Jane Austen cărți

JANE AUSTEN EMMA CAPITOLUL I   EMMA WOODHOUSE, frumoasă, deşteaptă, bogată, cu un cămin minunat şi o fire veselă, părea să facă parte dintre aleşii soartei. Trecuseră douăzeci şi unu de ani de când era pe lume şi puţine lucruri o mâhniseră sau îi răniseră mândria. Era cea mai mică dintre cele două fiice ale unui tată iubitor, care le răsfăţase mult, şi, ca urmare a căsătoriei surorii ei, devenise stăpâna casei la o vârstă destul de fragedă. Mama îi murise demult, aşa că nu-şi mai amintea decât vag mângâierile ei. Îi luase locul o femeie minunată, care, făcând slujba de guvernantă, îi oferea o dragoste aproape maternă. Domnişoara Taylor locuia la familia Woodhouse de şaisprezece ani, mai degrabă ca prietenă decât ca guvernantă, şi ţinea mult la amândouă fetele, dar mai ales la Emma. Între ele exista acea intimitate care se naşte între surori. Chiar înainte ca domnişoara Taylor să fi demisionat oficial din slujbă, blândeţea firii ei o făcea să se poarte fără asprime şi odată îndepărtată umbra severităţii, ea şi Emma deveniseră prietene foarte apropiate. Emma făcea tot ce-i plăcea, căci, deşi respecta mult părerile domnişoarei Taylor, se conducea după propria ei judecată. Ceea ce era cu adevărat rău în caracterul Emmei, era o tendinţă de a-şi impune prea mult voinţa şi o prea mare încredere în sine; acestea erau neajunsurile care ameninţau să-i umbrească bucuriile. Primejdia însă trecea neobservată deocamdată şi nu putea fi socotită o nenorocire.   Avu şi o mâhnire, uşoară, care nu avea de ce să-i apese sufletul. Domnişoara Taylor se căsători. Pierderea ei îi aduse prima întristare. În ziua nunţii acestei iubite prietene, Emma fu pentru întâia oară cuprinsă de gânduri triste. După nuntă, când mirii plecară, rămase singură cu tatăl ei la masa pregătită pentru cină, fără să poată spera că cineva le va înveseli ceasurile lungi de seară. După masă, tatăl ei se retrase să doarmă şi Emma rămase cu gân-durile ei. Împrejurarea promitea să fie fericită pentru prietena ei. Domnul Weston era un bărbat cu un caracter ireproşabil, avere destulă, vârstă potrivită şi purtare aleasă. Emma simţea chiar o satisfacţie la gândul că, generoasă şi dezinteresată, ea însăşi dorise şi făcuse totul pentru realizarea acestei căsătorii. Dar generozitatea i se întorcea împotrivă. Va simţi lipsa domnişoarei Taylor în fiecare minut al zilei. Îşi aminti de bunătatea ei — bunătatea şi afecţiunea pe care le ştia de şaisprezece ani —, cum o învăţase şi cum se jucase cu ea, de când avea cinci ani, cum, dedicându-i toate puterile, făcea tot ca ea să fie fericită când era sănătoasă şi-i stătea de veghe la căpătâi când era bolnavă. Tributul de recunoştinţă pentru acei ani era mare, dar intimitatea din ultimii şapte ani, egalitatea care se stabilise după căsătoria Isabellei, când rămăseseră numai ele două, era o amintire mai scumpă şi mai gingaşă. Fusese o prietenă şi o tovarăşă cum rar se întâlneşte: inteligentă, cultă, săritoare, blândă, cunoscând toate treburile familiei, arătând interes pentru binele tuturor, dar mai ales pentru Emma; fusese părtaşă la toate plăcerile şi planurile ei. Era fiinţa căreia putea să-i spună tot ce-i trecea prin minte şi care o iubea destul de mult pentru a-i trece cu vederea cusururile. Cum va suporta ea această schimbare ? Ce e drept, prietena ei se muta la numai o jumătate de milă depărtare de ei. Dar Emma ştia ce mare va fi diferenţa între doamna Weston, de care o va despărţi numai o jumătate de milă, şi domnişoara Taylor, care locuia în aceeaşi casă cu ea; şi cu toate avantajele caracterului şi situaţiei ei, Emma era acum în primejdia de a suferi din cauza izolării spirituale. Îl iubea mult pe tatăl ei, dar el nu-i putea fi tovarăş, nu putea să fie partenerul ei într-o conversaţie fie serioasă, fie pe ton de glumă.   Diferenţa de vârstă (domnul Woodhouse nu se căsătorise tocmai tânăr) era accentuată de firea şi obiceiurile lui, căci, fiind toată viaţa cam bolnăvicios, nu-şi obosea nici mintea, nici trupul şi prin purtarea sa era mult mai bătrân decât anii pe care îi avea. Deşi era peste tot iubit pentru sufletul lui bun şi firea lui blândă, nu s-ar fi putut spune că strălucea prin darurile spiritului. Sora ei, care în urma căsătoriei se mutase la Londra, la o distanţă relativ mică, de numai şaisprezece mile, era totuşi prea departe pentru vizite zilnice şi Emma avea să petreacă multe seri lungi şi plictisitoare de octombrie şi noiembrie până când Crăciunul urma să prilejuiască o nouă vizită a Isabellei, cu soţul şi copiii ei, care umpleau casa şi îi ofereau o încântătoare tovărăşie. Highbury, satul acesta mare şi cu o populaţie aproape la fel de numeroasă ca a unui oraş şi din care Hartfield, în ciuda gazonului, propriu boschetelor şi numelui său, făcea parte, nu-i oferea pe nimeni de talia ei. Familia Woodhouse era socotită aici cea mai de frunte. Toţi îi priveau cu respect. Aveau multe cunoştinţe, căci tatăl ei se purta frumos cu toată lumea, dar nar fi acceptat pe nimeni în locul domnişoarei Taylor, nici pentru o jumătate de zi. Schimbarea era tristă şi Emma nu avea decât să ofteze şi să-şi dorească lucruri imposibile, când tatăl ei se trezi şi trebui să devină din nou voioasă. Proasta lui dispoziţie trebuia risipită. Era un om cu nervii slabi, care se întrista uşor; îi iubea pe toţi cei din jurul său şi nu-i plăcea să se despartă de ei; îl supăra orice fel de schimbare. Căsătoria ca motiv de schimbare a situaţiei era pentru el ceva cu totul nesuferit; nu era nici acum împăcat cu faptul că fiica lui se căsătorise şi nu putea vorbi despre ea decât cu multă compătimire, deşi fusese o căsătorie din dragoste, iar acum era nevoit să se despartă şi de domnişoara Taylor. Datorită obiceiurilor sale izvorâte dintr-un uşor egoism, şi pentru că nu putea crede că ceilalţi pot să aibă sentimente diferite de ale sale, era de părere că domnişoara Taylor săvârşise o faptă la fel de păgubitoare pentru ea ca şi pentru ei, şi ar fi folosit cu mult mai bine dacă ea şi-ar fi petrecut tot restul zilelor la Hartfield. Emma zâmbea şi flecărea cât se poate de veselă pentru a-l abate de la asemenea gânduri, dar, când se servi ceaiul, domnul Woodhouse nu se putu abţine de la a-şi repeta exclamaţia de la cină:   — Biata domnişoară Taylor, tare aş vrea s-o văd din nou aici. Ce păcat că domnului Weston i-a venit ideea s-o ia de nevastă! — Nu pot să fiu de acord cu dumneata, tată, ştii prea bine! Domnul Weston e un bărbat atât de manierat, de vesel, de minunat, încât merită din plin o soţie bună. Şi doar nu voiai ca domnişoara Taylor să stea la noi toată viaţa şi să ssuporte toanele mele, când poate să aibă casa ei ? — Casa ei! Care-i, mă rog, avantajul că are casa ei ? Casa asta e de trei ori mai mare şi tu nai niciodată toane, draga mea! — Dar ne vom duce foarte des pe la ei şi ei vor veni pe la noi. Ne vom întâlni mereu. Noi trebuie să facem începutul. Trebuie să le facem vizita cuvenită după nuntă cât mai repede. — Draga mea, cum o să mergem până acolo ? Randalls e aşa de departe. Nu pot merge pe jos nici jumătate de drum. — Nu tată, nimeni nu zice să mergi pe jos. Vom merge, bineînţeles, cu trăsura. — Trăsura! Dar lui James n-o să-i convină să înhame caii pentru o distanţă atât de mică. Şi unde o să ţină caii în timpul vizitei ? — O să-i ţină în grajdul domnului Weston, tată. Ştii bine că am stabilit deja. Am discutat cu domnul Weston aseară. În ce-l priveşte pe James, poţi să fii sigur că o să-i facă plăcere să meargă la Randalls iiindcă fata lui e servitoare acolo. Cred chiar că va fi bucuros să ne ducă numai acolo. Şi asta datorită dumitale tată! I-ai făcut rost Hannei de o slujbă bună. Nimeni nu s-a gândit la Hannah până nu i-ai pomenit dumneata numele — şi James îţi e foarte îndatorat. — Îmi pare foarte bine că m-am gândit la ea. A fost un noroc. Nu vreau ca James să se creadă nedreptăţit, sub nici un motiv. Sunt sigur că va fi o servitoare excelentă; e politicoasă şi vorbeşte frumos. Am o părere minunată despre ea. De câte ori mă vede îmi face o reverenţă şi mă întreabă ce mai fac într-un fel foarte drăguţ, şi când ai adus-o aici să coasă, am observat că totdeauna întorcea cheia aşa cum trebuie şi nu trântea uşa. Sunt sigur că va fi o servitoare minunată. Şi pentru domnişoara Taylor va fi o mingâiere să aibă în preajmă pe cineva cunoscut. De câte ori James se va duce să-şi vadă fata, va primi veşti de la noi. El îi va spune cum o ducem. Emma făcu totul să îndrepte gândurile tatălui ei în această mai fericită direcţie şi spera că, ajutată de jocul de table, va reuşi să-l facă să suporte seara iar ea să aibă de luptat numai cu propriile ei regrete. Aşezară masa pentru table, dar îndată după aceea sosi un musafir şi tablele deveniră inutile. Domnul Knightley, un bărbat inteligent, de vreo treizeci şi şapte — treizeci şi opt de ani, era nu numai un foarte vechi şi intim prieten al familiei, dar şi legat în mod special de ei, fiind fratele mai mare al soţului Isiabellei. Locuia cam la o milă distanţă de Highbury şi venea foarte des în casă, primit cu multă plăcere, iar acum fu întâmpinat cu şi mai multă căldură, căci venea de la rudele comune din Londra. Se întorsese târziu, la ora cinei, după o absenţă de câteva zile, şi acum sosea la Hartfield să aducă vestea că în Brunswick Square toate sunt bune. Această împrejurare fericită îl învioră un timp pe domnul Woodhouse. Domnul Knightley era un om vesel, care îi plăcea, şi nenumăratele lui întrebări despre „biata Isabella şi copiii ei” primiră un răspuns mulţumitor. Când toate acestea se sfârşiră, domnul Woodhouse observă plin de recunoştinţă:   — Foarte drăguţ din partea dumitale, domnule Knightley, să ieşi din casă la vremea asta, ca să vii la noi. Mi-e teamă că n-a fost o plimbare prea plăcută. — Da de unde, domnule. E o noapte frumoasă, cu lună, şi e aşa de cald că nu mă pot apropia de foc. — Dar trebuie să fie foarte umed şi mult noroi pe jos. N-aş vrea să răceşti. — Noroi, domnule ? Uitaţi-vă la pantofii mei! Nici un strop. — Cam ciudat, ştii, a plouat foarte mult zilele astea. A plouat îngrozitor de tare, cam jumătate de oră, când eram la micul dejun. Eu chiar voiam să se amâne nunta. — Apropo, nu v-am urat fericire. Ştiu foarte bine ce fel de fericire simţiţi şi nu m-am grăbit cu felicitările. Dar cred că totul a mers destul de bine. Cum a fost ? Cine-a plâns mai mult ? — Ah, biata domnişoară Taylor, tristă întâmplare! — Bietul domn şi biata domnişoară Woodhouse, dacă vreţi; dar n-aş zice „biata domnişoară Taylor”. Am multă consideraţie pentru dumneavoastră şi pentru Emma, dar când vine vorba de a depinde sau nu de cineva! în orice caz, cred că e mai bine să trebuiască să faci pe plac la unul, decât la doi. — Mai ales când unul din cei doi e o fiinţă aşa de năzuroasă şi mofturoasă, zise Emma în glumă. Asta voiai să spui, domnule, nu ? Şi ai fi spus-o, dacă tata n-ar fi fost de faţă. — Cred că e adevărat, draga mea, într-adevăr, zise domnul Woodhouse cu un oftat. Mi-e teamă că uneori sunt foarte năzuros şi mofturos. — Dragă tată, doar nu crezi că mă gândeam la dumneata, sau presupuneam că domnul Knightley s-ar gândi la dumneata. Ce idee îngrozitoare! Nu, eu mă gândeam la mine. Domnului Knightley îi place să-mi caute pricină, ştii, aşa în glumă. E numai o glumă. Totdeauna ne spunem orice unul altuia. Domnul Knightley era de fapt unul dintre puţinii oameni care îi puteau găsi cusururi Emmei şi singurul care i le spunea. Şi, deşi asta nu-i plăcea în mod deosebit nici Emmei, îi era teamă că tatăl ei va fi şi mai puţin încântat să afle că există persoane care nu o găsesc perfectă. — Emma ştie că nu o flatez niciodată, zise domnul Knightley, dar nu mă refeream la nimeni în special. Domnişoara Taylor era obişnuită să facă pe plac la doi, acum nu va avea decât unul. Se pare că e spre câştigul ei. — Da, zise Emma, dorind să încheie subiectul, voiai să ştii cum a fost la nuntă. Am plăcerea să-ţi spun că ne-am purtat cu toţii minunat. Toţi au fost punctuali, toţi arătau bine, nici o lacrimă, nici o mutră plouată. Ştiam cu toţii că ne va despărţi numai o jumătate de milă şi că ne vom vedea cu siguranţă în fiecare zi.   — Emma, draga de ea, suportă totul aşa de bine, zise tatăl ei, dar, domnule Knightley, zău, îi pare rău c-a pierdut-o pe biata domnişoară Taylor, şi sunt sigur că îi va fi foarte dor de ea. Emma întoarse capul ca să-şi ascundă faţa răvăşită de zâmbete şi lacrimi. — Ar fi imposibil ca Emmei să nu-i fie dor de o asemenea tovarăşă, zise domnul Knightley. N-am iubi-o atât dacă am crede aşa ceva. Dar ea ştie că această căsătorie e spre binele domnişoarei Taylor. Ştie cât de avantajos este, la vârstă domnişoarei Taylor, să se aşeze la casa ei şi ce important e pentru ea să-şi asigure bătrâneţile şi deci nu se poate lăsa copleşită de durere când trebuie să se bucure. Toţi prietenii trebuie să fie bucuroşi că domnişoara Taylor sa măritat aşa de bine. — Şi aţi uitat că mai am un motiv să fiu fericită, zise Emma, şi încă unul foarte serios — acela că eu am pus la cale această căsătorie. Eu am pus-o la cale, după cum ştiţi, de acum patru ani. Şi acum, satisfacţia că a avut loc şi că am avut dreptate, când atâţia spuneau că domnul Weston nu se mai însoară, mă poate consola pentru orice. Domnul Knightley clătină din cap. Tatăl ei răspunse drăgăstos: — Draga mea, tare mult aş vrea să nu mai pui la cale căsătorii şi să nu mai ghiceşti viitorul, căci tot ce spui se adevereşte. Te rog, nu mai pune la cale căsătorii! — Promit să nu pun nici una la cale pentru mine, tată, dar pentru alţii, trebuie! E extrem de hazliu. Şi după un asemenea succes… Ştiţi, toată lumea spunea că domnul Weston nu se mai însoară, da, zău! Domnul Weston, care era de atâta vreme văduv şi părea aşa de mulţumit fără soţie, aşa de ocupat mereu cu afacerile de la oraş şi cu prietenii lui de aici, totdeauna bine primit oriunde se ducea, totdeauna vesel, domnul Weston n-ar fi fost nevoit să petreacă nici o seară de unul singur, dacă nu voia. O, nu, domnul Weston nu se va mai căsători. Unii vorbeau chiar de o făgăduială făcută soţiei pe patul de moarte, iar alţii ziceau că fiul şi cumnatul nu-l lasă. Se spuneau tot felul de tâmpenii pe seama lui, pe tonul cel mai serios, dar eu n-am crezut nimic. Din ziua când, acum vreo patru ani, domnişoara Taylor şi cu mine l-am întălnit pe Broadway Lane, şi a fost atât de amabil să se repeadă la magazinul lui Mitchell să împrumute două umbrele pentru noi, pentru că începuse să burniţeze, mi-am pus în gând să-i căsătoresc. Am început să pun la cale căsătoria chiar din acel moment şi acum, când sunt răsplătită cu un asemenea succes, dragă tată, cum vrei să renunţ la a pune la cale căsătorii ?   — Nu înţeleg ce înseamnă pentru tine succes, zise domnul Knightley. Succesul presupune strădanie. Ţi-ai petrecut timpul cu destul folos dacă de patru ani te străduieşti să faci căsătoria asta. E o ocupaţie frumoasă pentru mintea unei domnişoare, dar dacă, ceea ce cred că e mai degrabă adevărat, ceea ce numeşti tu „a pune la cale căsătoria”, înseamnă a-ţi face planuri numai, şi a-ţi zice într-o doară „Ce bine ar fi dacă domnul Weston ar lua-o de soţie pe domnişoara Taylor”, şi a-ţi repeta fraza din când în când, de ce vorbeşti despre succes ? Care e meritul tău, de ce eşti mândră ? Ai avut norocul să ghiceşti şi atâta tot! — Şi dumneata, n-ai cunoscut niciodată plăcerea şi triumful norocului de a ghici adevărul ? îmi pare rău pentru dumneata, te socoteam mai inteligent, căci, crede-mă, norocul de a ghici nu e noroc pur şi simplu, trebuie să ai har. Cât despre cuvântul succes, care nu-ţi place, nu înţeleg de ce nu aş avea nici un drept la el. Ai făcut două presupuneri interesante, dar nu crezi că se poate face şi o a treia, că există ceva între a face totul şi a nu face nimic ? Dacă n-aş fi încurajat vizitele domnului Weston aici, n-aş fi făcut unele aluzii, n-aş fi rezolvat micile probleme, putea să nu iasă nimic. Cred că ştii foarte bine casa noastră ca să înţelegi despre ce vorbesc. — Un bărbat cinstit şi cu inima deschisă ca domnul Weston şi o femeie înţeleaptă şi modestă ca domnişoara Taylor pot să-şi vadă şi singuri de treburi. E posibil ca, pentru că te-ai amestecat, să-ţi fi făcut mai degrabă ţie un rău decât lor un bine. — Emma nu se gândeşte niciodată la ea dacă poate face un bine altora, interveni domnul Woodhouse, înţelegând numai pe jumătate. Dar, draga mea, te rog, nu mai pune la cale căsătorii, astea sunt nişte prostii care strică armonia familiei. — Numai una tată, numai pentru domnul Elton. Bietul domn Elton! îţi place domnul Elton, tată, nu-i aşa ? Trebuie să-i caut o nevastă! Nimeni din Highbury nu-l merită şi e aici aproape de un an, şi şi-a aranjat casa aşa de frumos, ar fi o ruşine să rămână burlac. Şi azi, când le-a împreunat mâinile la miri, mă gândeam că şi-ar dori să i se oficieze şi lui o asemenea slujbă. Îl simpatizez mult pe domnul Elton şi cred că e singurul mod de a-i face un serviciu. — Domnul Elton e un tânăr foarte drăguţ, desigur, şi foarte bun băiat, şi am multă stimă pentru el. Dar dacă vrei să-i acorzi atenţie, invită-l într-o zi la masă. E mult mai bine aşa. Şi poate că domnului Knightley îi va face plăcere să-l cunoască. — Cu multă plăcere, oricând, zise domnul Knightley, râzând, şi sunt întru totul de acord că e mult mai bine aşa. Invită-l la masă, Emma, şi serveşte-l cu peştele şi puiul cel mai bun, dar lasă-l să-şi aleagă singur nevasta! Crede-mă, un bărbat de douăzeci şi şase, sau douăzeci şi şapte de ani, poate să-şi poarte singur de grijă!   descărcați cartea direct de aici:...

Epistolar Lady Susan de Jane Austen

JANE AUSTEN MÎNDRIE ŞI PREJUDECATĂ Capitolul l   Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă. Oricît de puţin cunoscute ar fi simţămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci cînd apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atît de înrădăcinat în minţile celor din jur, încît burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate. ― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost în sfîrşit închiriat? Domnul Bennet răspunse că nu a aflat. ― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci şi mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr. Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns. ― Nu vrei să ştii cine l-a închiriat? strigă nerăbdătoare soţia sa. ― Dumneata vrei neaparat să mi-o spui şi eu n-am nimic împotrivă s-o aud. Această invitaţie a fost de ajuns. ― Ei bine, dragul meu, trebuie să ştii că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de un tînăr putred de bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca să vadă locul şi a fost atît de încîntat, încît a şi căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte de sfîntul Mihail şi că vreo cîţiva dintre servitorii săi vor veni acolo, pînă la sfîrşitul săptămînii viitoare. ― Cum se numeşte? ― Bingley. ― E însurat sau burlac? ― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac şi putred de bogat; patru sau cinci mii pe an. Ce lucru minunat pentru fetele noastre! ― Cum aşa? Ce legătură are asta cu ele? ― Dragul meu Bennet, îi răspunse soţia, cum poţi fi atît de sîcîitor? Ştii, desigur, că mă gîndesc c-o să se însoare cu una dintre ele. ― Cu scopul ăsta se stabileşte oare aici? ― Scopul? Ce absurditate! Cum poţi vorbi astfel? Dar este foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre ele şi de aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi.   ― Nu cred că e cazul. Dumneata şi fetele puteţi merge, sau le poţi trimite singure, ceea ce ar fi încă şi mai bine, deoarece, dat fiind că eşti tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai mult. ― Dragul meu, mă măguleşti. Desigur am avut şi eu epoca mea de frumuseţe, dar nu pretind că aş mai fi cine ştie ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunţe să se mai gîndească la propria-i frumuseţe. ― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine ştie ce frumuseţe la care să se gîndească. ― Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită domnului Bingley cînd va deveni vecinul nostru. ― Este mai mult decît îţi pot promite, crede-mă. ― Dar gîndeşte-te la fiicele dumitale. Gîndeşte-te numai ce situaţie ar fi pentru una dintre ele. Sir William şi Lady Lucas sînt hotărîţi să se ducă numai cu scopul acesta, căci în general, ştii bine, nu fac vizite noilor veniţi. Trebuie, trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită. ― Eşti exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi voi trimite prin dumneata cîteva rînduri şi-l voi asigura de consimţămîntul meu total la căsătoria lui cu una dintre fetele mele care îi va plăcea; totuşi, trebuie să pun o vorbă bună pentru mica mea Lizzy. ― Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte şi sînt convinsă că nu-i nici pe jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea.   ― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude, răspunse domnul Bennet. Sînt toate prostuţe şi ignorante ca şi alte fete! Lizzy e însă mai isteaţă decît surorile ei. ― Domnule Bennet, cum poţi vorbi aşa de urît de copiii dumitale? Îţi face plăcere să mă jigneşti. N-ai nici un pic de milă de bieţii mei nervi. ― Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoştinţe. Te aud pomenindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci de ani. ― Ah, nu ştii cît sufăr! ― Sper însă că-ţi va trece şi că vei trăi să vezi mulţi tineri domni cu un venit de patru mii pe an instalîndu-se prin vecinătate. ― Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni şi douăzeci din ăştia, dacă nu vrei să le faci o vizită. ― Contează pe mine, scumpa mea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toţi, deodată. Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de agerime, sarcasm, rezervă şi capriciu, încît douăzeci şi trei de ani de viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i înţeleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea puţine cunoştinţe şi o dispoziţie instabilă. Cînd era nemulţumită, îşi închipuia că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; plăcerea vieţii sale ― vizitele şi noutăţile.   descărcați cartea direct de aici:...

CAPITOLUL I   Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. Avea moşie mare, iar reşedinţa îi era la Norland Park, în centrul proprietăţii, unde timp de mai multe generaţii dusese o viaţă atât de onorabilă încât se bucura de aprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei moşii era un celibatar, care ajunse să trăiască până la o vârstă înaintată şi a cărui soră îi fu vreme îndelungată o credincioasă menajeră şi o prietenă de nădejde. Dar moartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morţii lui, aduse mari schimbări la conac; căci pentru a nu-i mai simţi lipsa, el invită, să se stabilească la Norland, familia nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al domeniului şi persoana căreia intenţiona să i-l lase prin testament. Bătrânul domn îşi petrecu în mod plăcut zilele, în societatea nepotului, a nepoatei lui şi a copiilor lor. Afecţiunea ce o simţea pentru ei toţi crescu. Permanenta atenţie a doamnei şi domnului Dashwood de a-i îndeplini dorinţele, atenţie ce nu izvora pur şi simplu din interes, ci din bunătatea sufletului lor, îl făcu pe bătrân să se bucure de toate mângâierile în ultimii ani ai vieţii; iar veselia copiilor dădu savoare existenţei lui. Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă căsătorie şi trei fete cu actuala lui soţie. Fiul lui, un tânăr onorabil, de ispravă, era un om cu dare de mână, căci mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi revenise jumătate când ajunsese la majorat. Îşi spori apoi această avere prin căsătoria pe care o făcu în scurt timp după aceea. Pentru el, aşadar, moştenirea domeniului Norland era de mai puţină importanţă decât pentru surorile lui; căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă tatăl lor ar fi moştenit acea proprietate. Mama lor n-avea niciun ban, iar tatăl lor nu dispunea de mai mult de şapte mii de lire; căci cealaltă jumătate din averea primei lui soţii era, după cum s-a mai spus, la dispoziţia băiatului ei, Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul ei. Bătrânul gentilom îşi dădu duhul: când i se deschise testamentul, ca aproape oricare alt document de acest fel, el pricinui pe câtă dezamăgire, pe atâta bucurie. Bătrânul nu fu nici atât de nedrept şi nici atât de nerecunoscător să nu-i lase domeniul moştenire nepotului lui; dar i-l lăsă în nişte condiţii care reduceau valoarea moştenirii la jumătate. Domnul Dashwood ar fi vrut să poată folosi moştenirea mai mult pentru soţia şi fetele lui, decât pentru el sau pentru fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui şi fiului acestuia, un copilaş de numai patru ani, în aşa fel, încât nu-i mai dădea posibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi şi care aveau mai mare nevoie să li se asigure existenţa din venitul moşiei sau din vânzarea preţioaselor ei păduri. Totul era stipulat în folosul acestui copilaş care, cu prilejul vizitelor ce le făcuse când şi când la Norland cu tatăl şi cu mama lui, reuşise să-şi câştige până într-atât dragostea unchiului lui, prin drăgălăşenii ce se întâlnesc adesea la copii de doi-trei ani – un anume fel de a stâlci cuvintele, o dorinţă sinceră de a-şi impune capriciile, o mulţime de şiretlicuri de-ale lor şi foarte multă gălăgie – încât aproape izbutise să şteargă cu buretele toate atenţiile cu care fusese înconjurat, ani de-a rândul, bătrânul  domn de către nepoata lui şi fetele acesteia. Vru totuşi să fie mărinimos şi cu ele şi ca semn al afecţiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte o mie de lire la fiecare. La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar avea o fire veselă şi optimistă; putea, pe bună dreptate, spera să trăiască ani mulţi şi, ducând o viaţă chibzuită, să pună de o parte o sumă frumuşică din produsele unei moşii care era destul de întinsă şi susceptibilă de neîntârziate îmbunătăţiri. Dar el se bucură doar un an de averea în posesia căreia intrase. Nu-i supravieţui mai mult unchiului său; zece mii de lire, inclusiv recenta moştenire, fu tot ce le rămase văduvei şi fetelor lui. De îndată ce se află că viaţa îi este în primejdie, fu chemat fiul lui pe care domnul Dashwood îl rugă cu toată insistenţa şi urgenţa la care-l obligau boala, să aibă grijă de mama lui vitregă şi de surorile lui. John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalţi membri ai familiei; dar fu impresionat de o astfel de rugăminte ce i se făcea într-un asemenea moment, şi făgădui să-şi dea toată osteneala pentru a le asigura o viaţă confortabilă. Tatăl lui se linişti când i se dădură asemenea asigurări şi John Dashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi stătea în putinţă să le ajute în mod rezonabil. Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău la suflet înseamnă a fi nesimţitor şi cam egoist: dar în general era un om stimat; căci se comporta cu bună-cuviinţă în îndeplinirea îndatoririlor lui obişnuite. Dacă s-ar fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi ajuns să fie încă şi mai respectat decât era: ar fi putut deveni poate el însuşi un om amabil. Căci era încă foarte tânăr când se căsătorise şi ţinea enorm la soţia lui. Dar nevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuşi: mult mai egoistă şi mai îngustă la minte. Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să sporească averea surorilor sale făcându-le un cadou de o mie de lire la fiecare. Pe atunci chiar se credea în stare să o facă. Perspectiva că-şi va spori venitul pe care-l avea, cu încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate ce-i rămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima şi-l făcea să fie chiar şi mărinimos. „Da, le va oferi trei mii de lire: va fi un gest frumos şi generos din partea lui! Şi va fi suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă materială. Trei mii de lire! Se putea dispensa destul de uşor de această sumă frumuşică.”  Se gândi toată ziua la această intenţie a lui, se gândi la ea mai multe zile la şir, şi nu se căi. Abia se terminase înmormântarea tatălui său, că soţia lui John Dashwood sosi împreună cu băiatul şi servitorimea lor fără măcar s-o fi înştiinţat în vreun fel oarecare pe soacra ei. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a o face; casa devenise proprietatea soţului ei din clipa în care tatăl lui decedase; dar tocmai din această pricină, lipsa ei de delicateţe se dovedea a fi şi mai flagrantă, şi unei femei în situaţia doamnei Dashwood, animată de sentimentele fireşti într-o astfel de împrejurare, trebuie să i se fi părut extrem de dezagreabilă; dar doamna Dashwood avea un simţ al onoarei atât de profund, o mărinimie atât de romantică, încât orice astfel de jignire din partea absolut oricui, era doar o sursă de profund dezgust. Soţia lui John Dashwood nu fusese niciodată pe placul celor din familia lui; dar până atunci nu avusese ocazia să le arate cât de puţină consideraţie putea să aibă faţă de alţii, când aşa o cerea situaţia. Bătrâna doamnă Dashwood se simţi atât de jignită de această comportare grosolană şi-şi dispreţui nora atât de mult pentru lipsa ei de bună-cuviinţă, încât ar fi părăsit casa pentru totdeauna la sosirea acesteia, dacă rugăminţile celei mai mari dintre fiicele ei n-ar fi făcut-o să se gândească dacă e cuviincios sau nu să plece, iar după aceea propria ei iubire duioasă faţă de cei trei copii ai ei o determinaseră să rămână şi să evite astfel, de dragul lor, o ruptură cu fratele fetelor ei. Elinor, fata ei cea mai mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înţelegere şi un calm în a judeca lucrurile, ce-i dădeau dreptul, deşi n-avea decât nouăsprezece ani, să fie consilierul mamei ei, permiţându-i adeseori să contracareze, spre avantajul lor, al tuturora, acea pripeală a doamnei Dashwood, care, în general, ar fi făcut-o să acţioneze cu nesăbuinţă. Elinor avea o inimă de aur; era afectuoasă, iar sentimentele îi erau profunde: ştia însă cum să şi le stăpânească: un lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învăţat şi despre care una dintre surorile ei nici nu vroia să audă. Însuşirile Mariannei erau, în bună măsură, cu totul asemănătoare cu cele ale lui Elinor. Era deşteaptă şi sensibilă; dar punea prea multă pasiune în tot ce făcea: nici durerile şi nici bucuriile ei nu cunoşteau moderaţie. Era mărinimoasă, bună la suflet, interesantă: avea toate calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi mama ei era într-adevăr izbitoare. Elinor era îngrijorată de această sensibilitate exagerată a surorii ei, care, pe de altă parte, era foarte mult pe placul doamnei Dashwood. În momentul acesta de mare tristeţe pentru ele, se stimulau una pe alta în a-şi da frâu liber durerii. Chinul suferit la început era cu bună ştiinţă realimentat, împrospătat iarăşi şi iarăşi întreţinut neîncetat. Se lăsară cu totul copleşite de durerea lor, străduindu-se să şi-o sporească cu orice gând ce-o putea redeştepta şi fiind hotărâte să nu accepte ca trecerea timpului să le aducă vreo mângâiere. Elinor era şi ea profund îndurerată; cu toate acestea era în stare să se lupte cu ea însăşi, avea destulă putere să nu se lase copleşită. Se consultă cu fratele ei, îşi primi cumnata când aceasta sosi şi izbuti s-o trateze cu deferenţa cuvenită; se strădui să o facă şi pe mama ei să aibă o comportare asemănătoare, încurajând-o să se înarmeze cu răbdare şi îngăduinţă. Margaret, cea de-a treia soră, era o fată plăcută şi veselă; dar cum era în bună măsură pătrunsă de romantismul Mariannei, fără să posede în egală măsură bunul simţ al acesteia, la treisprezece ani nu prea dădea semne că va ajunge vreodată să fie pe potriva surorilor ei.

Jane Austen RAŢIUNE ŞI SIMŢIRE VOLUMUL 1 CAPITOLUL 1   FAMILIA DASHWOOD ERA STABILITA de mult în Sussex. Domeniul era mare, iar reşedinţa era la Norland, în mijlocul proprietăţii unde, timp de mai multe generaţii, familia dusese o viaţă atât de respectabilă încât trezise admiraţia unanimă a cunoştinţelor din vecinătate. Fostul proprietar al acestui domeniu fusese un burlac care trăise până la o vârstă foarte înaintată şi care, pe parcursul a mulţi ani din viaţă, o avusese pe sora sa drept tovarăşă constantă şi menajeră. Dar moartea ei, cu zece mai înainte de a lui, aduse mari schimbări în casă; pentru a-i suplini lipsa, el invită şi primi în casa lui familia nepotului său, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al domeniului Norland şi persoana căreia intenţiona să i-l lase moştenire. În societatea nepotului, a nepoatei şi a copiilor lor, bătrânul domn îşi petrecea în mod plăcut zilele. Afecţiunea faţă de ei spori, Atenţia constantă a doamnei şi a domnului Dashwood faţă de dorinţele lui, atenţie care nu izvora din interes, ci din bunătatea inimii, îi oferi bătrânului tot confortul pe care vârsta lui înaintată l-ar fi putut primi; iar veselia copiilor lor adăugă culoare existenţei lui. Dintr-o fostă căsătorie, domnul Henry Dashwood avea un fiu, iar de la actuala sa soţie trei fete. Fiul, un tânăr serios şi respectabil, era un om cu stare, căci la majorat primise jumătate din averea considerabilă a mamei lui. Mai mult decât atât, prin căsătorie, care avusese loc la scurt timp după aceea, îşi sporise averea.   De aceea, pentru el moştenirea domeniului Norland nu era chiar atât de importantă ca pentru surorile lui; lăsând deoparte ceea ce le-ar fi putut reveni de pe urma faptului că tatăl lor moştenea acea proprietate, averea lor era mică. Mama lor nu avea nimic, iar tatăl lor dispunea doar de şapte mii de lire; cealaltă jumătate a averii primei sale soţii îi revenea tot fiului ei, domnul Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul acesteia. Bătrânul domn muri, i se citi testamentul şi, ca mai toate testamentele, şi acesta pricinui tot atâta dezamăgire câtă plăcere. Bătrânul nu fusese nici atât de nedrept, nici atât de nerecunoscător încât să nu-i lase nepotului său domeniul, dar i-l lăsase în astfel de condiţii încât valoarea moştenirii era redusă la jumătate. Domnul Dashwood şi-o dorise mai mult de dragul soţiei şi al fetelor sale decât pentru sine sau pentru fiul lui; însă ea era destinată fiului său şi fiului acestuia, un copil de patru ani, ceea ce îi răpea orice putere de a se îngriji de cele care îi erau mai dragi şi care aveau cel mai mult nevoie de întreţinere, fie din veniturile domeniului, fie din vânzarea pădurilor lui preţioase. Totul era trecut în beneficiul acestui copil care, cu prilejul vizitelor făcute ocazional la Norland cu mama lui, prin drăgălăşenii deloc neobişnuite la copiii de doi sau trei ani, stâlcirea cuvintelor, dorinţa arzătoare de-a face ce vrea, o mulţime de şiretlicuri şi foarte multă gălăgie reuşise să câştige într-atât afecţiunea unchiului său încât scăzuse valoarea tuturor atenţiilor pe care acesta le primise ani în şir de la nepotul său şi fiicele lui. Totuşi, nu voise să fie nedrept şi, ca semn al afecţiunii sale pentru cele trei fete, îi lăsase fiecăreia câte o mie de lire. La început, dezamăgirea domnului Dashwood fu cruntă; dar era din fire vesel şi optimist şi putea să spere, pe bună dreptate, să trăiască mulţi ani şi, printr-un trai chibzuit, să pună deoparte o sumă considerabilă din roadele unui domeniu deja mare şi căruia i se puteau aduce îmbunătăţiri imediate. Insă averea care se lăsase îndelung aşteptată fu a lui doar un an. Nu-i supravieţui mai mult unchiului său, şi tot ce le rămase văduvei şi fiicelor sale fură zece mii de lire, inclusiv fosta moştenire. De îndată ce aflase că sănătatea îi este în pericol, domnul Dashwood discutase cu fiul său, pe care îl rugase, cu toată insistenţa şi urgenţa impuse de boală, să aibă în vedere interesele mamei sale vitrege şi ale surorilor sale.   Domnul John Dashwood nu avea sentimentele puternice ale restului familiei; dar o rugăminte de aşa natură făcută într-un astfel de moment îl înduioşa, aşa că promise să facă tot ce îi stătea în putere pentru a le asigura un trai îndestulat. O astfel de asigurare îl linişti pe tatăl său, iar domnul John Dashwood avu apoi timp să chibzuiască la cât putea să fie prudent să-i stea în putere să facă pentru ele. Nu era un tânăr răuvoitor, decât dacă răuvoitor înseamnă să fii destul de nesimţitor şi egoist; lumea îl stima, căci îşi îndeplinea îndatoririle obişnuite cu bună-credinţă. Dacă s -ar fi însurat cu o femeie mai binevoitoare, poate că ar fi fost şi mai respectat decât era, poate ar fi căpătat şi el un aer mai agreabil; se însurase de foarte tânăr şi ţinea enorm la soţia sa. Dar doamna John Dashwood era o caricatură mult îngroşată a soţului ei – mai îngustă la minte şi mai egoistă. Când îi făcu tatălui său promisiunea, chibzui în sinea sa să sporească averea surorilor lui, dându-i în dar fiecăreia câte o mie de lire. Apoi se simţi cu adevărat îmbunat. Perspectiva a patru mii de lire pe an, pe lângă venitul său actual, plus jumătatea rămasă din averea mamei sale, îi înmuiau inima şi îl făceau să se simtă capabil de generozitate. Da, avea să le dea trei mii de lire, un gest frumos şi generos. Şi suma aceasta avea să fie de ajuns pentru a le asigura un trai îndestulat. Trei mii de lire. Se putea lipsi destul de uşor de o aşa sumă considerabilă. Se gândi toată ziua la asta, şi multe zile la rând, şi nu se căi. Abia se termină înmormântarea tatălui său, că doamna John Dashwood, fără să-şi fi înştiinţat soacra de intenţiile sale, sosi împreună cu copilul şi slujitorii. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a veni; casa era a soţului ei din clipa decesului tatălui; dar cu atât mai mare era lipsa ei de delicateţe, iar pentru o femeie în situaţia doamnei Dashwood, care se lăsa condusă doar de bunul-simţ, trebuie să fi fost extrem de neplăcut; însă doamna Dashwood avea un simţ al onoarei atât de profund şi o generozitate atât de romantică încât orice ofensă de genul acesta, provocată sau pricinuită de cineva, îi trezea un dezgust rece. Doamna John Dashwood nu fusese niciodată pe placul vreunui membru al familiei soţului ei; dar, până în prezent, nu avusese ocazia să le arate cât de puţină consideraţie putea să aibă faţă de ceilalţi atunci când împrejurările i-o permiteau. Doamna Dashwood fu atât de afectată de comportamentul ei grosolan şi îşi dispreţui atât de profund nora pentru el încât, la sosirea acesteia, ar fi părăsit casa pentru totdeauna dacă rugăminţile fiicei sale mai mari n-ar fi făcut-o să se gândească mai întâi dacă era cuviincios să plece. După aceea, dragostea duioasă pentru cele trei copile ale ei o determină să rămână şi să evite, de dragul lor, o ruptură cu fratele lor. Elinor, fiica cea mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înţelegere şi o judecată rece care o îndreptăţeau, deşi avea numai nouăsprezece ani, să fie sfătuitoarea mamei sale, dându-i deseori posibilitatea să stăvilească, în folosul tuturor, înflăcărarea doamnei Dashwood, care, în general, ar fi dus la nechibzuinţă. Avea o inimă de aur; era sensibilă din fire şi avea sentimente puternice, dar ştia să şi le stăpânească, lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învăţat şi pe care una din surorile ei hotărâse să nu-l înveţe niciodată.   În multe privinţe, însuşirile lui Marianne erau întru totul egale cu cele ale lui Elinor. Era sensibilă şi deşteaptă, dar năvalnică în toate cele; tristeţile, bucuriile ei nu cunoşteau moderaţie. Era generoasă, caldă, interesantă; avea toate calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi mama sa era izbitoare, Elinor privea cu îngrijorare excesul de sensibilitate al surorii ei, însă doamna Dashwood îl preţuia şi-l cultiva. Acum, în violenţa nefericirii lor, se încurajau una pe alta. Durerea care le copleşise la început a fost înnoită anume, căutată, provocată iar şi iar. Se lăsară pradă durerii lor, căutând săşi sporească în orice mod cu putinţă amărăciunea, şi erau hotărâte să nu accepte alinare în viitor. Şi Elinor era profund nefericită, dar ea putea, totuşi, să lupte, să se stăpânească. Discută cu fratele ei, îşi întâmpină cumnata la sosire şi se strădui s-o facă să depună aceleaşi eforturi, o încuraja să aibă aceeaşi răbdare. Margaret, cealaltă soră, era o fată veselă şi prietenoasă, dar, cum fusese deja mult influenţată de romantismul lui Marianne, fără să aibă judecata ei, la treisprezece ani nu prea dădea semne că o să fie, mai târziu, la fel ca surorile sale.   descărcați cartea direct de aici:...