Charles Dickens

  VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD de Charles Dickens   Volumul I   Personajele   RICHARD BABLEY, („Mister Dick“), un nebun inofensiv MISTER BARKIS, harabagiu MISTER CHLLIP, medic; un omuleţ blajin DAVID COPPERFIELD, eroul romanului MISTER CREAKLE, un director de şcoală, incult şi câinos REVERENDUL HORACE CREWLER, pastor sărac în Devonshire URIAH HEEP, copist în biroul lui mister Wickfield MISTER JORAM, asociatul şi ginerele lui mister Omer, antreprenorul de pompe funebre MISTER JORKINS. Asociatul lui mister Spenlow LATTIMMER, servitorul şi omul de încredere al lui James Steerforth JACK MALDON, un tânăr de nimic, lipsit de mijloace, leneş, obraznic, înfumurat MISTER CHARLES MELL, profesor la şcoala lui mister Creakle MISTER WILKINS MICAWBER, un domn elegant, grandilocvent, generos şi nesocotit MISTER. WILKINS MICAWBER Jr, feciorul cel mare al acestuia MISTER MILLS, tatăl Juliei Mills MISTER EDWARD MURDSTONE, tatăl vitreg al lui David Copperfield MISTER OMER, negustor de manufactură, croitor, antreprenor de pompe funebre etc. la Yarmouth DANIEL PEGGOTTY, un pescar cam din topor, dar bun la inimă HAM PEGGOTTY, marangoz şi pescar; nepotul lui Daniel Peggotty MISTER QIUNION, administratorul depozitului firmei „Murdstone & Grinby“ MISTER FRANCIS SPENLOW, unul dintre membrii firmei „Spenlow & Jorkins“; tatăl Dorei Spenlow JAMES STEERFORTH, un tânăr binecrescut şi cu deosebit farmec personal, prieten din şcoală cu Copperfield DR. STRONG, un domn bătrân şi amabil, directorul unei şcoli din Canterbury MISTER TIFFEY, un bătrân funcţionar în birourile firmei „Spenlow & Jorkins“ THOMAS TRADDLES, coleg de şcoală şi prieten cu David Copperfield MISTER WICKFIELD, avocat la Canterbury MISSIS CLARA COPPERFIELD, mama lui David Copperfield MISSIS CREAKLE, o femeie de treabă bruftuluită de soţul ei MISS CREAKLE, fiica precedentei MRS. CREWLER, soţia reverendului Horace Crewler CAROLINE, LOUISA, LUCY, MARGARET, SARAH şi SOPHY CREWLER, fiicele reverendului Horace Crewler MRS. CRUPP, o femeie corpolentă, care închiriază camere mobilate ROSA DARTLE, o doamnă care locuieşte la missis Steerforth şi îi ţine companie MICUŢA EMILY, o nepoată a lui mister Peggotty adoptată de acesta MARTHA ENDELL, o femeie rău famată MRS. GUMMIDGE, văduva unui pescar, fost tovarăş al lui Daniel Peggotty MRS. HEEP, văduvă: mama lui Uriah Heep MRS. MARKLEHAM, mama Anniei Strong MRS. EMMA MICAWBER, soţia lui Wilkins Micawber MISS EMMA MICAWBER, fiica ei MISS JULIA MILLS, prietena cea mai apropiată a Dorei Spenlow MISS MOWCHER, coafeză cu clientelă distinsă MISS JANE MURDSTONE, sora lui Edward Murdstone MINNIE OMER, fiica Iul mister Omer; frumoasă şi cumsecade CLARA PEGGOTTY, femeie la toate în casa Clarei Copperfield; dădaca şi prietena lui David MISS CLARISSA SPENLOW, cea mai în vârstă dintre cele două surori nemăritate ale lui mister Spenlow MISS LAVINIA SPENLOW, sora Clarissei Spenlow MISS DORA SPENLOW, unicul copil al lui mister Spenlow; o fată timidă, sensibilă, naivă şi drăgălaşă, mai târziu „soţia-copiliţă“ a lui David Copperfield MRS. STEERFORTH, mama lui James Steerforth MRS. ANNIE STRONG, soţia doctorului Strong MISS BETSEY TROTWOOD, o doamnă austeră, dar inimoasă; mătuşa mare a lui David Copperfield AGNES WICKFIELD, fiica şi menajera lui mister Wickfield.     CAPITOLUL I   DESCHID OCHII                 Este menirea paginilor de faţă s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieţi voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. Ca s-o iau cu povestirea chiar de la început, voi consemna că (precum mi s-a spus, şi cred) am venit pe lume într-o vineri la miezul nopţii. S-a băgat atunci de seamă că am scos primul ţipăt chiar în clipa când pendula a pornit să sune.   Dădaca mea şi anumite femei mai înţelepte de prin vecini, care mi-au arătat o grijă deosebită cu câteva luni înainte de a fi fost cu putinţă să facem cunoştinţă, ţinând seama de ziua şi ceasul naşterii, au dat de ştire că eram ursit să fiu nefericit în viaţă şi, în al doilea rând, au vestit că-mi era scris să văd stafii şi năluci, căci asta socoteau dânsele, era soarta nefericiţilor prunci – fete sau băieţi – veniţi pe lume vinerea după miezul nopţii.   Despre prevestirea dintâi nu e nevoie să spun niciun cuvânt aici, pentru că nimic nu poate arăta mai bine decât propria-mi poveste dacă ea s-a adeverit sau nu. În ce priveşte cea de a doua, voi spune doar că, de nu s-o fi împlinit cumva în frageda-mi copilărie, încă nu s-a săvârşit până în ziua de azi. Nu mă plâng însă defel c-am fost lipsit de acest dar; şi dacă în clipa de faţă de el se bucură altcineva, îi doresc din toată inima să-l păstreze.     M-am născut cu căiţă, care, prin anunţuri la gazetă, a fost oferită spre vânzare la preţul convenabil de cincisprezece guinee. Dar nu ştiu dacă pe vremea aceea oamenii care călătoreau pe mare nu prea aveau bani sau dacă, nemaifiind superstiţioşi, preferau colacii de salvare; ceea ce ştiu e că nu s-a grăbit decât un singur amator, un avocat care juca la bursă şi care a oferit două lire bani peşin, iar restul în vin de Xeres refuzând să plătească mai mult pentru chezăşia că nu se va îneca. Aşadar, anunţul a fost retras, reprezentând o cheltuială zadarnică, fiindcă pe acea vreme sărmana mea mamă avea şi ea vin de Xeres din belşug, iar zece ani mai târziu căiţa a fost pusă la loterie undeva pe meleagurile noastre, vânzându-se cincizeci de bilete a câte o jumătate de coroană fiecare, câştigătorul urmând să plătească cinci şilingi pe deasupra. Am fost de faţă şi-mi amintesc că m-am simţit tulburat şi stânjenit văzând cum se înstrăina astfel o parte din făptura mea. Căiţa a fost câştigată, ţin minte, de o bătrână, cu un coşuleţ pe braţ, care abia s-a îndurat să scoată cei cinci şilingi, în monede de câte o jumătate de penny, şi până la urmă a dat cu doi pence şi jumătate mai puţin, ceea ce zadarnic s-au străduit să-i dovedească, făcând cu ea socoteli nesfârşite.   Faptul că bătrâna nu s-a înecat şi că şi-a dat liniştită obştescul sfârşit în patul ei, la vârsta de 92 de ani, este neîndoios, şi oamenii din partea locului nu-l vor da uitării multă vreme. După câte am aflat, s-a mândrit până şi pe patul morţii că nici o singură dată în viaţa, ei n-a trecut vreo apă altfel decât peste un pod şi că până la capătul zilelor ei, ori de câte ori îşi sorbea ceaiul, pentru care avea o mare slăbiciune, se arăta foarte indignată împotriva marinarilor şi a celorlalţi oameni care n-aveau nimic sfânt şi băteau mările lumii. Zadarnic i-ai fi spus că această mult hulită îndeletnicire aducea şi unele foloase, printre care se număra poate şi ceaiul. Răspundea totdeauna, repetând apăsat, cu neclintită încredere în temeinicia argumentului ei: „Nu, nici să naud de oamenii care bat drumurile şi mările!“   Şi acum, ca să nu mai bat şi eu câmpii, mă întorc să vă spun cum am venit pe lume. M-am născut la Blunderstone, în comitatul Suffolk, sau „cam pe acolo“, cum se spune în Scoţia. Sunt un copil postum. Ochii părintelui meu s-au închis asupra luminii acestei lumi cu şase luni înainte ca ai mei să se deschidă asupra ei. Chiar şi acum mi se pare ciudat când mă gândesc că n-a apucat să mă vadă niciodată; şi mai ciudate îmi par amintirile nedesluşite din prima copilărie, legate de lespedea albă de pe mormântul lui din curtea bisericii, şi jalea ce mă cuprindea când vedeam că zăcea acolo singur, în noaptea adâncă, în timp ce salonaşul nostru era încălzit şi luminat de focul din cămin şi de flacăra, lumânărilor, şi că uşile casei noastre încuiate şi zăvorite – ceea ce mi se părea uneori o adevărată cruzime – nu-i dădeau voie să intre la adăpost.   Persoana cea mai însemnată din familia noastră, despre care voi avea prilejul să povestesc, era o mătuşă a tatii, care, prin urmare „mi-era şi mie mătuşă. Miss Trotwood – sau miss Betsey, cum obişnuia să-i spună biata mamă când, izbutind să-şi înfrângă spaima pe care i-o stârnea acest personaj înfricoşător, se-ncumeta să-i pomenească numele (ceea ce rar se întâmpla) – fusese măritată, cu un bărbat mai tânăr decât ea, foarte chipeş, dar, vorba ceea, „pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte“, căci lumea îl bănuia că o bătuse pe miss Betsey şi că odată, când se iscase între ei o gâlceavă pentru niscaiva merinde, se repezise la ea, hotărât s-o azvârle pe fereastră de la catul al doilea. Aceste dovezi neîndoielnice ale nepotrivirii lor de caracter o îndemnaseră pe miss Betsey să-i dea răvaş de drum şi să ajungă la o despărţire prin bună învoială. Dumnealui plecase în Indii cu ce bani avea, şi acolo, potrivit unor zvonuri fără temei, care se lăţiseră în familia noastră, fusese văzut călare pe un elefant. Împreună cu un babuin: dar eu cred mai degrabă că trebuie să fi fost vreun babu sau o begum. Oricum, nu trecură nici zece ani şi sosiră veşti că s-ar fi prăpădit. Ce-a simţit mătuşa când a aflat, nimeni nu ştie, căci, îndată după despărţire, şi-a reluat numele de fată, şi-a cumpărat o căsuţă într-un cătun îndepărtat, lângă ţărmul mării, şi s-a statornicit acolo, locuind cu o singură slujnică, trăind, pare-se, de atunci înainte retrasă în cea mai neînduplecată izolare.   Tata fusese, cred, cândva, una dintre slăbiciunile ei; căsătoria lui o jignise însă crunt, pentru simplul motiv că maică-mea era „o păpuşă de ceară“. Miss Betsey n-o văzuse niciodată pe mama, ştia doar că nu împlinise nici 20 de ani, şi asta îi era de ajuns. Tata şi miss Betsey nu s-au mai văzut niciodată. Când s-a însurat, era de două ori mai în vârstă decât mama şi nu tocmai sănătos. Precum am mai spus, s-a prăpădit după un an şi cu şase luni înainte de venirea mea pe lume. Aşa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei vineri memorabile şi, fie-mi iertat să spun, bogate în întâmplări de seamă. Nu pot pretinde că aş fi ştiut atunci care era situaţia, nici că despre cele ce au urmat mi-ar fi rămas amintiri întemeiate pe mărturia propriilor mele simţuri.   Mama se simţea rău şi şedea tare abătută lângă cămin, privind focul printre lacrimi, gândindu-se cu deznădejde la viitorul ei şi al micuţului necunoscut fără tată, care se gătea să vină într-o lume ce nu se sinchisea câtuşi de puţin de sosirea lui, unde nu-l aşteptau decât câteva pachete de ace de siguranţă într-un sertar din odaia de sus; mama, precum spuneam, şedea lângă focul din cămin în după-amiaza aceea senină de martie, în timp ce afară şuiera vântul, şi era speriată şi mâhnită, îndoindu-se că va scăpa cu viaţă din încercarea ce-o aştepta, când, deodată, îndreptându-şi privirea către fereastra din faţă, a văzut în timp ce-şi ştergea lacrimile, o doamnă necunoscută care trecea prin grădină.   Când s-a uitat a doua oară a avut o presimţire puternică cum că doamna aceea era miss Betsey. Peste zaplazul grădinii asfinţitul îşi revărsa strălucirea asupra necunoscutei, care se îndrepta spre uşă păşind băţos şi cu un aer înţepat ce nu putea fi decât al ei. Când a ajuns în dreptul casei s-a vădit o dată mai mult că era chiar ea. Tata spusese adesea că rareori mătuşa se purta ca toată lumea; şi de astă dată, în loc să sune, s-a apropiat de fereastra prin care mama o văzuse venind şi s-a uitat înăuntru, apăsându-şi atât de tare vârful nasului de geam, încât, cum povestea biata mama, i s-a turtit şi într-o clipită s-a făcut alb de tot.   Mamei i-a pricinuit o asemenea sperietură, încât sunt sigur că venirea mea pe lume într-o vineri i-o datorez mătuşei Betsey. Tulburată, mama s-a ridicat de pe fotoliu şi s-a furişat în spatele lui, în colţ. Miss Betsey a cercetat încet şi cu luare-aminte odaia de la un capăt la celălalt, rotindu-şi ochii aşa cum îşi rotesc capul harapii la pendulele nemţeşti – până ce, în cele din urmă, a zărit-o pe mama. Atuncea s-a încruntat şi ca una ce era deprinsă să poruncească, i-a făcut semn să-i deschidă uşa. Mama s-a dus. — Missis David Copperfield, mi se pare, a spus miss Betsey. Intonaţia se datora pesemne hainelor de doliu pe care le purta mama şi stării în carele afla. — Da, a rostit mama cu voce stinsă. — Miss Trotwood, s-a prezentat vizitatoarea. Vreau să cred c-aţi auzit de mine! Mama i-a răspuns că a avut această plăcere. Dar cu părere de rău, şi-a dat seama că adevărul i se citea pe faţă: plăcerea nu fusese din cale-afară de mare. — Acum ai prilejul s-o şi vezi! a spus miss Betsey. Mama a dat din cap şi a poftit-o să intre. Au intrat în odaia din care tocmai ieşise mama, pentru că în salonul aflat de cealaltă parte a coridorului nu se făcea focul – nu se mai făcuse focul de la înmormântarea tatii; s-au aşezat amândouă, şi văzând că miss Betsey nu scotea niciun cuvânt, mama, după ce s-a străduit zadarnic să se stăpânească, a izbucnit în plâns. — Oh, stai, stai! a strigat miss Betsey. Nu plânge! Lasă, lasă! Mama nu a fost în stare să se potolească şi a plâns mai departe, până şi-a uşurat inima. — Ia scoate-ţi scufiţa, fetiţo, ca să te văd mai bine, a poftit-o miss Betsey. Chiar dacă ar fi vrut, mama era prea înspăimântată pentru a se împotrivi acestei cereri ciudate. Aşadar, s-a supus, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât părul, care era bogat şi frumos, i s-a desfăcut şi i-a căzut pe faţă. Fără îndoială, mama arăta foarte tânără, chiar pentru vârsta ei; ca şi cum s-ar fi simţit vinovată, a privit în pământ, sărmana, şi a spus printre suspine, că este întradevăr prea tânără nu numai pentru a rămâne văduvă, ci şi pentru a fi mamă, de va avea zile. În scurta pauză ce a urmat, mamei i s-a părut că miss Betsey îi mângâia părul cu o mână prietenoasă; dar când şi-a ridicat privirea, însufleţită de o nădejde sfioasă, a văzut-o cum şedea cu fusta sumeasă, cu mâinile împreunate pe genunchi şi cu picioarele sprijinite de galeria căminului şi se uita încruntată la foc. — Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit pe neaşteptate miss Betsey, de unde aţi mai scos şi numele ăsta de „Crângu-Ciorilor“? — Vorbiţi de casa noastră, ma’am? a întrebat mama. — De ce „Crângu-Ciorilor“? Dacă măcar unul dintre voi ar fi avut cât de cât simţ practic, i-aţi fi dat mai degrabă numele de „Ţarcu Mieilor“. — Numele i-a fost dat de mister Copperfield, a răspuns mama. Când a cumpărat casa, era încântat, căci credea că se găsesc ciori prin preajmă.   În clipa aceea, vântul de seară a răbufnit atât de tare printre cei câţiva ulmi înalţi şi bătrâni din fundul grădinii, încât nici mama, nici miss Betsey nu s-au putut opri să privească într-acolo. În vreme ce ulmii – ca nişte uriaşi care, câteva clipe după ce şi-au şoptit la ureche o taină, încep să se frământe şi să gesticuleze, ca şi cum noutăţile grozave pe care le aflaseră le-ar fi tulburat liniştea – se plecau unii către alţii, au zărit aninate pe crengile lor de sus câteva cuiburi de ciori, care se legănau, părăsite asemenea unor epave pe o mare răscolită de furtună. — Unde sunt păsările? a întrebat miss Betsey. — Cine? a întrebat mama, care se gândea la altceva. — Ciorile! Ce s-a întâmplat cu ele? a stăruit ea. — De când locuim aci, n-am văzut niciuna, a spus mama. Credeam, adică mister Copperfield credea… c-ar fi cârduri întregi. Dar sunt cuiburi vechi şi de mult părăsite. — Zi David Copperfield şi pace! a exclamat mătuşa. David Copperfield, aşa cum lam ştiut! A dat casei numele de „Crângu-ciorilor“, deşi nu se află nicio cioară primprejur, şi şi-a închipuit că trebuie să fie numai pentru că văzuse nişte cuiburi. — Mister Copperfield a murit, a rostit mama, şi dacă îndrăzniţi să-l vorbiţi de rău în faţa mea…     Biata mama, scumpa de ea, presupun că s-a gândit o clipă să se năpustească asupra mătuşii şi s-o lovească, deşi aceasta ar fi putut s-o doboare cu o mână, chiar dacă mama s-ar fi simţit mult mai bine decât se simţea în seara aceea. Dar până a izbutit să se ridice de pe scaun, i-a trecut şi s-a aşezat la loc resemnată şi a leşinat. Când şi-a venit în fire – fie singură, fie cu ajutorul lui miss Betsey – a văzut-o stând lângă fereastră. Soarele scăpătate, şi se lăsa întunericul; abia se vedeau una pe alta, şi asta mai mult datorită focului ce ardea în cămin. — Ei? a iscodit-o miss Betsey, întorcându-se la fotoliul ei, de parcă nu s-ar fi apropiat de fereastră decât pentru ca să-şi arunce ochii asupra priveliştii. Pe când aştepţi… — Tremur toată, a bolborosit mama. Nu ştiu ce o fi! Am să mor, sunt sigură! — Nu, nu, nu! a încredinţat-o miss Betsey. Ia un ceai! — Ah, Doamne, Doamne, credeţi c-o să-mi ajute? a scâncit mama, pierdută. — Sigur că o să-ţi ajute! a îmbărbătat-o miss Betsey. Totul nu-i decât închipuire. Cum se numeşte fata? — Încă nu pot şti, dacă o să fie fată, i-a răspuns mama cu candoare. — Binecuvântat fie copilul! a exclamat miss Betsey, citind, fără să-şi dea seama, cel de al doilea verset brodat pe periniţa de ace aflată în sertarul din odaia de sus, aplicându-l însă mamei în loc să mi-l aplice mie. Altceva voiam să spun. Te întrebam cum o cheamă pe fata în casă. — Peggotty! a zis mama. — Peggotty! a repetat misa Betsey, oarecum indignată. Vrei să spui, fetiţo, că într-o biserică creştinească cineva a putut fi botezat cu numele de Peggotty? — E numele ei de familie, o lămuri mama. Cu glas stins. Mister Copperfield îi spunea aşa, pentru că avea acelaşi nume de botez ca mine. — Peggotty! a strigat miss Betsey, deschizând uşa. Nişte ceai! Stăpâna dumitale nu se simte prea bine. Nu te mocăi!   După ce a dat fără nicio şovăire această poruncă, de parcă dintotdeauna ar fi avut o netăgăduită autoritate în casa aceasta, şi după ce s-a mai uitat o clipă, ca s-o vadă pe Peggotty, care, mirată la auzul unei voci străine, ieşise pe coridor cu o lumânare în mână, miss Betsey a închis uşa şi s-a aşezat la loc, ca mai înainte, cu picioarele pe galeria căminului, cu rochia sumeasă şi cu mâinile împreunate pe genunchi. — Spuneai că te-aştepţi să fie fată, a început miss Betsey. Eu nu am nicio îndoială c-o să fie fată. Am o presimţire c-are să fie fată! Acum, copila mea, de îndată ce se va naşte fetiţa… — Sau. Poate, băiatul. S-a încumetat să adauge mama. — Ţi-am spus că am o presimţire c-are să fie fată! a repezit-o miss Betsey. Să nu mă contrazici! De îndată ce s-o naşte fetiţa, vreau să-i fiu prietenă. Am de gând să-i fiu naşă şi am să te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. Nu se cade ca în viaţa acestei Betsey Trotwood să se săvârşească greşeli de pe urma cărora să aibă de suferit! Nimeni să nu se joace cu sentimentele ei! Trebuie să fie crescută cu grijă şi ferită, ca nu cumva să acorde încredere nesocotită unor oameni nevrednici de ea! Ca să nu se întâmple ceva, am să veghez chiar eu!   După fiecare din aceste sentinţe, miss Betsey clătina din cap, ca şi cum greşelile ei de odinioară ar fi continuat s-o macine şi numai anevoie s-ar fi stăpânit să nu le amintească pe larg. Cel puţin aşa bănuia mama, în timp ce o privea luminată de licăririle slabe ale focului; era însă prea înspăimântată de miss Betsey, prea se simţea rău şi prea era tulburată şi abătută pentru a desluşi limpede lucrurile, sau pentru a şti ce să spună.   După câteva clipe de tăcere, în care mişcările capului încetară treptat, miss Betsey a întrebat: — David s-a purtat frumos cu tine, fetiţo? Aţi trăit bine împreună? — Am fost foarte fericiţi, a răspuns mama. Mister Copperfield a fost cât se poate de bun cu mine! — Nu cumva te-a cam răsfăţat? a mârâit miss Betsey. — Da, m-a cam răsfăţat, cred, fiindcă mă aflam singură şi fără niciun sprijin în lumea asta rea, a încuviinţat din nou mama, plângând cu hohote. — Bine! Nu mai boci! i-a zis miss Betsey. Nu eraţi o pereche potrivită, fetiţo… dar există oare doi oameni pe lume care să se potrivească? De aceea chiar te şi întreb. Erai orfană, nu-i aşa? — Da. — Şi erai guvernantă? — Eram guvernantă într-o familie pe care mister Copperfield o frecventa. Mister Copperfield a fost cât se poate de binevoitor, interesându-se în chip deosebit de mine şi purtându-se foarte atent şi, în cele din urmă, mi-a cerut mâna. I-am acordat-o. Şi aşa ne-am căsătorit, a răspuns deschis mama. — Aşa! Sărăcuţa… a murmurat miss Betsey, căzând pe gânduri, dar tot privind încruntată focul. Te pricepi la ceva? — Vă rog să mă iertaţi, ma’am, la ce anume? a bolborosit mama. — La gospodărie, de pildă. — Destul de puţin, din păcate, a mărturisit mama: Nu atât cât aş fi vrut. Dar mister Copperfield mă mai învăţa… — Parcă el era mai breaz! a comentat, în treacăt, miss Betsey. — Eram foarte dornică să învăţ, iar el îşi dădea mare osteneală, şi cred c-aş fi prins ceva dacă nu s-ar fi abătut asupra mea această năpastă îngrozitoare a morţii lui… Şi, înecând-o plânsul, biata mamă n-a mai fost în stare să urmeze. — Bine, bine… mormăi miss Betsey. — Ţineam socotelile casei, şi seară de seară le verificam cu mister Copperfield, a adăugat mama printre lacrimi, după care a amuţit, cuprinsă de un nou val de deznădejde. — Bine, bine! a repetat miss Betsey. Dar nu mai plânge! — Şi niciodată nu ne-am certat în privinţa asta, afară doar că mister Copperfield găsea că „treiurile“ mele prea semănau a „cinciuri“ sau că scriam „şaptele“ şi „nouăle“ cu înflorituri în coadă… şi iar a izbucnit în lacrimi, şi iar n-a mai fost în stare să urmeze. — Ai să cazi la pat, i-a zis miss Betsey şi ştii bine că asta n-o să fie bine pentru dumneata, nici pentru viitoarea mea fină. Hai, stăpâneşte-te!   Argumentul ei a potolit-o întrucâtva pe mama, deşi hotărâtor a fost, pare-mi-se, faptul că se simţea tot mai rău. A urmat o pauză, punctată doar de cuvintele mătuşii Betsey, care, cu picioarele pe galeria căminului, exclama ici-colo: „Hm!“ — După câte ştiu, David şi-a constituit o rentă, a spus ea după un timp. Ţi-a lăsat ceva? — Mister Copperfield, i-a răspuns mama bolborosind, bun şi prevăzător cum era, a avut grijă şi a stipulat că în caz de deces o parte din rentă îmi va reveni mic. — Cât! a întrebat miss Betsey. — O sută cinci lire pe an, a lămurit-o mama. — Nu-i chiar atât de rău, şi-a dat cu părerea mătuşa.   Cuvinte mai potrivite împrejurării nici nu s-ar fi putut găsi. Mama se simţea atât de rău, încât atunci când Peggotty a intrat cu ceaiurile şi lumânările, a băgat îndată de seamă cât era de suferindă, ceea ce ar fi putut observa şi miss Betsey, dacă ar fi fost mai multă lumină – şi a dus-o degrabă sus în odaia ei; apoi, fără nicio întârziere, l-a trimis pe Ham Peggotty, nepotul ei – pe care de câteva zile îl ţinea în casă, fără ştirea mamei, ca să aibă pe cineva la îndemână, în caz de nevoie – să cheme doctorul şi infirmiera.   Sosind unul după altul, la câteva minute distanţă, aceste două ajutoare au fost foarte mirate când au dat ochii cu o foarte impozantă doamnă necunoscută, care stătea lângă foc, cu boneta agăţată de braţul stâng, şi-şi înfunda urechile cu vată. Peggotty nu o cunoştea, iar mama n-apucase să-i spună nimic, aşa că prezenţa ei acolo constituia o enigmă, iar faptul că avea în buzunar un adevărat depozit de vată, pe care şi-o îndesa în urechi, nu ştirbea câtuşi de puţin aerul ei solemn. După ce s-a dus sus, doctorul a coborât şi, presupun eu încredinţat fiind că va fi nevoit să petreacă mai multe ceasuri alături de această doamnă necunoscută, s-a străduit să se arate politicos şi comunicativ. Era cel mai cuviincios bărbat din lume, omul cel mai blând cu putinţă. Se dădea mereu la o parte, ca să ocupe cât, mai puţin loc. Pasul îi era la fel de uşor sau poate chiar şi mai uşor decât acela al Stafiei din Hamlet. Capul îl ţinea puţin aplecat, pe de o parte, fiindcă era modest şi se subaprecia, pe de altă parte, fiindcă dorea să-şi câştige simpatia tuturor. A spune despre el că nu ştia să arunce o vorbă urâtă nici măcar unui câine, ar fi mult prea puţin. Nici chiar unui câine turbat n-ar fi fost în stare să-i arunce o vorbă de ocară. Iar fi spus poate binişor un asemenea cuvânt sau poate numai o jumătate sau o frântură de cuvânt, căci vorba îi era tot atât de molcomă ca şi pasul; pentru nimic în lume, însă, nu s-ar fi purtat urât cu el şi nu l-ar fi repezit. Mister Chillip i-a aruncat o privire sfioasă mătuşii.   Ţinându-şi capul plecat într-o parte şi salutând-o, i-a spus, ducându-şi mâna la urechea stângă, făcând aluzie la vată: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Poftim? S-a răţoit mătuşa, scoţându-şi vata din ureche cum ai scoate un dop.     Mister Chillip s-a speriat într-atât de felul în care-l repezise, încât – după cum i-a povestit mai târziu mamei – a fost cât pe-aci să-şi piardă prezenţa de spirit. A repetat cu blândeţe întrebarea: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Mofturi! i-a retezat vorba mătuşa, şi, dintr-o singură mişcare şi-a astupat la loc urechea. Până ce a fost chemat din nou sus, lui mister Chillip nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să stea la locul lui şi s-o privească sfios cum şedea şi se uita în foc. După vreun sfert de ceas s-a înapoiat. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi vata din urechea care era mai aproape de el. — Ce să vă spun, ma’am, i-a răspuns mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Phii! a exclamat mătuşa, apăsând pe nota dispreţuitoare a acestei interjecţii şi astupându-si din nou urechea. Da… da… după cum i-a mărturisit mamei chiar dânsul, pe mister Chillip mai-mai să-l cuprindă indignarea; fireşte, în înţelesul profesional al cuvântului. În ciuda indignării, a rămas totuşi nemişcat, şi până l-au chemat din nou s-o vadă pe mama, vreme de aproape două ceasuri, s-a uitat la miss Betsey cum şedea şi privea în foc. Apoi, după un răstimp oarecare, s-a întors la locul lui. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi din nou vata. — Cum vă spuneam, ma’am, răspunse mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Hait! a bombănit mătuşa.   Şi a mârâit atât de urât, încât mister Chillip n-a mai putut răbda. Mârâise la el dinadins, ca să-l scoată din sărite, a povestit el mai târziu. A găsit deci cu cale să se aşeze, în curent şi în beznă, pe o treaptă a scării, şi să aştepte acolo până ce îl vor chema din nou. Ham Peggotty, care învăţa pe atunci la şcoala naţională şi ştia catehismul ca un balaur, ceea ce făcea ca mărturiile lui să fie vrednice de crezare „a povestit a doua zi că, vârându-şi capul pe uşă, cam un ceas mai târziu, a fost strigat de miss Betsey, care se plimba ca turbată prin salonaş şi care s-a năpustit asupră-i, prinzându-l mai înainte ca să poată scăpa cu fuga. A mai istorisit că, din când în când, se auzeau zgomote de voci şi de paşi pe care vata din urechile doamnei nu izbutea să le înăbuşe, căci socotea că-l înşfăcase tocmai ca să aibă asupra cui să-şi verse prisosul de nervi în clipele când zgomotele deveneau din cale afară de puternice. Că, ţinându-l de guler, îl silise să umble în sus şi în jos prin odaie (ca şi cum ar fi luat prea mult opiu), şi când zgomotele se auzeau mai tare, îl scutura, îl ciufulea, îi astupa urechile, de parcă ar fi fost ale ei, şi pe deasupra l-a îmbrâncit şi l-a bruftuluit în fel şi chip. A doua zi aceste mărturisiri au fost întărite de mătuşa băiatului, care îl văzuse pe la 12 şi jumătate noaptea, îndată după ce fusese eliberat, şi care afirma că în clipa aceea Ham era tot atât de stacojiu ca şi mine.   Blândul mister Chillip nu era în stare să poarte pică nimănui, şi cu atât mai puţin în împrejurări ca acelea. Cum a isprăvit treaba, s-a furişat în salonaş şi, mai smerit ca oricând, i-a spus mătuşii: — Sunt fericit, ma’am, că vă pot prezenta felicitările mele! — Cu ce ocazie? s-a răstit mătuşa.   Din nou mister Chillip a rămas buimăcit de purtarea peste măsură de aspră a mătuşii mele; de aceea, ca s-o îmblânzească, i-a făcut o mică plecăciune şi a schiţat un surâs sfielnic. — Doamne, miluieşte-l, nu înţeleg ce l-a pălit pe omul ăsta! a izbucnit mătuşa nerăbdătoare. Oare o fi mut? — Liniştiţi-vă, scumpă doamnă, a rugat-o mister Chillip cu glas mai blând ca niciodată. Nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Liniştiţi-vă!   Faptul că mătuşa nu s-a apucat să-l scuture ca să scoată mai repede de la el ce voia să afle este socotit de unii o adevărată minune. S-a mărginit doar să-l privească clătinând din cap, dar în aşa fel încât bietul om şi-a pierdut firea. — Da, ma’am, a reluat mister Chillip, îndată ce a mai prins puţin curaj, sunt fericit să vă pot prezenta felicitările mele. Totul s-a isprăvit, ma’am, şi s-a isprăvit cu bine. Vreme de cinci minute, cât i-a trebuit lui mister Chillip ca să rostească acest discurs, mătuşa mea l-a cercetat cu luare-aminte. — Cum se simte ea? l-a întrebat mătuşa, încrucişându-şi braţele, cu boneta atârnată de mâna stângă. — Sper, ma’am, că în curând se va simţi foarte bine, a răspuns mister Chillip. Atât de bine cât se poate simţi o mamă tânără în asemenea împrejurări nefericite. Puteţi merge s-o vedeţi, ma’am. O să-i facă plăcere. — Şi ea? Ea cum se simte? a stăruit mătuşa. Mister Chillip a lăsat capul mai jos spre umăr şi, blajin ca o păsărică, a privit-o lung pe mătuşa mea. — Fetiţa, a zis mătuşa mea. Cum se simte fetiţa? — M’am a răspuns mister Chillip, credeam c-aţi aflat. E băiat! Mătuşa n-a mai suflat niciun cuvânt, şi, apucând boneta cum ai apuca o praştie, a dat să i-o arunce în obraz lui mister Chillip; apoi s-a răzgândit, şi-a pus-o strâmb pe cap, a ieşit şi nu s-a mai întors niciodată. S-a făcut nevăzută, ca o zână supărată sau ca una dintre acele făpturi suprafireşti pe care, potrivit superstiţiilor populare, mi-era hărăzit să le văd; şi de atunci nu s-a mai întors niciodată.   Ba nu. Eu zăceam în coşuleţul meu, iar mama pe patul ei; Betsey Trotwood Copperfield a rămas însă pentru totdeauna în lumea viselor şi a umbrelor, în ţinutul acela tainic din care abia venisem; şi lumina ce intra pe fereastra odăii noastre strălucea asupra pământescului hotar pe care-l trec toţi călătorii şi asupra movilei ridicate peste cenuşa şi ţărâna aceluia fără de care niciodată n-aş fi prins viaţă.     Viata lui David Copperfield – volumul I – pdf download.........descarcați volumul integral de mai jos           ..        

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. II CAPITOLUL XIX MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA   Nu ştiu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau amărât când, la sfârşitul ultimului an de învăţătură, a venit vremea să părăsesc şcoala doctorului Strong. Fusesem cât se poate de fericit acolo, îi purtam o afecţiune deosebită doctorului şi eram în lumea aceea mică un personaj de vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de fluşturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii nedesluşite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că lumea stă la picioarele tinerilor independenţi, că aceste făpturi năstruşnice ar fi chemate să vadă şi să săvârşească lucruri minunate şi să exercite negreşit o înrâurire nemaipomenită asupra societăţii. Atât de puternice au fost în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am părăsit şcoala fără a încerca o firească părere de rău. Despărţirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte despărţiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în care a avut loc despărţirea şi ce-am simţit cu prilejul ei; dar n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram uluit de perspectivele ce-mi stăteau în faţă. Ştiu că, pe atunci, nu ţineam seama decât foarte puţin sau deloc de experienţa copilăriei mele şi că viaţa nu mi se părea altceva decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l citesc. Mă sfătuisem de multe ori cu mătuşa ce meserie să îmbrăţişez. De un an şi mai bine mă străduisem să aflu un răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea ori: „Ce-ai vrea să fii?“ Dar nu mi-am putut descoperi nicio predilecţie specială pentru vreo meserie anume. Dacă soarta m-ar fi dăruit cu ştiinţa artei de a naviga, dacă mi-ar fi fost încredinţată comanda unei expediţii iute ca vântul şi aş fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac descoperiri triumfale, cred că m-aş fi simţit cât se poate de potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă dedic unei activităţi care să nu însemne o povară prea grea pentru mătuşa; şi să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea. La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna cu un aer îngândurat şi înţelept. Nu s-a încumetat însă să prezinte sugestii decât o singură dată; şi atunci (nu ştiu cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin „căldărar“. Acestei propuneri mătuşa i-a făcut o primire atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să deschidă gura niciodată, şi de atunci înainte s-a mărginit să-şi zornăie banii în buzunar, aşteptând cu luare-aminte ca mătuşa să-şi spună părerea. — Trot, dragul meu, vreau să-ţi spun ceva, mi-a zis mătuşa într-o dimineaţă, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem şcoala, întrucât până acum n-am putut lua nicio hotărâre asupra acestei probleme spinoase şi cum trebuie să ne ferim, cât putem, de orice greşeală, cred că n-ar strica un mic răgaz. Trebuie să încerci acum să priveşti lucrurile din alt punct de vedere, nu şcolăreşte. — Am să încerc. — Cred, a urmat mătuşa, că o mică schimbare şi un prilej de a arunca o privire asupra vieţii dinafară ţi-ar prinde bine şi te-ar ajuta să te reculegi şi să judeci lucrurile cu mai multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele pe care-l purta. — Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere! — Bine, foarte bine, a zis mătuşa, căci şi mie mi-ar face plăcere. Şi e firesc şi rezonabil să-ţi facă plăcere. Sunt convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc şi rezonabil. — Nădăjduiesc şi eu, mătuşico. — Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătuşa, ar fi fost cea mai rezonabilă şi cea mai firească fată din câte au fost vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i aşa, Trot? — Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătuşico. M-aş mulţumi cu atât. — Noroc că biata şi scumpa fetiţă care era maică-ta nu mai e în viaţă, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar fost atât de mândră acum de băiatul ei, că şi-ar fi pierdut şi puţina minte pe care o avea! (Mătuşa obişnuia să-şi scuze slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne-Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea! — Sper că-ţi face plăcere, mătuşă… — E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătuşa, e leit maică-sa, aşa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca două picături de apă! — Adevărat? a întrebat mister Dick. — Da, şi seamănă şi cu David, a întărit mătuşa. — Seamănă foarte mult cu David! a încuviinţat mister Dick. — Dorinţa mea, Trot, e să ajungi un om zdravăn, a urmat mătuşa, nu atât trupeşte, căci eşti destul de zdravăn trupeşte, ci sufleteşte. Un om zdravăn, un om care ştie ce vrea. Un om hotărât, a zis mătuşa dând din cap şi strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un om cu un caracter puternic, care să nu se lase influenţat de nimeni şi de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aş vrea să ajungi. Şi dacă tatăl şi mama ta ar fi fost aşa, le-ar fi mers mai bine. Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul ei. — Pentru început, ca să dobândeşti încredere în propriile tale puteri şi ca să te obişnuieşti să iei hotărâri de unul singur, mi-a zis mătuşa, am să te las să pleci singur în această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, să aibă grijă de mine. O clipă mister Dick a părut puţin cam trist; apoi, însă, la gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai extraordinare femei din lume, faţa i s-a luminat. — Afară de asta, a adăugat mătuşa, are de lucru la memoriu. — O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez ştii… după care… Şi aici mister Dick s-a stăpânit şi, după o pauză mai lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai iasă! Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta bunăvoinţă de mătuşămea, am primit o pungă plină cu bani şi un geamantan şi am pornit în expediţie. La despărţire, mătuşa mi-a dat câteva sfaturi bune şi foarte multe sărutări şi mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva şi să cuget, n-ar fi rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele restricţii impuse acestei libertăţi erau obligaţia de a cugeta asupra celor văzute şi promisiunea de a scrie de trei ori pe săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei. Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun de la Agnes şi de la mister Wickfield (încă nu renunţasem la odăiţa ce ocupasem în casa lui), precum şi de la bunul doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a văzut şi mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai era aceeaşi. — Nici eu nu mai sunt acelaşi om de când am plecat, i-am răspuns. Fără tine mă simt ca şi cum mi-ar lipsi mâna dreaptă. Şi asta-i încă puţin spus, pentru că mâna mea dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toţi cei care te cunosc, Agnes, se sfătuiesc cu tine şi-ţi cer îndrumare. — Toţi cei care mă cunosc mă răsfaţă, mi-a răspuns, zâmbind. — Nu. Alta-i pricina; eşti fără seamăn pe lume. Eşti atât de bună şi atât de blândă şi ai o judecată care nu dă greş niciodată. — Vorbeşti ca şi cum aş fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, izbucnind într-un râs cristalin şi apucându-se din nou de cusut. — Ei! Nu-i frumos să profiţi de confidenţele mele, i-am răspuns roşind la amintirea fetei în albastru care mă robise. Totuşi, Agnes, îţi voi încredinţa şi de aci înainte secretele mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Şi ori de câte ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi îndrăgosti, voi veni să-ţi spun, dacă-mi dai voie, chiar când va fi vorba de o dragoste serioasă. — Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou. — Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de şcolar! i-am spus, râzând la rândul meu, nu fără a roşi puţin. Lucrurile s-au schimbat acum şi mă tem că într-o bună zi va fi vorba de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni. Agnes a râs iar şi a clătinat din cap. — O, ştiu că nu eşti îndrăgostită cu adevărat, pentru că dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puţin, am adăugat, văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc singur. Dar nu ştiu pe nimeni care să fie vrednic să te iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent mai nobil din fire, mai vrednic decât toţi cei pe care i-am văzut perindându-se pe aici, consimţământul meu n-ai să-l primeşti. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul dintre admiratorii tăi; şi cu acela care-ţi va cuceri inima voi fi foarte exigent, de asta poţi fi încredinţată. Până acum discuţia se desfăşurase pe acel ton, îmbinând zeflemeaua şi seriozitatea, care era rezultatul firesc al vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes şi-a ridicat privirile spre mine şi, cu glasul schimbat, mi-a zis: — Trotwood, vreau să-ţi pun o întrebare pe care se prea poate să nu mai am prilejul să ţi-o pun vreme îndelungată. O întrebare care cred că n-aş putea s-o pun nimănui decât ţie. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata? Băgasem de seamă o schimbare, şi nu o dată mă întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă şi ea. Agnes a citit pesemne pe faţa mea aceste gânduri, căci îndată şi-a plecat ochii şi am văzut că erau înlăcrimaţi. — Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut. — Cred… Spune-mi, Agnes, ştii cât de mult ţin la el, pot să vorbesc deschis? — Da, mi-a zis. — Cred că nu-i prieşte deloc năravul lui, care s-a agravat mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte nervos, sau cel puţin aşa mi se pare mie. — Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap. — Îi tremură mâna, vorbeşte nedesluşit, şi are uneori o lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimereşte să fie chemat să rezolve probleme. — Da, de Uriah a zis Agnes. — Da; şi conştiinţa faptului că nu poate face faţă situaţiei, sau că n-a înţeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare şi mai rău, şi rezultatul este că arată obosit şi priveşte în gol. Cele ce-ţi spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l-am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru şi plângând ca un copil. În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins uşor buzele cu mâna, şi într-o clipă a fost la uşă unde l-a întâmpinat pe tatăl ei şi l-a luat de braţ. Când amândoi s-au întors către mine, m-a mişcat expresia feţei ei. Privirea-i luminoasă era plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru iubirea şi grija pe care dânsul i le purta, şi îmi adresa o rugă nespus de fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile mele cele mai tainice şi să nu-mi fac o părere proastă despre el; era atât de mândră de el şi îi era atât de devotată şi în acelaşi timp era atât de înduioşată şi neliniştită, fiind totodată convinsă că la fel voi fi şi eu, încât orice ar fi încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe atât de elocvent şi nu m-ar fi putut mişca mai mult. Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am dus la ora obişnuită, şi în jurul căminului i-am găsit pe doctor, pe tânăra lui soţie şi pe mama ei. Doctorul a făcut atâta caz de călătoria mea, ca şi cum aş fi plecat în China, şi m-a primit ca pe un oaspete de vază şi a poruncit să se arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul fostului său elev luminat de vâlvătăi. — Nu voi mai apuca să văd mulţi băieţi luând locul lui Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-şi mâinile. Mă simt obosit, Wickfield, şi am nevoie de linişte. Până în şase luni îmi voi părăsi elevii şi voi duce o viaţă mai tihnită. — Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece ani, i-a răspuns mister Wickfield. — Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. Îl las în loc pe ajutorul meu – vorbesc foarte serios – aşa că foarte curând va trebui să ne întocmeşti un contract, să ne lege de mâini şi de picioare ca pe şarlatani. — Şi să am grijă să nu te trezeşti păcălit, nu-i aşa? i-a zis mister Wickfield. Aşa cum desigur te-ai trezit dacă ţi-ai face singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există şi sarcini mai neplăcute decât asta. — După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi văd numai de dicţionar şi de celălalt co-contractant… adică de Annie. Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care şedea la masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta sfiiciune şi teamă, încât dânsul şi-a aţintit privirea asupra ei şi mi s-a părut că îşi amintise de ceva. — Văd c-aţi primit poştă din India, a observat mister Wickfield după o scurtă pauză. — Da, tocmai! Nişte scrisori de la mister Jack Maldon, a confirmat doctorul. — Adevărat? — Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca şi cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să ştii că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituţia lui l-a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, desigur că-ţi aminteşti că vărul tău n-a fost niciodată voinic; în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numeşte un om robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat şi rotindu-şi privirea asupra celor de faţă. Ştiu asta încă de pe vremea când atât el, cât şi fiica mea mai erau copii şi se plimbau toată ziulica împreună, braţ la braţ. Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns niciun cuvânt. — Din spusele dumneavoastră trebuie să înţeleg oare că Jack Maldon ar fi bolnav? a întrebat mister Wickfield. — Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel şi chip, sir. — Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield. — Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A suferit, desigur, de insolaţii îngrozitoare, a suferit de febră tropicală, de friguri şi de tot ce vrei! Cât priveşte ficatul l-a lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu resemnare Cătana-Bătrână. — Şi a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister Wickfield. — Ce să scrie? Dacă-mi puteţi pune o asemenea întrebare, nu-l cunoaşteţi pe Jack Maldon! i-a răspuns missis Markleham, legănându-şi capul şi agitând evantaiul. Să scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de patru armăsari sălbatici! — Mamă! a intervenit missis Strong. — Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât pentru a întări spusele mele. Ştii tot atât de bine ca şi mine că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de armăsari sălbatici… de ce oare am spus că numai de patru? Nu, nici nam să mă opresc la patru… opt, şaisprezece, treizeci şi doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să răstoarne planurile doctorului! — Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-şi mâna pe faţă şi privindu-l nu fără remuşcare pe sfetnicul său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau undeva peste mare“. — Iar eu am zis: „peste mare“, a adăugat solemn mister Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum această responsabilitate. — Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana-Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii, dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare bunăvoinţă şi cu cele mai bune intenţii. Dar dacă bietul băiat nu poate trăi acolo, nu poate, şi pace! Şi dacă nu poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana-Bătrână, făcându-şi vânt cu evantaiul, cu un aer profetic dar resemnat, şi ştiu că mai degrabă o să-şi dea viaţa decât să răstoarne planurile doctorului! — Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu ţin morţiş la planurile mele şi sunt gata să le răstorn şi singur. Pot face alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în ţară din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece înapoi şi trebuie să ne silim să-i facem rost de o situaţie bună şi potrivită în ţară, Missis Markleham a fost în aşa măsură covârşită de această mărinimoasă declaraţie (la care nu e nevoie să spun că nu se aşteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună doctorului decât că nu-şi dezminţise bunătatea şi să-şi sărute de mai multe ori în şir evantaiul, pentru ca apoi să-l lovească prieteneşte, pe mână, cu el. După aceea a dojenit-o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată vechiului tovarăş de joacă, şi apoi ne-a povestit fel de fel despre alţi vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de dorit să fie ajutaţi să stea pe vrednicele lor picioare. În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt şi n-a ridicat ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield şi-a ţinut privirea aţintită asupra lui Annie, care stătea lângă fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, şi o privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această privinţă, şi anume cui. — Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar doctorului… unde e?… Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă înştiinţez că o duc foarte greu cu sănătatea şi mă tem că voi fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind singura nădejde de vindecare“. Mai limpede nici c-ar putea să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare! Scrisoarea către Annie e încă şi mai limpede. Annie, dă-mi scrisoarea. — Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut. — Draga mea, în anumite privinţe eşti cea mai caraghioasă fiinţă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar faţă de nevoile familiei aş putea spune că ai o atitudine de-a dreptul denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat niciodată dacă nu ţi-aş fi cerut-o eu. Aşa înţelegi tu, iubita mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt uimită. Ar trebui să-ţi dai seama de lucrurile astea! După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; şi când i-am înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o luasem tremura. — Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita mea Annie“, şi aşa mai departe… nu, nu-i asta. „Bătrânul şi amabilul proctor…“ ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare neciteţ scris mai are vărul tău Maldon şi tare proastă mai sunt! Da, fireşte, stă scris „doctor“! Vai! Amabil, într-adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-şi sărute din nou evantaiul şi să-l agite în faţa doctorului, care ne privea cu o placidă mulţumire. Iată, am găsit! „N-ar trebui să fii surprinsă, Annie, când vei afla – fireşte că n-ar trebui, doar ştim că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu adineauri? — … când vei afla că am suferit atât de mult pe aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu orice preţ: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putinţă; fie demisionând, dacă nu voi obţine concediu. Ce am îndurat şi îndur aici e insuportabil“. Şi eu, una, fără răspunsul prompt dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a încheiat missis Markleham, făcând din nou semne telegrafice doctorului şi împăturind scrisoarea, mărturisesc deschis că nici să mă gândesc n-aş putea suporta să stărui asupra sensului cuvintelor lui. Deşi bătrâna s-a uitat la el, aşteptând să-i audă comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt şi a stat neclintit, cu privirile aţintite în pământ. Şi chiar după ce s-a schimbat subiectul şi ne-am apucat să vorbim despre altele, a rămas aşa vreme îndelungată, ridicându-şi numai rareori ochii, pentru ca, încruntat şi îngândurat, să se uite o clipă la doctor sau la soţia acestuia, sau la amândoi. Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas plăcut şi expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat la patru mâini şi au executat împreună duete, dând un adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în primul rând, că deşi Annie îşi redobândise stăpânirea de sine şi se purta ca de obicei, între ea şi mister Wickfield exista totuşi o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie şi Agnes, pe care o privea cu teamă şi trebuie să mărturisesc că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, nebănuit până atunci, şi să mă tulbure profund. Frumuseţea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puţin nevinovată ca până acum; am început să privesc cu neîncredere graţia înnăscută şi farmecul persoanei ei; şi când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, şi m-am gândit cât de bună şi de cinstită era Agnes, s-a strecurat în mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită Atât de fericită se simţea însă Agnes şi la fel şi Annie, încât au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas întipărit în amintire. Tocmai îşi luau rămas bun una de la alta, şi Agnes dădea s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Annie, când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărţit şi repede a tras-o pe Agnes după el. Şi atunci, pe faţa frumoasei missis Strong s-a ivit din nou – ca şi cum timpul ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aş fi găsit din nou în prag, ca atunci – expresia ce-o avusese şi în noaptea plecării lui Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nicio clipă. N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident şi nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputinţă să uit acea privire a ei şi să-mi mai aduc aminte vreodată de frumuseţea ei nevinovată. M-a urmărit şi când am ajuns acasă. Mi se părea că nori groşi coborau asupra căminului doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în cei ce-l amăgeau şi cu resentimente împotriva celor care îl trăgeau pe sfoară. Umbra ameninţătoare a unei mari năpaste şi a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă desluşită, se aşternea ca o pată întunecată asupra locurilor paşnice unde învăţasem şi petrecusem când eram copil şi mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii şi impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era ca şi cum altarul senin al adolescenţei ar fi fost pângărit sub ochii mei, iar pacea şi demnitatea lui ar fi fost spulberate. A doua zi dimineaţa a urmat despărţirea de acea casă venerabilă aflată sub influenţa exercitată de Agnes, şi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi întoarce curând: voi dormi din nou – adesea poate – în odăiţa mea; dar zilele când locuiam statornic acolo trecuseră, şi pieriseră pentru totdeauna vremurile de altădată. Când am împachetat cărţile şi hainele ce le mai aveam acolo, şi care urmau să fie trimise la Dover, am fost mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită plăcere. Mi-am luat rămas bun de la Agnes şi de la tatăl ei, încercând, fără cine ştie ce succes, să mă arăt bărbat, şi m-am suit pe capra diligenţei pentru Londra. Într-atât eram de înduioşat şi înclinat, să iert totul, încât, când am trecut prin oraş, puţin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu duşman, ucenicul măcelar, şi să-i arunc cinci şilingi pentru băutură. Dar cum curăţa butucul cel mare din dugheană şi pentru că înfăţişarea lui se schimbase prea puţin în bine de când îi lipsea dintele din faţă, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a părut că prea era un măcelar înrăit şi mi-am zis c-ar fi mai nimerit să nu-i fac avansuri. Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieşit pe şosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai vârstnic cu putinţă în ochii surugiului şi să fiu cât se poate de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, căci socoteam că aşa vorbeau oamenii mari. — Mergeţi până la punctul terminus, sir? m-a întrebat surugiul. — Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoşteam). Mă duc la Londra. După aceea am să plec la Suffolk. — La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul. Ştia la fel de bine cum ştiam şi eu că în anotimpul acela nu s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simţit, totuşi, foarte măgulit. — Nu ştiu, i-am zis, prefăcându-mă că aş fi nehotărât dacă să merg la vânătoare sau nu. — Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte sperioase, mi-a spus William. — Am auzit şi eu. — Sunteţi din Suffolk, sir? m-a întrebat William. — Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk. — Am auzit că pe-acolo se face nişte găluşte straşnice! mi-a zis William. Nu ştiam acest lucru, dar m-am simţit dator să sporesc renumele tradiţiilor comitatului meu de baştină şi să dau a înţelege că le cunosc; de aceea am încuviinţat din cap parcă pentru a spune: „Te cred“. — Şi ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk preţuieşte greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat’ să creşteţi cai de Suffolk, sir? — N… uu! i-am zis. Nu prea. — Aici, în spate, şade un gentleman care m-aş prinde c-a crescut cai d-ăştia cu toptanul, mi-a zis William. Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire crucişă, ameninţătoare, care purta un cilindru alb, cu boruri înguste, şi nişte pantaloni cafenii, strânşi pe picior, care păreau încheiaţi pe nasturi de la gheată până la şold. Bărbia-i proţăpită peste umărul surugiului era atât de aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; şi când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu era saşiu la caii înaintaşi, măsurându-i cu un aer de cunoscător. — Aşa-i? l-a întrebat William. — Ce să fie aşa? — C-aţi crescut cai de Suffolk cu toptanul? — Cred şi eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau de durlăi să nu o fi crescut şi eu. Unora armăsării şi durlăii le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi ţin loc de mâncare şi de băutură, de casă, de nevastă, şi de copii, de ştiinţă de carte şi de aritmetică, de tabac, de tutun şi de somn. — Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceţi? mi-a suflat la ureche William, agitând hăţurile. Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înţelege c-ar vrea să-i cedez domnului locul, şi de aceea, roşind, i-am arătat că sunt gata să i-l dau. — Dacă nu vă supăraţi, sir, a zis William. Cred că aşa s-ar cădea. Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia umilinţă pe care am suferit-o în viaţă. Când mi-am reţinut locul la staţia diligenţelor, i-am dat o jumătate de coroană funcţionarului şi am primit un bilet pe care scria „loc pe capră“. Am îmbrăcat anume un palton lung şi un şal, ca să fiu vrednic de acel loc înalt şi ales; eram cât se poate de mândru de el; şi m-am legănat cu iluzia că făceam cinste diligenţei. Şi iată că, la prima staţie, m-am pomenit că-mi ia locul un saşiu şi un zdrenţăros, care n-avea alt merit decât acela că mirosea ca un grajd şi care, în vreme ce caii umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aş fi fost fiinţă omenească, ci muscă! Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenţei de la Canterbury, fireşte, na avut darul să mă lecuiască de acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simţit stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simţit cu desăvârşire compromis şi îngrozitor de tânăr. Era totuşi straniu şi interesant să stau cocoţat acolo sus, în spatele celor două perechi de cai – binecrescut, bine îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani – şi să caut a recunoaşte locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de odinioară. Orice privelişte mai deosebită de-a lungul şoselei îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i depăşeam şi-i vedeam privind în sus cu acele mutre de care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simţeam din nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămaşă. Iar când diligenţa a trecut hodorogind pe străzile înguste ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe uliţa unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul şi-am întins gâtul să revăd locul unde aşteptasem, în bătaia soarelui, şi în umbră, să-mi dea banii cuveniţi. Când, în cele din urmă, am ajuns în apropiere de Londra şi am trecut chiar în dreptul lui „Salem House“, unde mister Creakle altoia fără milă pe cine nimerea, aş fi dat toţi banii ce-i aveam la mine ca să pot coborî, să-i trag o sfântă de bătaie şi să dau drumul băieţilor, ca unor vrăbii din colivie. Am tras la Crucea de aur“ din Charing Cross, care pe vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; apoi o slujnică m-a condus într-o odăiţă cu un pat, unde duhnea ca într-o birjă şi unde aerul era închis ca într-un cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a arătat, respectul cuvenit şi s-a apucat să-mi dea sfaturi menite să suplinească lipsa mea de experienţă. — Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat familiar chelnerul. Tinerilor le place de obicei păsările: comandă o găină! I-am răspuns cât mai semeţ cu putinţă că n-aveam chef de găină. — N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de vacă sau de berbec. Ia un cotlet de viţel! Neştiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această propunere. — Îţi plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros şi aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă cu cartofi. L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet de viţel cu cartofi şi să se intereseze la tejghea dacă nu sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire deşi ştiam că nu sosiseră şi nici n-ar fi putut să sosească, asta numai pentru că a aştepta scrisori mi se părea lucru foarte bărbătesc. S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am arătat foarte mirat) şi a început să întindă masa într-o nişă, lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce vreau să beau; şi când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres“, am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am zărit în dosul paravanului de lemn, unde-şi avea colţişorul, cum golea de zor conţinutul mai multor sticle în una singură, ca un spiţer când prepară o reţetă. Iar când mi-a adus vinul, am găsit că n-avea niciun gust; şi, pe deasupra, conţinea şi atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar fi putut conţine un vin străin mai mult sau mai puţin curat; fiind însă sfios, l-am băut şi n-am spus nimic. Simţindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent Garden Theatre“ unde din fundul uneia dintre lojile centrale, am văzut Iuliu Cezar şi o nouă pantomimă. Faptul de a-i vedea în carne şi oase pe toţi acei nobili romani intrând şi ieşind din scenă ca să mă distreze, în loc să fie nişte dascăli severi ca la şcoală, era ceva nou şi nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină şi realitate a întregului spectacol, şi poezia, luminile, muzica, publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate şi strălucitoare m-au ameţit atât de tare, deschizându-mi noi tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopţii, am ieşit pe stradă, în ploaie, m-am simţit ca şi cum aş fi căzut din nori, unde trăisem o viaţă romantică, peste veacuri trecute, şi m-am pomenit deodată într-o lume luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă şi tropăiau în încălţările lor cu tălpi de lemn, într-o lume jalnică, plină de noroi. Ieşisem pe altă uşă şi am stat câtva timp în mijlocul străzii, de parcă aş fi picat din ceruri; dar îndată ghionţii şi îmbrânceala m-au trezit la realitate şi m-au îndemnat sămi îndrept paşii spre han; şi de-a lungul drumului până acolo mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, după ce am mâncat stridii şi am băut nişte Porto, am rămas nemişcat în braserie până după ora 1, cu ochii aţintiţi asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe aceleaşi scene. În aşa măsură eram copleşit de spectacolul văzut şi de amintiri – care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou străveziu pe care se proiecta viaţa mea trecută – încât nici nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezenţa acelui tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar puţin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simţit că se afla lângă mine şi c-am stat mai departe, dus pe gânduri, privind focul din cămin. În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre marea uşurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese apucat de bâţâială, căci, stând în colţişorul lui, îşi încrucişa picioarele, le bătea, le sucea şi le răsucea în fel şi chip. În drum spre uşă, am trecut pe lângă noul-venit şi l-am văzut foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câţiva paşi înapoi şi l-am privit din nou. Nu m-a recunoscut, dar eu l-am recunoscut din prima clipă. În alte împrejurări poate că nu m-aş fi încumetat şi nu m-aş fi hotărât să-i vorbesc, şi poate c-aş fi lăsat lucrurile pe a doua zi, şi poate că, astfel, l-aş fi pierdut. Dar în starea de spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am simţit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată recunoştinţa, iar vechea mea dragoste pentru el s-a revărsat atât de sinceră şi năvalnică, încât m-am dus de-a dreptul la el şi, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus: — Steerforth! Nu mă mai recunoşti? S-a uitat la mine, aşa cum se uita el uneori, dar pe faţa lui n-am văzut niciun semn că m-ar fi recunoscut. — Pare-mi-se că nu-ţi mai aduci aminte de mine, i-am zis. — Doamne! a izbucnit deodată. Ăsta-i micul Copperfield! I-am luat amândouă mâinile şi nu le-am mai dat drumul. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine şi nu mi-ar fi fost teamă c-aş putea să-l supăr, i-aş fi sărit de gât şi aş fi plâns. — Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd! — Şi eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându-mi călduros mâna. Hei, Copperfield, linişteşte-te! Simţeam totuşi că era bucuros să vadă cât mă emoţionase această întâlnire! Mi-am şters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre nu le putuse opri, am râs stângaci şi ne-am aşezat unul lângă altul. — Ei, cum se face că eşti aici? m-a întrebat Steerforth, bătându-mă pe umăr. — Am sosit chiar azi cu diligenţa de la Canterbury. M-a înfiat o mătuşă, care locuieşte în partea locului, şi tocmai am isprăvit şcoala acolo. Dar cum se face că eşti şi tu aici, Steerforth? — Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, şi acum mă întorc acasă la mama. Ştii, Copperfield, te-ai făcut băiat al naibii de drăguţ! Mă uit la tine, şi văd că eşti exact cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc! — Şi eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai un chip care se uită mai greu. A râs, trecându-şi mâna prin părul cârlionţat, şi mi-a spus vesel: — Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama locuieşte nu departe, la marginea oraşului, dar drumurile sunt atât de proaste şi acasă e atât de plicticos, încât m-am hotărât să nu plec mai departe şi să înnoptez aici. Mă aflu în oraş de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moţăind la un teatru. — Şi eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent Garden“. Ce spectacol minunat şi încântător. Steerforth! Steerforth a râs din toată inima. — Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe umăr, eşti ca o Daisy, ca o mărgărită! Nici mărgărita sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. Am fost şi eu la „Covent Garden“, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd un spectacol mai nereuşit. Hei, sir! Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, acum s-a apropiat respectuos. — Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l-a întrebat Steerforth. — Iertaţi-mă, sir, ce-aţi spus? — Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ţi spun! — Da, sir, a zis chelnerul, spăşit. Deocamdată, mister, Copperfield stă la patruzeci şi patru, sir. — Ce dracu ţi-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield tocmai în podul grajdului? ia ripostat Steerforth. — Vedeţi, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că mister Copperfield ar fi cineva mai aşa. Dacă vreţi, putem să-l trecem pe mister Copperfield la şaptezeci şi doi. Alături de dumneavoastră, sir. — Sigur că vreau! i-a zis Steerforth. Şi numaidecât! Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea. Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci şi patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr şi m-a poftit pentru a doua zi dimineaţă să iau cu el gustarea la ora 10, invitaţie pe care am fost foarte mândru şi încântat s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările şi ne-am dus sus, unde ne-am despărţit foarte călduros în faţa uşii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună decât cea veche, căci nu duhnea defel şi avea un pat imens, aproape cât o mică moşie, cu baldachin sprijinit pe patru stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns şi pentru şase persoane, am adormit curând şi am visat despre Roma antică, despre Steerforth şi despre prietenie, până ce în zori, diligenţele când au ieşit, hodorogind, pe sub poarta boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete şi să văd zei.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download..........

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. III CAPITOLUL XL PEREGRINUL Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă despre întâmplările familiale amănunţit relatate în capitolul premergător. Mătuşa a fost profund afectată, şi după aceea, timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung şi în lat, cu braţele încrucişate pe piept. Ori de câte ori era deosebit de descumpănită, săvârşea câte o asemenea performanţă de marş, şi totdeauna după durata marşului se putea aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a simţit atât de tulburată, încât a găsit de cuviinţă să deschidă uşa dormitorului, amenajându-şi astfel un traseu care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; şi în vreme ce mister Dick şi cu mine şedeam tăcuţi lângă foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus şi în jos cu pas egal şi cu regularitatea unui pendul. Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas singur cu mătuşa, m-am apucat să scriu epistola destinată celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, mătuşa se aşezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de obicei. Dar în loc să ţină paharul pe genunchi, ca altădată, îl uitase pe consola căminului; şi, rezemânduşi cotul stâng pe braţul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine îngândurată. Şi ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul meu, îi întâlneam privirea. — Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura dânsa întărind din cap, dar sunt enervată şi mâhnită. Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la uşă ca să-i aduc la cunoştinţă descoperirea mea, mi-a deschis uşa mai afectuos ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, Trot!“, a clătinat din cap şi a închis uşa. Dimineaţa a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne doamne, pe care a aprobat- o. Am pus-o la poştă, iar după aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu răbdare şi să aştept răspunsul. Trecuse aproape o săptămână, şi tot mai aşteptam. Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong spre casă. Fusese o zi geroasă şi suflase un vânt tăios dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse şi începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi mari şi că se aşternuse un strat gros. Huruitul roţilor şi zgomotul paşilor erau înăbuşite, ca şi cum străzile ar fi fost acoperite cu covoare de puf. Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin’s Lane, şi, fireşte, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara şerpuia către Strand. Când am trecut prin faţa treptelor ce duc spre peristilul bisericii, m-am încrucişat în colţ cu o siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă şi a dispărut. O cunoşteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă gândeam la altceva şi am fost buimăcit. Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-şi lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am văzut în acelaşi moment în care am văzut şi silueta aceea. Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors şi a coborât spre mine. M-am trezit faţă în faţă cu mister Peggotty! Atunci mi-am amintit şi cine era femeia. Era Martha, căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse nişte bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe scumpa sa nepoată. Ne-am strâns cu căldură mâinile. Şi la început niciunul n-am fost în stare să scoatem o vorbă. — Mas’r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, bine v-am găsit! — Bine te-am găsit, scumpe şi vechi prieten! i-am spus eu. — Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, a urmat el, dar ştiind că locuiţi cu mătuşa – căci am trecut pe la ’neavoastră în drum spre Yarmouth – mam temut că-i prea târziu. Aş fi venit însă dimineaţă devreme, înainte de a pleca, sir. — Pleci din nou? — Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetişor din cap. Plec mâine. — Şi acum unde te duci? — Păi, mi-a spus, scuturându-şi zăpada de pe pletele lungi, aveam de gând să caut un culcuş pentru la noapte. Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a hanului „Crucea de aur“ , care avea legături atât de memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, lam luat de braţ şi am traversat ulicioara. Două sau trei cămăruţe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându-mă într-una din ele şi văzând că era goală, şi că în cămin ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru. Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi era lung şi răvăşit şi că, afară de asta, faţa-i era arsă de soare. Mai încărunţise, cutele ce-i brăzdau faţa şi fruntea se adânciseră, iar după înfăţişare părea să fi înfruntat fel de fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere şi zdravăn şi ca un om susţinut de un scop urmărit cu tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce făceam în forul meu interior aceste observaţii, dânsul şi-a scuturat zăpada de pe haine şi pălărie şi sa şters pe obraz. Când s-a aşezat la masă, cu faţa la mine şi cu spatele la uşa prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră şi, apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros. — O să vă povestesc, mas’r Davy, mi-a zis, pe unde am fost şi ce am aflat. Am fost departe şi n-am aflat decât puţine veşti; dar o să vă povestesc. Am sunat clopoţelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a vrut nicio băutură mai tare decât bere şi, până ne-a adus-o şi ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia gravă a feţei sale era atât de impresionantă, încât n-am îndrăznit să-l tulbur. — Când nu era decât o fetiţă, a început ridicând fruntea, după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare şi de coastele unde apele-s de un albastru întunecat şi strălucesc în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu ştiu, dar credea poate – sau nădăjduia – că taică-su fusese târât de curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi şi unde priveliştea-i veşnic însorită. — Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil. — Când a… când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, mi-a spus mie ceva că spre ţările acelea avea s-o ducă. Mi-a zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunăţii despre ele şi i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă şi ea o lady, şi căn felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiaşi dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în Franţa şi am debarcat acolo ca şi cum aş fi căzut din cer… Am văzut că uşa se crăpase, lăsând să intre zăpada în odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare şi că o mână se strecurase binişor s-o ţină deschisă. — Am aflat acolo un gen’leman englez, care avea o slujbă înaltă, a urmat mister Peggotty, şi i-am spus c-am pornit să-mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de nişte hârtii – nu ştiu com le zice – ca să pot călători mai departe, şi a vrut să-mi dea şi bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Fireşte, i-am molţomit din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de dumneata, mi-a zis, şi o să vorbesc cu toţi cei care au s-o ia pe acelaşi drum, aşa că mulţi o să ştie despre ’neata când o să călătoreşti singur, departe de-aici.“ I-am arătat com am putut mai bine cât îi eram de recunoscător şi-am pornit să străbat Franţa. — Singur şi pe jos? — Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori şi cu căruţa, împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori şi cu poştalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe mile în fiecare zi, şi câteodată mergeam împreună cu vreun biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-şi vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu mine, dar ne ţineam de urât de-a lungul şoselelor prăfuite. Asta aş fi putut ghici şi singur după tonul lui prietenos. — Când soseam într-un oraş mă duceam la han ş-aşteptam prin curte până venea cineva care ştie englezeşte (ceea ce se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că pornisem să-mi caut nepoata, şi ei îmi spuneau ce fel de oameni mai răsăriţi se aflau la han, iară eu aşteptam şi mă uitam după toţi cei care intrau sau ieşeau, să văd de nu seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em’ly, şi porneam mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau trăgeam undeva, la oameni mărunţi, mă pomeneam c-auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porţile lor, mă ospătau cu fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi-mi grijeau culcuş pentru-noapte. Şi multe femei, mas’r Davy, ce aveau fete de o vârstă cu Em’ly, am aflat aşteptând la margine de sat, în faţa crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în acelaşi chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Şi numai Dumnezeu ştie câtă bunătate mi-au arătat aceste mame! La uşă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă şi el capul şi s-o vadă. — Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi aşezau copiii, mai ales fetiţele, pe genunchi: şi de multe ori m-aţi fi putut vedea şezând cu ei în braţe la porţi, pe înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul meu! Copleşit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-şi ascunsese faţa. — Mulţumesc, sir, mi-a zis. Nu luaţi seama la asta. Apoi şi-a dus mâna la piept şi şi-a urmat povestirea. — Adesea dimineaţa mă-nsoţeau pe drum câte o milă sau două; şi la despărţire le ziceam: „Vă mulţumesc din toată inima! Domnul să vă binecuvânteze!“ Şi parcă îmi pricepeau vorbele şi-mi răspundeau cu prietenie. În cele din urmă am ajuns şi la mare. Nu mi-a venit greu, ca marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot atât de buni cu mine, şi aş fi străbătut toată ţara, din oraş în oraş, de n-aş fi aflat veşti c-ar fi văzut-o cineva prin munţii din Elveţia. Mi-a spus careva, câre-l cunoştea pe servitorul lor, că-i văzuse acolo pe toţi trei şi corn călătoreau şi unde se aflau. Şi-am mers zi şi noapte, mas’r Davy, către munţi. Cu cât mergeam, cu atât munţii aceia se depărtau parcă. Dar până la urmă le-am venit de hac şi i-am trecut. Când am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?“ Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopţii, trăgea cu urechea, mai era la uşă, şi mâinile ei mă rugau, mă implorau să n-o alung. — Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister Peggotty. Nu! Câtuşi de puţin! Numai de mi-ar zări chipul, numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aş sta înaintea ei, fără a rosti niciun cuvânt, şi şi-ar aduce aminte de casa ce a părăsit-o şi de copilăria ei, şi chiar prinţesă regală de-ar fi ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Ştiam asta prea bine. De multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: „Unchiule!“ şi am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în faţa mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem şi-i şoptisem: „Em’ly, draga mea, am venit să-ţi spun că eşti iertată şi să te iau acasă!“ S-a oprit, a clătinat din cap şi, oftând, a povestit mai departe: — Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Em’ly era totul. Am cumpărat o rochie ţărănească pentru ea; ştiam că de-o voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de stâncă, urmându-mă oriîncotro aş apuca, şi că nu mă va mai părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce le purta… s-o iau din nou de mână şi să pornim împreună spre casă, oprindu-ne ici şi colo pe drum, să-i oblojesc tălpile rănite şi inima ei sfâşiată. La dânsul cred că nici nu m-aş fi uitat. Dar, mas’r Davy, n-a fost să fie aşa… nu încă! Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. Unii ziceau una, alţii alta. Mam dus ici, m-am dus acolo, dar n-am aflat-o pe Em’ly şi m-am întors acasă. — De când? l-am întrebat. — De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în noapte vechiul nostru barcaz şi lumina licărind la fereastră. Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea lângă vatră, com ne înţelesesem. I-am strigat: „Nu te speria! Îs eu, Dan’l!“ ş-am intrat. Niciodată n-aş fi crezut că vechiul barcaz ar putea să-mi pară aşa de străin! Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un sul înfăşurat în hârtie, conţinând două sau trei scrisori, sau nişte foi împăturite, pe care le-a pus pe masă. — Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, strecurată noaptea sub uşă. A-ncercat să-şi prefacă scrisul, dar pe mine nu m-a putut înşela! Cu mare grijă şi răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai cum fusese înainte, şi a pus-o deoparte. — Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o missis Gummidge acum două sau trei luni. După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o şi a adăugat cu glas scăzut: — Fiţi bun, sir, şi citiţi-o. Am citit cele ce urmează: Vai, ce vei simţi când vei vedea rândurile acestea şi vei băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! Dar caută, caută – nu de dragul meu, ci de dragul unchiului –, caută de te înduioşează puţin în privinţa mea! Fie-ţi milă, te rog, de o biată nenorocită. Şi scrie-mi pe un petic de hârtie dacă e sănătos şi ce-a spus despre mine mai nainte de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniţi numele, şi dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu ţi se pare vreodată că-şi aminteşte de aceea pe care o iubea atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! Cad în genunchi în faţa dumitale şi te rog, şi te implor, nu fi atât de aspră cu mine pe cât aş merita – aşa cum foarte bine ştiu că s-ar cuveni –, şi ai bunătatea să-mi scrii câteva cuvinte de dânsul şi să mi le trimiţi. Nu trebuie să-mi scrii „Micuţa“, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am necinstit, dar, vai, gândeşte-te la suferinţa mea şi fie-ţi milă de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată pe lumea asta! Scumpa mea, dacă inima-ţi e neînduplecată faţă de mine – cu drept cuvânt neînduplecată, ştiu prea bine –, dacă-i neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotărî de-a binelea să nu încuviinţezi această umilă, umilă rugăminte, cere şi părerea aceluia căruia i-am căşunat mai mult rău decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soţie! Dacă se va arăta milostiv şi-ţi va spune că ai putea să-mi scrii câteva rânduri pe care să le citesc – cred că aşa va spune, vai, cred că aşa îţi va spune, numai să binevoieşti a-i cere părerea, căci totdeauna a fost bun şi îngăduitor –, spune-i atunci (numai atunci) că noaptea, când aud cum şuieră vântul, mi se pare că şuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul şi pe unchiul, şi că se năpusteşte către tării spre a mărturisi împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi-ar fi dat să mor mâine (şi, vai, aş fi pregătită, fericită aş fi să mor!), cuvintele mele din urmă pe el şi pe unchiul i-ar binecuvânta, şi cu ultima suflare pentru fericirea căminului lui m-aş ruga! Şi în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. Bancnota era neatinsă, ca şi cea dintâi, şi mister Peggotty a împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucţiuni amănunţite cu privire la locul unde trebuia adresat răspunsul, şi deşi se vedea bine că trecuse prin mai multe mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în privinţa locului unde se ascundea, totuşi scrisoarea părea să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută. — Şi ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty. — Missis Gummidge nefiind cine ştie ce învăţată, Ham i-a făcut o ciornă, şi dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem în căutarea ei şi i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare. — Aceea pe care o ţii în mână e o altă scrisoare? l-am întrebat. — Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând puţin hârtia. Vedeţi? Zece lire. Şi năuntru stă scris ca şi la cea dintâi: „De la un prieten sincer“. A dintâi a fost strecurată sub uşă, pe când asta a venit cu poşta alaltăieri. Acuma mă duc s-o caut după ştampila poştei. Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraş din regiunea Rinului Superior. Aflase la Yarmouth nişte negustori străini care cunoşteau ţinutul şi îi schiţaseră pe o bucată de hârtie o hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A pus-o pe masă, între noi, şi, sprijinindu-şi bărbia într-o mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat. L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap. — Munceşte com se cade să muncească un bărbat, mi-a răspuns. Şi-a făcut prin partea locului un nume com nici că se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de ajutor, şi el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să rămână între noi) că-i zdrobit. — Bietul băiat, îmi închipui! — Nu-i prea mai pasă de nimic, mas’r Davy, mi-a şoptit grav mister Peggotty, parcă nu mai ţine la viaţă: unde-i de făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o facă. Şi unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Şi totuşi e bun ca pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l ştie. Şi-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le-a înfăşurat în hârtie şi le-a pus la loc în buzunarul de la piept. Femeia din uşă dispăruse. Zăpada viscolită mai pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni. — Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de vreme ce v-am văzut astăseară, mas’r Davy (şi asta mi-a uşurat inima), mâine dimineaţă o să plec la drum mai devreme. Aţi văzut ce am aici, şi şi-a dus mâna la piept, în locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă nelinişteşte e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi înapoiat banii ăştia. De-o fi să mor, şi banii s-or pierde sau i-o fura cineva, sau s-or risipi cine ştie com şi el o crede că i-am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aş avea odihnă! Şi cred că m-aş întoarce! S-a ridicat şi m-am ridicat şi eu şi, înainte de a ieşi, ne-am strâns încă o dată mâna. — Aş fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu pân-aş cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăştia, mi-a zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru şi o voi găsi pe Em’ly a mea, am să fiu mulţumit. Şi de n-am s-o găsesc, poate c-o să audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute decât când a încetat să-i bată inima; şi dacă nu mă-nşel asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârşit, acasă! Când am ieşit afară, în noaptea geroasă, am văzut depărtându-se cu paşi precipitaţi silueta singuratică. Sub nu ştiu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele şi l-am ţinut aşa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută. Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru drumeţi, unde ştia că va găsi un culcuş curat pentru o noapte. L-am însoţit peste Westminster Bridge şi, ajunşi pe malul ce ţine de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era molcom şi recules din respect pentru dânsul, care acum îşi relua singuratica peregrinare prin zăpadă. M-am întors în curtea hanului şi am căutat cu înfrigurare silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele paşilor noştri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale paşilor mei; şi chiar şi acestea, când am privit înapoi peste umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci ningea cu fulgi mari.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul III – pdf download........

STANŢA ÎNTÎI                                        Fantoma lui Marley   De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura. Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii. Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă. Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit. Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că Marley murise. Trebuie să se înţeleagă limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieşi nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăşi cu adevărat mintea slabă a fiului lui. Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii depozitului: „Scrooge şi Marley". Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge şi Marley". Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el răspundea la ambele nume. Pentru el era totuna. O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun. Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torenţială mai neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj faţă de el. Ele „se abăteau" adesea mai cu milă, dar Scrooge niciodată. Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la mine?" Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre cutare sau cutare loc. Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaşte, şi când îl vedeau că apare, îşi trăgeau stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!" Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieţii călcate de mulţime, ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau lui Scrooge „nebunul". Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din greu. Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai mulţi, fiindcă Scrooge ţinea lada cu cărbuni în odaia lui, aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginaţie vie, efortul îi rămânea nerăsplătit. ― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui. ― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi! Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi. ― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta. ― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac. ― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat. Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'". ― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul. ― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita! ― Unchiule! se rugă de el nepotul. ― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau. ― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii. ― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum! ― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze! Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă. ― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să ajungi în Parlament. ― Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă. Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar aşa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar vizita. ― Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce? ― De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge. ― Pentru că m-am îndrăgostit! ― Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere! ― Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socoteşti c-ar fi un motiv ca să nu vii acum? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce nu putem fi prieteni? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra buna dispoziţie de Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun fericit, unchiule! ― La revedere, spuse Scrooge. ― Şi un An Nou bun! ― La revedere, spuse Scrooge. Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i ureze sărbători fericite copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările. ― Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câştigă cincisprezece şilingi pe săptămână, are nevastă şi familie si vorbeşte de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc! Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alţi doi oameni. Erau doi domni corpolenţi, plăcuţi la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge. Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi se înclinară în faţa lui. ― Firma „Scrooge şi Marley", bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley? ― Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac şapte ani de când a murit. ― Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supravieţuit, spuse domnul, prezentându-şi împuternicirea. Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie", Scrooge se încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea. ― Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoţând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi acum de suferinţă. Mii de oameni sunt lipsiţi de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai mărunte plăceri, domnule. ― Nu mai există puşcării? întrebă Scrooge. ― Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul. ― Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcţionează? ― Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu mai funcţioneze. ―Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge. ― O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate. ― Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva şi a fost zădărnicită acţiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi. ― Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creştinească sufletelor şi trupurilor celor mulţi, îi replică domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor sărmani puţină carne şi băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec? ― Cu nimic! răspunse Scrooge. ― Vreţi să rămâneţi anonim? ― Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebaţi ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să se veselească. Contribui la întreţinerea instituţiilor pe care le-am menţionat costă destul, iar sărăntocilor acolo le e locul. ― Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să moară. ― Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, şi să mai scadă aşa prisosul de populaţie. Şi, pe deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia asta. ― Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul. ― Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi să nu se amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor! Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă decât îi era în fire. Între timp, ceaţa şi întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torţe aprinse, oferindu-se să meargă înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi si răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. Frigul se înteţi. Pe strada principală de la coltul fundăturii, câţiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi, îşi încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa ce se revărsa din el îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. Lumina strălucitoare din magazine, în care coroniţele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul cu păsări şi cu coloniale devenise o splendidă glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala şi vânzarea. în maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreaţă, lordul primar al Londrei împărţea porunci celor cincizeci de bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum se cuvine în gospodăria unui lord primar, şi până si croitoraşul pe care-l amendase cu cinci şilingi lunea trecută, pentru că se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne de vită. Dar ceaţa era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător. Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:   Domnul să vă aibă-n pază, Şi nimic nu vă mâhnească!    Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama cetii şi a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei. În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără tragere de inimă de pe scaunul lui, recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de speranţe din Cutie, care îşi stinse pe dată luminarea şi îşi puse pălăria. ― Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge. ― Dacă nu vă deranjează, domnule. ― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.  Copistul zâmbi sfios. ― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să munceşti. Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an. ― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă. Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba. Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în apartamentul ce aparţinuse odinioară asociatului său răposat. Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să mai găsească ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în prag, cufundat în jalnică meditaţie. Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor. Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci chipul lui Marley. Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui. Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă. N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea. Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa că spuse „Ptiu! Ptiu!" şi o trânti. Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din pivniţele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp ce urca. Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă abia ieşită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea. Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui. Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai. Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce terciul. Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie. Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; şi totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley. ― Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.  După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă. O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele. Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui. ― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred! Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micşoră din nou. Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate. Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie. Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se împotrivea simţurilor lui. ― Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine? ― Multe vreau! Era vocea lui Marley, fără îndoială.   ― Cine eşti? ― Întreabă-mă cine am fost. ― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese. ― În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley. ― Poţi să... poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor. ― Pot. ― Şezi, atunci. Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obişnuit pentru ea. ― Nu crezi în mine, remarcă fantoma. ― Nu, spuse Scrooge. ― Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea existenţă, în afara simţurilor tale? ― Nu ştiu, spuse Scrooge. ― De ce te îndoieşti de simţurile tale? ― Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un uşor deranjament stomacal face din ele nişte şarlatani. Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob de muştar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă. Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi să-şi înăbuşe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele în vine. Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar termina cu el. Infricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern. Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect nemişcată, părul ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor. ― Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, şi dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a plăsmuirii. ― Văd, răspunse fantoma. ― Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge. ― Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma. ― Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toţi de mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi! Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru şi de înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să nu cadă, leşinat. Dar şi mai tare se înspăimântă, când stafia îşi scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu pe piept! Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini. ― Indurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire? ― Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine? ― Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ şi de ce vin la mine? ― Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui şi să călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş, dar ar fi putut să fie, pe pământ, şi să aducă fericirea! Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi frânse mâinile fantomatice. ― Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce? ― Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru, m-am încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere îl port. Ţi se pare cumva ciudată alcătuirea lui? Scrooge tremura tot mai tare. ― Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât de lung este puternicul lanţ pe care-l duci tu însuţi? Era taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum şapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E un lanţ solid! Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci, şaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic. ― Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob! ― Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, şi e adusă de alţi mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce-aş vrea. Doar încă puţin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, şi în faţa mea se aştern călătorii anevoioase! Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica privirea şi rămânând îngenuncheat. ― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă si respect. ― Cu încetineală! repetă fantoma. ― Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme! ― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei. ― Călătoreşti repede? ― Pe aripile vântului, răspunse fantoma. ― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge. Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice. ― O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu! ― Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care începea să se gândească la el însuşi. ― Îndatoriri! strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea şi bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele! Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi apoi îl trânti din nou cu furie pe jos. ― La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulţimile de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înţelepţi spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa? Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa şi începu să tremure îngrozitor. ― Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârşit! ―Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog! ― Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma în care mă vezi. Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine. Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi şterse năduşeala de pe frunte. ― Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, continuă fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi împărtăşi soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer eu, Ebenezer. ― Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îţi mulţumesc. ― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri. Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca. ― Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor. ― Da. ― Cred că... m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge. ― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu. ― Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.  ― Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi! După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă broboada şi se înfăşură cu ea în jurul capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe care-l produseră dinţii săi când fălcile fură prinse în bandaj. Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul aruncat peste şi în jurul braţului. Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, şi, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât, când năluca ajunse la ea, era larg deschisă. Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. Când erau la doi paşi unul de celălalt, fantoma lui Marley îşi ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc. Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete şi regrete incoerente, strigăte de jale neînchipuit de triste şi pline de căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi întunecată. Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară. Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr şi zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate) erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna această putere. Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceaţă sau dacă ceaţa îi învălui. Dar atât ele, cât şi glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă. Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, aşa cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse. Dădu să spună „Mofturi!", dar se opri la prima silabă. Şi simţind, din pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversaţii cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc.      download carte....  piesa in format audio o gasiti aici..............https://latimp.eu/poveste-de-craciun-de-charles-dickens-poveste-pentru-copii-la-microfon-1991/

Charles Dickens  de Oliver Twist     Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.  Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.   Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor.   Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără nici un dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:  — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace!   Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, îndreptându-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el:  — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte!  — Mnezeu s-o binecuvânteze! Se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom'le şi să facă trei'spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor!   Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil.   Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire.             — Gata, madam Cutare, a murit! Spuse doctorul în cele din urmă.   — Of, săraca de ea, aşa e! Spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!   — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?   — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea.             Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă.   — Aceeaşi veche poveste – spuse el dând din cap – văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!   Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil.   Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! Înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui – copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit –, dispreţuit şi oropsit de toţi.   Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   carte o descarcati integral de aici....