă-i să-şi facă de cap! „Zău, cred că asta o să şi: fac “, murmură ca pentru sine John Baptist, când îşi înclină capul să-şi vâre cuţitul la cingătoare. Nici unul, nici altul n-au mai rostit o vorbă, deşi amândoi începură să umble încoace şi încolo, întîlnin- du-se, n-aveau încotro, la fiecare ocol al celulei. Monsieur Rigaud se oprea uneori, ca şi cum ar fi vrut să prezinte chestiunea într-o altă lumină, ori să adreseze tovarăşului său cine ştie ce vorbă de ocară, dar deoarece signor Cavalletto continua să măsoare agale, cu ochii în pământ, încăperea, într-un fel de tropăit caraghios, ieşirile acestea n-au dus la nimic grav. Deodată scrâşnetul cheii în broască îi făcu pe amândoi să rămână pironiţi locului. Urmă un zgomot de glasuri şi târşâit de paşi. Uşa zăngăni, vocile şi zgomotul de paşi se auziră mai aproape; temnicerul coborî domol scara, urmat de un pluton de soldaţi. Haideţi, musiu Rigaud, spuse el, oprindu-se o clipă în dreptul gratiilor, cu cheile în mină, aveţi bunătatea şi ieşiţi afară. După cum văd, plec cu mare pompă. Păi, dacă n-ar fi aşa, replică temnicerul, aţi pleca în atât de multe bucăţi, că anevoie aţi mai putea fi strâns iarăşi laolaltă. Colo vă aşteaptă o gloată de oameni, musiu Rigaud, care nu ţin deloc la dumneavoastră. Dispăru din vedere, să descuie; dădu zăvoarele în lături de la o uşă joasă dintr-un ungher al încăperii. Acum, spuse el, deschizând uşiţa şi apropiindu-se, ieşiţi afară. Dintre toate nuanţele de culori existente sub soare, nici una nu aducea cu albul feţei lui monsieur Rigaud din clipele acelea. Nu există, de asemenea, niciunde fizionomie umană cu acea expresie; fiecare cută de pe obraz trăda bătăile unei inimi înspăimântate. Această paloare şi această spaimă se asociază îndeobşte cu ideea de moarte; dar deosebirea între ele două este tocmai prăpastia adâncă dintre luptă dată şi momentul cel mai înverşunat, vecin cu disperarea, al încleştării finale. Mai aprinse o ţigară de la cea a tovarăşului său; o apucă bine îrvtre dinţi, îşi puse pe cap o pălărie moale, cu boruri largi, aruncă din nou capătul pelerinei peste umăr şi ieşi pe coridorul lateral unde dădea uşa, fără să se mai sinchisească de signor Cavalletto. Cât despre omuleţul acesta, el nu făcea altceva decât să se uite afară, şi întocmai ca o fiară, care se apropie de portiera deschisă a cuştii ca să adulmece libertatea de dincolo de gratii, el petrecu acolo câteva clipe ca să stea la pândă, numai ochi, până când uşa i se închise în nas. Escorta de soldaţi era comandată de un ofiţer, un om corpolent, amabil, cu mult sânge rece; ţinea în mina sabia scoasă din teacă şi fuma trabuc. El dădu un ordin foarte scurt ca domnul Rigaud să treacă în mijlocul grupului; se aşeză în frunte cu perfectă indiferenţă, coman- dând: „înainte, marş! “şi coloana porni în jos, făcând să răsune scara. Uşa se trânti cu zgomot — cheia se răsuci în broască — o rază neobişnuită de lumină şi un suflu neobişnuit de aer păreau să fi străbătut temniţa, dispărând în trâmba subţire a fumului de trabuc. Mereu în captivitate, ca un animal de o specie inferioară —* aidoma unei maimuţe neastâmpărate, sau unui urs mai mic stârnit din bârlog — deţinutul, acum rămas singur, sări pe lespedea de lângă gratii, că nu cumva să piardă ceva din această plecare. În timp ce stătea în picioare, încă agăţat cu amândouă mâinile de barele grilajului, îi ajunse la urechi o hărmălaie de glasuri: ţipete, urlete, sudălmi, ameninţări, blesteme, toate laolaltă, şi, ca pe furtună, altceva nu se auzea desluşit, doar tumultul vocilor mânioase. Întărâtat să afle şi mai mult — semăna pe deplin cu un animal sălbatic în cuşcă — puşcăriaşul sări binişor jos, alergă în jurul celulei, sări iarăşi pt lespedea de piatră, se prinse de gratii şi încercă să le zgâlţâie, făcu un salt jos, alergă, reveni dintr-o săritură la barele de fier, ascultă, mereu în neastâmpăr, până când vacarmul, din ce în ce mai îndepărtat, se stinse. Citi deţinuţi, mai buni decât acesta, nu şi-au istovit astfel inimile lor nobile, fără ca cineva să se gândească la asta, nici chiar cei care îi iubeau din toată inima; în vreme ce măriile-lor regii şi stăpânii, care îi întemniţaseră, se zbenguiau nepăsători în soare, iar muritorii de rând îi proslăveau. Da, aceste personaje sus-puse mureau în paturile lor, îşi dădeau duhul în chip exemplar după nişte discursuri răsunătoare, iar istoria, politicoasă, mai servilă decât instrumentele lor, îi îmbălsăma cu grijă: Până la urmă, John Baptist, liber acum să-şi aleagă între cei patru pereţi locşorul cel mai prielnic unde să-şi exercite facultatea de a trage un pui de somn când avea chef, se lungi pe bancă şi, cu braţele nemişcate sub cap, aţipi. Cu felul lui supus de a fi, uşuratic, mereu vesel, cu accesele lui scurte de furie, lesne obişnuit cu pâinea tare şi cu piatra şi mai tare, oricând gata să doarmă cum punea Capul jos, pe apucate, era un adevărat fiu al pământului pe care se născuse. Imensa încremenire se şterse pentru o clipă; soarele pogorî la asfinţit într-o aureolă roşie, verzui-aurie; stelele se iviră pe cer şi licuricii le imitau în văzduhul de aici, aşa cum oamenii copiază cu stângăcie bunătatea unor specii de fiinţe mai alese. Drumurile lungi, prăfoase, şi cîm- piile nesfârşite se odihneau, iar pe mare domnea o tăcere atât de deplină, încât abia dacă se va mai auzi murmurul timpului când îşi va preda morţii. Capitolul II TOVARĂŞI DE DRUM ASTĂZI n-au mai urlat pe acolo ca ieri, nu-i aşa, domnule? -— N-am mai auzit nimic. Atunci poţi fi sigur că nu. Când urlă oamenii ăştia, Urlă ca să fie auziţi. Ca mai toată lumea, presupun. Aa, dar oamenii de aici urlă totdeauna. Altminteri nu sunt fericiţi. Cei din Marsilia, vrei să spui? Vorbesc de francezi. Numai asta fac. Cât despre Marsilia, cunoaştem noi ce-nseamnă Marsilia. A dat lumii cântecul cel mai revoluţionar care a fost creat vreodată. Nici n-ar fi existat fără „Allon. S!... Marclions! “mai ştiu şi eu unde, la victorie sau moarte, la pirjol sau altundeva. Cel care vorbea, tot timpul cu un aer mucalit, privea peste parapet Marsilia cât se poate de dispreţuitor şi, luând O  atitudine fermă — îşi propti mâinile în buzunare, zor- năindu-şi banii — apostrofă oraşul cu un chicotit. — ' Chiar aşa: „Allons! Marchons! “Cred că era mai onorabil pentru tine dacă lăsai oamenii să plece şi să-şi vadă de treburile lor legitime, în loc să-i ţii închişi aici în carantină! Destul de neplăcut, interveni şi celălalt. Dar astăzi trebuie să ne dea drumul. • — Să ne dea drumul astăzi! Repetă primul. Asta-i oarecum o agravare a situaţiei scandaloase în care ne aflăm... Auzi, să ne dea drumul astăzi! Să ni se dea drumul! Dar, mă rog, de ce am fost reţinuţi aici? Din motive nu prea grave, trebuie să recunosc. Cum însă noi venim din Orient, iar Orientul este un cuib al ciumei... Al ciumei! Repetă celălalt. Asta-i nenorocirea mea. De când sunt aici tot de ciumă mi-e dat să am parte. Mă simt ca un om teafăr la minte, închis într-o casă de nebuni. Mi s-a făcut lehamite să fiu mereu suspectat de aşa ceva. Am venit aici la fel de sănătos ca totdeauna, dar a fi bănuit de ciumă e pentru mine ca şi cum mi-ar băga-o pe gât. Am avut-o... şi-o mai am încă. 0 suporţi foarte bine, domnule Meagles, zise celălalt, zâmbind. Nu. Dacă ştiai cum stau de fapt lucrurile, asta ar fi fost ultima observaţie pe care te-ai fi gândit să o faci. Mă trezeam noapte de noapte spunându-mi: acum m-am molipsit, acinn evoluează, acum mi-a venit de hac, acum tipii ăştia pun la cale cum să-şi justifice precauţiile. Zău dacă n-aş prefera să fiu prins pe un carton ca un gândac într-un insectar decât să duc viaţa pe care o duc aici. Lasă, domnule Meagles, se auzi o voce veselă de femeie, nu mai vorbi despre asta acum, când totul s-a sfârşit. S-a sfârşit! Repetă domnul Meagles, care, fără a fi fost rău intenţionat, părea într-o stare sufletească deosebită; de aceea, ultimul cuvânt rostit de altcineva era pentru el încă o jignire. S-a sfârşit! Şi de ce, mă rog, n-ar mai trebui să spun nimic pentru că s-a sfârşit? Doamna Meagles fusese cea care vorbise demnului Meagles; ca şi el, era atrăgătoare şi sănătoasă, cu un chip tipic englezesc, şi deoarece timp de cincizeci şi cinci de ani sau mai bine nu se ocupase decât de-ale gospodăriei, păstrase şi acum un soi de reflex al acestei îndeletniciri. Lasă, tată, nu-i nimic! Spuse doamna Meagles. Pentru Dumnezeu, fii mulţumit că o ai pe Pet. Pe Pet? Repetă domnul Meagles, la fel de ofensat. Cum Pet se afla foarte aproape, îndărătul lui, ea îl Atinse pe umăr, şi domnul Meagles iertă Marsilia numai- decât din adâncul inimii. Pet avea vreo douăzeci de ani. Era o fată drăguţă, cu un păr bogat, castaniu, revărsat în bucle naturale, o fată îneîntătoare, cu trăsături deschise şi ochi minunaţi atât de mari, de gingaşi, de luminoşi, într-o desăvârşită armonie cu chipul ei bun şi frumos. Era plinuţă şi de o prospeţime deosebită, numai gropiţe, şi alintată nevoie mare, sfioasă şi totodată docilă, suprema slăbiciune care încununa făptura unei feţe atât de drăgălaşe şi de atrăgătoare cu unicul farmec ce i-ar mai fi putut iipsi. Acum îngăduie-mi să te întreb, reluă domnul Meagles, pe un ton confidenţial şi cât se poate de blând, dîn- du-se un pas înapoi şi îndemnându-şi fiica să înainteze un pas pentru a-şi ilustra remarca. Îngăduie-mi să te întreb doar atât, ca de la om la om, ai mai auzit tu oăre de asemenea neghiobie, şi anume de a o izola pe Pet în carantină? În felul ăsta până şi carantină a fost mai plăcută. Da, da, încuviinţă domnul Meagles, aşa e, ce-i drept! Iţi rănim îndatorat pentru" această observaţie. Acum, Pet, draga mea, ar fi bine să tc duci cu maică-ta S — Mica Dorrit., voi. 1 şi să te pregăteşti pentru barcă. Sanitarul în ţinută de ofiţer şi o droaie de paiaţe cu pălării în trei colţuri vin încoace ca să ne lase, în sfârşit, liberi; cât despre noi, biete lighioane în captivitate, o să putem servi gustarea de dimineaţă împreună, cât de cât creştineşte, înainte de a ne lua zborul care încotro. Tattycoram, ţine-te scai de tânăra dumitale stăpâna. Se adresa unei fete frumoase, cu un păr şi nişte ochi negri, scânteietori, foarte îngrijit îmbrăcată, care răspunse printr-o mică reverenţă înainte de a se rândui în suita doamnei Meagles şi a lui Pet. Traversară tustrele terasă, scăldată în soare, dispărând apoi printr-un portal de un alb orbitor. Tovarăşul de călătorie al domnului Meagles, un bărbat oacheş, posac, de vreo patruzeci de ani, încă se mai uita înspre acest portal, după ce se făcură nevăzute, până în clipa în care domnul Meagles îl lovi uşor peste braţ. Vă rog să mă scuzaţi, spuse el tresărind. Nu văd de c-e, rosti domnul Meagles. Merseră tăcuţi în umbra zidului înainte şi înapoi, pro- fitînd, la înălţimea unde se aflau plasate barăcile pentru carantină, de aerul proaspăt adus de briza mării la şapte dimineaţa. Tovarăşul domnului Meagles reluă firul conversaţiei. Aş putea să vă întreb, spuse el, care este numele... Lui Tattycoram? Îl întrerupse domnul Meagles. N-am nici cea mai mică idee. Credeam, zise celălalt, că... ■— Tattycoram? Îi sugeră din nou domnul Meagles. Mulţumesc... că Tattycoram era un nume, şi de multe ori m-am mirat de ciudăţenia lui. Păi, de fapt, continuă domnul Meagles, doamna Meagles şi cu mine suntem, vedeţi, oameni practici. Aţi amintit deseori acest lucru în timpul agreabilei şl interesantei conversaţii pe care am avut-o împreună, de-a lungul plimbării noastre în sus şi în jos pe aceste dale de piatră, spuse celălalt cu un zâmbet abia schiţat pe chipul său întunecat şi posac. Oameni practici. Astfel, într-o bună zi, acum cinci $au şase ani, când am luat-o pe Pet la Capelă copiilor gă Siţi... aţi auzit de Spitalul pentru copii găsiţi *, de la Londra, care corespunde celui din Paris? L-am şi văzut. Cum zic, într-o bună zi am dus-o pe Pet la biserica aceea ca să asculte orga... pentru că, fiind oameni practici, este de datoria noastră să-i arătăm lui Pet, cât trăim, tot ce ni se pare că ar putea să-i facă plăcere... mama — aşa îi spun eu de obicei doamnei Meagles — începuse să piîngă în aşa hal încât a trebuit s-o scot afară. „Ce s-a-n- tâmplat, mamă? Am întrebat-o când am reuşit s-o fac să se mai liniştească. Are să se sperie Pet, draga mea. “ „Da, ştiu, tată, spuse mama, dar cred că mi s-a năzărit aşa, tocmai fiindcă o iubesc atât de mult. “ „Ce ţi s-a năzărit aşa, mamă? “ „O, Doamne, Doamne! Exclamă mama, podidind-o din nou plânsul. Când vedeam toţi copiii aceia aşezaţi rânduri-rânduri, făcând apel la tatăl pe care nici unul dintre ei nu l-au cunoscut pe pământul ăsta, la marele Tată al nostru din ceruri, mă întrebam în sinea mea dacă vreuna din mamele acelea groaznice a venit oare cândva să caute printre chipurile tinere de aici pe sărmanul micuţ adus pe lumea asta oropsită, căruia toată viaţa nu-i va fi dat să cunoască nici dragostea, nici sărutările, nici glasul şi nici chiar numele mamei sale! “Eh, iată o idee practică demnă de mama, şi i-am spus aşa: „Mamă, asta e ceea ce numesc eu practic în cazul tău, draga mea “. Celălalt călător, destul de mişcat, făcu un semn de încuviinţare. Aşa că ziua următoare i-am spus: „Acum, mamă, am să-ţi fac o propunere pe care cred că ai s-o aprobi. Ce-ar fi să luăm una din fetiţele acelea drept cameristă pentru Pgt? Suntem oameni practici. Şi dacă descoperim unele metehne în firea ei, ori cine ştie ce deosebiri faţă de noi în purtare, vedem noi ce-i de făcut. O să ne dăm seama cât de lipsită a fost de toate înrâuririle şi experienţele care pe noi ne-au ajutat să ne formăm... fără de părinţi, fără vreun frăţior sau surioară, fără un cămin al ei, fără pantofiorul Cenuşăresei, fără zână bună din poveste. “Iată cum am ajuns s-o avem pe Tattycoram. Iar numele... Aa, fir-ar să fie! Exclamă domnul Meagles. Era să-i uit numele. Păi, în spital i se spunea Harriet Paracliser... un nume ales la înfîmplare, desigur. Ei bine, Harriet a fost schimbat în Hattey şi apoi în Tatty, deoarece, oameni cu simţ practic, ne-am gândit, vedeţi dumneavoastră, că şi un nume hazliu ar fi ceva nou pentru ea şi poate o va influenţa să devină mai blândă, mai afectuoasă, nu-i aşa? Cât despre paracliser, inutil să mai spun, nici vorbă de-aşa ceva. Dacă există ceva absolut intolerabil, ceva care să fie prototipul birocratului obraznic şi mărginit, ale cărui tunică, jiletcă şi baston lung să reprezinte felul în care noi, englezii, ne încăpăţinam în păstrarea unor tradiţii neghioabe, deşi tot restul lumii s-a descotorosit de ele, acesta este paracliserul. N-aţi mai văzut paracliser în ultima vreme? Nu, căci deşi englez, am stat mai bine de douăzeci de ani în China... Atunci, adăugă domnul Meagles, apropiindu-şi cu mare însufleţire arătătorul de pieptul tovarăşului său de drum, atunci nici să nu vedeţi, dacă se poate! De câte ori daxi cu ochii de un paracliser în carne şi oase, împopoţo- nat de sărbătoare, trecând pe stradă, duminică, în fruntea unui orfelinat, sunt nevoit să fac calea întoarsă şi să fug de acolo, altminteri aş sări să-l iau la bătaie. Numele de Paracliser fiind inacceptabil, iar fondatorul aşezământului pentru aceşti sărmani copii găsiţi un om bine cunoscut, numit Coram F., am dat acest nume şi micuţei cameriste a lui Pet. Uneori îi spuneam Tatty, altă dată Coram, până când am făcut un fel de amestec din amândouă numele, aşa că acum îi spunem Tattycoram. Fiica dumneavoastră — rosti celălalt când mai făcură o dată ocolul în tăcere şi, după ce rămaseră o clipă lângă zid să privească marea din vale, îşi reluară plimbarea — e singurul dumneavoastră copil, din câte ştiu, domnule Meagles. Îmi daţi voie să vă-ntreb... şi nu fac asta dintr-o curiozitate indiscretă, ci pentru că m-am simţit atât de bine în societatea dumneavoastră, şi s-ar putea ca niciodată să nu mai am prilejul, în acest labirint al lumii, să schimb cu dumneavoastră o vorbă în tihnă, mai ales că vreau să păstrez o amintire precisă despre dumnea- Voastră şi ai dumneavoastră... daţi-mi voie să vă-ntreb dacă nu de la amabila dumneavoastră soţie am auzit că | aţi mai avut şi alţi copii? Nu, nu, se împotrivi domnul Meagles. Nu tocmai ;alţi copii, ci doar un singur copil. Mi-e teamă că fără să-mi dau seama am atins un subiect delicat. Nu face nimic, rosti domnul Meagles. Dacă devin | cumva serios când îmi amintesc... de întristat, nu mă mai întristează deloc. Mă pune pe gânduri o clipă, dar nu sunt nefericit. Pet a avut o soră geamănă care a murit tocmai | când îi puteam vedea ochii — exact ca ai lui Pet — deasupra mesei, sprijinindu-se de ea, când se ridica în vârful degetelor. | ■— Aa, într-adevăr? Da, şi fiind nişte oameni cu simţ practic, încetul cu încetul s-a petrecut ceva în mintea doamnei Meagles şi a mea, ceea ce dumneavoastră veţi înţelege, sau poate nu. Pet şi surioara ei semănau aşa de mult, păreau atât de deplin unul şi acelaşi copil, că de atunci n-am putut să le mai separăm niciodată în gândurile noastre. Ar fi inutil să ne mai spunem că fetiţa care s-a stins din viaţă nu era decât un prunc. Pentru noi, copila aceasta s-a transformat odată cu cea care ne-a rămas şi care e totdeauna alături de noi. Pe măsură ce Pet a crescut, a crescut şi cealaltă; când Pet a ajuns să judece mai matur, să fie mai feminină, surioara ei s-a maturizat exact în acelaşi grad. Nu ştiu de m-ar putea convinge cineva că dacă mâine mi-ar fi dat să ajung pe lumea cealaltă, n-aş fi întâmpinat acolo, slavă Domnului, de o altă fiică, întru totul aidoma lui Pet, ca şi cum s-ar încerca să mi se împuie capul că Pet n-ar exista de fapt lângă mine. Vă înţeleg, rosti celălalt încet. În ce o priveşte, reluă tatăl, dispariţia subită a tovarăşei ei de joacă, a celei cu care semăna ca două pică-;  Turi de apă, cunoaşterea timpurie a unei taine împărtă- I site de noi toţi în egală măsură, dar care adesea nu este dezvăluită atât de brutal unui copil, au avut desigur oare- r care înrâurire asupra caracterului său. Dealtfel, mama ei I şi cu mine nu eram prea tineri când ne-am căsătorit, aşa 1 că Pet a trăit alături de nişte oameni vârstnici, deşi noi Totdeauna ne-am străduit să ne adaptăm mentalităţii ei. De câte ori n-am fost sfătuiţi, când era puţin bolnavă, să-i schimbăm, cât putem de des, clima şi aerul... mai ales în perioada asta... şi să-i facem viaţa plăcută. De aceea, pentru că acum nu mai e nevoie să rămân ţintuit la biroul băncii... deşi am fost destul de sărac în tinereţe, vă asigur, altfel demult m-aş fi însurat cu doamna Meagles... am început şi noi să umblăm prin lume. Iată de ce ne-aţi găsit contemplând Nilul, piramidele, sfincşii, deşertul şi aşa mai departe; iată de ce Tattycoram va ajunge cu timpul o călătoare mai mare decât căpitanul Cook. Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse celălalt, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o. Aa, cu plăcere! Replică domnul Meagles. Pentru nimic. Şi acum, domnule Clennam, poate îmi daţi voie să vă întreb dacă aţi hotărât până acum încotro să vă îndreptăţi plecând de aici? La drept vorbind, încă nu. Mă simt de parcă n-aş avea nici un căpătâi, mereu în primejdie să fiu purtat la tntîmplare de cine ştie ce curent. Mi se pare nemaipomenit... dacă vreţi să mă scuzaţi pentru libertatea de a vă vorbi astfel... că nu vă duceţi direct la Londra, spuse domnul Meagles, pe tonul unui sfătuitor confidenţial. Poate că aşa voi face. Da! Dar cu toată voinţa. Eu nu mai am voinţă. Adică, adăugă el, îmbujorîn- du-se uşor, mi-a rămas prea puţină ca să mă mai poată îndemna să acţionez acum. Instruit cu forţa, frânt, dar nu încovoiat, prins în lanţuri grele de o ocupaţie asupra căreia niciodată n-am fost consultat şi care niciodată nu mi-a plăcut, îmbarcat, ca să ajung la celălalt capăt al lumii, înainte de a fi împlinit vârsta majoratului, unde am rămas în exil până la moartea tatei, acum un an, silit să mă chinui continuu într-o fabrică pe care totdeauna am urât-o, către ce să mai aspir eu acum, după ce mi s-a irosit jumătate din viaţă? Voinţă, ţel, speranţă? Toate aceste lucruri s-au stins înainte de a fi apucat să le rostesc numele. Aprinde-le din nou! Spuse domnul Meagles. • — Aa, uşor de zis, domnule Meagles. Eu sunt fiul unui tată dur şi al unei mame aspre. Unicul copil al unor părinţi care au cântărit, au măsurat şi au evaluat totul; pentru care ceea ce nu se putea cântări. Măsura, evalua nici nu exista. Oameni austeri, cum se zice, adepţii unei doctrine severe, ce consta în tristul sacrificiu al gusturilor şi simpatiilor, care dealtfel nici măcar nu erau ale lor, sacrificiu adus ca parte dintr-o învoială pentru a-şi pune 'averea la adăpost. Chipuri severe, disciplină neînduplecată, cazne în lumea asta şi spaimă pe lumea cealaltă... nimic binevoitor, nimic plăcut nicăieri şi pretutindeni în inima-mi Îngrozită... astfel a fost copilăria mea, dacă-mi este îngăduit să nesocotesc acest cuvânt folosindu-1 pentru un asemenea început de viaţă. Aşa să fie într-adevăr? Se miră domnul Meagles, foarte stingherit din pricina tabloului oferit închipuirii lui. A fost un început anevoios. Dar nu-i nimic. Acum trebuie să vă învăţaţi de a profita, ca un om cu simţ practic, de tot ce se leagă de viitor. Dacă oamenii care sunt îndeobşte recunoscuţi ca având simţ practic ar proceda ca dumneavoastră... Păi, aşa şi procedează! Rosti domnul Meagles. 1 • — Credeţi, într-adevăr? Ei, da, presupun, replică domnul Meagles, dus pe gânduri. Nici nu se poate să ai simţ practic în alt chip, ci numai ca doamna Meagles şi cu mine. Atunci cursul necunoscut al vieţii mele este mai lesnicios şi mai încurajator decât m-aş fi aşteptat, spuse Clennam, scuturând din cap, cu zîinbetul lui grav. Am vorbit destul despre mine. Iată şi barca. Barca era înţesată de pălării în trei colţuri pentru care domnul Meagles nutrea o repulsie patriotică; purtătorii acestor tricornuri debarcară şi apoi porniră pe scări în sus, iar toţi călătorii sechestraţi se adunară laolaltă. Au fost aduse apoi maldăre de hârtii de către cei cu tricornuri, s-au strigat nume şi a fost multă bătaie de cap cu semnături, sigilii, parafări, cerneală vărsată, nisip împrăştiat, cu extrem de multe pete, ştersături şi rezultate ■indescifrabile. În sfârşit, totul s-a făcut regulamentar şi călătorii erau liberi să plece care încotro, după bunul lor plac. De bucurie că-şi recăpătaseră libertatea, nu s-au prea sinchisit de arşiţă, ci au traversat apele portului lunecând în bărci pitoreşti, pentru a se regăsi apoi la un hotel mare, unde obloanele închise împiedicau soarele să pătrundă şi unde lespezile goale de piatră, tavanele înalte şi culoarele sonore domoleau zăpuşeala. Acolo, într-o încăpere vastă, o masă uriaşă fu neîntârziat acoperită din belşug cu toate bunătăţile, şi, îmbiaţi de mâncărurile alese, fructele meridionale, vinurile frapate, de florile din Genova, de zăpada adusă de pe crestele munţilor şi de toate culorile curcubeului scăpărând în oglinzi, amintirea carantinei li se şterse repede din minte. Drept să-ţi spun, nu mă mai gândesc cu ură la zidurile acelea monotone, spuse domnul Meagles. Totdeauna ierţi neajunsurile unor locuri de îndată ce le părăseşti, îmi vine să cred că până şi un puşcăriaş, după ce e pus în libertate, începe să se mai împace cu temniţa. Se aflau acolo vreo treizeci de comeseni şi toţi discutau, dar în grupuri, forţaţi de împrejurări. Tatăl şi mama Meagles, având pe fiica lor la mijloc, erau aşezaţi de o parte a mesei; dinaintea lor stătea domnul Clennam; un francez înalt, cu părul şi barba de un negru ca pana corbului, sumbrii şi înspăimântător la înfăţişare, pentru a nu spune diabolic de distins, deşi se arăta a fi omul cel mai blând din lume; o englezoaică tânără şi frumoasă, călătorind de una singură, un chip de femeie mândră şi cu spirit de observaţie, care se izolase de ceilalţi sau fusese izolată de ceilalţi, nimeni, în afară de ea însăşi, n-ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile. Restul celor de faţă erau nişte oameni obişnuiţi: călători de afaceri, călători de agrement, funcţionari din India în vacanţă, negustori care făceau comerţ cu mărfuri din Grecia şi Turcia; un pastor englez, într-o modestă redingotă de cleric, încheiată până sus, în voiaj de nuntă cu tinăra lui soţie; un papă şi O maman britanici, maiestuoşi, din categoria patricienilor, cu trei fiice în creştere, care ţineau un jurnal de drum spre nedumerirea semenilor lor, şi o englezoaică bătrână şi surdă, ahtiată după călătorii, însoţită de fiică-sa, care, hotărât lucru, demult încetase să mai crească, şi care fiică umbla să tot schiţeze privelişti din univers, în speranţa că Până la urmă va nimeri peste un soţ cu ajutorul trusei de pictură. Englezoaica retrasă pomeni de ultima observaţie a domnului Meagles. Credeţi oare că un puşcăriaş s-ar putea împăca vreodată cu închisoarea făcută? Zise ea, vorbind pe îndelete, dar răspicat. N-a fost decât o presupunere, domnişoară Wade. N -am pretenţia că ştiu cu precizie ce poate simţi un deţinut. N-am fost niciodată până acum în situaţia asta. Mademoiselle se îndoieşte că ar fi atât de uşor să te-mpaci cu aşa ceva? Spuse francezul în limba lui. Da, într-adevăr. Pet trebui să-i traducă aceste cuvinte domnului Meagles, care niciodată nu învăţase o iotă măcar din limba Iţarii pe unde călătorea. Oh! Exclamă el. Vai de mine! Ce păcat, nu-i aşa? G — Că nu sunt credulă? Întrebă domnişoara Wade. H — Nu chiar aşa. Să zicem altfel... Că nu puteţi crede că ar fi uşor să ierţi. 7      — Expei’ienţa mea, replică ea liniştită, mi-a corectat Convingerile în multe privinţe, cu ani în urmă. E o evoluţie a noastră firească, după cum am auzit. Bine, bine! Dar nu-i firesc, mi se pare, să păstrezi O   ură mocnită, reluă domnul Meagles vesel. Oriunde-aş fi ţinută închisă, la ananghie şi suferinţă, aş ajunge să urăsc totdeauna locul acela şi aş dori să-i dau foc sau să-l fac una cu pământul. Asta-i tot ce ştiu.;         — Straşnic, nu-i aşa, domnule? Îi spuse domnul Mea Gles francezului — obiceiul său de a se adresa tuturor străinilor în engleza lui dialectală, cu convingerea fermă că într-un fel sau altul tot îl înţelegeau ei. Veţi fi de acord cu mine, cred, că frumoasa noastră tovarăşă de drum se exprimă pe un ton cum nu se poate mai categoric? Plait-il? [2]Întrebă politicos francezul. La care domnul Meagles răspunse, foarte satisfăcut i Aveţi dreptate. Asta e părerea mea. Pentru că dejunul, cu timpul, începuse să cam lînce- zească, domnul Meagles ţinu comesenilor un discurs, dacă putea fi numit discurs, destul de scurt, destul de simţit, rostit din inimă. El le spuse pur şi simplu că deoarece întâmplarea făcuse să fie aruncaţi laolaltă şi s-au înţeles bine cu toţii, acum, când erau pe cale să se despartă şi nu se vor mai întâlni poate niciodată cu toţii în acelaşi timp, nimic n-ar putea fi mai nimerit decât să-şi ia rămas bun, urându-şi unii altora călătorie plăcută şi ciocnind împreună un pahar de şampanie rece! Zis şi făcut, iar după O strângere de mina generală, cei adunaţi acolo se risipiră care încotro pentru totdeauna. În tot acest răstimp tinăra solitară nu mai scosese o vorbă. Se ridică odată cu ceilalţi şi se retrase tăcută în- tr-un. Ungher ferit al încăperii spaţioase, unde se aşeză pe O canapea din dreptul ferestrei să contemple parcă reflexele apei ca nişte raze de argint tremurând pe şipcile de la obloane. Rămase acolo, întorcând spatele acelei săli vaste, ca şi cum se izolase numai din orgoliu. Şi totuşi era la fel de greu de spus cu certitudine, acum, ca şi oricând altădată, dacă ea îi ocolea pe ceilalţi sau ceilalţi o ocoleau pe ea. Umbră în care stătea, căzându-i ca un linţoliu peste frunte, se potrivea foarte bine cu genul ei de frumuseţe. Aproape că nu te puteai uita la acest chip, atât de imobil şi de dispreţuitor, împodobit de nişte sprâncene negre arcuite şi de o tufă de păr brun, fără a-ţi pune întrebarea ce expresie ar fi căpătat dacă ar fi avut loc o schimbare pe fizionomia ei. Părea aproape cu neputinţă să se îndulcească sau să se înduioşeze. Că se putea cufunda în mânie sau într-un soi de sfidare dusă până la extrem, că doar în direcţia aceasta se putea schimba dacă s-ar fi pus chestiunea unei schimbări, cât de cât — iată singura impresie anume făcută asupra majorităţii celor care o priveau. Nu se vedea nimic studiat sau ceremonios în această expresie. N^avea un chip deschis, dar nici nu se prefăcea să aibă. Iată ce exprima limpede: „Sunt mulţumită de mine însămi şi nu mă bizui decât pe mine; părerea dumi- tale nu-mi spune nimic; nu mă interesează persoana du- mitale, puţin îmi pasă de dumneata, mă uit la dumneata Şi te ascult cu indiferenţă". Acelaşi lucru exprimau şi ochii mândri, nările sensibile, gura frumoasă, cu buze strânse, în care se citea cruzime chiar. Acoperind dotiă din aceste surse de expresie, a treia ar fi trădat aceleaşi trăsături totuşi. Mascându-le pe toate, simpla întoarcere a capului ar fi dezvăluit o fire de nesubjugat. Pet se apropie de ea — familia Meagles şi domnul Clennam, singurii care mai rămăseseră în încăpere, făcuseră unele observaţii asupra ei — şi acum se afla în picioare în preajmă-i. ^       — Aşteptaţi pe cineva aici, domnişoară Wade? Se Bâlbâi Pet când aceasta întoarse privirile spre ea. Eu? Nu. Tata trimite pe cineva să ridice corespondenţa de la post-restant. I-ar face plăcere să-i ceară comisionarului să întrebe dacă nu cumva şi dumneavoastră aveţi scrisori. Iţi mulţumesc, dar ştiu că nu se poate să am. Ne este teamă, continuă Pet, luând loc alături, sfioasă şi cu oarccare afecţiune, că o să vă simţiţi singură când vom fi plecaţi cu toţii. Într-adevăr! Desigur, rosti Pet, scuzându-se şi puţin încurcată de privirea celeilalte, desigur, nu fiindcă am fi o companie pentru dumneavoastră, sau că am fi făcut ceva să ajungem O   companie pentru dumneavoastră, ori că ne-am gândit că aţi fi dorit acest lucru. Niciodată n-am vrut să dau de înţeles că aş dori aşa ceva. Nu, desigur. Dar... pe scurt, adăugă Pet, atingând uşor mâna întinsă impasibil pe canapeaua dintre ele, n-aţi vrea să-i îngăduiţi tatei să vă ajute cât de cât, să facă ceva pentru dumneavoastră? Ar fi foarte bucuros. Foarte bucuros, interveni domnul Meagles, venind într-acolo împreună cu soţia şi domnul Clennam. Aş fi în- cântat să fac orice pentru dumneavoastră, zău, în afară de a vorbi limba de aici. Vă rămân îndatorată, replică domnişoara Wade, dar totul este pus la punct, şi aş prefera să continui singură, în felul meu. „Chiar aşa?! Îşi spuse în sinea lui domnul Meagles, ui- tindu-se la ea nedumerit. Ei da! Şi asta o face cu schepsis. “ Nu prea sunt obişnuită cu societatea fetelor tinere şi mă tem că n-aş putea s-o apreciez aşa cum fac alţii. Vă urez călătorie plăcută. Cu bine! N-ar fi dat mâna, pare-se, dar cum domnul Meagles i-o întinse pe a sa, n-avu încotro. O întinse şi ea cu aceeaşi indiferenţă cu care o ţinuse pe canapea. Cu bine! Zise domnul Meagles. E ultimul rămas bun de pe listă, căci mama şi cu mine tocmai ne-am despărţit de domnul Clennam, care aşteaptă să-i strângă mâna şi lui Pet. Cu bine! S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată. În drumul nostru prin viaţă ne este dat să înt. Îlnim oameni care adesea vin de pe meleaguri stranii şi pe căi stranii, răspunse ea, cu sânge rece; şi ceea ce ne este hărăzit să facem acestor oameni şi ceea ce le este lor hărăzit să ne facă, totul se va întâmpla. Modul cum rostise aceste cuvinte suna puţin supărător în auzul lui Pet, ceva care părea ca o prezicere că ceea ce avea să se întâmple va fi în chip necesar nefast, de aceea spuse în şoaptă: „O, tată! “şi se cuibări ca un copil la pieptul lui, în felul ei răsfăţat. Aceasta nu scăpase însă privirii interlocutoarei. Drăgălaşa dumneavoastră fiică, spuse ea, tresare la gândul unor asemenea lucruri. Totuşi — o privea în faţă — puteţi fi siguri că sunt bărbaţi şi femei care au unele socoteli de încheiat cu dumneavoastră, şi până la urmă le vor încheia. Cu certitudine. S-ar putea să se afle la sute, mii de mile depărtare, peste mări şi ţări; sunt poate foarte aproape de aici; s-ar putea să apară, fără ca dumneavoastră să ştiţi, fără ca dumneavoastră să mai puteţi face ceva pentru a preîntâmpina acest lucru, ivindu-se din cotloanele cele mai spurcate ale acestui oraş chiar. Cu cel mai glacial bun rămas şi cu o anumită expresie de oboseală — care dădea frumuseţii ei, încă în floare, un aspect ofilit — părăsi încăperea. Or, trebuia să străbată multe scări şi coridoare ca să ajungă din acea parte a hotelului spaţios până în odaia pe care şi-o reţinuse. Aproape făcuse drumul până acolo şi trecea pe culoarul unde se găsea camera ei, când auzi zgomotul unui glas mânios, vorbe nedesluşite, un plâns cu suspine. Uşa era deschisă şi, înăuntru, dădu cu ochii de camerista fetei de la care tocmai îşi luase rămas bun, cea cu un nume bizar. Se opri să o privească. Ce fiinţă mânioasă, pătimaşă! Părul negru şi bogat i se răsfirase pe faţă, faţa-i era roşie, înfierbântată, şi, tot plângând în sughiţuri, furioasă, îşi ciupea buzele cu o mina necruţătoare. Brute egoiste! Murmură fata, suspinând şi gâfâind, gâfâind şi suspinând. Puţin le pasă ce se întâmpla cu mine! Mă lasă aici să mor de foame, de sete şi de oboseală şi lor puţin le pasă. Bestiile! Diavolii! Mizerabilii! Sărmana mea fată, ce s-a întâmplat? Înălţă brusc privirile, cu ochii înroşiţi; avea mâinile în aer, vrând să se ciupească de gât, plin numai de pete stacojii, proaspăt făcute. Ce vă pasă ce s-a întâmplat? Asta nu interesează pe nimeni. Ba da, interesează; îmi pare rău că te văd astfel. Nu vă pare rău, spuse fata. Vă pare bine. Ştiţi foarte bine că vă bucuraţi. N-am fost în halul ăsta decât de două ori, acolo, în carantină, şi de fiecare dată aţi dat peste mine. Mi-e teamă de dumneavoastră.   [1] Pregătită în nordul Italiei, din lapte de vacă. [2] Mă rog ? (Fr.)    

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. III CAPITOLUL XL PEREGRINUL Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă despre întâmplările familiale amănunţit relatate în capitolul premergător. Mătuşa a fost profund afectată, şi după aceea, timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung şi în lat, cu braţele încrucişate pe piept. Ori de câte ori era deosebit de descumpănită, săvârşea câte o asemenea performanţă de marş, şi totdeauna după durata marşului se putea aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a simţit atât de tulburată, încât a găsit de cuviinţă să deschidă uşa dormitorului, amenajându-şi astfel un traseu care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; şi în vreme ce mister Dick şi cu mine şedeam tăcuţi lângă foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus şi în jos cu pas egal şi cu regularitatea unui pendul. Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas singur cu mătuşa, m-am apucat să scriu epistola destinată celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, mătuşa se aşezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de obicei. Dar în loc să ţină paharul pe genunchi, ca altădată, îl uitase pe consola căminului; şi, rezemânduşi cotul stâng pe braţul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine îngândurată. Şi ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul meu, îi întâlneam privirea. — Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura dânsa întărind din cap, dar sunt enervată şi mâhnită. Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la uşă ca să-i aduc la cunoştinţă descoperirea mea, mi-a deschis uşa mai afectuos ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, Trot!“, a clătinat din cap şi a închis uşa. Dimineaţa a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne doamne, pe care a aprobat- o. Am pus-o la poştă, iar după aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu răbdare şi să aştept răspunsul. Trecuse aproape o săptămână, şi tot mai aşteptam. Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong spre casă. Fusese o zi geroasă şi suflase un vânt tăios dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse şi începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi mari şi că se aşternuse un strat gros. Huruitul roţilor şi zgomotul paşilor erau înăbuşite, ca şi cum străzile ar fi fost acoperite cu covoare de puf. Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin’s Lane, şi, fireşte, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara şerpuia către Strand. Când am trecut prin faţa treptelor ce duc spre peristilul bisericii, m-am încrucişat în colţ cu o siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă şi a dispărut. O cunoşteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă gândeam la altceva şi am fost buimăcit. Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-şi lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am văzut în acelaşi moment în care am văzut şi silueta aceea. Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors şi a coborât spre mine. M-am trezit faţă în faţă cu mister Peggotty! Atunci mi-am amintit şi cine era femeia. Era Martha, căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse nişte bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe scumpa sa nepoată. Ne-am strâns cu căldură mâinile. Şi la început niciunul n-am fost în stare să scoatem o vorbă. — Mas’r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, bine v-am găsit! — Bine te-am găsit, scumpe şi vechi prieten! i-am spus eu. — Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, a urmat el, dar ştiind că locuiţi cu mătuşa – căci am trecut pe la ’neavoastră în drum spre Yarmouth – mam temut că-i prea târziu. Aş fi venit însă dimineaţă devreme, înainte de a pleca, sir. — Pleci din nou? — Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetişor din cap. Plec mâine. — Şi acum unde te duci? — Păi, mi-a spus, scuturându-şi zăpada de pe pletele lungi, aveam de gând să caut un culcuş pentru la noapte. Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a hanului „Crucea de aur“ , care avea legături atât de memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, lam luat de braţ şi am traversat ulicioara. Două sau trei cămăruţe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându-mă într-una din ele şi văzând că era goală, şi că în cămin ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru. Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi era lung şi răvăşit şi că, afară de asta, faţa-i era arsă de soare. Mai încărunţise, cutele ce-i brăzdau faţa şi fruntea se adânciseră, iar după înfăţişare părea să fi înfruntat fel de fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere şi zdravăn şi ca un om susţinut de un scop urmărit cu tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce făceam în forul meu interior aceste observaţii, dânsul şi-a scuturat zăpada de pe haine şi pălărie şi sa şters pe obraz. Când s-a aşezat la masă, cu faţa la mine şi cu spatele la uşa prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră şi, apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros. — O să vă povestesc, mas’r Davy, mi-a zis, pe unde am fost şi ce am aflat. Am fost departe şi n-am aflat decât puţine veşti; dar o să vă povestesc. Am sunat clopoţelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a vrut nicio băutură mai tare decât bere şi, până ne-a adus-o şi ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia gravă a feţei sale era atât de impresionantă, încât n-am îndrăznit să-l tulbur. — Când nu era decât o fetiţă, a început ridicând fruntea, după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare şi de coastele unde apele-s de un albastru întunecat şi strălucesc în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu ştiu, dar credea poate – sau nădăjduia – că taică-su fusese târât de curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi şi unde priveliştea-i veşnic însorită. — Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil. — Când a… când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, mi-a spus mie ceva că spre ţările acelea avea s-o ducă. Mi-a zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunăţii despre ele şi i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă şi ea o lady, şi căn felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiaşi dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în Franţa şi am debarcat acolo ca şi cum aş fi căzut din cer… Am văzut că uşa se crăpase, lăsând să intre zăpada în odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare şi că o mână se strecurase binişor s-o ţină deschisă. — Am aflat acolo un gen’leman englez, care avea o slujbă înaltă, a urmat mister Peggotty, şi i-am spus c-am pornit să-mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de nişte hârtii – nu ştiu com le zice – ca să pot călători mai departe, şi a vrut să-mi dea şi bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Fireşte, i-am molţomit din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de dumneata, mi-a zis, şi o să vorbesc cu toţi cei care au s-o ia pe acelaşi drum, aşa că mulţi o să ştie despre ’neata când o să călătoreşti singur, departe de-aici.“ I-am arătat com am putut mai bine cât îi eram de recunoscător şi-am pornit să străbat Franţa. — Singur şi pe jos? — Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori şi cu căruţa, împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori şi cu poştalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe mile în fiecare zi, şi câteodată mergeam împreună cu vreun biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-şi vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu mine, dar ne ţineam de urât de-a lungul şoselelor prăfuite. Asta aş fi putut ghici şi singur după tonul lui prietenos. — Când soseam într-un oraş mă duceam la han ş-aşteptam prin curte până venea cineva care ştie englezeşte (ceea ce se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că pornisem să-mi caut nepoata, şi ei îmi spuneau ce fel de oameni mai răsăriţi se aflau la han, iară eu aşteptam şi mă uitam după toţi cei care intrau sau ieşeau, să văd de nu seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em’ly, şi porneam mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau trăgeam undeva, la oameni mărunţi, mă pomeneam c-auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porţile lor, mă ospătau cu fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi-mi grijeau culcuş pentru-noapte. Şi multe femei, mas’r Davy, ce aveau fete de o vârstă cu Em’ly, am aflat aşteptând la margine de sat, în faţa crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în acelaşi chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Şi numai Dumnezeu ştie câtă bunătate mi-au arătat aceste mame! La uşă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă şi el capul şi s-o vadă. — Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi aşezau copiii, mai ales fetiţele, pe genunchi: şi de multe ori m-aţi fi putut vedea şezând cu ei în braţe la porţi, pe înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul meu! Copleşit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-şi ascunsese faţa. — Mulţumesc, sir, mi-a zis. Nu luaţi seama la asta. Apoi şi-a dus mâna la piept şi şi-a urmat povestirea. — Adesea dimineaţa mă-nsoţeau pe drum câte o milă sau două; şi la despărţire le ziceam: „Vă mulţumesc din toată inima! Domnul să vă binecuvânteze!“ Şi parcă îmi pricepeau vorbele şi-mi răspundeau cu prietenie. În cele din urmă am ajuns şi la mare. Nu mi-a venit greu, ca marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot atât de buni cu mine, şi aş fi străbătut toată ţara, din oraş în oraş, de n-aş fi aflat veşti c-ar fi văzut-o cineva prin munţii din Elveţia. Mi-a spus careva, câre-l cunoştea pe servitorul lor, că-i văzuse acolo pe toţi trei şi corn călătoreau şi unde se aflau. Şi-am mers zi şi noapte, mas’r Davy, către munţi. Cu cât mergeam, cu atât munţii aceia se depărtau parcă. Dar până la urmă le-am venit de hac şi i-am trecut. Când am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?“ Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopţii, trăgea cu urechea, mai era la uşă, şi mâinile ei mă rugau, mă implorau să n-o alung. — Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister Peggotty. Nu! Câtuşi de puţin! Numai de mi-ar zări chipul, numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aş sta înaintea ei, fără a rosti niciun cuvânt, şi şi-ar aduce aminte de casa ce a părăsit-o şi de copilăria ei, şi chiar prinţesă regală de-ar fi ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Ştiam asta prea bine. De multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: „Unchiule!“ şi am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în faţa mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem şi-i şoptisem: „Em’ly, draga mea, am venit să-ţi spun că eşti iertată şi să te iau acasă!“ S-a oprit, a clătinat din cap şi, oftând, a povestit mai departe: — Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Em’ly era totul. Am cumpărat o rochie ţărănească pentru ea; ştiam că de-o voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de stâncă, urmându-mă oriîncotro aş apuca, şi că nu mă va mai părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce le purta… s-o iau din nou de mână şi să pornim împreună spre casă, oprindu-ne ici şi colo pe drum, să-i oblojesc tălpile rănite şi inima ei sfâşiată. La dânsul cred că nici nu m-aş fi uitat. Dar, mas’r Davy, n-a fost să fie aşa… nu încă! Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. Unii ziceau una, alţii alta. Mam dus ici, m-am dus acolo, dar n-am aflat-o pe Em’ly şi m-am întors acasă. — De când? l-am întrebat. — De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în noapte vechiul nostru barcaz şi lumina licărind la fereastră. Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea lângă vatră, com ne înţelesesem. I-am strigat: „Nu te speria! Îs eu, Dan’l!“ ş-am intrat. Niciodată n-aş fi crezut că vechiul barcaz ar putea să-mi pară aşa de străin! Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un sul înfăşurat în hârtie, conţinând două sau trei scrisori, sau nişte foi împăturite, pe care le-a pus pe masă. — Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, strecurată noaptea sub uşă. A-ncercat să-şi prefacă scrisul, dar pe mine nu m-a putut înşela! Cu mare grijă şi răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai cum fusese înainte, şi a pus-o deoparte. — Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o missis Gummidge acum două sau trei luni. După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o şi a adăugat cu glas scăzut: — Fiţi bun, sir, şi citiţi-o. Am citit cele ce urmează: Vai, ce vei simţi când vei vedea rândurile acestea şi vei băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! Dar caută, caută – nu de dragul meu, ci de dragul unchiului –, caută de te înduioşează puţin în privinţa mea! Fie-ţi milă, te rog, de o biată nenorocită. Şi scrie-mi pe un petic de hârtie dacă e sănătos şi ce-a spus despre mine mai nainte de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniţi numele, şi dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu ţi se pare vreodată că-şi aminteşte de aceea pe care o iubea atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! Cad în genunchi în faţa dumitale şi te rog, şi te implor, nu fi atât de aspră cu mine pe cât aş merita – aşa cum foarte bine ştiu că s-ar cuveni –, şi ai bunătatea să-mi scrii câteva cuvinte de dânsul şi să mi le trimiţi. Nu trebuie să-mi scrii „Micuţa“, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am necinstit, dar, vai, gândeşte-te la suferinţa mea şi fie-ţi milă de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată pe lumea asta! Scumpa mea, dacă inima-ţi e neînduplecată faţă de mine – cu drept cuvânt neînduplecată, ştiu prea bine –, dacă-i neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotărî de-a binelea să nu încuviinţezi această umilă, umilă rugăminte, cere şi părerea aceluia căruia i-am căşunat mai mult rău decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soţie! Dacă se va arăta milostiv şi-ţi va spune că ai putea să-mi scrii câteva rânduri pe care să le citesc – cred că aşa va spune, vai, cred că aşa îţi va spune, numai să binevoieşti a-i cere părerea, căci totdeauna a fost bun şi îngăduitor –, spune-i atunci (numai atunci) că noaptea, când aud cum şuieră vântul, mi se pare că şuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul şi pe unchiul, şi că se năpusteşte către tării spre a mărturisi împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi-ar fi dat să mor mâine (şi, vai, aş fi pregătită, fericită aş fi să mor!), cuvintele mele din urmă pe el şi pe unchiul i-ar binecuvânta, şi cu ultima suflare pentru fericirea căminului lui m-aş ruga! Şi în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. Bancnota era neatinsă, ca şi cea dintâi, şi mister Peggotty a împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucţiuni amănunţite cu privire la locul unde trebuia adresat răspunsul, şi deşi se vedea bine că trecuse prin mai multe mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în privinţa locului unde se ascundea, totuşi scrisoarea părea să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută. — Şi ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty. — Missis Gummidge nefiind cine ştie ce învăţată, Ham i-a făcut o ciornă, şi dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem în căutarea ei şi i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare. — Aceea pe care o ţii în mână e o altă scrisoare? l-am întrebat. — Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând puţin hârtia. Vedeţi? Zece lire. Şi năuntru stă scris ca şi la cea dintâi: „De la un prieten sincer“. A dintâi a fost strecurată sub uşă, pe când asta a venit cu poşta alaltăieri. Acuma mă duc s-o caut după ştampila poştei. Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraş din regiunea Rinului Superior. Aflase la Yarmouth nişte negustori străini care cunoşteau ţinutul şi îi schiţaseră pe o bucată de hârtie o hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A pus-o pe masă, între noi, şi, sprijinindu-şi bărbia într-o mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat. L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap. — Munceşte com se cade să muncească un bărbat, mi-a răspuns. Şi-a făcut prin partea locului un nume com nici că se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de ajutor, şi el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să rămână între noi) că-i zdrobit. — Bietul băiat, îmi închipui! — Nu-i prea mai pasă de nimic, mas’r Davy, mi-a şoptit grav mister Peggotty, parcă nu mai ţine la viaţă: unde-i de făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o facă. Şi unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Şi totuşi e bun ca pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l ştie. Şi-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le-a înfăşurat în hârtie şi le-a pus la loc în buzunarul de la piept. Femeia din uşă dispăruse. Zăpada viscolită mai pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni. — Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de vreme ce v-am văzut astăseară, mas’r Davy (şi asta mi-a uşurat inima), mâine dimineaţă o să plec la drum mai devreme. Aţi văzut ce am aici, şi şi-a dus mâna la piept, în locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă nelinişteşte e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi înapoiat banii ăştia. De-o fi să mor, şi banii s-or pierde sau i-o fura cineva, sau s-or risipi cine ştie com şi el o crede că i-am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aş avea odihnă! Şi cred că m-aş întoarce! S-a ridicat şi m-am ridicat şi eu şi, înainte de a ieşi, ne-am strâns încă o dată mâna. — Aş fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu pân-aş cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăştia, mi-a zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru şi o voi găsi pe Em’ly a mea, am să fiu mulţumit. Şi de n-am s-o găsesc, poate c-o să audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute decât când a încetat să-i bată inima; şi dacă nu mă-nşel asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârşit, acasă! Când am ieşit afară, în noaptea geroasă, am văzut depărtându-se cu paşi precipitaţi silueta singuratică. Sub nu ştiu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele şi l-am ţinut aşa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută. Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru drumeţi, unde ştia că va găsi un culcuş curat pentru o noapte. L-am însoţit peste Westminster Bridge şi, ajunşi pe malul ce ţine de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era molcom şi recules din respect pentru dânsul, care acum îşi relua singuratica peregrinare prin zăpadă. M-am întors în curtea hanului şi am căutat cu înfrigurare silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele paşilor noştri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale paşilor mei; şi chiar şi acestea, când am privit înapoi peste umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci ningea cu fulgi mari.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul III – pdf download........

CAPITOLUL I Pickwickienii     Prima rază de lumină care, străbătând întunericul şi preschimbând într-o strălucire orbitoare bezna ce părea că învăluie începutul carierei publice a nemuritorului Pickwick, s-a desprins din cercetarea amănunţită a următorului proces-verbal găsit printre documentele Clubului Pickwick, şi pe care editorul acestor pagini e foarte bucuros că poate să-l prezinte cititorilor săi, ca pe o dovadă a atenţiei plină de grijă, a stăruinţei neobosite, a puterii de discernământ ce l-au călăuzit în studierea vrafurilor de documente încredinţate lui:   „12 mai 1827. Preşedinte Joseph Smiggers, esquire V.P.P.M.C.[2] Au fost unanim acceptate hotărârile următoare: Că această Asociaţie a ascultat cu un sentiment de deplină satisfacţie şi cu aprobare totală, citirea hârtiilor comunicate de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.[3] şi intitulate „Cercetări asupra izvoarelor iazurilor din Hampstead, cu câteva observaţii asupra teoriei mormolocilor”; iar prin cele de faţă Asociaţia prezintă, pentru cele de mai sus, mulţumirile ei cele mai călduroase numitului Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. Că, adânc încredinţată fiind de foloasele care vor rezulta, pentru cauza ştiinţei, din lucrările luate chiar acum în consideraţie, şi de asemenea din neobositele cercetări făcute de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., în Hormsey, Highgate, Brixton; şi Camberwell[4], Asociaţia nu poate decât să recunoască în mod viu nepreţuitele beneficii ce vor rezulta neapărat pentru progresul cunoaşterii şi răspândirii învăţăturii, ca urmare a ducerii cercetărilor acestui savant într-un domeniu mai larg, a extinderii călătoriilor sale şi, deci, a lărgirii câmpului său de observaţie. Că, din punctul de vedere mai sus menţionat, Asociaţia a luat în serioasă considerare o propunere, emanând de la susnumitul Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. şi de la alţi trei pickwickieni mai jos numiţi, pentru a forma o nouă ramură de pickwickieni, uniţi sub titlul de Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick. Că amintita propunere a obţinut sancţionarea şi aprobarea acestei Asociaţii. Că Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick este astfel, prin cele de faţă, constituită, şi că Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., Tracy Tupman, esquire M.P.C., Augustus Snodgrass, esquire M.P.C., şi Nathaniel Winkle, esquire M.P.C., sunt prin cele de faţă aleşi şi numiţi membri ai Societăţii; şi că ei sunt însărcinaţi să trimită din când în când Clubului Pickwick, stabilit la Londra, rapoarte autorizate asupra călătoriilor şi investigaţiilor lor, asupra observaţiilor privitoare la caractere şi moravuri, precum şi asupra tuturor aventurilor, împreună cu istorisiri şi alte însemnări pe care le-ar putea prilejui scenele locale sau amintirile în legătură cu ele. Că această Asociaţie recunoaşte din inimă principiul ca fiecare membru al Societăţii Corespondente să-şi suporte singur cheltuielile de călătorie, şi nu vede niciun neajuns în faptul că membrii amintitei Societăţi să-şi urmeze cercetările cât timp vor vrea, în aceleaşi condiţiuni. Că membrii amintitei Societăţi Corespondente urmează să fie şi sunt, prin cele de faţă, înştiinţaţi că propunerea lor de a plăti timbrele scrisorilor şi transportul coletelor, a fost bine cumpănită de Asociaţie. Că Asociaţia consideră asemenea propunere vrednică de spiritele mari de la care porneşte, şi că, prin cele de faţă, ea îşi declară perfecta ei consimţire în această chestiune.   Un observator întâmplător – adaugă secretarul ale cărui note au servit pentru povestirea care urmează – un observator întâmplător n-ar fi remarcat, poate, nimic extraordinar privind capul chel şi ochelarii circulari care erau stăruitor îndreptaţi spre chipul său (al secretarului) în timpul citirii hotărârilor de mai sus. Pentru cine ştia că uriaşul creier al lui Pickwick lucra sub fruntea aceea, şi că ochii radioşi ai lui Pickwick licăreau dinapoia acelor sticle, spectacolul era cu adevărat interesant. Stătea acolo omul care urmărise până la izvoarele lor întinsele iazuri din Hampstead[5] şi care zguduise lumea ştiinţifică cu teoria sa asupra mormolocilor; stătea calm şi nemişcat, asemenea apelor adânci ale unui iaz într-o zi de îngheţ, sau ca un specimen singuratic al mormolocilor în străfundul unui chiup de pământ. Dar cu cât mai interesant deveni spectacolul când, tresărind plin de viată şi de însufleţire la strigătele rostite într-un singur glas, de „Pickwick”, ce izbucneau din gura adepţilor săi, ilustrul om se urcă domol pe scaunul simplu pe care şezuse mai înainte, şi se adresă Clubului întemeiat de dânsul. Ce subiect pentru un artist prezenta scena aceasta emoţionantă! Elocventul Pickwick, cu o mână ascunsă graţios sub coada fracului său, şi cu cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa declaraţie; înălţat astfel, poziţia lui scotea în evidentă pantalonii strâmţi şi ghetrele care, purtate de un om oarecare, ar fi trecut neobservate, dar care, îmbrăcate de Pickwick – dacă ne este îngăduit să folosim expresia aceasta – inspirau fără voie temere şi respect; înconjurat de oamenii care, de bună voie, consimţiseră să împartă primejdiile călătoriilor sale, şi care erau sortiţi să se împărtăşească din gloria descoperirilor sale. În dreapta sa se afla dl. Tracy Tupman; prea susceptibilul Tupman care adăuga înţelepciunii şi experienţei vârstei înaintate, entuziasmul şi înflăcărarea unui adolescent, în cea mai interesantă şi mai de iertat slăbiciune omenească – dragostea! Anii şi mâncarea bună îi dezvoltaseră silueta, altădată aşa de romantică; vesta neagră de mătase se rotunjise tot mai mult; puţin câte puţin, lanţul de aur de la ceas, dispăruse sub traiectoria ochilor lui Tupman; şi, treptat-treptat, bărbia-i grăsună se revărsase peste capătul cravatei albe; dar sufletul lui Tupman nu cunoscuse nicio schimbare – admiraţia pentru sexul frumos era încă pasiunea sa dominantă. În stânga marelui său conducător, stătea poeticul Snodgrass, şi, lângă el, îndată, sportivul Winkle – primul, înfăşurat poetic într-o haină albastră plină de mister, cu un guler de iepure, iar al doilea comunicând o şi mai mare splendoare hainei sale de vânătoare nou-nouţă, fularului scoţian şi pantalonilor de postav cenuşiu lipiţi pe corp. Cuvântarea d-lui Pickwick, rostită cu această ocazie, precum şi dezbaterile care urmară au intrat în Documentele Clubului. Ambele au o asemănare izbitoare cu discuţiile altor celebre adunări, şi, pentru că e totdeauna interesant să comparăm expunerile oamenilor mari, vom transcrie amintita cuvântare cu titlul de introducere a acestor pagini.   1. „Dl. Pickwick adresându-se Clubului” – Robert Seymour, aprilie 1836   D. Pickwick a observat (spune secretarul) că gloria e dragă inimii tuturor oamenilor. Gloria poetică e dragă inimii prietenului Snodgrass, gloria cuceririlor e de asemenea dragă prietenului său Tupman, şi dorinţa de a dobândi gloria prin jocurile pe câmp, în aer şi în apă, există în gradul cel mai înalt în pieptul prietenului său Winkle. El (d. Pickwick) nu poate tăgădui că nu este influenţat de pasiunile omeneşti şi de sentimentele omeneşti (aclamaţii) – poate chiar de slăbiciunile omeneşti (strigăte violente de: Nu); însă el numai atâta ar vrea să spună: că dacă văpaia orgoliului se va fi aprins vreodată în pieptul său, în schimb dorinţa de a fi folositor speciei omeneşti a stins-o pe deplin. Proslăvirea omenirii îi dădea aripi; dragostea pentru om îl readucea la cele pământeşti (aplauze furtunoase). A simţit oarecare mândrie – o recunoştea deschis; şi duşmanii pot să profite de această slăbiciune cât vor vrea – a simţit oarecare mândrie când a prezentat lumii teoria sa asupra mormolocilor; teoria aceasta poate să fie preţuită sau să nu fie. (Un strigăt: Este, şi aplauze puternice.) El ar lua ca bună afirmaţia onorabilului pickwickian a cărui voce a auzit-o – că este preţuită; şi chiar dacă renumele acelui tratat s-ar fi întins până în cele mai depărtate tărâmuri ale lumii cunoscute, mândria cu care s-ar gândi la calitatea de autor al acestei producţii n-ar putea fi comparată câtuşi de puţin cu mândria cu care privea în jurul său, în momentul de faţă, cel mai măreţ din existenţa sa. (Aclamaţii.) El este o persoană modestă. (Nu! nu!) Cu toate acestea, nu putea să nu-şi dea seama că a fost ales pentru o misiune de mare cinste şi care comportă unele primejdii. Condiţiile în care se călătoreşte astăzi sunt jalnice şi vizitiii sunt nişte descreieraţi. Priviţi oriunde aiurea, şi contemplaţi scenele care se petrec în jurul dumneavoastră. Diligenţele se răstoarnă pretutindeni, caii zboară ca săgeata, vapoarele se răstoarnă, cazanele explodează. (Aclamaţii – o voce: Nu.) Nu? (Aclamaţii.) Onorabilul pickwickian care a rostit un „Nu” aşa de zgomotos, să înainteze şi să tăgăduiască dacă poate. (Aclamaţii.) Cine a fost acela care a strigat „Nu”? (Aclamaţii entuziaste.) Nu e cumva vreun vanitos dezamăgit – n-ar vrea să spună un „pedant” – (vii aclamaţii) – care, gelos de laudele ce au fost, poate fără motiv, acordate cercetărilor sale (ale d-lui Pickwick) şi înciudat de criticile cu care au fost copleşite firavele sale încercări de rivalitate, apucă acum pe această cale josnică şi calomnioasă de… Dl. Blotton (din Aldgate) se ridică să ceară chemarea la ordine. La el face aluzie onorabilul pickwickian? (Strigăte: La ordine! — Prezidentul![6] Da! Nu! Continuaţi! Destul! etc.) Dl. Pickwick nu se va lăsa intimidat de strigăte. La onorabilul gentleman a făcut el aluzie! (Senzaţie vie.) Dl. Blotton are de spus numai că respinge cu profund dispreţ acuzaţia onorabilului gentleman, ca falsă şi calomnioasă. (Aplauze furtunoase.) Onorabilul gentleman e un fanfaron. (Imensă stupoare, strigăte puternice de: Prezidentul! La ordine!) Dl. Snodgrass se ridică să ceară chemarea la ordine. Apelează la prezident. (S-auzim!) Ar vrea să ştie dacă e îngăduit să continue această controversă dintre doi de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) Prezidentul este absolut sigur că onorabilul pickwickian va retrage expresia de care s-a servit. Cu tot respectul posibil pentru prezident, dl. Blotton afirmă că este absolut sigur că nu o va retrage. Prezidentul socoate ca o datorie imperativă să-l întrebe pe onorabilul gentleman, dacă a întrebuinţat expresia care i-a scăpat din gură, cu sensul ce i se dă în mod obişnuit. Dl. Blotton nu şovăie să spună că nu – şi că n-a întrebuinţat cuvântul decât în sens pickwickian. (S-auzim! S-auzim.) Este dator a recunoaşte că, personal, nutrea cea mai mare consideraţie şi stimă pentru onorabilul gentleman; l-a considerat fanfaron doar dintr-un punct de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) Dl. Pickwick se simte pe deplin satisfăcut de explicaţia cuviincioasă, sinceră şi completă a onorabilului său prieten. El doreşte neapărat să rămână stabilit că şi observaţiile proprii pe care le-a făcut năzuiau să păstreze doar înţelesul pickwickian. (Aplauze.)”   Aci se încheie procesul-verbal, şi fără îndoială că şi dezbaterile, după ce se ajunsese la un punct atât de satisfăcător şi de limpede. Nu avem mărturii oficiale asupra faptelor pe care cititorul le va găsi trecute în capitolul următor, însă ele au fost culese cu grijă, după scrisori şi alte manuscrise adevărate a căror autenticitate de nediscutat îndreptăţeşte înlănţuirea lor sub forma unei povestiri   [1] E vorba de Phiz, unul dintre ilustratorii primei ediţii (n. tr.). [2] Vicepre­şedinte perpetuu. Membru al Clubului Pickwick. (nota ed. engleze). [3] Pre­şedinte perpetuu. Membru al Clubului Pickwick. (nota ed. engleze). [4] Sate din împrejurimile Londrei (n. tr.). [5] Sat din apropierea Londrei (n. tr.). [6] Prin strigătul acesta, membrii Parlamentului invită pe preş­edinte să restabilească ordinea (n. tr).