Jack London cărți

Spovedania unui betiv de Jack London –  John Barleycorn   Capitolul I.           SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU JOHN BARLEYCORN.           Toată povestea începe într-o zi de alegeri. Într-o după-amiază toridă, aşa cum se întâlneşte numai în California, am descălecat în Valea Lunii. Plecasem de la micul meu ranch şi venisem în sat pentru a vota o serie întreagă de reforme ce urmau să se aducă constituţiei statului califomian. Era atât de cald, încât dădusem peste cap câteva pahare înainte chiar de a-mi fi pus buletinul în urnă precum şi numeroase altele după aceea. La întoarcere, străbătui la trap colinele acoperite de podgorii, ogoarele ranch-ului şi ajunsei tocmai bine la ora aperitivului şi a mesei.           Abia intrai şi Charmian mă luă în primire:           — Ei, ai fost pentru sau împotriva dreptului de vot al femeilor?           Am votat pentru.           O exclamaţie de surpriză scăpă de pe buzele ei. Trebuie să mărturisesc că în tinereţe, cu toată credinţa mea pătimaşă în democraţie, eram împotriva votului feminin. Câţiva ani mai târziu, am devenit mai îngăduitor şi l-am primit fără entuziasm, ca pe un inevitabil fenomen social.           — Te rog, explică-mi, stărui Charmian, de ce ai votat pentru?           Atunci i-am răspuns; i-am dat amănunte din belşug; i-am pledat plin de indignare. Cu cât vorbeam, cu atât mă aprindeam mai mult. (Nu fiindcă eram beat; dovadă, calul de pe care abia coborâsem. Acesta purta pe drept cuvânt numele de „Nelegiuitul” şi aş vrea să văd un altul capabil să-l încalece).           Totuşi, cum aş putea să mă exprim? – mă simţeam „bine”, eram încins şi uşor ameţit.           — Când femeile vor avea dreptul să meargă la urnă, au să voteze pentru prohibiţie, susţinui eu. Femeile sunt soţii, surori şi mame; numai ele vor reuşi să bată cuiele în sicriul lui John Barleycorn 1…           — Eu te credeam prieten cu el, mă întrerupse Charmian.           — Da, sunt şi am fost. Adică, să vorbim drept, nu-i aşa. Nu ne-am împăcat niciodată. N-am nici un fel de prietenie pentru el, decât atunci când îmi este tovarăş şi când dau impresia că-i sunt foarte credincios. Ştii, cred că el este regele mincinoşilor, şi în acelaşi timp, sinceritatea însăşi. Prin el poţi ajunge alături de zei, şi tot pe el îl găseşti tronând în mijlocul drojdiei sociale. Este personajul care-ţi arată adevărul fără cruţare, dar te trimite şi la moarte. Îţi provoacă năluciri scânteietoare, dar şi coşmare pline de murdărie. Găseşti în el pe duşmanul vieţii, dar şi pe stăpânul unei înţelepciuni care o întrece. În sfârşit, este şi un ucigaş cu mâinile roşii, un asasin al tinereţii.           Charmian mă privea fix, mirată de afirmaţiile mele.           Continuai să vorbesc. Înfierbântat cum eram, gândurile dădeau toate năvală. Se îmbulzeau ca nişte prizonieri ce aşteaptă în mijlocul nopţii semnalul pentru a evada. Fiecare idee lua contururi precise, fiecare imagine era limpede, căci flacăra albă a alcoolului îmi limpezise creierul.           John Barleycorn, al cărui interpret eram, îşi destăinuia cele mai tainice secrete în această criză de sinceritate nestăvilită. Amintirile trecutului, înşirate ca soldaţii la paradă, mi se înfăţişau cu putere în conştiinţă. Nu-mi rămânea decât să aleg.           Stăpân pe gândirea şi pe vocabularul meu, sprijinit de o experienţă puţin comună, mă simţeam în stare să arăt limpede realitatea. Aşa sunt totdeauna şireteniile şi capcanele lui John Barleycorn; el biciueşte inteligenţa, ne face să întrezărim o altă realitate şi aruncă o lumină cu răsfrângeri purpurii în monotonia zilelor noastre.           Începui să-i schiţez lui Charmian viaţa mea, căutând să explic cum mi s-a dezvoltat fiinţa.           — N-am fost niciodată dintre acei alcoolici ereditari, predispuşi la băutură prin constituţia lor organică. Am fost, dimpotrivă, foarte normal. Este adevărat totuşi, că am ajuns să mă obişnuiesc singur cu alcoolul, dar cu câtă greutate! Prima oară mi s-a părut dezgustător şi mi-a dat greţuri mai rău decât cea mai afurisită doctorie. Chiar şi astăzi îmi displace, şi dacă îl beau, fac aceasta pentru acţiunea lui stimulentă, lucru de care nu-mi dădeam seama între cinci şi douăzeci şi cinci de ani.           Aşadar, organismului meu i-а trebuit o deprindere îndelungată, până ce i-am impus o oarecare toleranţă pentru alcool şi am ajuns să simt în adâncurile fiinţei mele setea de băutură.           Îi mărturisii lui Charmian primele mele beţii, primele mele revolte, insistând mai ales asupra uşurinţei cu care îmi puteam procura această otravă. Nu numai că o găseam pretutindeni, dar toate ocupaţiile din tinereţea mea mi-au scos-o în cale. Vânzător de ziare pe străzi, marinar, miner, rătăcitor al ţinuturilor îndepărtate, constatai că pretutindeni unde se adună oameni pentru a schimba idei, râsete şi provocări între ei, sau pentru a uita de monotonia nopţilor istovitoare, se găsesc fără excepţie în faţa unui pahar cu alcool. Cârciuma rămâne un loc de întâlnire unde oamenii se adună cum odinioară primitivii se adunau în jurul focului din tabără, sau la intrarea peşterii.           Îi amintii lui Charmian de ciudatele adăposturi pentru bărci din insulele meridionale ale Pacificului, pe care nu le putuse vedea niciodată; de canibalii cu părul creţ, ce se strângeau să se îmbete şi de femeile lor care, sub pedeapsa cu moartea, n-au dreptul să calce în acel loc socotit sacru. Numai prin faptul că am fost atras de cârciumă, am scăpat în tinereţe de influenţa femeilor şi am pătruns în societatea generoasă a bărbaţilor. Toate căile duceau într-acolo. Aici se adunau miile de fire nevăzute ale aventurii, pentru a se răspândi apoi spre toate zările lumii.           — Pe scurt, spusei eu terminând lungul discurs, numai uşurinţa de a-mi procura alcoolul, pe care l-am găsit pretutindeni, m-a făcut să-i prind gustul. Niciodată nu mi-a păsat de această otravă; am râs chiar de ea, şi totuşi, iată-mă în prezent posedat de demonul băuturii Da, i-au trebuit douăzeci de ani pentru a prinde rădăcini în mine şi alţi zece în care a crescut necontenit. Satisfacerea sa este departe totuşi de a avea un efect plăcut asupra mea. Sunt o fire sănătoasă, un om mai întotdeauna vesel dar când mă aflu în tovărăşia lui John Barleycorn sufăr cele mai aprige torturi; sunt pesimist şi văd totul în negru. Şi totuşi, mă grăbii să adaug (mereu sunt gata să adaug câte ceva), trebuie să-i dau dreptul său lui John Barleycorn. Prin el suntem puşi în faţa realităţii crude, căci el dezminte pretinsele adevăruri stabilite de noi, acele minciuni convenţionale ale vieţii, care o fac mai suportabilă.           — Bine, dar aceste realităţi nu sunt deloc favorabile vieţii, spuse Charmian.           — Foarte adevărat, ripostai eu. Şi aici stă tot răul. John Barleycorn este un bun tovarăş al morţii, şi de aceea am votat pentru reformă: privind în urmă, la felul cum s-a dezvoltat fiinţa mea, am descoperit că numai uşurinţa cu care am reuşit să-mi procur alcool m-a făcut să-i prind gustul. Vezi tu, comparativ, se nasc pretutindeni alcoolici într-o generaţie, dacă înţelegem prin alcoolici pe cei al căror organism simte întotdeauna o nestăvilită nevoie de băutură. Marea majoritate a sclavilor săi nu numai că se nasc fără dorinţa alcoolului, dar îi dezgustă prezenţa lui. Nici după primul pahar de vin şi nici după altele o sută, gustul pentru el nu este trezit. Au învăţat să bea aşa cum se învaţă fumatul (cu toate că e mult mai uşor să începi să fumezi decât să bei), şi aceasta, numai din pricina uşurinţei cu care se poate procura această otravă. Femeile, numai ele, au înţeles adevărul: ele sunt soţii, surori şi mame, iar votul lor va fi dat pentru prohibiţie. Odată stăvilită uşurinţa de a-şi procura alcool, generaţiile viitoare nici nu vor simţi existenţa acestei constrângeri. Fără acest flagel, tinerii vor fi mult mai viguroşi, iar vitalitatea celor chemate să fie mame va fi neasemuit mai mare.           — De ce nu scrii toate acestea pentru cei ce vor veni? mă întreabă Charmian. De ce să nu arăţi soţiilor, surorilor şi mamelor felul în care vor trebui să voteze?           — Memoriile unui alcoolic”, rânjii eu larg. Mai precis, John Barleycorn era cel care-şi arăta caninii, căci aşezat la aceeaşi masă cu mine, ascultase flecăreala mea filosofică şi după cum se ştie, una din plăcerile lui obişnuite este să prefacă surâsul în rânjet.           — Nu, spune Charmian, neţinând seama dinadins de grosolănia lui John Barleycorn, aşa cum s-au învăţat să facă multe femei, – tu nu te-ai născut alcoolic şi nici cu vreo înclinare puternică spre băutură: n-ai făcut decât să te obişnuieşti în silă cu alcoolul şi să-l cunoşti pe John Barleycorn de la început, ca pe cel mai aprig duşman. Scrie aşadar toate acestea şi intitulează-le „Spovedania unui beţiv”.      

Smoke Bellew de Jack London     GUSTUL CĂRNII.           La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke Bellew. Şi povestea evoluţiei numelui său e de fapt povestea vieţii sale. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă n-ar fi avut parte de o mamă iubitoare şi un unchi neîndurător şi, în plus, n-ar fi primit o scrisoare de la Gillet Bellamy.           „Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă nu se pricepe la unele şmecherii.” După care urmau nişte amănunte privind îmbunătăţirea săptămânalului unei colectivităţi în plină afirmare. „Du-te şi fă-i o vizită. Lasă-l să creadă că astea-s propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine corespondent la Paris, chestie pe care nu mi-o pot permite, fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe spinarea marilor reviste. Dar mai întâi şi mai întâi nu uita să-l convingi să-l dea afară pe jegosul ăla care ţine rubrica criticii de artă şi muzicale. Şi încă ceva, San Francisco a avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai are. Spune-i să facă ce-o şti şi să pună mâna pe vreun isteţ care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu adevăratul romantism, cu strălucirea şi culoarea San Francisco-ului.”           Şi iată-l pe Kit Bellew îndreptându-se spre redacţia Talazului hotărât să dea lecţii. O'Hara îl ascultă. O'Hara aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie pe jegosul care ţinea rubrica de critică. Ba, mai mult, O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se temuse Gillet chiar şi din îndepărtatul Paris. Când O'Hara voia ceva, nici un prieten nu-i putea rezista. Şi, când amabil, când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit Bellew să scape din biroul lui, era redactor şef adjunct, acceptase să ţină rubricile săptămânale de critică, până se va găsi un condei mai acătării şi se angaja să scrie săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din serialul San Francisco… şi toate astea fără să primească un ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Şi la fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial şi omul acela nu era altul decât Kit Bellew.           „O, Doamne, eu sunt isteţul!”, gemu Kit de unul singur mai apoi când se trezi coborând pe scara îngustă.           Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara şi al nesăţioaselor rubrici ale Talazului. Săptămâni în şir, nu s-a ridicat de pe unul din scaunele redacţiei, a ţinut piept creditorilor, s-a luptat cu tipografii şi a pus pe hârtie câte douăzeci şi cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai uşureze. Talazul era ambiţios. Începu să fie şi ilustrat. Operaţiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe niciunul dintre oamenii cu care sporea redacţia. Din fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, comparate cu ale altora, dar suficiente ca să-i permită să facă parte din mai multe cluburi şi să aibă şi un studio în cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor şef adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. Şi, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, totdeauna în suferinţă, îi storcea şi banii, nu numai creierii. Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai facă ilustraţiile şi tipografii, care, tot atât de periodic, refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau deseori să-şi facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut.           Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând veşti despre terenurile aurifere din Klondike1, ce tulburaseră minţile întregii ţări, Kit avansă o propunere cu totul neserioasă:           — Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are şansa să fie o treabă uriaşă… Ehei, se întorc din nou zilele din '492. Ce-ai zice dacă m-aş duce şi eu să scriu ceva pentru Talazul? Cheltuielile mi le acopăr singur.           O'Hara clătină din cap.           — Nu mă pot lipsi de tine din redacţie, Kit. Başca, mai e şi serialul ăla. Iar pe deasupra trebuie să-ţi spun că m-am întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike şi a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondenţă şi fotografii. Nu-l lăsam eu să-mi scape din mână până nu-mi promitea. Şi, ce-i mai frumos, treaba asta nu ne costă nici un ban.           Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu după-amiază pe la club şi, într-o nişă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul său.           — Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcându-se comod pe un fotoliu de piele şi întinzându-şi picioarele cât erau de lungi. Bei cu mine?           Îşi comandase un cocteil, dar unchiul se mulţumi cu un bordo uşor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o privire iritată şi dezaprobatoare la cocteil şi apoi la nepot. Kit simţi că se apropia predica.           — Nu stau decât un minut, anunţă el grăbit. Trebuie să alerg să-mi arunc ochii la expoziţia Keith, de la Galeriile Ellery şi să scriu jumătate de coloană pe tema asta.           — Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt. Eşti palid. Arăţi ca o epavă.           În loc de răspuns Kit scoase un geamăt.           — Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea ta. Parcă şi văd.           Kit scutură trist din cap.           — Nu, te rog, n-am chef să mă mănânce viermii. Eu prefer să fiu incinerat.           John Bellew provenea din generaţia aceea dură şi încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi prin anii '50 şi îşi păstrase aceeaşi asprime, la care se adăuga şi asprimea unei copilării petrecute pe drumurile cuceririi noilor pământuri.           — Christopher, nu duci o viaţă ca lumea. Mi-e ruşine pentru tine.           — Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit.           Bătrânul ridică din umeri.           — Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aş fi vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta s-a cam dus de râpă. Nu mai am timp de ele.           — Atunci de ce dra…           — Din prea multă muncă mi se trage.           John Bellew scoate un hohot tăios şi neîncrezător.           — Pe cuvânt!           Alt hohot de râs.           — Oamenii sunt produsul mediului, spuse sus şi tare Kit, arătând spre paharul celuilalt. Veselia dumitale e uşoară şi amăruie, ca şi băutura pe care o bei.           — Auzi, prea multă muncă! mârâi el. În viaţa ta n-ai câştigat o para.           — De câştigat am câştigat bani, fii liniştit, numai că nu i-am şi primit. Uite, acum câştig câte cinci sute de dolari pe săptămână şi fac munca a patru oameni.           — Tablouri din alea care nu se vând? Sau… ăăă… vreo muncă din aia fantezistă? Înoţi?           — Pe vremuri.           — Te urci în şa?           — Am încercat şi isprava asta.           John Bellew pufni plin de silă.           — Mă bucur că taică-tu nu mai trăieşte să te vadă în toată splendoarea decăderii tale, îi spuse. Taică-tu a fost bărbat de ispravă, până-n măduva oaselor. Pricepi tu una ca asta? Bărbat! Cred că ar fi ştiut el să-ţi scoată din cap toţi gărgăunii ăştia muzicali şi artistici.           — Vai! Ce vremuri depravate! oftă Kit.           — Aş fi putut înţelege şi accepta chiar şi astea, continuă celălalt pornit, dar măcar să fi reuşit pe calea asta. N-ai câştigat un cent în viaţa ta, n-ai făcut şi tu o treabă bărbătească. Ce rost mai ai şi tu pe lumea asta? Ai fost crescut cum se cade şi totuşi, nici la universitate nu jucai fotbal. N-ai pus mâna pe o vâslă. N-ai…           — Am mai făcut box şi scrimă oarecum…           — Când ai pus ultima dată mânuşile?           — De mult, dar se spunea că ştiu să apreciez bine momentul nimerit şi distanţa, numai că…           — Haide, haide!           —… eram socotit cam nesistematic.           — Leneş, vrei să spui.           — Totdeauna mi-am închipuit că vorba asta e un eufemism.           — Taică-meu, bunicul tău, bătrânul Isaac Bellew, a omorât cu un pumn un om şi avea şaizeci şi nouă de ani.           — Cine, omul?           — Nu, netrebnic nenorocit ce eşti. Tu la şaizeci şi nouă de ani n-o să fii în stare să omori nici un ţânţar.           — Vremurile s-au cam schimbat, iubite unchiule. Acum pentru omucidere te trimit la puşcărie.           — Taică-tu a făcut călare o sută optzeci şi cinci de mile, fără să închidă un ochi şi au crăpat trei cai sub el.           — Dacă mai trăia şi azi, ar fi făcut acelaşi drum sforăind frumos într-un vagon Pullman.           Bătrânul era gata-gata să se sufoce de mânie, dar îşi înghiţi amarul şi reuşi să îngaime:           — Câţi ani ai tu?           — Am toate motivele să cred că…           — Ştiu. Douăzeci şi şapte. Ai terminat facultatea la douăzeci şi doi. Şi apoi cinci ani i-ai tocat şi i-ai risipit, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, spune-mi şi mie ce rost ai tu? La vârsta ta aveam doar un rând de izmene. Mergeam călare şi mânam vitele în Coluso. Eram tare ca piatra şi puteam să dorm pe piatră. Mâncam numai carne de vită, prăjită deasupra focului şi carne de urs. Şi acum sunt un bărbat mai zdravăn decât tine. Probabil că ai vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Dar te pun jos şi acum şi te zvânt din bătaie de te iau la pumni.           — Da' ca să dai pe gât nişte cocteil sau ceai din acela roşu nu e nevoie de atâta forţă minunată, mormăi Kit cu dispreţ. Unchiule, nu vezi că vremurile s-au schimbat! În plus n-am fost crescut aşa cum trebuie. Săraca maică-mea era puţin cam aiurită, draga de ea…           John Bellew tresări împins de mânie.           —… şi aşa cum mi-ai descris-o şi tu, era prea bună cu mine, m-a ţinut numai pe palme. Ei, dacă pe vremea când eram eu puştan aş fi avut şi eu parte de vacanţe foarte bărbăteşti… din acelea de care te bucurai dumneata… Mă întreb şi acum de ce nu m-ai invitat niciodată şi pe mine? Îi luai pe Hal şi Robbie peste tot prin Sierra şi în călătoriile dumitale prin Mexic.           — Probabil mai ales fiindcă prea te purtai ca un Lord Fauntleroy3.           — Numai vina dumitale, unchiule şi a… scumpei mele mame. De unde aveam eu să cunosc greul? Eram abia un prunc. Ce-mi rămânea mie altceva decât să mă uit la gravuri, la poze şi să mă joc de-a ala-bala? Cu ce sunt eu de vină că n-am fost niciodată nevoit să asud?           Bătrânul se uită la tânărul său nepot cu o silă nedisimulată. Nu se putea stăpâni în faţa neseriozităţii născute din comoditate.           — Ei, bine, am de gând să mai fac una din excursiile pe care tu le numeşti bărbăteşti. Ce-ar fi dacă te-aş invita şi pe tine?           — Aş zice că e puţin cam târziu. Încotro?           — Hal şi Robert pleacă spre Klondike, iar eu îl însoţesc prin trecătoare4 şi apoi până la lacuri, după care mă întorc…           Nu mai continuă pentru că tânărul sări în picioare şi-i strânse mâna.           — Salvatorul meu!           John Bellew deveni pe dată bănuitor. Nici nu visase că invitaţia îi va fi acceptată…           — Doar nu vrei să spui că mergi! făcu el.           — Când pornim?           — Va fi o călătorie grea. O să ne cam încurci.           — Nu, n-o să vă încurc cu nimic. Am să trudesc şi eu. Am învăţat să muncesc de când am intrat la Talazul.           — Fiecare trebuie să care provizii pentru un an întreg. Şi lumea dă buzna într-acolo, încât cărăuşii indieni nu-s în stare să facă faţa cererilor. Hal şi Robert o să fie nevoiţi să-şi care echipamentul singuri până la destinaţie. Iar eu de asta merg cu ei, să-i ajut… să-şi care bagajele. Dacă vii cu noi, va trebui să faci acelaşi lucru.           — Atunci să mă vezi!           — N-ai să fii în stare să cari poveri, obiectă celălalt.           — Când pornim?           — Mâine.           — Nu trebuie să te socoteşti vinovat şi să crezi că predica dumitale despre greul în viaţă m-a convins, îi spuse Kit la despărţire. Exact acum a venit vremea s-o şterg din loc, undeva, oriunde, să scap de O'Hara.           — Cine e O'Hara? Vreun japonez?           — Nu. Un irlandez, vechil de sclavi, cel mai bun prieten al meu, redactorul şef şi proprietarul neiertător al Talazului. Ce spune el aia se face. E în stare să oblige şi fantomele să defileze.           În noaptea aceea Kit Bellew îi scrise un bilet lui O'Hara: „E vorba doar de o vacanţă de câteva săptămâni, explica el. Trebuie să găseşti tu vreun isteţ să mâzgălească episoadele serialului. Îmi pare rău, bătrâne, dar sănătatea mi-o cere. Şi când mă întorc am să asud de două ori mai mult ca acum.”           Şi Kit Bellew se trezi în nebunia de pe plaja Dyea înţesată cu miile de livre de echipamente ale miilor de oameni. Aceasta imensă masă de bagaje şi provizii, aruncată pe ţărm de vapoare, începea, încet, încet, să se scurgă în susul văii Dyea şi peste Chillkoot. Era un traseu de douăzeci şi opt de mile şi transportul nu-l puteau face decât oamenii – cu spinarea. Cu toate că hamalii indieni săltaseră preţul transportului de la opt cenţi la patruzeci livra, aveau treabă până peste cap şi se vedea limpede că cea mai mare parte a bagajelor va rămâne prinsă de iarnă de cealaltă parte a trecătorii, cum e mai prost.           Şi cel mai neajutorat dintre neajutoraţi era Kit. Ca la atâtea sute de oameni şi la şoldul lui spânzura de centură un revolver. De treaba asta era însă vinovat unchiul lui, otrăvit de amintirea vremurilor ticăloase de demult. Kit Bellew era un romantic. Părea fascinat de toate poveştile şi mirajul care înconjura goana după aur şi privea cu un ochi de artist viaţa şi întâmplările din jur. Nu lua în serios toată tărăşenia. Aşa cum spusese şi pe vapor, doar nu participa la propria-i înmormântare. Era doar un om care-şi face vacanţa şi are de gând să tragă cu ochiul dincolo de trecătoare, să admire peisajul şi apoi să se întoarcă.           Lăsându-şi tovarăşii pe plajă să aştepte descărcarea bagajelor la ţărm, Kit o luă agale către o veche factorie. Nu-şi legăna şoldurile, deşi observase că mulţi dintre cei procopsiţi cu revolvere la brâu aşa făceau. Un indian de vreo şase picioare înălţime, strâns în curele, căra în spinare o povară neobişnuit de voluminoasă. Kit o luă pe urmele lui, admirând gambele minunate ale individului, graţia şi uşurinţa cu care se mişca, în ciuda acelei poveri. Indianul îşi lepădă povara pe cântarul din faţa factoriei şi Kit se alătură grupului de căutători de aur plini de admiraţie care îl înconjurară. Povara avea o sută douăzeci şi cinci de livre, cifră rostită cu veneraţie şi groază pretutindeni. Era ceva, se gândi Kit şi se întrebă dacă el era în stare măcar să salte ditamai greutatea, nicidecum să o mai şi care în spinare.           — Ei, bătrâne, o duci până la Lacul Linderman? întrebă el.           Indianul, aproape pocnind de mândrie, mormăi afirmativ.           — Şi cu cât te alegi după ce duci încărcătura asta?           — Cincizeci de dolari.           Când conversaţia, ajunse aici, Kit o lăsă baltă. Dar surprinse o tânără care stătea în uşa factoriei. Spre deosebire de toate celelalte femei care coborau de pe vapoare, nu era gătită nici cu fustă scurtă, nici cu costumaţie sportivă. Era îmbrăcată aşa cum sunt îmbrăcate atâtea femei care călătoresc oriunde prin lume. Ceea ce i se păru izbitor era firescul apariţiei ei, care îi dădea sentimentul că, nu ştiu cum, aparţinea acelor locuri, în plus, mai era şi tânără şi frumoasă. Chipul surprinzător de atrăgător prin culoarea şi ovalul său îl uimi. Se uită lung, lung la ea până când fata simţi şi întoarse spre el nişte ochi întunecaţi, cu gene lungi şi, întâlnindu-i pe-ai lui, îl cântări cu răceală. De la chipul lui, privirea coborî amuzată spre imensul revolver de la şold. Apoi ridică din nou ochii, în care se putea citi un dispreţ uşor amuzat. Îi primi privirea ca pe-o lovitură. Fata se întoarse spre bărbatul ce stătea lângă ea şi-i arătă spre Kit. Acesta îl cântări şi el cu acelaşi zâmbet amuzat şi dispreţuitor.           — Chekako! spuse fata.           Bărbatul de lângă ea, care arăta ca un vagabond, cu o salopetă ieftină şi o haină de lână roasă pe el, zâmbi subţire şi Kit se simţi umilit fără să ştie bine de ce. Fata era neobişnuit de frumoasă, se gândi el când cei doi se îndepărtară. Îi observă atent mersul şi-l ţinu minte ca să-l poată recunoaşte şi după o mie de ani.           — L-ai văzut pe individul acela cu fata? Îl întrebă tulburat vecinul lui Kit, Ştii cine-i?           Kit scutură din cap.           — Cariboo Charley. Mi l-a arătat şi mie cineva. A pus mâna pe o mină grozavă în Klondike. E tăbăcit în meseria asta. A fost vreo doisprezece ani şi pe Yukon. Abia a venit dintr-acolo.           — Dar ce înseamnă chekako? îl întrebă Kit.           — Unul ca dumneata, unul ca mine, veni răspunsul.           — S-ar putea să fiu, dar mai întâi ar trebui să mă mai cântăreşti puţin. Dar ce înseamnă?           — Ageamiu.           Pe drumul de întoarcere spre plajă, Kit răsuci în minte cuvântul acela pe toate părţile. Doare când îţi spune ageamiu un boţ de puştoaică zveltă. Se trase într-un colţ, printre grămezile de bagaje, având încă în minte imaginea indianului cu impresionanta lui povară şi încercă să afle cât îl ţineau puterile. Alese un sac de făină care, după cum bine ştia, cântarea exact o sută de livre. Se duse lângă el, se aplecă şi se strădui să-l salte pe umeri. Prima concluzie la care ajunse fu aceea că o sută de livre constituie o greutate cu adevărat mare. A doua că avea spinarea cam şubredă. A treia fu o înjurătură care îi veni pe buze după cinci minute, la capătul cărora se prăbuşi cu tot cu povara cu care se luptase. Îşi şterse fruntea şi, pe deasupra unei grămezi de provizii, îl zări pe John Bellew uitându-se la el, cu o amuzată răceală în priviri.           — Dumnezeule! exclamă acest apostol al confruntării cu greul. Şi coapsele noastre au dat naştere la generaţia asta de neajutoraţi! Când aveam vreo şaisprezece ani mă jucam cu un săculeţ ca ăsta.           — Unchiule, dar ai uitat că eu n-am fost crescut cu carne de urs.           — Şi am să mă joc cu el şi când am să ajung la şaizeci.           — Ei, mai trebuie să-mi şi demonstrezi.           Şi John Bellew îi demonstră. Avea patruzeci şi opt de ani, dar se aplecă spre sac, îl cântări de încercare, îl trecu dintr-o mână în alta, balansându-l şi, cu o mişcare scurtă, se săltă drept în picioare, cu sacul de făină pe umeri.           — Îndemânare, fiule, îndemânare şi… spinare.           Kit îşi scoase respectuos pălăria din cap.           — Unchiule, eşti o minune a naturii, o minunată minune, unchiule. Crezi că am şansa să prind şi eu priceperea asta?           John Bellew ridică din umeri.           — O s-o iei la vale înapoi înainte de a apuca noi să începem lecţia.           — Nu te teme, gemu Kit. Leul acela turbat, O'Hara, e tot într-acolo. Aşa că nu mă pornesc înapoi decât atunci când voi fi nevoit s-o fac.           Prima etapă de marş a lui Kit a fost un succes deplin. Au reuşit să pună mâna pe nişte indieni care să le ducă până la Trecătoarea lui Finnegan cele două mii cinci sute de livre de echipamente. Mai departe trebuiau să facă treaba asta cu propria lor spinare. Îşi făcuseră planul să înainteze cu câte o milă pe zi. Părea uşor… pe hârtie. Deoarece John Bellew urma să stea în tabără şi să se ocupe cu gătitul, nu va putea decât întâmplător să facă şi el un transport. Aşa că pe capul fiecăruia dintre cei trei tineri căzu sarcina de a căra câte opt sute de livre zilnic pe o distanţă de-o milă. Dacă făceau poveri de câte cincizeci de livre, asta însemna pentru fiecare un drum de şaisprezece mile cu încărcătură în spinare şi câte cinsprezece mile fără, fiindcă „după ultimul transport nu mai trebuie să ne întoarcem la vechea tabără”, le explică Kit încântat de descoperire. Cu nişte poveri de câte optzeci de livre, ar însemna un drum de nouăsprezece mile zilnic, iar cu câte o sută de livre în spinare ar avea de făcut doar cinsprezece mile.           Surprinse zâmbetul plin de neîncredere al unchiului său şi adăugă în grabă:           — Bineînţeles că pentru asta am să mai chinui. Omul trebuie să deprindă toate şmecheriile meseriei. Aşa că am să încep cu cincizeci.           Aşa făcu şi merse sprinten de-a lungul drumului. Lăsă povara jos unde urma să fie următorul loc de tabără şi porni sprinten înapoi. Era mai uşor decât se gândise la început. Dar două mile i-au ros deja catifeaua puterilor, dând la iveală slăbiciunea de dedesubt. A doua încărcătură a fost de şaizeci şi cinci de livre. Era mai greu şi de data asta nu mai merse la fel de sprinten. Urmând exemplul tuturor cărăuşilor, de mai multe ori se aşeză jos, sprijinindu-şi povara de o piatră sau buturugă. La al treilea drum deveni îndrăzneţ. Se înhămă la un sac de fasole de nouăzeci şi cinci de livre şi o porni. După o sută de iarzi simţi că se prăbuşeşte. Se aşeză şi-şi şterse faţa de sudoare. „Etape mai mici şi opriri mai scurte, murmură el. Asta-i şmecheria.”           Uneori nu reuşea să facă nici suta de iarzi şi de fiecare dată când se chinuia să se ridice în picioare pentru o altă scurtă etapă povara devenea nespus de grea. Îşi trăgea cu greu sufletul şi sudoarea curgea şiroaie pe el. Înainte de a face un sfert de milă îşi scoase cămaşa de lână cu totul şi o agăţă într-un copac. Apoi renunţă şi la pălărie. După jumătate de milă constată că e terminat. Niciodată în viaţă nu se extenuase în halul acela şi înţelese că era epuizat. Cum stătea gâfâind, privirea îi căzu pe revolverul cel mare şi centura grea cu cartuşe. „Zece livre de fiare inutile!” mârâi el în timp ce-şi desfăcea centura.           Nici nu-şi mai bătu capul să o agaţe în copac, ci o aruncă în tufe. Şi, pe măsură ce şirul neîntrerupt de cărăuşi curgea pe drum în sus şi-n jos, băgă de seamă că şi alţi ageamii începuseră să renunţe la arme.           Etapele scurte pe care le făcea deveniră şi mai scurte. Uneori nu era în stare să meargă, împiedicat cum mergea el, decât abia o sută de paşi, când palpitaţiile de rău augur ale inimii pe care le simţea în timpane şi tremurul neplăcut al genunchilor îl obligau să se odihnească. Iar perioadele de odihnă deveneau tot mai lungi. În schimb mintea îi lucra. Erau douăzeci şi opt de mile de drum până la capăt, adică tot atâtea zile, iar aceasta, după toate probabilităţile, era cea mai uşoară dintre ele. „Aşteaptă până ai să ajungi la Chillkoot”, spuneau ceilalţi pe când se opreau să se odihnească şi se întindeau la vorbă. „Unde o să trebuiască să urci în patru labe”. Iar el răspundea: „Nu mă văd eu la Chillkoot. Eu nu. Cu mult înainte am să mă odihnesc frumos în patul meu de sub muşchi”. Lunecă şi efortul groaznic de a-şi recăpăta echilibrul îl înspăimântă. Simţi că în el totul era rupt bucăţele.           — Dacă mă prăbuşesc cu greutatea asta în spinare, m-am terminat, îi spuse el altui cărăuş.           — Şi asta nu-i nimic, îi răspunse acela. Aşteaptă să ajungi la Canyon. Trebuie să traversezi un torent furios pe un buştean de pin de şaizeci de picioare. Şi fără frânghii de asigurare, fără nimic şi unde buşteanul s-a lăsat, apa fierbe printre picioarele tale şi-ţi ajunge până la genunchi. Dacă te prăbuşeşti cu greutatea în spinare nu mai ai când să-ţi scoţi chingile. Stai în apă şi aştepţi să te îneci.           — Sună frumos, îi replică el şi în adâncul sufletului lui epuizat părea să jinduiască una ca asta.           — Acolo se îneacă câte trei-patru în fiecare zi, îl asigură celălalt. Am dat şi eu o mână de ajutor să pescuim un neamţ. Avea la el patru mii de bancnote de un dolar.           — Fericit om aş zice eu, făcu Kit, chinuindu-se să se ridice în picioare şi porni poticnit la drum.           El şi sacul acela de fasole constituiau un fel de tragedie ambulantă. Îşi aduse aminte de bătrânul zeu al mării care stătea călare pe gâtul lui Simbad. Şi asta se cheamă vacanţa foarte masculină, medita el. În comparaţie cu asta, robia lui la O'Hara era un fleac. Mereu era tentat de ideea de a lăsa sacul de fasole în tufiş, să se strecoare înapoi, ocolind tabăra, să ajungă la ţărm şi să ia vaporul înapoi către civilizaţie.           Dar n-o făcu. Uneori simţea imboldul confruntării cu greul şi-şi repeta mereu, mereu că ceea ce pot alţii putea şi el. Cuvintele acestea deveniră un descântec de coşmar şi le mormăia şi către cei care-l depăşeau de-a lungul potecii. Alteori, când se odihnea, îi observa cu invidie pe indienii aceia zdraveni, cu picioare de catâri, care călcau apăsat sub poverile lor grele. Nu păreau să se odihnească vreodată, ci mergeau mereu înainte, cu o statornicie şi o siguranţă care i se păreau groaznice.           Se aşeză jos şi trase o înjurătură – când mergea nu-i rămânea destul suflu şi pentru asta – şi se luptă cu tentaţia de a o şterge înapoi la San Francisco. Înainte de a parcurge mila aceea, renunţă să mai blesteme şi începu să plângă. Erau lacrimi de om extenuat, încărcat de obidă faţă de sine însuşi. Dacă existase vreodată o epavă umană atunci el era aceea. Când se arătă în zare capătul drumului, făcu un efort disperat, ajunse în tabără şi se prăvăli cu faţa în jos şi fasolea în spinare. Povara nu-l ucise. Rămase aşa un sfert de oră înainte de a-şi aduna suficiente resturi de putere ca să-şi desfacă chingile. După care îl prinse un rău de moarte şi aşa îl găsi Robbie, care avusese şi el necazuri cam de acelaşi fel. Şi abia când îl văzu pe Robbie cât era de prăpădit făcu un efort să-şi revie.           — Ce-s în stare să facă alţii, suntem şi noi, îi spuse el lui Robbie, deşi în sinea lui se întreba dacă nu cumva umbla cu cacialmale.           „Şi am douăzeci şi şapte de ani şi sunt bărbat”, se convinse el de unul singur în cursul zilelor care au urmat. Şi avea nevoie de convingerea asta. După o săptămână, deşi ajunse să-şi care cele opt sute de livre zilnic câte o milă, el pierduse din propria-i greutate cincisprezece livre. Avea faţa trasă şi prăpădită. Trupul şi mintea îşi pierduseră din vechea vioiciune. Nu mergea, călca târşit, iar când parcurgea drumul înapoi îşi târa picioarele la fel ca atunci când mergea cu încărcătura în spinare.    

Revolta pe Atlantic de Jack London   CAPITOLUL I.           Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura”           Necazurile nu m-au cruţat chiar de la începutul călătoriei.           Pornind cu trăsura de la hotel, într-o dimineaţă posomorâtă de martie, am străbătut fără piedici oraşul Baltimore şi am ajuns, la ora hotărâtă, pe ţărmul portului.           Trebuia să fiu aşteptat de un remorcher, pe care urma să trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei bine, era după ora 9 şi nu se vedea nici un vapor!           Ghemuit în trăsurică, îngheţam aşteptând şi, pe măsură ce trecea vremea, îmi creştea supărarea. Pe scaunul dindărătul trăsuricii erau aşezaţi birjarul şi Wada, servitorul meu japonez, fără îndoială mult mai îngheţaţi decât mine, ghemuiţi şi tăcuţi, dar gândindu-se, desigur, ca şi mine, la întârzierea supărătoare a vaporului.           Şi faimosul remorcher tot nu se arăta!           Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu şi a unei învelitori de blană care-mi acoperea genunchii, gemea şi tremura Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului meu Galbraith. Îmi era cu neputinţă să-l fac să se liniştească. Nu contenea să scâncească şi să zgârie, căznindu-se să iasă din locul în care se afla.           Dar, cum scăpa din ascunzătoare şi simţea muşcătura frigului de afară, reîncepea cu aceeaşi îndârjire să geamă, să scâncească şi să zgârie, spre a reintra în ascunziş. Această jăvruţă începea să-mi întărâte nervii, prin gemetele şi mişcările ei continue şi dezordonate. Şi după toate astea, câinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Până ieri, nici nu-l cunoşteam.           În fiecare clipă, trebuia să mă stăpânesc din răsputeri, ca să nu mă hotărăsc să-l dau birjarului, rugându-l să şi-l păstreze. Şi, cum tocmai treceau pe lângă trăsurică două fetiţe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins fără voie mâna spre uşiţa trăsuricii, spre a o deschide şi a oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna.           Possum îmi sosise noaptea trecută de la New-York, la hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar neaşteptat al prietenului meu Galbraith şi se potrivea cu totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspiraţie pe acest tovarăş de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o sumedenie de oameni binecrescuţi care, într-un caz asemănător, trimit o lădiţă cu fructe sau un coş cu flori. Galbraith însă socotise că e mai bine să-mi impună, în locul unui dar obişnuit, acest căţeluş de două luni, chelălăitor şi supărător.           Wada, chibzuind că e mai bine aşa, îmi adusese foxterrier-ul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din supraveghetorii hotelului şi cei doi bărbaţi schimbară câteva cuvinte lipsite de blândeţe. În toiul certei, japonezul uitase şi ceea ce mai ştia din limba engleză şi se folosise cu desăvârşire şi înverşunare numai de limba maternă. De cealaltă parte, supraveghetorul nu-şi mai amintea decât dialectul irlandez din ţară sa de baştină.           În cele din urmă şi pentru a pune capăt acestei dispute din care nu se înţelegea nimic, nici măcar de către cei doi potrivnici, se amestecă însuşi conducătorul hotelului, poruncind supraveghetorului să lase pe servitor să treacă, împreună cu câinele.           Cu privire la mine, el adăugă (l-am auzit bine din camera mea, a cărei uşă o deschisei alarmat) că de la început înfăţişarea mea îi insuflase prea puţină încredere şi că de douăzeci de ani nu se mai întâmplase în hotel un asemenea tărăboi.           Am înghiţit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, veţi recunoaşte că nu era deloc plăcut. Şi am înjurat în gând de o mie de ori pe Galbraith şi darul ce mi-l trimisese.           Îngheţat în trăsurică, pe digul acela rece şi pustiu, şi împovărat de javra aceea scârboasă, care urla şi se răsucea neîncetat, am fost cuprins iarăşi de proasta mea dispoziţie din timpul nopţii. Mă trimiteam dracului pe mine însumi şi deplângeam ideea caraghioasă pe care o avusesem de a întreprinde, pe o simplă corabie cu pânze, călătoria nesfârşită de la Baltimore la Capul Horn.           Pe la ora 10, îşi făcu apariţia un fel de băiat, venit pe jos. Purta o geantă şi se duse să vorbească păzitorului cheiului.           După câteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine şi-mi încredinţă geanta, care aparţinea, spunea el, pilotului de pe „Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine pe remorcher şi urma să-l găsesc într-alt punct al portului, spre care aveam a mă îndrepta.           În indicaţiile ce-mi fuseseră date, se făcuse o greşeală sau o schimbare de ultimă oră. N-am înţeles cum stau lucrurile în realitate şi m-am înfuriat iarăşi.           Într-un cuvânt, dându-se birjarului toate lămuririle trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum şi, chiar în clipa când se opri, pilotul de care era vorba mi se înfăţişă.           Mărturisesc sincer că, nu mi-am închipuit niciodată pe cineva care să semene atât de puţin unui pilot. Personajul care se afla în faţă-mi nu avea nimic dintr-un fiu al mării, cu bluza albastră şi obrazul argăsit de intemperii.           Era un om distins şi cu înfăţişare plăcută, cu grai blând şi care dădea mai curând impresia unuia dintre oamenii aceia de afaceri mereu bine îngrijiţi, pe care îi întâlneşti adesea prin cluburi.           Se recomandă imediat şi-l îndemnai să împartă, cu Possum şi cu mine, adăpostul îngheţat al trăsuricii mele.           Pilotul susţinu că remorcherul-fantomă nu va mai întârzia mult.           Afurisitul de vas îşi făcu în sfârşit apariţia abia pe la ora 1 după-amiază. Îl aşteptasem, rebegit până la oase, doar vreo patru ceasuri.           Acest mod de purtare, puţin gentil faţă de mine, nu prea era făcut să-mi insufle prietenie pentru căpitanul West, care comanda corabia „Elseneura” şi pe care, dealtfel, nu-l văzusem niciodată.           Când „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din California cu o încărcătură de orez, Harrison şi Gray, cei doi agenţi maritimi din New-York cărora le-am vorbit, rugându-i să-mi găsească o corabie plăcută şi bună, cu ajutorul căreia să-mi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră numaidecât atenţia asupra acestei corăbii cu pânze.           M-am dus într-un suflet şi, însoţit de cele două călăuze, am vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West coborâse pe uscat, spre a-şi dezmorţi picioarele.           Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca şi buna orânduire a Cabinelor. Cabina de lux, care-mi fusese destinată, era atât de încăpătoare cum mă aşteptam şi, după cât se părea, nu lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai părerea, când cei doi agenţi mă duseră să vizitez, numai cu titlu de curiozitate, cabina, căpitanului West.           Asta era într-adevăr măreaţă! Avea, înainte, de orice, un pat de aramă, încăpător şi strălucitor, cum nu credeam că s-ar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina dădea de-a dreptul într-o sală de baie, orânduită într-un chip minunat. Patul şi sala de baie îmi izbiră imediat privirea şi hotărâi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru mine.           Harrison şi Gray, cărora le-am împărtăşit ceea ce râvneam, părură stingheriţi şi se codiră să-mi dea un răspuns răspicat.           — Oare preţul vă opreşte să-mi răspundeţi? I-am întrebat. Habar n-am cât poate să ceară căpitanul, dar mi-e tot una! O sută cincizeci de dolari sau cinci sute… Voi plăti oricât va fi nevoie. Dar, înţelegeţi-mă, vreau această cabină cu baie cu tot!           Harrison şi Gray continuau să dea din cap, în semn de dezaprobare. Vorbiră apoi între ei în şoaptă şi-mi spuseră din nou că nu văd cu putinţă o înţelegere cu căpitanul West asupra acestei chestiuni.           Mă încăpăţânai şi le spui cu îndrăzneală şi hotărâre:           — Ar fi întâia dată, după câte ştiu, când un căpitan ar respinge o învoială de felul acesta. Înşişi căpitanii de pe transatlantice îşi închiriază cabinele celor dornici să le aibe şi care plătesc un preţ bun.           — Dar, îmi atrase binişor atenţia Mr. Harrison, căpitanul West nu e căpitanul unui transatlantic…           — Atunci, oferiţi-i mai mult! Vă împuternicesc până la o mie de dolari, dacă e nevoie. Trebuie să locuiesc câteva luni pe această corabie şi ţin neapărat să trăiesc în tihnă!           — Vom încerca, mă asigură Mr. Harrison. Dar vă prevenim cinstit, că n-ar fi nimerit să nădăjduiţi într-un răspuns afirmativ. Căpitanul West se află, acum, la Searsport şi-i vom scrie chiar astăzi.           Spre marea mea uimire, Mr. Gray veni după câteva zile la hotel să mă vadă şi-mi împărtăşi refuzul căpitanului „Elseneurei”.           — Dar, întrebai, i-aţi oferit cele o mie de dolari? Ce răspuns v-a dat? Aş vrea să-l aud cuvânt cu cuvânt.           — Şi-a manifestat în chip vădit părerea de rău că nu vă poate împlini dorinţa şi m-a rugat să vă cer iertare.           A doua zi, am primit o scrisoare autografă a căpitanului West. Scrisul şi stilul erau îngrijite şi orânduite după moda veche. Mă asigura din nou că regretă faptul că-i este cu neputinţă să-mi împlinească dorinţa. Dar, adăuga, va trimite în acelaşi timp cu scrisoarea mea toate instrucţiunile trebuincioase lui Mr. Pike, secundul corabiei, spre a se îngriji să dea cabinei de lux ce-mi fusese destinată toate îmbunătăţirile ce vor fi de săvârşit.           Spre a face cabina şi mai încăpătoare, peretele care o despărţea de cabina vecină va fi anume dărâmat. Dacă în cursul călătoriei, mă voi simţi într-adevăr strâmtorat, chestiunea va putea fi cercetată din nou şi-mi va fi dată toată satisfacţia cu putinţă.           Dacă mi-e îngăduit să spun, am avut impresia că Mr. West, căpitanul, mă cam lua în zeflemea şi începui să urăsc pe acest om ciudat care dispreţuia, cu atâta încăpăţânate, cei o mie de dolari ce-i oferisem.           Nu, fără îndoială, minunatul pat de aramă nu-mi va aparţine! Eram silit să-mi iau nădejdea de la el.           M-am resemnat gândindu-mă, cu o desfătătoare măgulire a spiritului, la numeroasele lăzi cu cărţi pe care le trimisesem pe bord. Ele îmi vor ţine tovărăşie, dacă va fi nevoie, mult mai plăcută decât acest om sucit pe care, odată urcat pe bordul „Elseneurei”, îl voi vedea cât voi putea mai rar.           Şi tocmai acelaşi căpitan West mă făcuse să tremur de frig în trăsurica mea, timp de patru ore groaznice. Întrecea măsura şi-mi devenea mereu mai nesuferit, deşi, repet, nu-l văzusem niciodată.           În timpul acesta, Wada se socotise cu birjarul şi, când sfârşi, îi încredinţai foxterrier-ul; marinarii remorcherului îmi duseră pe bord bagajele de mână.           Mă îmbrăcai, la rându-mi şi pilotul mă conduse la căpitanul West, venit să mă întâmpine.           Prima impresie pe care mi-o făcu, fu aceea că nici el nu avea înfăţişarea meseriei sale, după cum nici pilotul nu avea aerul unui adevărat pilot.           Cunoscusem pe căpitanii semeţi şi strălucitori ai marilor transatlantice şi acesta nu le semăna deloc. Şi nu semăna nici clasicilor lupi de mare, cu glasuri de beţivi şi obrajii încinşi şi obosiţi, aşa cum îi înfăţişau romanele pe care le citisem.           Lângă el, se afla o femeie cu înfăţişare elegantă, înfăşurată într-o manta mare, care o acoperea din cap până în picioare, înfofolită într-o uriaşă blană de vulpe şi făcându-se aproape nevăzută îndărătul unui manşon nu mai puţin bogat şi încăpător, în care i se scufundaseră mâinile şi braţele.           Fiind încă departe atunci când zării perechea, şoptii repede în urechea pilotului:           — E soţia lui, nu-i aşa? Merge cu noi… „Când am discutat şi stabilit condiţiile cu Harrison şi Gray, am prevăzut dinadins că nu va fi nici o femeie pe bord, nici chiar soţia căpitanului „Elseneurei„ dacă el ar fi căsătorit”.           Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, mă săturasem cu desăvârşire de femei, ca de orice altceva.           Mă plictiseau cu firea lor neastâmpărată, obositoare prin însăşi nechibzuinţa ei. Vedeam în ele nişte nimicuri de artă şi nişte obiecte nostime şi drăgălaşe, plăcute fără îndoială, dar cărora li se alătura în chip uimitor meşteşugul de a înşela cu pricepere şi care, admirându-se peste măsură şi fără ruşine, batjocoreau cu sălbăticie pe bărbaţi.           Harrison şi Gary mă liniştiseră, surâzând: nu voi fi nevoit deloc să călătoresc în tovărăşia soţiei căpitanului West.           — Nu-i soţia lui, îmi răspunse cu jumătate glas pilotul. E fiică-sa. Bănuiesc că a venit să-şi ia rămas bun. > „Soţia lui a murit acum un an. Mâhnirea pe care a încercat-o prin pierderea ei l-ar fi hotărât, după cât se pare, să reia meseria de marinar. Fiindcă mărturisise mai întâi, la moartea soţiei, că va părăsi meseria aceasta”.,. „           Căpitanul West păşi în întimpinarea mea. Şi, înainte ca mâinile noastre întinse să se fi atins, înainte chiar ca obrazul său liniştit să se fi înviorat şi ca buzele să i se fi întredeschis spre a-mi ura bun-venit, tot ceea ce gândisem despre el dispăruse…           Nu mă puteam înşela, mă aflam în faţa unei personalităţi puternice şi însemnate şi, după cât se părea, din cele mai interesante…           Era un bărbat înalt şi slab, de adevărată rasă, fără îndoială, care avea aceeaşi înfăţişare rece în aparenţă, ca şi această îngheţată zi de martie, care era tot atât de stăpân pe sine însuşi ca un împărat sau ca un rege, tot atât de depărtat de muritorul de rând, ca şi cea mai îndepărtată dintre stele, tot atât de nesimţitor şi sever ca o propoziţie de Euclide.           Dar, chiar în clipa când mâinile noastre erau să se atingă, o licărire caldă şi profundă sclipi în luminile ochilor lui albaştri, sprâncenele i se mişcară şi întregul obraz i se învioră.           Chiar buzele-i subţiri, atât de strânse cu o clipă înainte, începură să surâdă cu un zâmbet peste măsură de blând, care printr-o alăturare neaşteptată, îmi amintea de cel al divinei Sarah Bernhardt. Atât de puternică fu impresia resimţită, încât mă aşteptam să aud ieşind din gura căpitanului West cine ştie ce cuvinte minunate.           Totuşi, el se mulţumi să-mi rostească foarte simplu regretele cele mai sincere pentru supărătoarea neînţelegere ce se produsese, cu privire la punctul de plecare a remorcherului de ţărm şi la aşteptarea pe care fusesem nevoit să o îndur.           Glasul îi era blând şi grav, foarte grav chiar şi totuşi clar ca sunetul unui clopoţel de argint. Îmi amintea de sunetul vocilor pe care le putem întâlni şi azi la locuitorii bătrânelor State ale Uniunii, cunoscute sub numele „Noua-Anglie”1.           — Şi acum, Mr. Pathurst, încheie căpitanul West, vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint pe fiica mea, Marguerite West.;           Dintre blănurile greoaie, se ivi o mână înmănuşată cu fineţe, care se îndreptă cu vioiciune spre mâna mea şi mă trezii sub focul unei perechi de ochi cenuşii care, liniştiţi şi gravi, îi fixau pe ai mei.           Mărturisesc sincer, mă intimidai oarecum de această privire sfredelitoare, pătrunzătoare şi rece în acelaşi timp.           Nu era în ea dispreţ, ci un fel de cercetare niţel cam necuvincioasă. Mă măsura aşa cum faci cu un birjar, atunci când vrei să-l primeşti în serviciu.           Nu ştiam pe atunci că fata avea să călătorească pe „Elseneura”, astfel încât curiozitatea ei era firească faţă de un necunoscut, alături de care urma să trăiască timp de şase luni.           Dealtfel, îşi dădu aproape numaidecât seama de ceea ce putea fi luat drept necuviinţă din parte-i. Ochii şi buzele-i începură să surâdă.           În această clipă şi în timp ce căpitanul West mă îndemna să-l urmez spre cabină, împreună cu fiică-sa, auzi văicăreala ascuţită a lui Possum şi, cerându-mi iertare, alergai spre partea de dinainte a remorcherului. Aproape de Possum, din ce în ce mai degerat, găsii pe Wada care se îndeletnicea cu aşezarea cuferelor mele mari şi a celorlalte calabalâcuri ce-mi fuseseră aduse pe bord. Dar ele nu alcătuiau decât o părticică dintr-un munte enorm de lăzi şi lădiţe, despre care am crezut mai întâi că sunt pline cu provizii pentru călătorie, cufere, cuferaşe, genţi şi pachete de toate felurile şi mărimile.           M-am oprit cu deosebire asupra unei cutii, având înfăţişarea celor în care se pun pălăriile cucoanelor şi care avea iniţialele: M. W.           Pe cea mai mare parte dintre cufere şi pachete, se găseau aceleaşi litere. Cum însă prenumele căpitanului West era Nathaniel, îmi amintii numaidecât că cel al fiicei sale era Marguerite.           Prin urmare, nu încăpea îndoială! Fata va călători cu noi.           Jignit în chip îngrozitor, îmi muşcai buzele şi începui să umblu încolo şi încoace pe puntea îngustă a vasului, care ridicase ancora şi părăsise ţărmul., 5           Într-adevăr, aveam ghinion! Spusesem răspicat lui Harrison şi Gray că nu vreau să se afle pe bord soţia căpitanului şi ei îmi juraseră că Mr. West era văduv. E drept! Dar căpitanul avea o fiică şi despre ea nu fusese vorba. Eram aproape hotărât, pentru atâta lucru să renunţ la călătorie şi să cer să fiu neapărat dus îndărăt la Baltimore.           Remorcherul înainta cu toată iuţeala şi frigul care se înăsprise îmi pătrundea până la oase.           În vremea asta, apăru chiar Miss West, care se îndreptă spre mine. Mersul şi înfăţişarea ei erau puternice şi hotărâte, dar sub îngrămădirea blănurilor care o acopereau se ghicea mlădierea sprintenă a femeii. Şi pe obraji i se regăsea acelaşi amestec de energie şi feminitate.           Prefăcându-mă că n-am zărit-o, mă întorsei şi începui să mă uit amănunţit, dar cu o căutătură ursuză, la grămada de lăzi şi cufere. Atenţia îmi fu atrasă cu deosebire de o ladă enormă, pe care începusem să o privesc, întrebându-mă ce putea să cuprindă, când auzii glasul tinerei fete.           — Tocmai aceasta este, Mr. Pathurst, spunea glasul, lada care a dus la întârzierea ce aţi fost nevoit s-o înduraţi spre a vă îmbarca.           — Ce-i în ea? Întrebai cu o nepăsare prefăcută.           — Un pian. Pianul „Elseneurei”, pe care l-am dat spre a fi înnoit.           „Fabrica însărcinată cu această lucrare urma să mi-l predea pe ţărm dis-de-dimineaţă. Cum însă nu-şi îndeplinise obligaţia, a trebuit să trimit în recunoaştere pe Mr. Pike. E secundul nostru, ştiţi.           „A fost nevoie de o sumedenie de cercetări, care ne-au răpit toată dimineaţa. Dar cel puţin am spus oamenilor, care au adus în sfârşit lada pe un camion, tot ceea ce gândeam în această chestiune şi-am rugat să comunice stăpânilor lor salutările mele. Eram tare înfuriată!”           Amintindu-şi probabil de cele ce spusese oamenilor, Miss West începu să râdă cu hohote şi trecu apoi la cercetarea amănunţită a tuturor bagajelor şi cuferelor, ca să se asigure că într-adevăr nu lipseşte nimic.           Apoi, când îşi sfârşi lucrul:           — De ce nu veniţi cu mine, mă întrebă, la tata, în cabina sa?           „Aici îngheţaţi şi înainte de jumătate de oră nu putem ajunge la „Elseneura”.           În loc de răspuns, făcui o mutră bosumflată, a cărei cauză fata izbuti s-o ghicească numaidecât.           — Aşadar, îmi zvârli, ceea ce vă stânjeneşte este prezenţa mea pe bord?”           Iuţeala provocării mă zăpăci şi rămăsei mut ca un peşte, fără să ştiu ce să răspund.           Înainte de a-mi fi revenit, Miss West urmă:           — Nu trebuie deloc, Mr. Pathurst, să vă făuriţi în ceea oe mă priveşte gânduri nepotrivite. După toate probabilităţile, sunt mult mai obişnuită decât dvs. cu marile călătorii. Ne vom simţi cât se poate de bine împreună şi, dacă vreţi, vom fi chiar fericiţi.           „Nu-mi veţi pricinui nici un necaz, sunt sigură de pe acum şi vă făgăduiesc, în ce mă priveşte, că nu vă voi supăra cu nimic”.           „Am navigat până acum cu o sumedenie de călători primiţi pe bord de tatăl meu şi m-am deprins să îndur din partea lor mult mai multe neplăceri, decât s-ar fi arătat ei înşişi vreodată în stare să îndure. Asta-i tot! Dacă ceea ce aţi auzit e hotărât şi acceptat odată pentru totdeauna, nu va fi greu să păstrăm între noi buna-înţelegere.           „Ştiu ce vă îngrijorează şi vă face bănuitor. Vă temeţi că vă voi cere să mă distraţi. Aflaţi că mă mulţumesc cu mine însămi şi că n-am simţit nicicând nevoia de a avea tovărăşia cuiva”.      „Nu mi s-a părut niciodată prea lungă nici chiar cea mai îndelungată dintre călătorii şi, la sfârşitul oricăreia din ele, mă trezesc că mi-au rămas mult mai multe lucruri interesante de făcut, decât aş fi avut vreme să săvârşesc.” „Nici o străbatere a mărilor nu m-a plictisit vreodată şi… nici nu joc măcar Mah-jong”    

Patrula de pescuit de Jack London                  Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furtunile sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre ocean decât oceanul însuşi în momentele lui de violenţă. În apele golfului s-au adunat toate neamurile de peşte, aşa încât faţa-i e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, manevrate de toate neamurile de pescari. Pentru a proteja peştele de toată această pestriţă populaţie ce vântură apele, au fost votate multe legi înţelepte şi a apărut chiar şi o patrulă de pescuit care să aibă grijă ca aceste legi să fie respectate. Soarta acestei patrule de pescuit e să aibă parte numai de momente grele, în decursul existenţei ei, eşecurile i-au fost jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliţia apelor, în vreme ce succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de pescari morţi peste plasele lor de braconieri.           Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie socotiţi pescuitorii chinezi de creveţi. Crevetele are el obiceiul de a se târî pe fund, în armii imense, până când găseşte zonele cu apă dulce, după care face stânga împrejur şi se târăşte înapoi către apele sărate. Iar unde apele mareei coboară şi urcă mai cu sârg, acolo îşi scufundă şi pescarii aceştia cuştile mari din plasă, cu intrările larg deschise, pe unde se târăsc înăuntru creveţii şi de unde sunt transferaţi în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar fi ea un lucru rău, dacă ochiurile plaselor n-ar fi atât de mici, mici de tot, încât să nu aibă scăpare nici cei mai mărunţi creveţi, nici cei abia ieşiţi din ou, de nici un sfert de inci mărime. Minunatele plaje de la Capurile Pedro şi Pablo, unde-s aşezările pescuitorilor de creveţi, sunt groaznice din cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate în putrefacţie, şi menirea patrulei de pescuit a fost întotdeauna să lupte împotriva acestei nesocotite distrugeri.           Pe când mă săltasem şi eu flăcău de vreo şaisprezece ani, bun barcagiu, şi băteam tot golful de la un capăt la altul, slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia Pescuitului, şi o vreme am fost şi eu ajutor de poliţist. După ce-am avut de furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful de Sus şi de pe fluvii, unde, când s-a stârnit balamucul, au şi ieşit la iveală cuţitele şi indivizii nu s-au dat prinşi decât după ce s-au trezit cu o ţeavă, de revolver sub nas, am salutat cu entuziasm ideea unei expediţii în Golful de Jos, împotriva pescuitorilor de creveţi.           Eram şase oameni în două bărci şi, pentru a înlătura orice bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, şi am slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, cunoscut sub numele de Capul Pinole. Când la răsărit s-a prefirat prima lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, am strâns bine briza de dimineaţă, tăind golful pieziş către Capul Pedro. Ceaţa dimineţii nu se lăsa dusă de pe faţa apei aşa încât nu vedeam nimic, dar noi ne-am găsit ceva de făcut: ne străduiam să mai alungăm frigul din oase cu nişte cafea fierbinte. În plus, trebuia să ne mai ocupăm şi cu mizerabila îndeletnicire de scoatere a apei cu ispolul, fiindcă, într-un fel greu de imaginat, Reindeer reuşise să se căpătuiască şi cu o generoasă gaură de apă. Jumătate de noapte ne-am distrat cu mutarea balastului şi cercetarea harmuzului, dar toată treaba a fost în zadar. Apa continua să pătrundă înăuntru, iar drept urmare ne-am pus iar pe brânci în cocpit şi am continuat să dăm apa afară.           După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcaţie, o barcă de somoni cum se întâlnesc pe Columbia River, iar pe Reindeer am rămas alţi trei. După care cele două bărci au mers mai departe împreună până când soarele s-a arătat pe geana răsăritului. Razele lui fierbinţi au împrăştiat evaporaţia aceea lipicioasă şi, ca într-un tablou, iată dinaintea noastră flota de creveţi, într-o larg desfăşurată semilună, vârfurile fiind la mai bine de trei mile distanţă unul de altul, iar fiecare joncă amarată la geamandura unei cuşti de creveţi. Dar nu se vedea nici o mişcare, nici un semn de viaţă.           Am înţeles imediat cum stăteau lucrurile: în aşteptarea momentului când se liniştesc apele între flux şi reflux, pentru a-şi sălta plasele grele de pe fundul golfului, toţi pescarii se duseseră să tragă un pui de somn sub punte. Jubilam şi iute ne-am făcut şi planul de bătaie.           — Doi oameni de la tine sar pe câte o joncă, îmi şopti Le Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. Facem şi noi la fel şi nu văd de ce să nu punem mina pe cel puţin şase jonci.           După care ne-am despărţit. Am făcut cu Reindeer o voltă în celălalt bord, am trecut pe sub vântul unei jonci, am lăsat randa să fluture în vânt, am pierdut viteză şi am şters pupa joncii atât de aproape şi de încet încât unul dintre oamenii patrulei a sărit uşor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vânt, am strâns din nou randa, şi m-am îndreptat spre a doua joncă.           Până în momentul acesta nu s-a stârnit nici un zgomot, dar, deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca de somoni s-au auzit urlete. Ţâşni mai întâi un strigăt, cum numai orientalii ştiu să scoată, urmat de un foc de pistol şi alte strigăte apoi.           — S-a terminat. Le-am dat de ştire celorlalţi, îmi spuse George, poliţistul care rămăsese şi stătea lângă mine în cocpit.           Ajunsesem acum în grosul flotei, şi panica se întinse cu o viteză de necrezut. Pe punţi începu viermuiala pescarilor încă pe jumătate adormiţi şi despuiaţi. Ţipete şi urlete de avertizare şi de furie se împrăştiau pe faţa apei liniştite, şi de undeva cineva sufla cu mare sârg într-o cochilie de scoică. În dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan retezând cu un topor parâma cu care era legat la geamandură, după care sări să-şi ajute oamenii să ridice imensa şi ciudata velă de treime. Dar la stânga noastră, abia acum se arătau de sub punte primele căpăţâni, şi am cârmit cu Reindeer într-acolo, destul de aproape pentru ca George să poată sări la bord.           Toată flota de-acum o luase din loc. În afară de velele suplimentare, au scos indivizii şi nişte rame lungi, şi golful era acum brăzdat în toate direcţiile de joncile puse pe fugă. Rămăsesem singur pe Reindeer căutând să pun mâna pe cea de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat nu mi-a mers deloc, fiindcă şi-a întins velele şi a zburat uluitor în direcţia vântului. Reuşea să urce pe vânt cu cel puţin un cart mai mult decât Reindeer încât am început să încerc un sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. Când mi-am dat seama că urmărirea n-avea sorţi de izbândă, am făcut voltă, am largat randa, şi am pornit cu vântul din spate spre joncile din direcţia aceea, unde avantajul nu mai era de partea lor.           Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărâtă dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda blând, dar deodată a prins şi asta vântul şi a zbughit-o, creveţarii aceia pârliţi apucându-se să urle un cântec sălbatic în vreme ce se opinteau în vâsle. Dar eram pregătit pentru o şmecherie ca asta, am venit iute în vânt. Am pus echea banda, proptindu-mă în ea cu trupul, am strâns randa, trăgând când cu o mână când cu cealaltă, în aşa fel încât barca să-şi păstreze toată forţa. Cele două vâsle din tribord s-au făcut arşice şi cele două bărci s-au izbit una de alta cu un trosnet. Ca un braţ uriaş, bompresul lui Reindeer a măturat o dată smulgând catargul bont al joncii şi vela imensă. A ţâşnit o salvă de urlete de furie. Un pescar zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu ţeasta înfăşurată cu o basma galbenă de mătase şi faţa însemnată urât de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer şi se străduia să despartă cele două bărci încâlcite una în alta. Am stat atât cât să dau drumul fungii focului, şi exact în clipa în care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă şi începu să rămână în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o barbetă în mână şi am legat-o. Individul cu basmaua galbenă şi mutra ciupită de vărsat se îndreptă ameninţător spre mine, dar mi-am dus mâna în buzunarul de la şold şi omul începu să şovăie. N-aveam nici un fel de armă, dar pescarii învăţaseră, în silă, să fie cu mare băgare de seamă în faţa buzunarului de la şoldul unui american sadea, şi pe treaba asta mă bizuisem şi eu ca să-l ţin pe el şi echipajul lui de zurbagii la respect.           I-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care individul îmi răspunse:           — No sabbe!           Echipajul răspunse în acelaşi chip şi, desi m-am exprimat destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Când mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am dezlegat parâma cu mâna mea şi am dat drumul ancorei.           — Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, arătându-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine şi al cincilea urma să rămână la bordul joncii.           Basma Galbenă se făcu a şovăi, dar am repetat ordinul pe un ton ameninţător, chiar mai ameninţător decât aş fi vrut eu – ducându-mi în acelaşi timp mâna la şold. Şi din nou Basma Galbenă se sperie şi, cu o mutră mohorâtă, o luă înainte şi alţi trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am desfăcut pe dată barbeta de la joncă, şi, fără să ridic focul, m-am îndreptat spre jonca unde îl lăsasem pe George. Aici treburile s-au rezolvat mai uşor, fiindcă acum eram doi, şi George avea un pistol cu care să intervină dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. Aici, ca şi în cazul joncii mele, patru chinezi au fost transferaţi pe slup, şi unul, a rămas la bord pentru a avea în grijă jonca.           Încă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri din cea de-a treia joncă. În timpul acesta şi barca de somoni şi-a strâns cei doisprezece prizonieri şi a venit lângă noi, arătând că era încărcată din greu. Iar, ca lucrurile să fie şi mai nenorocite, cum barca era mică, poliţiştii şi prizonieiii lor stăteau atât de înghesuiţi unii în alţii încât primii ar fi avut doar foarte puţine şanse de scăpare dacă s-ar fi stârnit balamucul.           — Trebuie să ne ajuţi, îmi spuse Le Grant.           M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în cabină şi pe capacul acesteia.           — Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu.           — Haide, fie patru, îmi propuse el, şi îl iau în schimb pe Bill cu mine – Bill fiind cel de-al treilea poliţist. Aici nu ai nici unde să te întorci, şi dacă se ajunge la scandal, unul de-ai noştri cu doi de-ai lor ar fi taman proporţia cuvenită.           Ş-a făcut şi schimbul, barca de somoni şi-a ridicat vela cu spetează şi o porni în josul golfului, spre smârcurile de la San Rafael. Am ridicat şi eu focul şi am pornit pe urma lor cu Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm captura noastră autorităţilor, era legat cu golful printr-un canal lung şi încâlcit, o gârlă de smârc, pe unde nu se putea trece cu barca decât la vremea fluxului. Venise momentul dintre reflux şi flux şi, cum apele începeau să se ridice, trebuia să ne grăbim dacă voiam să nu fim nevoiţi a aştepta o jumătate de zi până la fluxul următor.           Însă briza ţărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul soarelui, şi acum se simţea doar câte o uşoară adiere. Cei din barca de somoni au scos vâslele, în curând am rămas departe, în pupa lor. Câţiva chinezi stăteau în picioare în partea dinainte a cocpitului, lângă uşa cabinei şi la un moment dat, când m-am aplecat peste balustrada cocpitului pentru a mai strânge puţin şcota focului, am simţit că cineva mă şterge uşor peste buzunarul de la şold. N-am făcut nici un gest, dar cu coada ochiului am văzut că Basma Galbenă descoperise că era gol buzunarul de care se temuse atât.           Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luaţi cu emoţiile, în timpul cât abordasem joncile, nu mai scosese nimeni apa din Reindeer, şi aceasta începuse să plescăie pe fundul cocpitului. Creveţarii arătară cu degetul apa şi se uitară la mine întrebători.           — Aha! am făcut eu. Acu acu, toţi neacă, lepede, lepede, dacă nu apă afară. Pricipit?           Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul ăsta, deşi au turuit cât se poate de limpede între ei pe limba lor. Am ridicat trei sau patru scânduri din punte; am scos vreo două găleţi dintr-o ladă şi, prin neechivocă limbă a semnelor, i-am invitat să catadicsească să se apuce de treabă. Dar au început să râdă, vreo câţiva s-au înghesuit în cabină şi alţii s-au urcat deasupra ei. Dar râsul lor nu suna a bine. Se simţea un fel de ameninţare, o răutate subliniată şi de privirile lor întunecate. De când descoperise că buzunarul de la şold mi-e gol, Basma Galbenă devenise şi mai îndrăzneţ, acum se foia printre ceilalţi prizonieri spunându-le ceva cu multă convingere.           Înghiţindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit şi am început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba când deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa se umflă cu o zmucitură, întinsă de vânt şi Reindeer se bandă pe-o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel mai ageamiu în ale mării, aşa că am fost nevoit să renunţ la ispol şi să pun mâna pe eche. Vântul bătea chiar dinspre Capul Pedro, dinspre munţii înalţi din spatele lui, şi din cauza asta sufla în rafale capricioase, nu te puteai bizui pe el, o vreme sufla de umfla pânza, ca apoi să se moaie şi s-o lase fluturând alene.           Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am întâlnit eu. Pe lângă alte cusururi, mai era şi bolnav de plămâni, şi ştiam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut să-l apuce hemoragia. Dar apa care creştea mereu m-a avertizat că ceva tot trebuia făcut. Din nou le-am spus cereveţarilor să pună mâna pe găleţi. Dar mi-au râs în nas, iar cei din cabină, cu apa până la glezne, strigau cât îi ţinea gura la cei de deasupra şi vice versa.           — Cred că ai face bine să scoţi pistolul şi să-i convingi să dea apa afară, i-am sugerat eu lui George.           Dar el scutură din cap, arătând cât se poate de limpede că îi era frică. Creveţarii vedeau şi ei la fel de bine ca şi mine cât de speriat era individul, şi obrăznicia lor ajunse de nesuportat. Cei din cabină începură să dea iama prin dulapul cu mâncare, iar cei de deasupra săriră imediat jos să le ţină companie celor dintâi la petrecerea ce se încinse cu pâinea şi conservele noastre.           — Şi ce ne pasă! îmi spuse George sfârşit.           Eu turbam de furie şi neputinţă.           — Dacă-i scăpăm din mână, atunci va fi prea târziu să ne mai pese. Nu-ţi rămâne decât un lucru de făcut: să-i obligi să te asculte chiar în clipa asta.           Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vânt, ce prevesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între rafale, prizonierii, care dăduseră gata mâncarea noastră pe o săptămână, începură să se înghesuie cu toţii când într-un bord, când în celălalt, făcând barca să se legene ca o coajă de nucă. Basma Galbenă se apropie de mine şi, arătându-mi satul lui de pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înţeleg că dacă îl întorceam pe Reindeer în direcţia aceea şi-i lăsăm pe ţărm, ei, la rândul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La vremea asta apa în cabină ajunsese până la cuşete, şi aşternuturile musteau. În cocpit, era de vreun picior adâncime. Cu toate acestea l-am refuzat, şi am văzut după mutra lui George că era dezamăgit.           — Dacă nu te arăţi cât de cât bărbat, o să se dea la noi şi o să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie revolverul, dacă vrei să scapi.           — Cel mai cu cap lucru e să-i laşi la ţărm, se aprinse el. Eu unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn de creveţari împuţiţi.           — Iar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mână de creveţari împuţiţi numai pentru a scăpa de înec, i-am răspuns eu furios.           — În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu tot. Şi nu văd ce câştigi.           — Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu.           Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ţi se făcea milă de el. Înghesuit între pescarii aceia ameninţători şi apa care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din minţi. Dar mai mult decât de pescari şi de apă, eu mă temeam de el şi de ce avea să facă împins de spaima aceea. L-am văzut aruncând priviri pline de jind la bărcuţa care venea legată după noi la pupa, aşa că, la următorul interval de calm, am tras puiul lângă Reindeer. În vreme ce mă îndeletniceam cu treaba asta, chipul i se lumină de speranţă, dar înainte de a-mi putea ghici intenţiile, i-am găurit bărcuţei fundul cu o toporişcă, şi aceasta se umplu iute cu apă până la copastie.           — Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toţii! i-am zis eu. Şi dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din Reindeer cât ai zice peşte.           — Îs prea mulţi contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne putem pune cu toţi.           I-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se mai zărea, dispărând dincolo de un mic arhipelag cunoscut sub numele de Insulele Marine, aşa că dinspre partea aceea nu mă puteam aştepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simţeam că zhnbetul acela îmbietor pe care încerca să şi-l închipuie pe faţă ascundea un gând necurat. I-am ordonat să treacă înapoi, pe un ton atât de tăios încât m-a ascultat.           — Păstrează distanţa, i-am poruncit, şi să nu îndrăzneşti să te mai apropii!           — Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun.           — Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărât, fiindcă de-acum ştiam că înţelesese tot ce discutasem cu George. Ce stam vorbă? Tu nu înţelegi stam vorbă, nu-i aşa?           Zâmbi într-un fel care-mi făcea greaţă.           — Da, da, eu înţelegi folte mult. Eu om cinstită.           — În regulă, ia-m răspuns eu. Dacă tu înţelegi stam vorbă, atunci apucaţi-vă şi daţi apa afară, mult, mult. Şi după aia stam vorbă şi noi.           Individul scutură negativ din cap, în acelaşi timp arătând cu degetul peste umăr spre camrazii săi.           — Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înţelege…           — Înapoi, i-am strigat eu fiindcă băgasem de seamă că mâna îi dispăruse sub bluză, şi trupul i se încordase, pregătindu-se să se arunce asupra mea.           Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să ţină sfat, după cât se vedea din trăncăneala care se porni. Reindeer se afundase mult în apă, şi începuse să se mişte cam ca un buştean. Pe mare dezlănţuită, cu siguranţă că s-ar fi răsturnat. Dar acum vântul, atunci când se îndura să bată, venea dinspre ţărm şi abia dacă stârnea o încreţitură pe faţa golfului…           — Cred că mai bine ai lua-o spre ţărm, rupse deodată George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl împinse să se gândească la un mod de a acţiona.           — Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt.           — Îţi ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar.           — Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc aceşti prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu.           Discutam pe un ton ridicat şi zarva ciorovăielii îi făcu pe chinezi să iasă din cabină.           — Ei bine, acum ai de gând să te îndrepţi spre ţărm? Şi asta îmi spunea tocmai George. Şi m-am trezit că priveam gura ţevii revolverului sau – a revolverului pe care îndrăznea să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laş ca să-l îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă mi-a trecut un fulger care m-a năucit. Dinaintea minţii mi se înfăţişa limpede întreaga situaţie, cu toate implicaţiile ei: ruşinea de a pierde prizonierii, laşitatea şi netrebnicia lui George, gândul că aveam să mă întâlnesc cu Le Grant şi ceilalţi oameni din patrulă şi explicaţiile boante pe care aveam să le dau. Şi apoi mai era şi confruntarea asta în care luptasem din greu, şi părerea de rău că izbânda îmi scăpa printre degete exact când credeam că nu mai trebuia mult ca să fie în mâna mea. Iar cu coada ochiului îi vedeam pe prizonieri înghesuindu-se în uşa cabinei şi rânjind triumfători.   Nu puteam înghiţi una ca asta. Braţul mi-a zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut ţeava revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpăţâna din calea glontelui care trecu şuierând pe deasupra. O mână mi s-a încleştat de încheietura mâinii lui George, cealaltă pe revolver. Basma Galbenă şi banda lui s-au repezit spre mine. Acum ori niciodată! Adunându-mi deodată toată puterea, cu un brânci brusc l-am împins pe George peste atacatori şi la fel de brusc, i-am zmucit revolverul din mână, făcându-l astfel să-şi piardă echilibrul. Se prăvăli drept în genunchii lui Basma Galbenă, care se poticni venind peste el, şi amândoi se treziră bălăcindu-se în gaura ispodului, unde puntea cocpitului fusese desfăcută ca să îngăduie evacuarea apei. În secunda următoare îi ţineam în raza revolverului, şi creveţarii dezlănţuiţi se făcură mici, trăgându-se înapoi.    

Martin Eden de Jack London   CAPITOLUL I                       Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca de pe cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc la îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. Nu ştia cam ce ar putea face cu şapca şi tocmai şi-o îndesa în buzunarul hainei, când celălalt i-o luă din mână. Gestul fusese domol şi firesc, iar tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoştinţă. „Înţelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să mă îndrume”.           Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului. Zvâcnea când într-o parte, când în alta, ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulţind astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. Între un pian masiv şi o masă de mijloc încărcată cu mormane de cărţi era loc de trecere pentru şase oameni deodată, dar el nu s-a strecurat pe acolo decât cu mare grijă. Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului. Nu ştia ce să facă nici cu braţele şi nici cu mâinile, dar când în închipuirea lui înfierbântată i s-a părut că-i gata să atingă cu cotul cărţile de pe masă, a sărit în lături ca un cal speriat, şi puţin a lipsit să nu răstoarne taburetul din faţa pianului. A observat felul degajat în care păşea cel din faţa lui, şi pentru prima oară şi-a dat seama că mersul său era deosebit de-al celorlalţi oameni. O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a ţâşnit prin piele în broboane mici care i-au acoperit fruntea, iar el s-a oprit şi şi-a şters cu batista faţa bronzată.           — Ia stai puţin, Arthur, băiatule, a zis el încercând să-şi ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult pentru mandea. Las’ mă puţintel să-m’ mai viu în fire. Ţii minte că eu n-am vrut să viu, ş-apăi zic că nici a tăi nu prea se dă de ceasul morţii ca să mă vadă.           — Bine, se auzi răspunsul liniştitor. Să nu-ţi fie teamă de noi. Suntem oameni de treabă… A, uite o scrisoare pentru mine.           S-a întors spre masă, a deschis plicul şl a început să citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz să-şi vina în fire. Iar străinul a priceput şi i-a fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Şi-a şters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se poartă foarte stângaci şi-i era tare teamă ca nu cumva orice însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învăţase se număra şi disciplina. Dar lovitura de pumnal i-a rănit şi mândria. S-a blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feţei i s-au încordat şi în ochi i s-a ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luare-aminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri care să-l impresioneze.           Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci şi se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi dintr-o dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. „Un tablou de păcăleală’, îşi zise el în clipa când încetă să-l mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii culese găsi şi prilejul de-a încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi litografii care-s totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacă-s privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape.           Privi către prietenul lui care citea scrisoarea şi văzu cărţile de pe masă. În ochi îi ţâşni deodată o dorinţă şi o jinduire, tot aşa de iute cum ţâşneşte dorinţa şi jindul în ochii unui om lihnit de foame când dă cu privirea de bucate. Un pas hotărât, cu o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, îl duse lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie. Se uită la titluri şi la numele autorilor şi citi unele fragmente mângâind volumele cu ochii şi cu palmele, apoi deodată recunoscu o carte pe care o citise. Celelalte erau pentru el cărţi străine şi autori necunoscuţi. Luă la întâmplare un volum de Swinburne şi, uitând unde se află, se cufundă în lectură, cu chipul inundat de lumină. De două ori a închis cartea, ţinând arătătorul drept semn, şi s-a uitat la numele autorului, Swinburne! O să-i ţină minte numele. Avusese ochi omul acela şi fără îndoială că văzuse culorile şi strălucirea luminii. Dar cine era Swinburne? Oare murise şi el acum vreo sută de ani, ca mai toţi poeţii? Ori mai trăia şi mai scria încă? S-a uitat pe prima pagina… da, mai scrisese şi alte cărţi; bine, atunci primul lucru pe care îl va face mâine dimineaţă va fi să se ducă la biblioteca publică şi să încerce, poate mai găseşte şi alte cărţi de Swinburne. Deschise din nou cartea şi se cufundă în paginile ei. Nici n-a prins de veste că în încăpere a intrat o tânără fată. Şi-a revenit de-abia când a auzit cuvintele lui Arthur:           — Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.           Cartea se închise peste degetul lui arătător şi, înainte ca el să apuce să se răsucească în loc, fu cutremurat de o senzaţie nouă, pricinuită nu atât de apariţia fetei, cât de vorbele fratelui ei. Sub învelişul trupului musculos, întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri. Ceea ce îl cutremurase fuseseră vorbele acestea: „Domnul Eden’, vorbele acestea adresate lui, căruia toată viaţa nu i se spusese decât,Eden’, sau „Martin Eden’, ori pur şi simplu „Martin’. Iar acum – Domnul! „Asta fără îndoială că înseamnă ceva’, îşi zice el în gând. Mintea păru că i se transformă în aceeaşi clipă într-o imensă cameră obscură şi văzu cum de jur-împrejurul conştiinţei se rânduiesc nesfârşite imagini din viaţa sa: fochist în măruntaiele vapoarelor, ceasuri petrecute în teugă, tabere de corturi prin prerii şi pe ţărmul mării, puşcării şi taverne infecte, spitale şi străzi murdare prin cartiere rău famate îi veneau în minte chemate de felul cum fusese strigat în fiecare loc.           Apoi se întoarse şi dădu cu ochii de fată. La vederea ei toate nălucirile îi pieriră din minte. Era o fiinţă palidă, vaporoasă, cu păr bogat şi auriu, cu ochi mari, inteligenţi şi albaştri. Nu-şi putea da seama cum anume este îmbrăcată, dar vedea că îmbrăcămintea nu era deloc mai puţin minunată decât ea. O asemănă unei palide flori de aur pe-o gingaşă tulpină. Dar nu! Era o vedenie, o zână, o frumuseţe atât de aleasă nu putea fi pământeană. Sau poate că cele scrise prin cărţi erau adevărate, şi printre oamenii de sus se aflau multe frumuseţi asemenea fetei din faţa lui. O astfel de frumuseţe ar putea foarte bine fi cântată de acel Swinburne. Poate că tocmai la o asemenea făptură îi erau gândurile când a descris-o pe fata aceea, pe Isolda, din cartea de pe masă. Toată această năvală de imagini, simţăminte şi gânduri l-a copleşit deodată. În jocul realităţilor ce-l înconjurau nu exista nici o clipă de răgaz. Văzu cum mâna ei se întinde către a sa, şi fata îl privi drept în ochi când îi strânse degetele deschis, bărbăteşte. Femeile pe care le cunoscuse el nu dădeau mâna în felul acela. De altminteri, cele mai multe nu dădeau mâna deloc. Un noian de asociaţii, imagini ale feluritelor chipuri în care cunoscuse femeile, i se revărsă deodată în cuget şi simţi că e gata să-şi piardă minţile. Dar le alungă pe toate şi se uită la fată. Niciodată nu mai văzuse o asemenea femeie. Femeile pe oare le cunoscuse el! În aceeaşi secundă, alături de fata din faţa lui se înşiruiră, la dreapta şi în stânga, femeile pe care le cunoscuse. Pentru o clipă lungă cât o veşnicie rămase în mijlocul unei galerii de portrete în care fata din faţa lui ocupa locul de cinste, iar în jurul ei stăteau înşiruite mulţime de femei, şi toate urmau să fie cântărite şi preţuite dintr-o singură privire, fata fiind măsura greutăţii şi a preţului. Văzu chipurile trase şi bolnăvicioase ale lucrătoarelor din fabrici, înfăţişarea fetelor zâmbăreţe şi gălăgioase de prin mahalalele oraşului San Francisco. Îi apărură în faţa ochilor femeile păzitorilor de vite şi chipurile negricioase ale mexicanelor totdeauna cu ţigara în gură. În locul lor se iviră japonezele, cu înfăţişare de păpuşi care calcă afectate pe încălţările de lemn; apoi eurasiaticele. cu trupuri plăpânde apăsate de stigmatul degenerării; trupeşele femei de prin insulele mărilor Sudului, cu piele întunecată şi coroniţe de flori în jurul capului. Şi toate astea au fost alungate de-o ceata grotescă, de-o cumplită viziune de coşmar – căzăturile împuţite care-şi târâie paşii pe trotuarele din Whitechapel, baborniţele buhăite de beţie şi de boli şi toată liota nesfârşită de harpii ale infernului, jegoase şi spurcate la gură, scursura porturilor, drojdia şi scârboşenia celei mai înfiorătoare decăderi umane, care sub masca unei monstruoase înfăţişări de femelă tabăra asupra marinarilor.           — Luaţi loc, vă rog, domnule Eden, spuse fata. Doream foarte mult să vă cunosc încă de când ne-a povestit Arthur. A fost un gest de mare curaj din partea dumneavoastră…