Maurice Druon Regii Blestemați carți

  Capitolul I   Adio, Neapole     În picioare, la una din ferestrele uriaşului Castelnuovo, de unde vede­rea cuprindea portul şi golful Neapole, bătrâna regină mamă Maria a Un­gariei privea corabia gata să-şi întindă pânzele. După ce se încredinţă că nimeni nu poate s-o vadă, duse la ochi un deget uscăţiv şi-şi şterse lacri­mi­le care-i veneau pe marginea pleoapelor fără gene. "Ei, murmură dânsa, acum pot să mor." Îşi împlinise bine viaţa. Fiică de rege, soţie de rege, mamă şi bunică de regi, îşi aşezase o parte din urmaşi pe tronul Italiei meridionale, în timp ce dobândea pentru cealaltă parte, prin lupte şi uneltiri, regatul Ungariei, pe care-l socotea ca o moştenire personală. Fiii săi mai mici erau prinţi sau duci suverani. Două dintre fetele ei erau regine, una la Majorca, cealaltă în Aragon. Pântecul ei roditor fusese un instrument de putere pentru neamul Anjou-Sicile, această ramură mai tânără ieşită din arborele capetin, care începea să se întindă peste Europa toată şi ameninţa să devină tot aşa de mare ca trunchiul. Dacă i se prăpădiseră până atunci şase dintre copii, Maria a Ungariei avea cel puţin mângâierea că muriseră ca nişte creştini cucernici, aşa cum îi crescuse, ba chiar unul dintre dânşii, cel care renunţase la drepturile di­nastice pentru a se călugări, urma să fie peste puţină vreme pus în rân­dul sfinţilor. Ca şi cum împărăţiile lumii acesteia ar fi devenit prea strâmte pen­tru această familie tentaculară, bătrâna regină îşi împinsese odrasla până în împărăţia cerurilor. Era mama unui sfânt. Trecută de şaptezeci de ani, nu-i mai rămânea decât să asigure viito­rul unei nepoate orfane, Clémence. Acum, făcuse şi asta. Deoarece Clémence era fiica primului ei născut, Charles Martel, pen­tru care revendicase cu atâta dârzenie tronul Ungariei, deoarece copila se pomenise fără părinţi de la vârsta de doi ani şi dânsa luase asupră-şi grija de a o creşte, în sfârşit, deoarece această sarcină era cea de pe urmă în viaţa ei, Maria a Ungariei îi arătase fetei o dragoste deosebită, atâta dra­gos­te câtă putea să încapă în această inimă bătrână închinată în întregime forţei, măririi şi datoriei. În ochii reginei mame a Neapolei, marea corabie care, pe un soare or­bitor, îşi ridica ancora părăsind portul în acea zi de 1 iunie 1315, înfăţişa triumful politicii sale şi totodată melancolia lucrurilor împlinite, căci pen­tru prea iubita ei Clémence, pentru această prinţesă de douăzeci şi doi de ani, fără nici o ţară ca zestre şi fără nici o altă bogăţie în afară de faima fru­museţii şi virtuţii sale, izbutise să găsească un soţ de cel mai înalt neam, s-o mărite în chipul cel mai strălucit. Clémence pleca pentru a deve­ni regină a Franţei. Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre toate prinţese­le d'Anjou, cea care aşteptase mai mult decât celelalte să se căpătuiască, primea cel mai frumos dintre regate şi avea să domnească întocmai ca o suzerană peste toate rubedeniile ei. Era în asta parcă o pildă a învăţătu­ri­lor Evangheliei. Ce-i drept, se zicea că tânărul rege al Franţei, Ludovic al X-lea, nu era prea atrăgător la chip şi nici nu avea o fire prea plăcută. "Ei şi! îşi zicea Maria a Ungariei, bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, era şchiop şi cu toate astea n-am dus-o prea rău cu dânsul. Şi apoi, nu eşti regină ca să fii fericită." Unii şuşoteau, arătându-şi mirarea că regina Marguerite murise cum nu se poate mai la ţanc, în temniţa ei, tocmai când regele Ludovic, din lip­sa unui papă, nu putea să obţină anularea căsătoriei sale. Dar trebuia oa­re să-ţi pleci urechea la toate clevetirile? Maria a Ungariei nu prea era în­clinată să simtă milă faţă de o femeie, faţă de o regină mai ales, care îşi trădase îndatoririle căsătoriei şi dăduse dintr-o poziţie aşa de înaltă o pildă aşa de jalnică. Ea nu vedea nimic surprinzător în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse în chip firesc asupra păcătoasei Marguerite. "Frumoasa mea Clémence, îşi mai spuse dânsa, va face ca virtutea să fie iar în mare cinste la curtea Franţei." Drept adio, îşi ridică mâna cenuşie şi făcu în lumina soarelui semnul crucii; apoi, cu coroana pe creştet, aşezată peste părul de argint, cu bărbia scuturată de ticuri şi cu pasul ţeapăn, dar încă hotărât, plecă să se închi­dă în capela ei pentru a mulţumi cerului că o ajutase să-şi împlinească în­delungata-i misiune regală, şi pentru a închina Domnului marea suferinţă a femeilor care şi-au trăit traiul. În vremea asta, San Giovanni, uriaşa corabie rotundă cu cheresteaua vopsită în alb şi auriu, cu flamurile Anjou-ului, Ungariei şi Franţei în vâr­ful catargelor, începea să manevreze spre a se depărta de ţărm. Căpitanul şi echipajul juraseră pe Evenghelie să-şi apere călătorii împotriva furtunii, a piraţilor ce-şi aveau cuibul pe coastele Africii şi a tuturor primejdiilor na­vigaţiei. Statuia sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul corăbiei, strălucea la proră sub razele soarelui. În redutele cu creneluri, cam pe la mijlocul catargelor, o sută de oşteni, pândari, arcaşi, zvârlitori de pietre, vegheau la postul lor pentru a respinge atacurile hoţilor de mare dacă s-ar ivi cumva. Magaziile din cală erau ticsite cu de ale gurii, iar nisipul de sabură era îm­pănat de amfore de ulei, sticluţe de vin şi ouă proaspete. Cuferele mari, fe­recate, care conţineau rochiile de mătase, giuvaerurile, argintăria şi toate darurile de nuntă ale prinţesei erau rânduite de-a lungul pereţilor unei vaste încăperi numită escandolat, aşezată între arborele cel mare şi pupă, şi unde aveau să stea, printre covoarele de Orient, gentilomii şi cavalerii escortei. Napolitanii se îmbulziseră pe cheiuri ca să vadă plecând ceea ce li se părea a fi corabia fericirii. Femei îşi ridicau copiii pe braţe. În hărmălaia iscată de această mulţime îngrămădită, se auzeau glasuri strigând cu acea familiaritate înduioşată şi zgomotoasă pe care norodul Neapolei a arătat-o întotdeauna faţa de idolii săi: — Guardi com'è bella![1] — Addio, Donna Clemenza! Sia felice! — Dio la benedica, nostra principessa! — Non si dimentichi di noi! Căci, în ochii napolitanilor, Donna Clemenza apărea înconjurată de un fel de legendă. Îşi aminteau toţi de tatăl ei, frumosul Carlo Martello, prietenul poeţilor şi în deosebi al divinului Dante, prinţ învăţat, tot aşa de bun muzician pe cât era de viteaz în luptă, care străbătea peninsula, ur­mat de două sute de gentilomi francezi, provensali şi italieni, toţi îmbrăcaţi ca dânsul, în roşu şi verde închis, şi călări pe cai cu şeile şi hamurile de argint şi de aur. Se zicea despre el că era într-adevăr fiul Venerei, căci avea "cele cinci daruri care îmbiau la dragoste şi anume: sănătate, frumuseţe, bogăţie, timp cât poftea şi tinereţe". Napolitanii îl aşteptau să le fie rege, când ciuma îl răpuse fulgerător, la douăzeci şi patru de ani, iar soţia lui, o prinţesă de Habsburg, murise auzind vestea, întâmplare care impresionase grozav imaginaţia poporului. Neapole îşi îndreptase dragostea asupra prinţesei Clémence care, crescând, devenea leită tată-său. Orfana asta de neam regesc era binecu­vântată de mahalalele sărăcăcioase unde se ducea ea însăşi să împartă pomană; nici o restrişte n-o lăsa nesimţitoare. Pictorii din şcoala lui Giotto se inspirau privindu-i faţa pentru a zugrăvi în frescele lor Fecioara şi sfin­tele; şi până în zilele noastre, călătorii care vin să vadă bisericile de prin Campania şi Apulia admiră pe pereţii sanctuarelor părul ei de aur, blânde­ţea limpede a ochilor, graţia gâtului uşor aplecat, mâinile cu degete subţiri şi lungi, fără să ştie că acolo e chipul frumoasei Clémence a Ungariei. De pe puntea cu creneluri, ridicată la aproape treizeci de picioare dea­supra mării, şi care acoperea încăperile din spatele corăbiei, logodnica re­gelui Franţei privea pentru ultima oară peisajul copilăriei sale, vechiul cas­tel d'Ovo unde văzuse lumina zilei, Castelnuovo unde crescuse, forfota mul­ţimii care-i trimitea sărutări, tot oraşul acesta strălucitor, prăfos şi su­blim. "Îţi mulţumesc doamnă, bunicuţă, zicea în sinea ei, cu ochii aţintiţi la fereastra de unde silueta reginei Maria a Ungariei dispăruse. Fără îndoială, nu te voi mai vedea niciodată. Îţi mulţumesc că ai făcut atâta pentru mine. Îmi pierdusem nădejdea, văzând că la douăzeci şi doi de ani împliniţi nu aveam încă soţ: gândeam că nici nu voi mai găsi unul şi că va trebui să mă duc la mănăstire. Tu, bunicuţo, aveai dreptate când îmi cereai să am răb­dare. Iată că voi fi regina acestei ţări mari pe care o străbat patru fluvii şi o scaldă trei mări. Văru-meu, regele Engliterei, mătuşă-mea din Majorca, ru­bedenia mea din Boemia, soră-mea, soţia prinţului care stăpâneşte co­mi­tatul Vienei, şi chiar unchiu-meu, Robert, care domneşte aici şi căruia nu-i eram până azi decât supusă, toţi vor deveni vasalii mei pentru pă­mân­turile ce le au în Franţa sau pentru legăturile ce-i ţin sub această coroană a mea. Dar nu va fi ea oare prea grea pentru mine?" Trăia în acelaşi timp bucuria nespusă, teama de necunoscut şi adân­ca tulburare care ne cuprinde sufletul în faţa schimbărilor de neînlăturat ale soartei, chiar când ele întrec visurile noastre. — Poporul măriei-tale îţi arată domniţă, multă dragoste, spuse un bărbat burduhănos de lângă dânsa. Mă prind însă că şi poporul Franţei te va îndrăgi repede la fel, şi că, numai văzându-te îţi va face o primire la fel de frumoasă ca şi acest adio. — Ah, domnia ta vei fi întotdeauna prietenul meu, domnule de Bou­ville, răspunse Clémence cu căldură. Simţea nevoia să-şi împărtăşească bucuria celor din jur, şi să mulţu­mească pentru ea fiecăruia. Contele de Bouville, fost şambelan al lui Filip cel Frumos şi sol al re­gelui Ludovic al X-lea, venise întâia oară la Neapole, iarna trecută, ca să-i ceară mâna; se întorsese acolo, cu două săptămâni în urmă, ca s-o ia pe prinţesă şi s-o ducă la Paris, acum, când căsătoria putea fi celebrată. — Şi domnia ta de asemenea, signor Baglioni, eşti prietenul meu, adă­ugă dânsa, întorcându-se spre tânărul toscan care îi servea lui Bouville drept secretar şi ţinea bănetul expediţiei, împrumutat de băncile italiene din Paris. Tânărul se încovoie sub greutatea complimentului. Şi într-adevăr, toţi erau fericiţi în dimineaţa aceea. Burduhănosul Bouville, năduşind niţel în căldura de iunie şi tot zvârlindu-şi după urechi şuviţele negre şi albe ce-i veneau pe frunte, se simţea foarte bucuros şi foarte mândru că-şi dusese cu bine la capăt misiunea şi că aducea regelui său o soaţă aşa de minunată. Guccio Baglioni visa la frumoasa Maria de Cressay, tainica lui logod­nică, pentru care aducea un cufăr întreg de mătăsuri şi găteli brodate. Nu era sigur că făcuse bine cerând unchiului sucursala băncii din Neauphle-le-Vieux. Trebuia oare să se mulţumească cu o căpătuială aşa de mărun­tă? "Ei, asta! Nu-i decât un început, îşi spuse el; aş putea să-mi schimb repede slujba, şi de altfel, îmi voi petrece mai toată vremea la Paris." Sigur de ocrotirea noii sale suverane, nu mai descoperea nici o stavilă în drumul său spre măriri; o şi vedea pe Maria doamnă de companie a re­ginei, şi se închipuia el însuşi ajuns în puţină vreme mare pitar sau mare visternic. Nici Enguerrand de Marigny nu începuse altfel. Desigur, acesta sfârşise cam rău... Dar vezi că Marigny nu era lombard. Cu mâna strânsă pe pumnal, cu bărbia în sus, Guccio privea oraşul Neapole desfăşurându-se înaintea lui, gata parcă să-l cumpere. Zece galere escortară corabia până în largul mării, apoi napolitanii văzură depărtându-se sub soare cetăţuia albă care plutea pe ape. Capitolul II   Furtuna     Câteva zile mai târziu, San Giovanni nu mai era decât un schelet de corabie care trosnea din toate încheieturile, gonind cu catargele pe jumăta­te rupte sub izbiturile vântului năprasnic, rostogolindu-se în talazuri uria­şe, şi pe care căpitanul se străduia s-o menţină pe linia de plutire în dru­mul presupus al coastei Franţei, fără să ştie dacă va izbuti vreodată să-şi ducă la liman călătoria. Corabia fusese prinsă în dreptul Corsicii de una din furtunile acelea scurte dar cumplite, care răscolesc uneori Mediterana. Pierduseră şase an­core încercând să lupte împotriva vântului, de-a lungul ţărmurilor insulei Elba, şi n-a lipsit mult ca vasul să fie izbit de stânci. Apoi, şi-a urmat calea între pereţii înalţi de apă. O zi, o noapte, şi încă o zi de călătorie în acest infern. Câţiva marinari fuseseră răniţi, pe când se sileau să coboare ce mai rămăsese din pânze. Redutele pândarilor se năruiseră cu toată încărcătura lor de bolovani, pregătită pentru piraţii africani. Au trebuit să deschidă cu lovituri de topor escandolatul ca să-i poată scoate de acolo pe cavalerii na­politaini, prinşi sub catargul cel mare prăbuşit peste dânşii. Toate cuferele cu rochii şi giuvaericale, toată argintăria prinţesei, toate darurile de nuntă fuseseră măturate de valuri. Infirmeria bărbierului chirurg de pe puntea din faţa gemea de oameni. Duhovnicul nu putea să mai oficieze liturghia, căci artofor, potir, evanghelii şi odăjdii fuseseră luate de un talaz. Agăţat de o frânghie, cu crucea în mână, asculta spovedania celor cari gândeau că au ajuns în ceasul morţii. Acul magnetic nu mai slujea la nimic pentru a-ţi arăta încotro mergi, căci se bălăbănea încolo şi încoace în apa puţină ce mai rămăsese pe fun­dul oalei în care plutea. Căpitanul, un latin aprig, îşi sfâşiase haina până la brâu de amărât ce era, şi îl auzeau toţi urlând, între două comenzi: "Doamne ajută!" Cu toate acestea părea să-şi cunoască îndeajuns meseria ca să iasă cât mai bine din cea mai grea încurcătură; poruncise să fie scoa­se vâslele, atât de lungi şi de grele, că la fiecare din ele trebuia să se opintească câte şapte oameni pentru a le manevra, şi chemase doisprezece mateloţi în jurul sau pentru a apăsa, câte şase de fiece parte, pe drugul cârmei. Şi totuşi, lui îi căuta pricină Bouville, într-o răbufnire de necaz, când se pornise vijelia: — Ei, căpitane, izbucnise fostul mare şambelan, în halul ăsta o scu­turi dumneata pe prinţesă, viitoarea mireasă a regelui, stăpânul meu? Ai încărcat rău corabia dacă ne rostogolim aşa. Nu ştii să ţii cârma, nici să prinzi vânt prielnic. Dacă nu te grăbeşti să-ţi faci treaba mai bine, de înda­tă ce sosim te voi trimite în faţa judecătorilor regelui Franţei şi ai să mergi să-ţi înveţi meşteşugul de corăbier pe o galeră... Dar mânia îi trecuse repede, căci se apucase să verse vreme de opt ceasuri pe covoarele din Orient, pilda lui fiind de altfel urmată de aproape toţi oamenii escortei. Bălăbănindu-şi capul, cu faţa albă ca varul, cu părul, mantaua şi pantalonii leoarcă, gata să-şi dea sufletul ori de câte ori un nou val sălta corabia, nenorocitul gemea între două sughiţuri, bolborosind că nu-şi va mai vedea familia şi că nu păcătuise aşa de mult în viaţa lui pentru a suferi atâta. În schimb, Guccio arăta o vitejie uimitoare. Cu mintea limpede şi pi­ciorul sprinten, avusese grijă să aşeze la loc potrivit lada cu bani şi, în cli­pele când furtuna se mai potolea oarecum, alerga prin ploaia de pe punte să-i aducă prinţesei apă de băut sau împrăştia în jurul ei parfumuri, ca să-i ascundă duhoarea răspândită de vărsăturile tovarăşilor de călătorie. Există un soi de bărbaţi, de bărbaţi foarte tineri mai cu seamă, care ştiu, instinctiv, să se poarte în aşa fel încât să îndreptăţească ceea ce lu­mea aşteaptă de la dânşii. Îi priveşti cu un ochi dispreţuitor? Sunt toate şansele ca ei să se poarte într-un chip vrednic de dispreţ. Le arăţi, dimpo­trivă, preţuire şi încredere? Îi vezi că se întrec pe ei înşişi, purtându-se e­roic, deşi mor de frică întocmai ca oricare alţii. Guccio Baglioni era puţintel din seminţia aceasta. Fiindcă prinţesa Clémence avea un fel de a vorbi oa­menilor, săraci sau bogaţi, mari seniori sau din prostime, care măgulea cinstea fiecăruia, şi fiindcă, pe deasupra, arăta o deosebită amabilitate faţă de acest tânăr care fusese oarecum solul fericirii ei, Guccio se simţea, când dânsa se afla în preajmă, cavaler şi-şi dădea nişte aere mai semeţe ca ori­care dintre gentilomi. Era toscan, şi deci în stare, pentru a străluci în ochii unei femei, să facă pe grozavul, săvârşind cele mai vitejeşti isprăvi. În acelaşi timp, rămâ­nea însă bancher cu trup şi suflet şi îşi juca soarta aşa cum unii joacă la bursă. "Nu se poate prilej mai nimerit decât o primejdie ca să intri sub pielea celor mari, îşi zicea el. Dacă-i scris să ne ducem toţi la fund şi să pierim, nu lăsându-ne doborâţi şi bocind ca bietul Bouville ne vom schimba soar­ta. Dacă scăpăm cu viaţă însă, atunci îmi voi fi câştigat stima reginei Fran­ţei." Să poţi gândi astfel într-o asemenea clipă şi era de ajuns pentru a da dovadă de mult curaj. Dar în vara aceea, Guccio se simţea de neînvins; era îndrăgostit şi si­gur că e iubit. Cu capul niţel cam prea împănat de poveşti eroice ― căci în mintea acestui flăcău visurile, socotelile şi ambiţiile alcătuiau un talmeş-balmeş ― Guccio ştia că aventurierii scapă întotdeauna din orice încur­că­tură, dacă în vreun castel îi aşteaptă o domniţă a frumuseţii! Al lui era la conacul din Cressay... Fără să ţină seama de ceea ce sărea în ochi, o încredinţa deci pe prin­ţesa Clémence că cerul începuse să se însenineze, afirma că vasul era zdra­văn tocmai în clipa când troznea mai tare şi istorisea că el, bunăoară, străbătând cu un an în urmă Canalul Mânecii, fusese prins de o furtună mult mai groaznică din care scăpase teafăr. — Mă duceam să-i duc reginei Isabelle a Engliterei un mesaj al mon­se­niorului d'Artois. Prinţesa Clémence făcea şi dânsa dovada unui curaj minunat. Refugi­ată în paradis, cum i se zicea acelei vaste încăperi de zile mari, pregătită pentru oaspeţii de neam regesc pe puntea dindărăt, ea se silea să-şi poto­lească doamnele însoţitoare care, asemenea unei turme de oi speriate, be­hă­iau la fiecare izbitură a valurilor. Clémence nu schiţase nici cel mai mic gest de regret când veniseră s-o anunţe că lăzile ei cu rochii şi giuvaericale fuseseră luate de ape. — Aş fi dat cu dragă inimă de două ori pe cât am pierdut, ca bieţii ma­rinari să nu fi fost striviţi de catarge, numai atât se auzi din gura ei. Era mai puţin înfricoşată de furtună decât de semnul rău pe care-l vedea în ea. "S-a isprăvit, căsătoria asta era ceva prea frumos pentru mine, îşi zi­cea; prea m-am bucurat că mă mărit şi m-am făcut vinovată de păcatul trufiei; Dumnezeu mă va face să pier înecată pentru că nu eram vrednică să fiu regină." În cea de a treia dimineaţă, pe când corabia se afla într-un loc mai pu­ţin bântuit de furtună, fără însă ca marea să pară a se linişti, nici soa­rele să răsară, îl văzură toţi pe burduhănosul Bouville, desculţ, numai în bluză şi cu părul vâlvoi, stând în genunchi, cu mâinile împreunate, pe puntea corăbiei. — Ce faci acolo, domnule? îi striga prinţesa Clémence. — Fac, domniţă, ce-a făcut şi dumnealui, Ludovic cel Sfânt, atunci când era cât pe ce să se înece în faţa Ciprului. A făgăduit să-i ducă sfân­tu­lui Nicolas de Varengeville o corabie lucrată dintr-o oca de argint, dacă Dumnezeu se îndură să-l aducă îndărăt în Franţa. Asta mi-a povestit-o domnul de Joinville. — Mă alătur şi eu legământului ce-l faci, Bouville, răspunse Clé­men­ce, şi deoarece corabia noastră se află sub ocrotirea sfântului Ioan Boteză­torul, făgăduiesc, dacă scăpăm cu viaţă şi dacă mi-e hărăzit să dau un fiu regelui Franţei, să-i pun nume Ioan. Prinţesa îngenunche numaidecât şi prinse a murmura rugăciuni. Pe la nămiază, furia mării începu să se potolească şi călătorilor le mai veni inima la loc. Apoi soarele străpunse norii; se zărea uscatul. Căpitanul recunoscu, bucurându-se, coastele Provenţei, şi pe măsură ce se apropia, stâncile calcaroase de la Cassis. Nu-şi ascundea mândria de a fi menţinut corabia pe drumul cel bun. — Gândesc, căpitane, că ai să ne tragi cât mai repede la ţărmul ăsta, izbucni Bouville. — Eu, domnule, trebuie să vă duc la Marsilia, răspunse căpitanul, şi nu suntem prea departe de ea. Şi în orice caz, n-am ancore destule ca să acostez lângă stâncile alea. Cu puţin înainte de a însera, împins de vâsle, San Giovanni ajunse în faţa portului Marsiliei. O luntrişoară fu trimisă la ţărm pentru a da de ves­te mai-marilor oraşului şi a cere să fie coborât lanţul gros care închidea intrarea portului, între turnul Malbert şi fortul Saint-Nicolas. Numaidecât, judeţul, pârgarii şi căpeteniile breslelor (Marsilia era pe atunci oraş al fa­mi­liei d'Anjou) veniră în fugă, încovoiaţi sub suflarea unui mistral puter­nic, pentru a întâmpina pe nepoata suzeranului lor, regele Neapolei. Pe chei, muncitorii de la ocnele de sare, pescarii, meşteşugarii de vâs­le, cârme şi macarale, călăfătuitorii, zarafii, negustorii din mahalaua evre­iască, slujbaşii băncilor genoveze şi sieneze, toţi căscau ochii uluiţi la ma­rea corabie fără pânze, fără catarge, spartă, ai cărei marinari ţopăiau şi se îmbrăţişau pe punte, minunându-se că au ajuns nevătămaţi. Cavalerii napolitani şi doamnele însoţitoare încercau să-şi dreagă fe­ţele răvăşite de nesomn, să-şi netezească gătelile boţite. Viteazul Bouville, care slăbise cu cinci ocale în această călătorie şi pe care veşmintele jucau, nu înceta să repete celor din jur că a lui a fost ideea de a face o făgăduinţă sfântului, ceea ce împiedecase corabia să piară, şi că toţi îi datorau viaţa. — Domnule Hugues, îi răspunse Guccio cu o lucire răutăcioasă în ochi, pe cât mi-a fost dat să aud nu s-a pomenit furtună pe mare fără ca vreun călător să făgăduiască ceva unui sfânt, precum ai făcut şi domnia ta. Cum îţi explici atunci că atâtea corăbii se duc totuşi la fund? — Asta se întâmplă, fără îndoială, fiindcă pe corăbiile acelea se află şi vreun păgân de teapa dumitale! i-o întoarse zâmbind fostul şambelan. Guccio fu primul care sări pe uscat. Îşi făcu vânt din vârful scării ca să-şi arate voinicia. Se auziră îndată ţipete. După mai multe zile petrecute pe o scândură plutitoare, Guccio călcase cu stângul pe pământ; piciorul îi lunecase şi căzuse în apă. Cât pe ce să fie strivit între piatra cheiului şi peretele de lemn al corăbiei. În jurul său apa se făcu numaidecât roşie; în cădere se tăiase într-un cârlig de fier. L-au scos la mal pe jumătate leşinat, plin de sânge şi cu şoldul deschis până la os. L-au dus îndată la spitalul oraşului.     [1] — Priveşte ce frumoasă e!    — Adio, domniţă Clémence, fii fericită!    — Dumnezeu s-o binecuvânteze pe prinţesa noastră!    — Să nu ne uiţi!    

Introducere     Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă; dar mediocrii sunt cei care le provoacă. La începutul secolului al XIV-lea, Franţa este regatul creştin cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel mai bogat, cel ale cărui intervenţii au devenit de temut, arbitrajele respectate, protecţia căutată. Este limpede, aşadar, că pentru Europa începea un secol francez. Atunci, ce anume a făcut ca, peste patruzeci de ani, aceeaşi Franţă să fie strivită pe câmpurile de bătaie de către o naţiune de cinci ori mai puţin numeroasă, iar nobilimea să se dividă în partide potrivnice, burghezia să se revolte, poporul să cadă sub povara dărilor, provinciile să se desprindă unele de altele, cetele de soldaţi prădători să făptuiască omoruri şi tot soiul de ravagii autoritatea să fie terfelită, banul devalorizat, comerţul paralizat, mizeria şi nesiguranţa pretutindeni instalate? Pentru ce asemenea prăbuşire? Ce anume a inversat destinul? Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor infatuare, uşurătatea în afaceri, incapacitatea de a se înconjura de oameni valoroşi, nepăsarea, trufia şi neputinţa lor de a concepe planuri măreţe sau, măcar, de a le continua pe cele născute înaintea lor. Pe tărîm politic, nimic grandios nu poate fi săvârşit şi nimic nu dăinuie fără prezenţa unor oameni al căror geniu, caracter şi voinţă să inspire, să înmănuncheze şi să îndrume energiile unui popor. Totul se destramă de îndată ce la conducerea unui stat se perindă personaje insuficient dotate. Unitatea se dizolvă când măreţia se prăbuşeşte. Franţa este o idee logodită cu Istoria, o idee voluntară care, cu începere de la anul o mie, stăpâneşte asupra unei familii domnitoare şi care se transmite cu atâta cerbicie din tată în fiu, încât primogenitura în ramura primului născut devine grabnic o legitimitate suficientă. Norocul şi-a avut şi el partea lui, ca şi cum destinul ar fi vrut să favorizeze, printr-o dinastie robustă, naţiunea care se năştea. De la alegerea celui dintâi Capet şi până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi s-au succedat în trei veacuri şi un sfert, fiecare având un moştenitor de sex bărbătesc. Nu toţi suveranii aceştia au fost, fireşte, vulturi. Dar aproape întotdeauna unui incapabil sau unui nefericit i-a urmat, parei din graţie cerească, un monarh destoinic; mii un ministru mare a ştiut guverna în locul câte unui prinţ toarte slab. Mult prea tânăra Franţă fu cât pe ce să piară sub Filip întâiul, bărbat cu mărunte vicii şi vastă incompetenţă. A apărut alunei trupeşul Ludovic al VI-lea, neobositul, care găsind la venirea sa o putere ameninţată până la cinci leghe de Paris, a lăsat-o ― la moartea sa ― restaurată şi stăpâna până la Pirinei. Şovăielnicul, inconsecventul Ludovic al VII-lea angajează regatul în dezastruoase aventuri dincolo de ocean; dar abatele Suger menţine, în numele Rtonarhului, coeziunea şi activitatea ţării. Apoi, norocul Franţei, noroc repetat, a fost acela de a m ca, între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIV-lea trei suverani geniali sau de excepţie, fiecare beneficiind de o durată destul de mare la tron ― patruzeci şi trei, patruzeci şi unu şi douăzeci şi nouă ani de domnie; ţelul ei principal a devenit astfel ireversibil. Trei bărbaţi mult diferiţi ca fire şi virtuţi, dar toţi trei aflaţi deasupra unor regi obişnuiţi. Filip August, făurarul Istoriei, începe, cu adevărat ― în jurul şi dincolo de posesiunile regale ― să pecetluiască Unitatea patriei. Ludovic cel Sfânt, smeritul, începe să statornicească, în jurul justiţiei regale, unitatea dreptului. Filip cel Frumos, chinuitor de înaltă spiţă, începe a impune, în jurul administraţiei regale, unitatea statală. Nici unul nu a vrut, în primul rând, să placă, ci să fie activ şi ulil. Fiecare s-a văzut silit să bea amara licoare a lipsei fie popularitate. Dar au fost mai regretaţi după moarte, decât ponegriţi, batjocoriţi ori urâţi în timpul vieţii. Iar vrerile lor începură a prinde viaţă. O patrie, o justiţie, un Stat: fundamentele definitive ale unei naţii: Mulţumită celor trei artizani supremi ai ideii franceze, Franţa ieşise din epoca virtualităţilor. Conştientă de sine, ea se afirmă în lumea occidentală ca o realitate indiscutabilă şi rapid preeminenta. Douăzeci şi două de milioane de locuitori, frontiere bine păzite, o armată foarte repede mobilizabilă, feudali menţinuţi în supunere, circumscripţii administrative destul de bine controlate, drumuri sigure, un comerţ activ... Ce altă ţară creştină putea, ' pe atunci, să se compare cu Franţa? Şi care, dintre toate, nu o invidiază? Poporul se plânge, desigur, că simte asupra sa o mână pe care o socoteşte mult prea fermă; dar şi mai mult se va căina când va cădea în mâini prea molatice ori prea violente. Cu moartea lui Filip cel Frumos apare dintr-o dată frângerea. Îndelunga norocire succesorală şi-a pierdut puterile. Cei trei fii ai Regelui de Fier defilează la tron fără urmaşi pe linie bărbătească. Am istorisit mai sus dramele trăite atunci de către Curtea Franţei în jurul unei coroane care a trecut şi răstrecut prin licitaţia ambiţiilor. În paisprezece ani, patru regi au luat calea mormântului; iată o pricină de uluire pentru orice imaginaţie! Franţa nu era învăţată să dea de atâtea ori fuga la Reims. Trunchiul arborelui capeţian este ca şi fulgerat. Iar lunecarea coroanei în ramura Valois, ramură agitată, nu este deloc în măsură să aducă liniştire. Prinţi ostentativi, necugetaţi, de o trufie fără margini, împărţitori de gesturi dar lipsiţi de profunzime, toţi cei din neamul Valois îşi închipuie că este de-ajuns să surâdă pentru ca regatul să fie fericit. Înaintaşii lor îşi confundau propria persoană cu Franţa. Ei, confundă Franţa cu ideea pe care şi-o făuresc despre ei înşişi. După blestemul morţilor rapide, blestemul mediocrităţii. Cel dinţii Valois, Filip al VI-lea, poreclit "regele găsit", altfel spus parvenitul, nu a ştiut să-şi asigure în zece ani puterea, de vreme ce la capătul acestui răstimp vărul său primar, Eduard al III-lea al Angliei, se hotărăşte să redeschidă dinastica ceartă; el se declară în drept regele Franţei, ceea ce îi îngăduie să susţină în Flandra, în Bretania, în Saintonge, în Aquitania oraşele şi seniorii care au a se plânge de domnia cea nouă. În faţa unui monarh mai iscusit, englezul ar fi continuat desigur să şovăie. Nici primejdiile nu a ştiut Filip de Valois să le respingă; flota sa avea să fie distrusă la Écluse din vina unui amiral ales, pasă-mi-te, tocmai fiindcă nu avea habar de marină; el însuşi, regele, rătăceşte pe câmpii, în seara bătăliei de la Crécy, întrucât şi-a lăsat cavaleria să şarjeze peste propria infanterie. Când Filip cel Frumos instituia impozite care stârneau nemulţumiri, el o făcea pentru a trece Franţa în stare de apărare. Când Filip de Valois pune taxe încă şi mai împovă-rătoare, el o face pentru a-şi plăti înfrângerile. În ultimii cinci ani de domnie, cursul monezii avea să fie schimbat de o sută şaizeci de ori; banii pierdeau trei sferturi din valoare. Merindele, zadarnic impozate, ating preţuri ameţitoare. O inflaţie fără precedent iscă nemulţumirea oraşelor. Când aripile nenorocirii se rotesc pe deasupra ţării, totul are de suferit, iar calamităţile naturale se adaugă erorilor umane. Ciuma, marea ciumă, pornită din afundul Asiei, loveşte Franţa mai crud decât orice altă regiune din Europa. Străzile oraşelor sunt locuri de sfârşire, mahalalele adevărate osuare. Aici piere un sfert din populaţie, în alte părţi o treime. Sate întregi dispar, din ele nu se vor mai vedea, printre pârloage, decât cocioabe dărăpănate. Filip de Valois a avut un fiu pe care, din păcate, ciuma l-a ocolit. Câteva trepte doar îi mai rămăseseră Franţei pentru a coborî deplin în ruină şi deznădejde; va fi această opera lui Jean al II-lea, supranumit din greşeală cel Bun. Spiţa aceasta de oameni mediocri fu cât pe ce să îndepărteze, încă din Evul mediu, un sistem care încredinţa naturii producerea, în sânul aceleiaşi familii, a deţinătorului puterii suverane. Să fie oare popoarele mai adesea câştigătoare la loteria urnelor decât la cea a cromozomilor? Mulţimile, întrunirile, chiar şi colegiile restrânse nu se înşeală mai puţin decât natura; iar providenţa este, oricum, zgârcită cu măreţia.                         Partea întâi - Nenorocirile vin de departe       Capitolul I   Cardinalul de Périgord îşi zicea că...     Ar fi trebuit să fiu Papă. Cum să nu mă tot gândesc mereu-mereu la asta, când de trei ori până acum am ţinut în mâinile mele mitra papală; de trei ori! Iar când a fost vorba de Benoît al XII-lea, ori de Clement al VI-lea şi chiar de actualul nostru pontif, tot eu am fost cel care, până la urmă, am hotărât pe-al cui cap să fie aşezată mitra. Prietenul Petrarca îmi zice "făcător de Papi"... Nu-s prea bun "făcător", de vreme ce nu pe capul meu am ştiut-o pune. În sfârşit, asta-i vrerea Domnului... Ciudat lucru un conclav! Cred că sunt singurul Cardinal în viaţă care a asistat la trei. Şi poate că-mi va fi dat să fiu de faţă şi la al patrulea, dacă Inocenţiu al VI-lea o fi chiar aşa de bolnav după cum se vaită... Oare ce acoperişuri să fie cele de colo? A, da, le recunosc, sunt ale mănăstirii Chancelade, în valea apei Beauronne... Prima dată eram prea tânăr, se-nţelege, treizeci şi trei de ani, vârsta lui Christos; lucru care se şoptea ici-colo prin Avignon, de îndată ce s-a ştiut că Jean al XXII-lea ― Dumnezeule, păstrează-i sufletul în sfânta-ţi lumină, căci mi-a fost binefăcător ― nu s-ar împotrivi. Dar cardinalii nu aveau să-l aleagă pe cel mai tinerel dintre fraţii lor; aşa şi trebuie, o pot mărturisi deschis, într-o asemenea funcţie trebuie să ai experienţa pe care am câştigat-o eu de-atunci încoace. Totuşi, aveam şi eu destulă, astfel încât să nu-mi umplu capul cu iluzii... Făcându-i cam mult pe italieni să murmure cum că niciodată, niciodată cardinalii francezi nu l-ar vota pe Jacques Fournier, am izbutit să-i fac să-l voteze, fiind astfel ales în unanimitate. "Aţi ales un prostălău, un măgar!" Acestea au fost cuvintele de mulţumire pe care ni le-a aruncat în faţă, imediat după ce a fost proclamat Papă. Îşi cunoştea mărginirea. Nu tocmai măgar; dar nici leu. Un bun general al Ordinului, care ştiuse destul de bine să se facă ascultat cât timp se aflase în fruntea călugărilor ordinului Sfântului Bruno. Dar de aici şi până la a conduce întreaga creştinătate... e prea tipicar, prea chiţibuşar, prea suspicios. Reformele sale au făcut mai mult rău decât bine. Numai că, avându-l pe el, eram siguri că Sfântul-Scaun nu avea să se reîntoarcă la Roma. Din punctul acesta de vedere, era zid, era stânca... şi ar fi fost esenţialul. A doua oară, la conclavul din 1342... ah, a doua oară toate şansele ar fi fost de partea mea, dacă... dacă Filip de Valois nu ar fi vrut ca alesul să fie cancelarul său, arhiepiscopul de Rouen. Noi, cei din Périgord, am fost întotdeauna supuşi coroanei Franţei. Şi-apoi, cum aş fi putut continua să fiu şeful partidei franceze, dacă m-aş fi apucat să mă opun regelui? De altfel Pierre Roger a fost un Papă mare, fără îndoială cel mai bun dintre cei pe care i-am slujit. Este suficient, pentru aceasta, să vezi ce a ajuns cetatea Avignon, palatul care a fost construit din porunca lui, afluenţa aceasta mare de literaţi, de savanţi şi de artişti... Apoi, a reuşit să cumpere Avignon-ul. Negocierea aceasta eu am făcut-o, cu regina Neapolelui; pot spune că este, într-adevăr, opera mea. Optzeci de mii de florini, o nimica toată, o pomană, ce mai... Regina Jeanne avea mai puţină nevoie de bani decât de indulgenţe pentru toate căsătoriile ei succesive, fără să-i mai pomenim şi pe amanţi. Li s-au pus, fireşte, cailor mei de povară hamuri noi. Lectica mea nu este confortabilă. Aşa se întâmpla întotdeauna la început, de drum, aşa se întâmpla... Din clipa aceea vicarul Domnului a încetat de a fi ca un chiriaş, aşezat pe marginea marginilor unui tron nesigur. Şi ce Curte am avut, una care devenise pildă lumii întregi! Toţi regii dădeau buzna într-acolo. Ca să fii papă, nu-i destul să fii preot; trebuie să te pricepi, să fii şi prinţ. Clement al VI-lea a fost un mare om politic; îmi ascultă cu luare-aminte sfaturile. O, liga aceea navală care îi reunea pe latinii din răsărit, pe regele Ciprului, pe veneţieni, pe cel din Ordinul ospitalierilor... Am curăţat arhipelagul Greciei de barbarii din nordul Africii care îl năpădiseră; şi puteam face mai mult. Pe urmă a fost războiul acela absurd dintre regii francezi şi englezi, încât mă şi întreb dacă o să se sfârşească vreodată, război care ne-a împiedicat să ne ducem proiectul până la capăt, adică să readucem biserica răsăriteană la sânul celei romane. După aceea a dat peste noi ciuma... apoi a murit Clement... A treia oară, la conclavul care a avut loc cu patru ani în urmă, mi-a fost piedică propria-mi obârşie. Eram un senior prea mare, pare-se şi tocmai avusesem unul de felul acesta. Eu, Hélie de Talleyrand, căruia i se zice cardinal de Périgord... ar fi fost o adevărată insultă pentru săracii care m-ar fi ales! Există momente în care Biserica se vede cuprinsă de un neaşteptat acces de umilinţă, de micime. Lucru care nu-i foloseşte la nimic. Dacă ne-am da jos podoabele, dacă ne-am ascunde patrafirele, dacă am vinde anaforniţele de aur şi am oferi trupul Domnului într-o strachină de două parale, dacă ne-am îmbrăca precum vagabonzii, cât mai soios cu putinţă, nu am mai fi respectaţi de nimeni şi, în primul rând, de vagabonzi... Ei, fir-ar să fie, păi dacă ne-am face asemenea lor, pentru ce ne-ar mai aduce cinstire? Ba chiar am ajunge să nu ne mai respectăm nici noi... Când le vorbeşti despre asta habotnicilor într-ale umilinţei, te vira imediat cu nasul în Evanghelie, de parcă numai ei ar cunoaşte-o şi tot vorbesc despre ieslea dintre bou şi măgar, despre magherniţa dulgherului... Fiţi asemenea Domnului nostru Isus... Dar Domnul nostru Isus unde este el acum, vanitoşii mei clericuţi? Nu oare la dreapta Tatălui, contopit în marea sa putere? Nu este oare un Christ majestuos care tronează în lumina aştrilor şi în cânturile cerului? Oare nu este el mai-marele lumii, înconjurat de ostile serafimilor şi de preafericiţi? Cine vă dă dreptul să hotărâţi ce anume imagine se cuvine să oferiţi credincioşilor, prin persoana dumneavoastră. — Imaginea scurtei sale existenţe pământene ori cea a unei eternităţi triumfătoare? ... Dacă trec prin vreo dioceză şi îl văd pe episcop cam prea înclinat să-l coboare pe Dumnezeu, îmbrăţişând idei cu totul noi, iată ce aş propovădui... Nu-i uşor să suporţi douăzeci de livre de aur ţesut şi mitra şi crosa, nu-i uşor să înduri asta în fiecare zi, mai cu seamă când o faci de treizeci de ani. Dar este o necesitate. Nu cu oţet atragi sufletele. Când un păduchios spune altor păduchioşi "fraţii mei", asta nu are mare efect. Dacă le-o spune un rege, se schimbă treaba. A insufla oamenilor puţină stimă faţă de ei înşişi, iată cea dintâi caritate pe care o ignoră frăţiorii noştri clerici şi acoliţii lor. Tocmai fiindcă oamenii sunt săraci, suferinzi, păcătoşi şi mizerabili trebuie să le dai oarecare speranţă în lumea de apoi. Ei da, cu tămâie, cu aurării, cu muzică. Biserica trebuie să ofere credincioşilor viziunea unei împărăţii cereşti şi, orice preot, începând cu Papa şi cardinalii săi, trebuie să reflecte puţintel imaginea Pantocratorului... La urma urmei nu-i deloc rău că-mi vorbesc astfel mie însumi; găsesc argumente pentru viitoarele mele predici. Dar prefer să le găsesc în tovărăşia altora... Sper că Brunet nu a uitat să-mi pregătească hapurile. A, nu, iată-le. De altfel, nu uită niciodată... Eu, care nu sunt un mare teolog, precum cei care cam plouă de pretutindeni în vremurile noastre, dar care am sarcina de a ţine în bună ordine şi curăţie casa lui Dumnezeu, refuz să-mi simplific traiul, să renunţ la bunăstare; de altfel chiar Papa, care ştie cât de mult îmi datorează, nici nu se gândeşte să mă constrângă la asemenea lucru. Dacă are poftă să fie foarte modest pe tronul său, asta-l priveşte. Dar eu, care îi sunt ambasador, veghez în a-i păstra gloria sacerdotală. Ştiu că unii mă iau peste picior pentru lectica mea purpurie bătută în cuie aurite, pentru caii cu valtrapuri stacojii, pentru cei două sute de lăncieri din escorta mea, ca şi pentru cei trei lei de Périgord brodaţi pe stindardul şi pe livreaua sergenţilor mei. Dar din cauza aceasta, când intra într-un oraş, lumea toată mi se prosternează, îmi sărută poala mantiei şi îi silesc pe regi să îngenuncheze... întru gloria voastră, Seniore, întru gloria voastră. Numai că toate lucrurile acestea nu pluteau în atmosfera ultimului conclav şi m-au făcut să o simt prea bine. Voiau un om de rând, unul simplu, umil, dezbrăcat. Abia am reuşit să nu fie ales Jean Birel, un bărbat prea cuvios, desigur, prea cuvios, dar care nu avea habar de treburile conducerii şi care s-ar fi dovedit un al doilea Pierre de Morone. Am ştiut arăta cu destulă elocinţă confraţilor mei din conclav cât de primejdioasă ar fi fost, în starea în care se găsea Europa, greşeala de a alege un alt Celestin al V-lea. Ei da, nu l-am menajat deloc pe Birel! L-am elogiat atât de tare, arătând că admirabilele sale virtuţi îl împiedicau să guverneze biserica, încât l-am strivit de-a dreptul. Şi am reuşit să fie proclamat Etienne Aubert, dintr-o obârşie săracă, din neamul Pompadourilor, a cărui carieră, destul de lipsită de strălucire, îi putea aduna pe toţi în jurul numelui său. Ni se spune mereu că Sfântul Duh ne luminează întru desemnarea celui mai bun dintre toţi; de fapt cel mai adesea noi votăm pentru a îndepărta râul. Mă decepţionează Sfântul nostru Părinte. Geme, şovăie, hotărăşte, se răzgândeşte. Altfel aş fi condus eu biserica! Şi-apoi ideea asta de a-l trimite cu mine pe cardinalul Capocci, ca şi cum ar fi fost nevoie de doi legaţi, ca şi cum nu aş fi putut fi în stare şi singur să duc. Lucrurile la bun sfârşit! Rezultatul? Ne certăm încă de la sosire, fiindcă îi arăt cât de prost este; atunci Capocci al meu o face pe ofensatul; se retrage; şi în timp ce alerg de la Breteuil la Montbazon, de la Montbazon la Poitiers, de la Poitiers la Bordeaux, de la Bordeaux la Périgueux, el nu face altceva decât să scrie, de la Paris, în toate părţile, ca să-mi dea peste cap negocierile. Sper să nu nimeresc din nou peste el la Metz, la împărat... Périguex, Périgord-ul meu... Dumnezeule, să le fi văzut oare pentru ultima dată? Mama era ca şi încredinţată că voi ajunge Papă. Nu o dată m-a făcut să înţeleg treaba asta. Este şi motivul pentru care m-a supus tonsurii la vârsta de şase ani şi a obţinut de la Clement al V-lea, care-i purta o prietenie mare şi frumoasă, să fiu înscris, ca şcolar papal, apt a primi drepturi ecleziastice. Ce vârstă aveam eu oare când m-a dus mama la el?... "Fie ca fiul dumneavoastră, doamnă Brunissande, pe care îl binecuvântam anume, să dovedească, în cariera ce i-aţi ales-o, virtuţile ce putem aştepta de la el, dată fiind spiţa din care se trage şi să se poată ridica. Grabnic spre cele mai înalte culmi ale sfintei noastre biserici..." Nu, nu aveam mai mult de şapte ani. M-a făcut canonic la Saint-Front; cea dintâi pelerină clericală. Sunt de-atunci aproape cincizeci de ani... Mama mă şi vedea Papă. Să fi fost doar vis născut din ambiţie maternă sau, într-adevăr, viziune profetică, aşa cum îi se întâmpla femeilor să aibă? Cred însă că, din păcate, nu voi fi Papă. Şi totuşi... totuşi, în zodia mea Jupiter se însoţeşte cu Soarele, în frumoasă culminare, semn de dominaţie şi de stăpânire în bună pace. Nici un alt cardinal nu are o situaţie astrologiei atât de frumoasă. Mult mai bună decât a lui Inocenţiu în ziua alegerii. Dar poftim... domneşte în bună pace, domneşte în bună pace; şi noi ne aflăm în război, în tulburare, furtună. Prea frumoşi sunt aştrii mei pentru asemenea timpuri. Cei ai lui Inocenţiu, care vestesc greutăţi, erori, înfrângeri s-ar fi potrivit mult mai bine cu perioada aceasta întunecată. Dumnezeu realizează o armonie între oameni şi momentele istorice respective, alegându-şi Papii care convin planurilor sale ― cutare menit măreţiei şi gloriei, cutare umbrei şi prăbuşirii... Dacă nu aş fi urcat treptele bisericeşti, aşa după cum a vrut mama. Aş fi fost conte de Périgord, întrucât fratele meu cel mare s-a stins fără să aibă urmaşi exact în anul primului meu conclav, astfel că, nemaiputându-mi fi destinată, coroana a trecut la fratele mai mic, Roger-Bernard... Nici Papă, nici conte. Ce mai încolo şi încoace, trebuie să acceptăm locul în care ne aşază Providenţa şi apoi Să ne străduim a ne face cât mai bine datoria. Pesemne că mă voi rândui printre bărbaţii care au îndeplinit un rol mare şi au închipuit o figură importantă în secolul nostru, dar care vor fi daţi uitării de îndată ce vor fi dispărut. Memoria popoarelor este leneşă; nu reţine decât numele regilor... E voia ta, Doamne, voia ta... La urma urmei nu are nici un rost să mă tot gândesc la lucrurile acestea pe care mi le-am repetat de. Sute şi sute de ori... Acum, sunt atât de mişcat mai cu seamă pentru că am revăzut locurile copilăriei, Périgueux-ul şi colegiul clerical de la Saint-Front şi pentru că din nou le-am părăsit. Să privim mai degrabă peisajul acesta pe care poate că-l văd pentru ultima oară. Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai prilejuit asemenea bucurie... Dar pentru ce mă duc ăştia atât de repede? Am şi trecut de Château-l'Évêque; urmează Bourdeilles, aşa că peste două ore am şi ajuns. În ziua plecării nu trebuie să zăboveşti decât foarte puţin. Luările de rămas-bun, ultimele jalbe ce ţi se aduc şi ultimele binecuvântări care ţi se cer, bagajul uitat... nu pleci niciodată la ora hotărâtă. Dar de data aceasta chiar că etapa a fost scurtă... Brunet!.. Hei, prietene Brunet! Du-te în faţă şi spune-le să mai încetinească puţin. Cine o ia aşa la goană? Să fie Cunhac sau La Rue? De ce să fiu scuturat atât de tare? Şi-apoi spune-i monseniorului Archambaud, nepotul meu, să coboare de pe cal şi să vină aici lângă mine, în lectică. Îţi mulţumesc, hai, du-te... La reîntoarcerea de la Avignon îl luasem cu mine pe nepotul meu Robert de Durazzo; s-a dovedit un foarte plăcut tovarăş de drum. Aceleaşi trăsături ale feţei, ca sora mea Agnès, ca mama noastră... De ce s-o fi dus la Poitiers, ca să moară acolo ucis de bădăranii ăia de englezi în bătălia regelui Franţei! O, dar nu-l dezaprob, chiar dacă de ochii lumii am făcut-o. Cine-ar fi crezut că regele Jean o să fie bătut măr! Şi-a aliniat cei treizeci de mii de oameni împotriva a şase mii, iar seara s-a pomenit prizonier. Ce prinţ absurd şi nătâng! Când ar fi putut foarte bine să câştige fără luptă, dacă ar fi acceptat convenţia, pe care i-am prezentat-o ca pe un platou cu ofrande! Archambaud îmi apare a fi mai puţin vioi şi mai puţin sclipitor decât Robert. N-a cunoscut Italia ― cea care dă aripi tinereţii. În fine, el o să fie conte pe Périgord dacă Cerul o va voi. Faptul că mă însoţeşte în călătorie o să-l formeze pe tânărul ăsta. Are multe de învăţat de la mine... Nu-mi place să rămân singur după ce mi-am încheiat predicile.

  Capitolul I   Regina albă     Reginele purtau doliu alb. Albă era marama de pânză subţire strânsă în jurul gâtului, care prin­dea bărbia până la buză şi nu lăsa să se vadă decât mijlocul feţei; alb vălul mare care acoperea fruntea şi sprâncenele; albă rochia lungă până la căl­câie şi cu mânecile închise la încheietura mâinilor. Era ţinuta, aproape mo­nahală, pe care o îmbrăcase acum, şi fără îndoială pentru tot restul vie­ţii, regina Clémence a Ungariei, văduvă la douăzeci şi trei de ani, după ze­ce luni de căsnicie, a lui Ludovic al X‑lea. Nimeni de azi înainte nu‑i va mai vedea minunatul păr de aur, nici o­valul desăvârşit al feţei, nici acea strălucire, acea măreţie liniştită care‑i iz­bise pe toţi câţi o văzuseră şi adusese atâta faimă frumuseţii sale. Chipul mic şi înduioşător care ieşea acum la iveală între vălurile de‑un alb fără pată purta urma nopţilor nedormite şi a zilelor înecate în plâns. Chiar şi privirea i se schimbase; nu se mai oprea pe nimic precis şi părea să plutească deasupra fiinţelor şi lucrurilor. Frumoasa regină Clé­mence îşi şi luase înfăţişarea de pe piatra ei de mormânt. Totuşi, sub cutele rochiei sale, o nouă viaţa era pe cale să se dezvolte; Clémence aştepta un copil, şi era chinuită de gândul că soţul ei nu‑l va cu­noaşte niciodată. "Dacă Ludovic ar fi trăit ca să‑l vadă măcar născându‑se, spunea ea. Cinci luni, numai cinci luni să fi mai trăit! Ce s‑ar fi bucurat, mai cu sea­mă dacă ar fi fost băiat... Vai, de ce n‑am prins rod chiar din seara nunţii noastre!" Regina îşi întorcea încet capul spre contele de Valois care, cu un pas de cocoş gras, umbla încolo şi încoace prin încăpere. — Dar pentru ce, unchiule, pentru ce să‑l fi otrăvit cu atâta cruzime? întreba ea. Nu făcea oare tot binele pe care‑l putea face? De ce cauţi întot­deauna să vezi mişelia oamenilor acolo unde nu e, fără îndoială, decât vre­rea lui Dumnezeu? — Tu eşti într‑adevăr singura fiinţă care, în aceasta împrejurare, pui în seama lui Dumnezeu ceea ce pare mai curând să fie un vicleşug al dia­volului, răspunse Charles de Valois. Cu pălăria înzorzonată a cărei creastă i se apleca spre umăr, cu nasul mare, faţa lată şi rumenă, cu burta înainte, şi îmbrăcat în aceeaşi haină de catifea neagră cu copci de argint pe care‑o purtase cu optsprezece luni îna­inte, la înmormântarea fratelui sau Filip cel Frumos, monseniorul de Va­lois sosea de la Saint‑Denis unde abia îl îngropase pe nepotu‑său Ludovic al X‑lea. Ceremonia îi pusese de altminteri unele probleme, căci pentru întâia oară de când se înfiinţase ritualul înmormântărilor regale, ofiţerii palatu­lui, după ce strigaseră: "Regele a murit!" nu putuseră să adauge: "Trăiască regele!"; şi nu se ştia în faţa cui urmau să fie îndeplinite gesturile destinate noului suveran. — Ei bine, îţi vei frânge topuzul în faţa mea, îi spusese Valois marelui şambelan Mathieu de Trye. Sunt cel mai în vârstă din familie şi cel mai în­dreptăţit să primesc închinarea tuturor. Dar frate‑său vitreg, contele d'Evreux se ridicase împotriva acestei ciu­date inovaţii pe care Charles de Valois n‑ar fi întârziat s‑o folosească pentru a cere să fie recunoscut regent. — Dacă o luăm aşa, spusese contele d'Evreux, cel mai vârstnic din fa­milie nu eşti tu, Charles. Unchiul nostru Robert de Clérmont e chiar fiul sfântului Ludovic. Ai uitat că mai trăieşte? — Dar ştii bine că bietul Robert a dat în mintea copiilor şi că nu te poţi bizui pe el, fiindcă‑i lipseşte o doagă, răspunsese Valois înălţând din umeri. În cele din urmă, când se sfârşi praznicul de înmormântare servit în trapezăria mănăstirii, marele şambelan îşi frânsese topuzul, semn al sluj­bei sale, în faţa unui jilţ gol. — Ludovic nu făcea oare pomană săracilor? Nu‑i iertase oare de pe­deapsă pe mulţi care zăceau în temniţă? vorbi mai departe Clémence, de parcă ar fi încercat să se convingă singură. Avea inima bună, crede‑mă... Dacă a păcătuit, se căise... Fireşte, nu era clipa potrivită pentru a tăgădui virtuţile cu care regina împodobea amintirea încă proaspătă a soţului ei. Charles de Valois nu‑şi putea stăpâni, totuşi, o pornire de necaz. — Ştiu, nepoată, răspunse el, ştiu că ai avut asupra lui o foarte cu­cer­nică înrâurire, şi că s‑a arătat foarte mărinimos... faţă de tine. Dar o ţa­ră nu se cârmuieşte numai cu rugi şi mătănii, nici copleşindu‑i cu daruri pe cei care ţi‑s dragi. Iar căinţa nu ajunge pentru a potoli ura pe care ai semănat‑o. Clémence se gândi: "Iată... Iată‑l pe Charles care se împăuna cu toate meritele cârmuirii când Ludovic trăia şi care, acum, se şi leapădă de el. Cât despre mine, curând mă vor scoate vinovată pentru darurile pe care mi le‑a făcut. Am de venit iar în ochii lor străină..." Era prea slabă, prea doborâtă de durerea ei ca să mai găsească pute­rea de a se indigna. Spuse doar atât: — Nu pot crede că Ludovic a fost urât de unii până într‑atâta, încât să fi vrut să‑l omoare. — Ei bine, n‑ai decât să n‑o crezi, nepoată, strigă Valois, dar aşa stau lucrurile! Prima dovadă e câinele acela care a lins o cârpă ce fusese între­buinţată la scoaterea maţelor când s‑a făcut îmbălsămarea, câine care a murit după un ceas. Mai e apoi... Clémence închise ochii şi‑şi încleştă mâinile pe braţele jilţului ca să nu se clatine în faţa priveliştii pe care Valois i‑o aducea în minte. Despre soţul ei oare, despre regele care dormise lângă ea, despre tatăl pruncului din pântecul ei avea cruzimea să vorbească astfel, silind‑o să‑şi înfăţişeze cadavrul sub cuţitul doftorilor care‑l îmbălsămau? Monseniorul de Valois continua să‑şi depene concluziile macabre. N‑are să mai tacă oare burtosul acesta neastâmpărat, autoritar, vanitos, care apăruse ba îmbrăcat în albastru, ba în roşu, ba în negru, în toate clipele însemnate sau tragice din viaţa reginei Clémence, de zece luni de când venise în Franţa, pentru a o dojeni, asurzind‑o cu vorbăria lui şi si­lind‑o să facă ceea ce nu‑i plăcea? Chiar în dimineaţa cununiei, la Saint‑Lyé, unchiul Valois, pe care Clémence nu‑l văzuse niciodată, era cât pe ce să‑i strice bucuria nunţii, apucându‑se să‑i istorisească intrigile de la Cur­te din care ea nu pricepea nimic... Clémence îl revăzu pe Ludovic venindu‑i în întâmpinare pe drumul dinspre Troyes... biserica de ţară, apoi micul castel cu încăperea aceea transformată în pripă într‑o odaie nupţială... "Ştiut‑am oare să mă bucur îndeajuns de fericirea mea? Nu, nu vreau să plâng în faţa lui", îşi zise ea. — Cine e făptaşul acestei groaznice nelegiuiri, urmă Valois, nu ştiu încă; dar îl vom afla, nepoată, asta ţi‑o făgăduiesc solemn... Dacă, bineîn­ţeles, mi se dau mijloacele necesare. Noi, regii... Valois nu lăsa niciodată să‑i scape prilejul de‑a reaminti că purtase două coroane, numai cu numele, dar care îl aşezau totuşi pe aceeaşi treap­tă cu prinţii suverani... — Noi, regii, avem vrăjmaşi nu atât ai persoanei noastre, cât ai hotă­râ­rilor care stau în puterea noastră; şi sunt destui cei ce puteau să aibă interes să te facă văduvă. Sunt templierii, a căror tagmă a fost nimicită, făcându‑se mare greşeală, cum am spus‑o de atâtea ori, şi care au alcătuit o ligă secretă, jurând pieirea fratelui meu şi a fiilor săi. Frate‑meu a murit şi fiul său mai mare îl urmează în mormânt! Mai sunt apoi cardinalii itali­eni... Adu‑ţi aminte de încercarea făcută de cardinalul Caetani de a aduce moartea prin vrăjitorie asupra lui Ludovic şi a cumnatului tău, Poitiers, pe care vroia să‑i trimită împreună pe lumea cealaltă. Afacerea a fost desco­pe­rită, dar Caetani putea foarte bine să fi căutat alt mijloc pentru a lovi. Ce vrei, nu scoţi un popă din scaunul sfântului Petru, cum a făcut fra­te‑meu, fără să stârneşti un val de ură! Se prea poate de asemeni ca parti­za­nii ducelui de Burgundia să nu se fi împăcat cu osândirea prinţesei Mar­guerite şi, mai puţin chiar, cu venirea ta în locul ei... Clémence îl privi drept în ochi pe Charles de Valois, care se tulbură, împurpurându‑se niţel la faţă. Era şi el amestecat binişor în uciderea Mar­gueritei. Înţelese că regina ştia asta, fără îndoială din destăinuirile nesoco­tite ale lui Ludovic... Dar Clémence nu spuse nimic; va ocoli întotdeauna acest subiect. Se simţea împovărată de o vină, fără voia ei. Căci soţul ale cărui virtuţi sufle­teşti le lăuda, pusese totuşi să i se sugrume întâia soţie, ca să se poată că­sători cu ea, nepoata regelui Neapolei. Trebuia oare să cauţi în altă parte pricina pedepsei lui Dumnezeu? — Şi apoi, se grăbi Valois să înnoade vorba, mai e şi vecină‑ta, conte­sa Mahaut, care nu‑i o femeie să se dea în lături de la o nelegiuire, oricât de ticăloasă... "Şi întrucât e mai rea decât tine? se gândi Clémence, fără a îndrăzni să‑i răspundă. Se pare că la Curtea asta nu staţi mult pe gânduri când e vorba să ucideţi..." — Or, Ludovic, nu‑i nici o lună de atunci, pentru a o sili pe Mahaut să i se supună, i‑a luat comitatul Artois. O clipă, Clémence se întrebă dacă, tot născocind atâţia vinovaţi care ar fi putut săvârşi crima, Valois nu era el însuşi făptaşul. Gândul acesta, care de altminteri nu se întemeia pe nimic, o înspăimântă numaidecât. Nu, ea îşi interzisese să bănuiască pe cineva; ţinea ca Ludovic să fi murit de moarte naturală... Fără să vrea însă, Clémence îşi ducea privirea prin fe­reastra deschisă, peste frunzişul pădurii Vincennes, spre sud, către caste­lul din Conflans, reşedinţa de vară a contesei Mahaut... Cu câteva zile îna­inte de moartea lui Ludovic, Mahaut venise, însoţită de fiica‑sa, contesa de Poitiers, să‑i facă o vizită reginei Clémence. O vizită foarte amabilă. Clé­mence nu le lăsase nici o clipă singure. Admiraseră tapiseriile camerei... "Nimic nu e mai înjositor, îşi zicea Clémence, decât să‑ţi închipui că în jurul tău se află un trădător, şi să începi a căuta trădarea pe fiecare chip..." — De aceea, nepoată dragă, urmă Valois, trebuie să te întorci la Paris, aşa cum îţi cer. Ştii cât te iubesc. Eu am pus la cale căsătoria ta. Tatăl tău îmi era cumnat. Ascultă‑mă pe mine întocmai cum l‑ai fi ascultat pe dân­sul, dacă Dumnezeu l‑ar fi ţinut în viaţă. Mâna care l‑a lovit pe Ludovic poate încerca să‑şi ducă mai departe răzbunarea asupra ta şi a pruncului ce‑l porţi în tine. N‑aş putea să te las aşa, în mijlocul pădurii, pradă vreu­nui atac ai mişeilor, şi n‑aş avea pace decât ştiindu‑te aşezată cât mai a­proape de mine. De un ceas se străduia Valois s‑o convingă pe Clémence să se întoar­că în palatul de la Paris, pentru că hotărâse să se mute el însuşi acolo. As­ta făcea parte din planul său de a sili adunarea pairilor regatului să‑l alea­gă regent, punând‑o în faţa unui fapt împlinit. Cine poruncea ca stăpân la palat, acela lua chip de rege. Dar mergând singur să se instaleze acolo, as­a ar putea să pară o lovitură de forţă şi o uzurpare. Dacă, dimpotrivă, Valois intra în palatul de la Paris în urma nepoatei sale, ca ruda cea mai apropi­ată şi ca ocrotitor al ei, nimeni n‑ar putea să aibă ceva de spus. Pântecul reginei era în această clipă cea mai bună chezăşie a prestigiului şi cel mai eficace instrument de guvernare. Clémence întoarse ochii, ca pentru a cere ajutor, către un al treilea personaj care se afla la câţiva paşi de dânsa, urmărind tăcut convorbirea, cu mâinile încrucişate pe mânerul unei săbii lungi. — Bouville, ce trebuie să fac? întrebă ea în şoaptă. Hugues de Bouville, fostul mare şambelan al lui Filip cel Frumos, fu­sese numit de primul consiliu de familie ce se ţinuse după moartea Aiuri­tului în slujba de epitrop al pruncului regal ce avea să se nască. Acest om de treabă, burduhănos şi încărunţit, dar încă foarte sprinten, slujitor cre­dincios al regalităţii de mai bine de treizeci de ani, îşi luase noua sa dregă­torie mai mult decât în serios, chiar în tragic. Înjghebase o strajă de genti­lomi aleşi pe sprânceană, care se schimbau în cete de douăzeci şi patru la uşa reginei. El însuşi se îmbrăcase ca de război şi, pe căldura de iunie, a­su­da grozav sub zaua lui. Zidurile, curţile, împrejurimile castelului din Vincennes, erau împănate cu arcaşi. Fiecare rândaş de la bucătării umbla însoţit de un vătăşel. Până şi doamnele de onoare erau scotocite înainte de a pătrunde în apartamentele reginei. Nicicând o viaţă omenească nu fusese mai straşnic păzită decât aceea care pâlpâia în pântecul reginei Franţei. În principiu, Bouville îşi împărţea slujba cu bătrânul domn de Join­ville care fusese ales ca al doilea epitrop; consiliul de familie se gândise la el fiindcă tocmai atunci se afla la Paris, unde venea să‑şi încaseze, aşa cum făcea de două ori pe an, cu exactitudinea grijulie a unui om bătrân, veniturile proprietăţilor ce‑i fuseseră acordate sub trei regi la rând, şi mai ales cu prilejul canonizării sfântului Ludovic. Dar seneşalul ereditar al pro­vinciei Champagne avea acum nouăzeci şi doi de ani; ajunsese, de fapt, decanul nobilimii franceze. Era pe jumătate orb, şi ultima călătorie, de la castelul său din Wassy de pe Marna de Sus, îl cam obosise. Îşi petrecea mai tot timpul moţăind în tovărăşia scutierilor săi, doi bătrâni cu barbă albă, astfel ca toate îndatoririle slujbei rămâneau în seama lui Bouville. De regina Clémence, Bouville se simţea legat prin toate amintirile sale fericite. Fusese solul venit s‑o ceară în căsătorie şi care o escortase de la Neapole până la Paris; era confidentul de o neţărmurită credinţă şi, proba­bil, singurul prieten adevărat pe care îl avea la curtea Franţei. Bouville pri­cepuse numaidecât ca regina Clémence nu vroia să se mişte din Vincen­nes. — Monseniore, îi spuse el lui Valois, pot asigura mai bine paza reginei în acest castel îngrădit de ziduri, decât în marele palat de la Paris, deschis oricui. Iar dacă de vecinătatea contesei Mahaut te temi aici, pot să‑ţi dau de ştire, căci sunt informat despre tot ce se petrece prin împrejurimi, că doamna Mahaut îşi face acum bagajele, gata să plece la Paris. Valois era cam plictisit de importanţa pe care şi‑o da Bouville de când era epitrop, şi de încăpăţânarea lui de a sta nemişcat acolo, proţăpit în sa­bie, alături de regină. — Domnule Hugues, îl luă el de sus, slujba dumitale e să veghezi la pântecul reginei, iar nu să hotărăşti unde să‑şi ia reşedinţa familia regală, nici să aperi de unul singur întreaga ţară. Fără a‑şi pierde cumpătul, Bouville răspunse: — Trebuie să‑ţi mai reamintesc, monseniore, că regina nu‑şi poate a­răta faţa înainte de a fi trecut patruzeci de zile de când a luat doliu. — Dar, omule, cunosc tot aşa de bine ca şi dumneata rânduielile! Ci­ne ţi‑a spus că regina va trebui să se arate? Are să călătorească într‑un rădvan închis... În sfârşit, nepoată, izbucni Valois întorcându‑se spre Clé­mence, dacă m‑ar auzi cineva ar crede că vreau să te trimit la capătul pă­mântului, şi că Vincennes e la două mii de leghe de Paris! — Înţelege‑mă, unchiule, răspunse încet Clémence, locuinţa aceasta de la Vincennes e cel din urmă dar pe care mi l‑a făcut Ludovic. Mi‑a lăsat moştenire castelul, ştii dumneata, acolo, erai de faţă... (arăta cu mâna spre odaia în care murise regele) ca să locuiesc în el... Mi se pare ca Ludovic n‑a plecat încă de aici... Înţelege‑mă... Aici ne‑am... Dar monseniorul de Valois nu putea să înţeleagă nimic din imbolduri­le amintirii, nici din gândurile care răscoleau sufletul reginei. — Soţul tău, nepoată dragă, pentru care înălţăm rugi, aparţine de a­cum încolo trecutului acestei ţări. Tu însă, tu porţi în tine viitorul ei. Pu­nân­du‑ţi în primejdie viaţa, o primejduieşti şi pe aceea a copilului. Ludo­vic, care te vede de colo sus, nu ţi‑ar ierta‑o niciodată. Nimerise exact unde trebuie, şi Clémence, fără să mai scoată o vorbă, se lăsă parcă doborâtă în jilţul ei. Dar Bouville spuse că nu poate hotărî nimic înainte de a cere consim­ţământul domnului de Joinville, pe care trimiseră să‑l caute prin castel. Aşteptară câteva minute. Apoi uşa se deschise, şi iarăşi aşteptară. În sfâr­şit, îmbrăcat într‑un caftan lung, cum se purta pe vremea cruciadei, bâţâ­ind din picioare, cu faţa pătată şi zbârcită ca o scoarţă de copac, cu pleoa­pa lăcrămoasă şi ochiul stins, ultimul tovarăş al sfântului Ludovic se ivi în prag, târându‑şi tălpile, sprijinit de scutierii săi, aproape tot aşa de dărâ­maţi ca dânsul. Fu aşezat într‑un scaun, cu toată grija cuvenită, şi Valois se porni să‑i explice planurile sale în privinţa reginei. Moşneagul asculta, dând din cap cu gravitate, vizibil mulţumit că mai are de jucat un rol. Du­pă ce Valois isprăvi, seneşalul se cufundă într‑o meditaţie pe care nimeni nu îndrăzni s‑o tulbure; aşteptau toţi sentinţa ce‑avea să iasă din gura lui. Şi deodată, îl auziră întrebând: — Dar regele unde‑i? Valois, făcu o mutră deznădăjduită. Atâta trudă risipită de pomană, când vremea dădea zor! Mai înţelegea oare seneşalul ce i se spunea? — Ascultă‑mă, domnule de Joinville, regele a murit, răspunse el, şi l‑am îngropat azi‑dimineaţă. Ştii bine că ai fost numit epitrop... Seneşalul îşi încreţi fruntea şi păru să facă o mare sforţare spre a‑şi aduna gândurile. Această slăbiciune a memoriei nu era, dealminteri, nouă la el; pe când îşi dicta vestitele sale Amintiri, cam într‑al optzecilea an al vieţii, nu băgase de seamă că repeta aproape cuvânt cu cuvânt la sfârşitul părţii a doua, ceea ce spusese în partea întâia... — Da, tânărul nostru domn Ludovic, rosti el în cele din urmă. A mu­rit... Lui i‑am înfăţişat marea carte ce am scris‑o. Ştii că el e... al patrulea rege pe care‑l văd murind? Zicea asta de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă. — Aşa dar, spuse el, dacă regele a murit, regina este regentă. Monseniorul de Valois se făcu roşu ca sfecla. Se străduise să fie aleşi ca epitropi un ramolit şi un mediocru, gândind că va putea să‑i joace pe degete după plac; socoteala îi ieşea pe dos, şi tocmai de la aceştia îi veneau cele mai mari neajunsuri. — Regina, domnule seneşal, izbucni el, nu e regentă, e însărcinată. Nu poate fi în niciun caz regentă înainte de a se şti dacă va da naştere u­nui rege! Şi apoi, vezi‑o în ce hal este, şi dacă‑i în stare să facă faţă greu­tăţilor cârmuirii. — Ştii că nu văd de loc, răspunse moşneagul. Cu fruntea în palmă, Clémence se întreba: "Dar când vor isprăvi oda­tă? Când mă vor lăsa în pace?" Nu se gândea la altceva. Joinville începu să explice în ce împrejurări, la moartea regelui Ludo­vic al VIII‑lea, regina Blanche de Castille luase asupra ei regenţa, spre ma­rea mulţumire a tuturor. — Doamna Blanche de Castille... asta se zicea numai în şoaptă... nu era chiar uşă de biserică, aşa cum a fost înfăţişată. Şi se pare că tânărul conte Thibaut de Champagne, căruia dumnealui tată‑meu i‑a fost bun to­varăş, a slujit‑o până şi în patul ei... Trebuia lăsat să vorbească. Dacă uita lesne întâmplările din ajun, se­neşalul ţinea în schimb minte cu de‑amănuntul tot ce i se povestise în anii fragezi ai copilăriei. Găsise aici ascultători şi se folosea de prilej. Mâinile lui, tremurând de bătrâneţe, râcâiau necontenit mătasea caftanului, pe genunchi. — Şi chiar atunci când sfântul nostru rege porni la cruciadă, unde am fost cu el... — Regina şedea la Paris în vremea asta, nu‑i aşa? îi tăie vorba Char­les de Valois. — Da... da, făcu seneşalul. Clémence fu aceea care puse capăt discuţiei, dându‑se bătută. — Ei bine, fie! rosti ea, voi face după vrerea dumitale, unchiule, şi mă voi întoarce la Paris. — A, iată ce va să zică o hotărâre cuminte, pe care domnul de Joinvil­le o încuviinţează cu siguranţă. — Da... da... — Mă duc să poruncesc tot ce trebuie, spuse Valois. Vei avea o escor­tă comandată de fiu‑meu, Filip şi de vărul nostru, Robert d'Artois. — Foarte mulţumesc, unchiule, foarte mulţumesc, îngână Clémence, gata să leşine. Dar acum, fiţi buni şi lăsaţi‑mă să‑mi fac rugăciunea. După un ceas, în urma poruncilor contelui de Valois, castelul din Vin­cennes era cu dosul în sus. Se scoteau carele din şoproane; răsunau poc­ne­tele bicelor pe spinarea cailor zdraveni aduşi din ţinutul Perche. Slugi treceau în goană; arcaşii îşi lepădaseră armele pentru a da o mână de aju­tor rândaşilor de la grajduri. În vreme ce, de când cu doliul, toţi se simţise­ră obligaţi să vorbească în şoaptă, acum fiecare găsea un prilej să zbiere; iar dacă cineva ar fi vrut cu adevărat să curme zilele reginei, nici c‑ar fi af­lat ceas mai potrivit. Înăuntrul castelului, tapiţerii dădeau jos draperiile, demontau mobila, scoteau afară policioarele, etajerele şi cuferele. Dregătorii palatului reginei şi doamnele ei de onoare trebuiau de asemenea să‑şi strângă lucrurile. Era vorba de un prim convoi de douăzeci de trăsuri, şi fără îndoială că vor mai trebui făcute pe puţin două drumuri pentru a isprăvi cu mutatul. Clémence a Ungariei, în lunga ei rochie albă cu care nu era încă de­prinsă, umbla din încăpere în încăpere, mereu însoţită de Bouville. Peste tot, praful, sudoarea, forfota şi acea impresie de jaf pe care ţi‑o dau mută­rile. Cămăraşul, cu inventarul în mână, supraveghea expedierea văsăriei şi a obiectelor de preţ, strânse laolaltă, care acopereau toată pardoseala de piatră a unei săli: farfuriile, acarniţele, cele douăsprezece cupe de argint aurit pe care Ludovic le comandase pentru Clémence, marea raclă de aur cuprinzând un crâmpei din Crucea Adevărată, şi atât de grea, încât omul care o ducea sufla din greu sub apăsarea ei, gâfâind de parcă urca şi el Calvarul. În iatacul reginei, prima lenjereasă, Eudeline, care fusese ibovnica lui Ludovic al X‑lea pe când acesta nu era încă însurat cu Marguerite, dirija împachetarea veştmintelor. — La ce bun, la ce bun să iau cu mine toate rochiile acestea, dacă nu‑mi vor mai fi de nici un folos? spuse Clémence. Şi bijuteriile, de asemenea închise în lăzi grele de fier, toate agrafele, inelele, pietrele preţioase cu care Ludovic o dăruise în timpul scurtei lor căsnicii, erau şi ele de acum încolo nişte obiecte inutile. Chiar şi cele trei coroane încărcate cu smaralde, rubine şi perle, erau prea măreţe şi prea împodobite pentru ca o văduvă să le poată purta. O simplă diademă de aur cu mici flori de crin, prinsă pe vălul alb, va fi singura podoaba la care va avea drept, mai târziu. "Am devenit o regină albă, aşa cum am văzut‑o devenind pe buni­că‑mea, Maria a Ungariei, îşi spuse ea. Dar bunică‑mea trecuse de şaizeci de ani şi adusese pe lume treisprezece copii... Soţul meu nici nu‑l va vedea măcar pe al său..." — Doamnă, întrebă Eudeline, trebuie să viu cu măria ta la palat? Ni­meni nu mi‑a dat porunci... Clémence o privi pe femeia blondă care, uitând orice gelozie, îi fusese de aşa mare ajutor în lunile acestea din urmă şi mai cu seamă în timpul agoniei lui Ludovic. "A avut o fetiţă de la dânsa şi a îndepărtat‑o, a închis‑o într‑o mănăstire... Să ne fi pedepsit cel de sus şi pentru asta?" Se simţea copleşită de toate păcatele săvârşite de Ludovic înainte de a o fi cunoscut, şi sortită să le răscumpere cu suferinţa ei. Va avea toată viaţa pentru a plă­ti lui Dumnezeu, cu lacrimi, rugi şi pomeni, preţul greu al sufletului lui Ludovic. — Nu, şopti ea, nu, Eudeline; să nu mă însoţeşti. Cineva care l‑a iubit trebuie să rămână aici. Apoi, îndepărtându‑l până şi pe Bouville, se duse să se ascundă în singura încăpere liniştită, singura care fusese respectată, camera în care murise soţul ei. Era întuneric acolo, în dosul perdelelor trase. Clémence îngenunchie lângă pat şi îşi puse buzele pe învelitoarea de brocart. Deodată, auzi un zgomot de unghii răcâind o stofă. Simţi o spaimă ca­re‑i dovedi că mai avea încă poftă de trăit. Rămase o clipă nemişcată, ţi­nându‑şi răsuflarea. La spatele ei, răcâitul continua mereu. Cu băgare de seamă, Clémence întoarse capul. Era seneşalul de Joinville, pe care‑l aşe­zaseră acolo, într‑un ungher al odăii, în aşteptarea plecării.     Capitolul II   Un cardinal care nu crede în iad     Noaptea de iunie începea să pălească; dinspre răsărit un ciucure de lumină cenuşie se şi ivise la poalele cerului, vestind zorile gata să se rever­se peste cetatea Isonului. Era ceasul când căruţele de prin satele dimprejur porneau la drum spre a duce în oraş legumele şi fructele, ceasul când huhurezii tăceau, iar vrăbiile nu‑şi începuseră încă ciripitul. Era şi ceasul când, în dosul fere­strelor înguste ale unui apartament din mănăstirea Ainay, pregătit pentru oaspeţii de seamă, cardinalul Jacques Duèze se gândea la moarte. Cardinalul n‑avusese niciodată mare nevoie de somn, dar cu vârsta această nevoie nu înceta să scadă. Trei ceasuri îi ajungeau cu prisosinţă. Puţin după miezul nopţii, se scula şi se aşeza la masa lui de scris. Bărbat de‑o inteligenţă vie şi de‑o ştiinţă foarte întinsă, deprins cu toate discipli­nele gândirii, întocmise tratate de teologie, de drept, de medicină şi de al­chimie care se bucurau de mare vază printre cărturarii şi învăţaţii de pe vremea lui. Într‑o epocă în care marea nădejde a săracului ca şi a prinţului era fabricarea aurului, mulţi pomeneau de doctrinele lui Duèze asupra elixi­rurilor menite transmutării metalelor. Lucrurile din care se pot face elixiruri sunt trei, puteai citi în cartea intitulată Elixirul Filozofilor; cele şapte metale, cele şapte esenţe, şi cele şapte lucruri... Cele şapte metale sunt: soarele, luna, arama, cositorul, plumbul, fierul şi argintul‑viu; cele şapte esenţe sunt: argintul‑viu, pucioasa, clorura de amoniu, sulfura de arsenic, oxidul de zinc, magneziul, marcasita; iar celelalte lucruri sunt argintul‑viu, sângele de om, sângele din rădăcina părului şi din urină, şi urina omului... La şaptezeci şi doi de ani, cardinalul mai descoperea nişte domenii asupra cărora nu se rostise şi‑şi întregea opera în timp ce semenii săi dor­meau. Ardea de unul singur mai multe lumânări decât o întreagă chinovie. În lungile sale nopţi lucra şi la uriaşa corespondenţă pe care o întreţi­nea cu o mulţime de feţe bisericeşti, de pravilişti, de învăţaţi, de cancelari şi prinţi suverani din toată Europa. Secretarul şi copiştii săi găseau dimi­nea­ţa truda lor pregătită pentru ziua întreagă. Sau, alteori, se apleca să cerceteze poziţia aştrilor faţă de vreun rival al său din conclav, o compara cu zodia sa personală şi consulta planetele ca să afle dacă va pune pe capul său tiara. După aşezarea aştrilor, cele mai mari şanse de a ajunge papă le avea între începutul lui august şi înce­putul lui septembrie ale acestui an. Era însă 10 iunie şi nici un semn nu se arăta încă... Venea apoi clipa grea dinainte de ivirea zorilor. Ca şi cum ar fi crezut că va părăsi lumea chiar în ceasul acela, cardinalul se simţea atunci cu­prins de o spaimă nedesluşită, o nelinişte care‑i cotropea şi trupul şi min­tea. În această stare, şi pe deasupra răpus de oboseală, începea să‑şi răs­co­lească faptele din trecut. Amintirile sale puteau să‑i înfăţişeze episoadele unei existenţe stranii... Ieşit dintr‑o familie burgheză din Cahors, şi încă neştiut de nimeni la vârsta când cei mai mulţi dintre oamenii acelor vremi îşi isprăveau cariera, viaţa lui părea să nu fi început decât la patruzeci şi patru de ani, atunci când picase pe neaşteptate la Neapole, însoţind un unchi care se ducea să facă negoţ prin părţile acelea. Călătoria, înstrăina­rea, descoperirea Italiei, avuseseră asupra lui o înrâurire ciudată. Câteva zile după ce pusese piciorul acolo, devenea discipolul învăţătorului copiilor regali şi se apuca de nişte studii abstracte cu o patimă, o înfrigurare, o pu­tere de a înţelege orice numaidecât şi o memorie veşnic trează pe care i le‑ar fi putut pizmui copilandrii cei mai ageri la minte. Nu ştia ce‑i foamea, aşa cum nu ştia de somn. Adeseori un codru de pâine îi era de ajuns pen­tru a se hrăni o zi întreagă, şi la nevoie ar fi putut îndura foarte uşor şi re­gimul de temniţă, cu condiţia să i se dea cărţi. Peste puţină vreme doctor în dreptul canonic, apoi în dreptul civil, numele său începuse să fie cunos­cut. Curtea din Neapole punea mare preţ pe sfaturile cărturarului din Ca­hors. După pofta de învăţătură, îi venise pofta de putere. Sfetnic al regelui Carol al II‑lea de Anjou‑Sicile (bunicul reginei Clémence), apoi secretar al consiliilor secrete şi chivernisit cu numeroase venituri ecleziastice, se ve­dea numit, zece ani după sosirea sa acolo, episcop de Fréjus, şi, ceva mai târziu, apuca dregătoria de cancelar al regatului Neapolei, adică prim‑mi­nis­tru al unui stat care cuprindea deopotrivă Italia meridională şi comita­tul Provence. O ascensiune atât de fabuloasă, printre intrigile curţilor, nu se putea întemeia numai pe talente de jurist şi teolog. O faptă a lui, ştiută de foarte puţini oameni, căci rămânea o taină a bisericii, arăta îndeajuns îndrăznea­la şi viclenia de care era în stare Duèze. Câteva luni după moartea lui Carol al II‑lea, fusese trimis în misiune la curtea papală, pe când episcopia de la Avignon ― cea mai însemnată din toată creştinătatea pentru că era reşedinţa Sfântului Scaun ― se afla fără episcop. Cancelar cum era şi deci deţinător al sigiliilor, întocmi liniştit o scrisoare prin care noul rege al Neapolei, Robert, cerea pentru dânsul, Jacques Duèze, scaunul episcopal de la Avignon. Asta se petrecea pe la 1310. Clément al V‑lea, grijuliu de a‑şi câştiga sprijinul curţii din Neapole, într‑o vreme când raporturile sale cu Filip cel Frumos erau destul de ane­voioase, se învoise numaidecât cu această cerere. Înşelătoria ieşi la iveală în ziua când papa Clément şi regele Robert, găsindu‑se faţă în faţă, se ară­tară deopotrivă de miraţi, primul că nu primise mulţumiri pentru hatârul mare ce‑l făcuse, iar regele pentru că socotea cam sfruntată această numi­re neprevăzută care‑l lipsea de cancelarul său. Era prea târziu. În locul u­nui scandal inutil, regele închisese ochii, găsind că‑i mai bine să‑l aibă la mână pe un om care ocupa de aici încolo una din cele mai înalte poziţii e­clesiastice. Şi toată lumea a fost mulţumită. Acum Duèze ajunsese cardi­nal al curiei papale, şi lucrările sale erau studiate în toate universităţile. Dar, oricât de uluitoare ar fi o viaţă de om, ea nu apare astfel decât în ochii celor care o privesc din afară. Zilele trăite, de au fost pline sau goale, zbuciumate sau liniştite, sunt toate deopotrivă nişte zile îngropate, şi ce­nu­şa trecutului are aceeaşi greutate în mâna oricui. Atâta patimă, atâta râvnă, atâta îndârjire, cheltuite o viaţă întreagă, aveau oare vreo noimă când totul trebuia fără doar şi poate să sfârşească în acel "dincolo" de unde cele mai luminate minţi şi cele mai anevoioase cercetări omeneşti nu reuşeau să întrevadă decât crâmpeie de nedesluşit? Pentru ce să vrei s‑ajungi papă? N‑ar fi oare mai cuminte să te închizi în fundul unei mănăstiri departe de toate? Să te lepezi în acelaşi timp de tru­fia cunoaşterii şi de deşertăciunea puterii... să dobândeşti umilinţa credin­ţii celei mai naive... să te găteşti de moarte... Dar, la cardinalul Duèze, pâ­nă şi meditaţiile de acest fel luau întorsătura unor speculaţii abstracte, iar neliniştea stârnită de gândul morţii se prefăcea într‑o dezbatere juridică cu divinitatea. "Părinţii bisericii ne încredinţează, se gândea el în dimineaţa aceea, că după moarte, sufletele celor drepţi se bucură numaidecât de fericirea de a vedea faţa lui Dumnezeu, care este răsplata lor. Fie, fie... Dar după sfâr­şi­tul lumii, când trupurile înviate îşi vor redobândi sufletele, va trebui să ne înfăţişăm la judecata de apoi. Dumnezeu însă, care este desăvârşit, nu poa­te să judece în apel propriile sale sentinţe. Dumnezeu nu poate comite erori, spre a fi nevoit să îndepărteze din rai pe aleşii cărora el însuşi le‑a admis intrarea acolo. De altminteri, nu s‑ar cuveni oare ca sufletul să nu se împărtăşească din bucuria Domnului decât în clipa când, unit iar cu trupul său, va fi el însuşi desăvârşit în natura lui? Aşadar... aşadar, părin­ţii bisericii se înşeală. Aşadar, nu poate fi vorba de fericirea cerească în a­devăratul înţeles al cuvântului şi nici de bucuria de‑a vedea pe Dumnezeu îna­inte de sfârşitul veacurilor, iar Dumnezeu nu‑şi va arăta faţa decât du­pă judecata de apoi. Până atunci însă, unde oare se află sufletul morţilor? Nu cumva ne vom duce să aşteptam sub altare dei, sub acel altar al lui Dumnezeu de care vorbeşte sfântul Ioan în Apocalips?..." Tropotul unui cal, lucru foarte neobişnuit la asemenea ceas, răsună de‑a lungul zidurilor mănăstirii, pe caldarâmul din piatră de râu care aco­perea cele mai frumoase străzi ale Lyonului. Gardianul ciuli urechea o cli­pă, apoi se întoarse la gândurile lui cu concluzii neaşteptate. "...Căci dacă raiul e gol, îşi zicea, aceasta schimbă foarte mult situaţia acelora pe care noi îi decretăm sfinţi sau preafericiţi... Dar ceea ce este a­de­vărat pentru sufletele drepţilor, este neapărat la fel şi pentru sufletul păcătoşilor. Dumnezeu nu ar putea să‑i pedepsească pe cei răi înainte de a fi răsplătit pe cei buni. La sfârşitul zilei îşi primeşte muncitorul simbria; la sfârşitul lumii se va alege pentru totdeauna grâul de neghină. Nici sufletul nu locuieşte acuma în iad, deoarece osânda n‑a fost rostită. Cu alte cu­vin­te, până atunci, iadul nu există..." Această teorie era mai curând liniştitoare pentru oricine se gândea la moarte; ea amâna ziua judecăţii din urmă, fără a închide perspectiva vieţii veşnice, şi se împăca destul de bine cu intuiţia, comună celor mai mulţi oameni, după care moartea e o cădere într‑o tăcere obscură, un somn în care nu mai ştii de nimic... Fireşte, o asemenea doctrină, dacă ar fi mărturisită cu glas tare n‑ar putea decât să stârnească aprige împotriviri printre părinţii bisericii şi în norodul credincios, iar clipa nu era potrivită pentru un candidat la Sfântul Scaun să se apuce să propovăduiască inexistenţa raiului şi a iadului sau să afirme că ele ar fi nelocuite. "Să aşteptăm până va lua sfârşit concla­vul", îşi zicea cardinalul. Fu întrerupt de un călugăr de serviciu la poarta mănăstirii, care bătu în uşă şi îi vesti sosirea unei ştafete de la Paris. — Din partea cui vine? întrebă cardinalul. Duèze avea un glas înfundat, vătuit, fără nici un timbru, deşi foarte limpede. — Din partea contelui de Bouville, răspunse călugărul. Trebuie să fi venit în goana mare, căci pare frânt de oboseală; până să‑i deschid, l‑am găsit pe jumătate adormit, cu fruntea lipită de canatul porţii. — Adu‑mi‑l aici de îndată. Şi cardinalul, care cu câteva clipe mai înainte cugeta la deşertăciunea ambiţiilor lumii acesteia, se gândi numaidecât: "Să fie oare în legătură cu alegerea? Curtea Franţei să fi trecut făţiş de partea mea? Mi se va propune oare un târg?..." Se simţea foarte tulburat, plin de curiozitate şi de speranţă, şi străbă­tea încăperea cu paşi mărunţi şi iuţi. Duèze avea statura unui copil de cincisprezece ani, o mutră de şoarece sub nişte sprâncene albe stufoase, un trup şubred. În dosul geamurilor, cerul începea să se înroşească; nu e­ra încă vremea să sufle în lumânări, dar se crăpa de ziuă. Ceasul rău tre­cu­se... Călăreţul intră; dintr‑o uitătură, cardinalul înţelese că nu avea îna­in­tea lui o ştafetă obişnuită. Mai întâi, un olăcar de meserie şi‑ar fi pus nu­maidecât un genunchi la pământ, şi ar fi întins sulul cu scrisoarea, în loc să stea în picioare plecându‑şi capul şi zicând "Monseniore..." Şi apoi, cur­tea Franţei se slujea pentru a‑şi trimite scrisorile de călăreţi zdraveni şi spătoşi, foarte oţeliţi, ca voinicul acela de Robin‑Cuisse‑Maria care făcea adeseori drumul între Paris şi Avignon, iar nu de un asemenea băieţandru cu nas subţire, care abia îşi ţinea pleoapele deschise şi cădea din picioare de obosit ce era. "Iată ce‑l dă în vileag, se simte cale de o poştă că nu‑i o ştafetă de me­serie, îşi spuse Duèze... De altminteri, am mai văzut eu pe undeva obrazul ăsta." Cu mâna sa scurtă şi subţirică rupse peceţile scrisorii, şi fu deza­mă­git de îndată ce‑şi aruncă ochii pe ea. Nu era vorba de alegere, ci i se cerea să dea ocrotire ştafetei. Totuşi Duèze vru să vadă în asta un semn bun; când cei de la Paris aveau de cerut ceva autorităţilor ecleziastice, a­cuma i se adresau lui. — Allora, lei è i signore Guccio Baglioni?[1] vorbi el după ce isprăvi de citit. Tânărul tresări auzind că‑l întreabă în italieneşte. — Da, monseniore... — Contele de Bouville mi te recomandă, ca să te iau sub ocrotirea mea, şi să te scap de vrăjmaşii care te urmăresc... — Dacă vrei, monseniore, să‑mi faci acest bine! — Se pare că te‑ai băgat într‑o încurcătură urâtă care te‑a silit să fugi îmbrăcat în livreaua asta de ştafetă a contelui de Bouville, urmă cardinalul cu vorbirea lui repede şi înăbuşită. Povesteşte‑mi ce s‑a întâmplat. Bouvil­le îmi spune că făceai parte din escorta lui când o însoţea pe regina Clé­men­ce în drumul ei spre Franţa. Într‑adevăr, acum îmi aduc aminte. Te‑am văzut pe lângă dânsul. Şi eşti nepotul jupânului Tolomei, căpetenia lombarzilor din Paris. Foarte bine, foarte bine. Povesteşte‑mi păţania dumi­tale. Se aşezase şi, cu gândul la altceva, se juca, învârtind un pupitru mare făcut anume să se rotească, pe care zăceau cărţile ce‑i serveau la lucrările lui. Era acum bine dispus, liniştit şi gata să‑şi întoarcă gândurile la trebu­rile altora. Guccio Baglioni avea în pulpele sale cele o sută douăzeci de leghe stră­bătute călare în mai puţin de patru zile. Nu‑şi mai simţea picioarele; o pâclă deasă îi împânzise capul şi ar fi dat orice ca să se poată lungi, colea, chiar pe pardoseală, şi să doarmă... să doarmă... Izbuti să‑şi vină în fire; viaţa lui, dragostea lui, viitorul lui, toate îi po­runceau să‑şi biruie pentru încă o clipă oboseala. — Iată, monseniore, spuse el; m‑am căsătorit cu o fată din nobilime. I se păru ca aceste cuvinte ieşiseră din gura altcuiva. Nu erau cele pe care voia să le rostească. Ar fi vrut să‑i explice cardinalului că o nenorocire fără seamăn se abătuse asupra lui, că era omul cel mai năpăstuit, cel mai îndurerat din univers, că viaţa îi era ameninţată, că era despărţit poate pentru totdeauna de soţia lui fără de care nu putea trăi, că soţia avea să‑i fie închisă, că de o săptămână întâmplările se rostogoliseră peste dânşii atât de vijelios, atât de năpraznic, încât timpul părea să‑şi fi pierdut di­mensiunile obişnuite şi el însuşi se simţea parcă pe altă lume... Din toate drama lui însă, când trebuia să‑i dea glas, nu găsea decât aceste câteva cuvinte: "Monseniore, m‑am căsătorit cu o fată din nobilime..." — Aha, făcu cardinalul. Cum îi zice? — Marie de Cressay. — Hm... Cressay... nu cunosc. — Dar a trebuit să mă cunun cu ea în taină, monseniore; familia ei se împotrivea. — Fiindcă eşti un lombard? Bineînţeles. Ăştia din Franţa sunt încă niţel cam înapoiaţi. În Italia e altfel, fireşte... Şi vrei să obţii desfacerea că­sătoriei? Nu‑i mare lucru... Dacă cununia s‑a făcut în taină... — Dar, nu, monseniore, o iubesc şi ea mă iubeşte, spuse Guccio. Fa­milia a aflat însă că e însărcinată, şi fraţii ei m‑au urmărit ca să mă omoa­re. — Pot s‑o facă, au legea după datină de partea lor. Te‑ai pus în situa­ţia unuia care a răpit o fată... Cine v‑a cununat? — Fratele Vicento. — Fratele Vicento... nu‑l cunosc. — Ce e mai rău, monseniore, e că preotul acesta a murit. Aşa că nici nu pot dovedi că suntem căsătoriţi... Dar să nu‑ţi închipui, monseniore, că aş fi un fricos. Vroiam să mă bat în duel. Unchiul meu s‑a adresat însă contelui de Bouville... — ...care te‑a sfătuit foarte cuminte să te depărtezi pentru o bucată de vreme. — Dar Maria va fi închisă într‑o mănăstire! Crezi, monseniore, că vei putea‑o scoate de acolo? Crezi c‑am s‑o mai văd? — Ho! Nu mă lua aşa de repede, fiule, răspunse cardinalul, continuând să învârtească pupitrul. La o mănăstire? Ei şi? Unde s‑ar pu­tea simţi mai bine deocamdată? Pune‑ţi nădejdea în nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu, de care avem toţi mare nevoie... Guccio îşi plecă fruntea, istovit. Părul său negru era plin de praf. — Unchiul dumitale se află în bune raporturi comerciale cu fraţii Bar­di? mai întrebă cardinalul. — Fireşte, monseniore, fireşte. Fraţii Bardi sunt bancherii sfinţiei tale, aşa cred, răspunse Guccio cu o politeţe necăutată. — Da, sunt bancherii mei. Dar îi găsesc în ultima vreme mai puţin... mai puţin înţelegători ca în trecut. Banca lor e aşa de mare! Au sucursale peste tot. Şi pentru cea mai neînsemnată cerere de bani, trebuie să rapor­teze la Florenţa... Lucrează tot aşa de încet ca un tribunal al bisericii... Un­chiul dumitale are multe feţe bisericeşti printre clienţii săi? Guccio avea destule alte griji ca să se mai gândească la treburile băn­cii. Sub fruntea lui, ceaţa se făcea mai deasă; pleoapele îi ardeau. — Nu, spuse el. Clienţii noştri sunt mai cu seamă marii baroni... Con­te­le de Valois, contele d'Artois... Ar fi o mare cinste pentru noi dacă sfinţia ta... — Vom vorbi mai târziu despre asta. Deocamdată, iată‑te la adăpost în această mănăstire. Vei trece în ochii tuturora drept un om în slujba mea; poate că‑ţi vor da să îmbraci un caftan de diac. Voi vorbi despre asta cu capelanul meu. Acum poţi să‑ţi lepezi livreaua şi să te duci să dormi li­niştit, lucru de care mi se pare că ai mare nevoie. Guccio salută, bolborosi câteva cuvinte de mulţumire şi făcu un pas spre uşă. Apoi, oprindu‑se, spuse: — Nu pot încă dezbrăca livreaua, monseniore, mai am de predat şi o altă scrisoare. — Cui? întrebă Duèze, bănuitor. — Contelui de Poitiers. — Dă‑o încoace; o voi trimite de îndată cu un călugăr. — Vezi însă, monseniore, domnul de Bouville ţinea mult... — Ştii cumva dacă această scrisoare e în legătura cu conclavul? — O, nu, monseniore, e vorba în ea de moartea regelui. Cardinalul sări de pe scaun. — Regele Ludovic a murit? De ce n‑ai spus‑o mai devreme! — Vestea n‑a ajuns încă aici? Gândeam că sfinţia ta ai fost înştiinţat despre aceasta. Adevărul este că nu se gândea la nimic. Nenorocirile sale, oboseala sa, îl făcuseră să uite acest eveniment de mare însemnătate. Galopase drept înaintea lui de la Paris, schimbând caii la mănăstirile ce‑i fuseseră indica­te, mâncând în grabă, vorbind cât mai puţin cu putinţă, şi ajunsese, fără să ştie, înaintea ştafetelor cârmuirii. — Din ce i s‑a tras moartea? — E tocmai ceea ce domnul de Bouville vrea să‑i dea de ştire contelui de Poitiers. — Crimă? şopti Duèze. — Se pare că regele a fost otrăvit. Cardinalul chibzui o clipă. — Iată ce poate să aducă mari schimbări, murmură el. A fost ales un regent? — Nu ştiu, monseniore... Când am plecat eu, se vorbea mult de con­tele de Valois... — Bine, fiule, du‑te de te odihneşte. — Dar, monseniore... şi scrisoarea pentru contele de Poitiers? Pe buzele subţiri ale prelatului se ivi un surâs fugar, care putea fi luat drept o expresie de bunăvoinţă. — Nu ar fi cuminte să te arăţi, şi afară de asta abia te mai ţii pe pi­cioare, vorbi el. Dă‑mi plicul acela; ca să nu ai de suferit vreo dojană, mă voi duce să‑l duc eu însumi. După câteva minute, însoţit de un masalagiu cu facla în mână care‑i deschidea drumul, aşa cum se cuvenea pentru o înaltă faţă bisericească, şi urmat de un secretar, cardinalul curiei papale părăsea mănăstirea Ainay, dintre Rhône şi Saône, şi apuca pe ulicioarele întunecoase, adeseori strâm­tate de mormane de gunoaie. Pirpiriu, subţirel, călca cu pas sprinten, du­cân­du‑şi parcă în fugă cei şaptezeci şi doi de ani ai săi. Rasa‑i purpurie părea că dansează printre ziduri. Clopotele celor douăzeci de biserici şi celor patruzeci şi două de mă­năstiri ale Lyonului băteau de utrenii. Distanţele erau scurte în acest oraş ai cărui locuitori nu treceau încă de douăzeci de mii, din care jumătate fă­cea comerţ cu religia, iar cealaltă jumătate avea religia comerţului. Car­di­nalul ajunse curând la locuinţa consulului[2], unde era găzduit contele de Poitiers.     [1] Aşadar, dumneata eşti domnul Guccio Baglioni?   [2] Dregător din Evul Mediu, în sudul Franţei, îndeplinind o funcţie echivalentă cu aceea de şoltuz sau pârcălab în ţările româneşti.    

Prefaţă     Înainte de a semna romane istorice, abundente şi dinamice, Maurice Druon se făcuse preţuit pentru vivacitatea analitică îndreptată în direcţia marii finanţe, a politicienilor, a academicienilor, a armatei, a lumii saloanelor din preajma celui de al doilea război mondial. După câteva evocări de campanie, fostul combatant de pe Loire, apoi din Rezistenţă, era, la 30 de ani, Goncourt-ul anului 1948. Răsunătorul premiu i-l adusese Marile familii, operă în tradiţia realistă a lui Balzac, Bourger, Martin du Gard. Era primul şi cel mai temeinic volum al trilogiei Sfârşitul oamenilor, net superior celorlalte: "o frescă neagră a «elitei» franceze", "povestirea urni descompuneri sociale" care, cum observă Pierre de Boisdeffre "îmbracă o amploare aproape epică". Cu Marile familii, radiografie a unor apariţii dezumanizate, privite cu luciditate necruţătoare, prozatorul se angaja, împreună cu Robert Merle, cu Henri Troyat şi alţi protestatari, în bătălia noului realism, curent cu atât mai preţios cu cât se opunea nenumăratelor tendinţe ducând spre absurd, spre contemplarea pesimistă a răului, spre esoterism, în esenţă spre fuga de real. Fondul etico-social al noului romancier se arăta, după experienţa tragică a războiului, învestit cu trăsături progresiste. El afirma, în numele umanismului, simpatia pentru anonimi, respectul opiniilor, necesitatea colaborării între popoare. Unii vedeau în temerităţile limbajului său un revoluţionar; altora le apărea mai spectaculos omul de lume, înclinat spre critică. Superficialitatea pătrunde în Voluptatea de a fi şi în alte pagini, nu lipsite totuşi de talent. Ironistul din Memoriile lui Zeus, ultima-i scriere, se redresează dând parodiei o funcţie ascuţit demascatoare. Cu ciclul Regii blestemaţi, întreprinzătorul Maurice Druon se lasă sedus de anvergura unor mari frământări politice, coborând în istoric până în secolul al XIV-lea. Documentarea de arhivă cerea însă eforturi îndelungi care au fost împărţite cu istoricul Pierre de Lacretelle, cu Georges Kessel şi alţii. Investigaţiile în bibliotecile şi arhivele pariziene, milaneze, londoneze sunt puse sub semnul respectului pentru adevăr. Şi, dacă ar trebui să dăm audienţă unei mărturii din Stendhal: "Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt", ar urma să vedem în romanul acesta, ieşit dintr-o colaborare, un model de reconstituire riguroasă. Cu toată grija pentru exactitate, suntem departe de meticuloasă pregătire aperceptivă din Salammbô, capodopera lui Flaubert, ori de aceea pe care şi-a impus-o Camil Petrescu în Danton şi în evocarea lui Bălcescu. În Regii blestemaţi libertăţile sunt numeroase, fantezia ducând la episoade neverosimile. Faptele sunt dirijate, nu o singură dată, după voinţa autorului, căruia îi convin loviturile de teatru, scenele tari, exagerările de tot felul. Se istoriseşte neted, cultivându-se anecdota fără preocupări de profunzime. Se urmăreşte, ca în balade, reliefarea esenţialului prin simplificare. Se întâmpla, e drept, ca anecdota să fie mai semnificativă, mai elocventă decât multe imagini. În ansamblu verva, patosul, tonul viu fac bună figură de roman popular. Aceasta e formula la care s-a oprit Maurice Druon având în vedere exemplul înaintaşilor şi preferinţele publicului larg. În felul lui, prozatorul e un om de acţiune, care se adresează altor oameni de acţiune, evitând complicaţiile, simplificând pentru a degaja scena. Iar oamenii de acţiune, scriu nu din plăcerea de a scrie, ci pentru că au ceva de spus. De aici, imagini şi expresii rezumative fericite. Şi mai ales alunecarea grăbită a episoadelor, acţiunea însemnând mişcare. Sunt, desigur, diverse modalităţi de reactualizare a trecutului, romanul fiind cu deosebire indicat pentru mari incursiuni şi reconstituiri. Pe drumul de la istorie la roman circulă, cum este firesc, pe lângă personaje autentice, riguros istorice, numeroase figuri de ficţiune. Subjugat de respectul exactităţii şi cronologiei, istoricul propriu-zis rămâne legat de arhaic. Amănuntul, pentru el, are valoare în sine, devenind uneori scopul ultim al unei activităţi. Vibraţiile lirice din opera istoricului Michelet, romanticul, erau privite de confraţi cu rezerve. Evocând, artistul extrage semnificativul, dându-i, dincolo de constrângerile documentare, o interpretare estetică. În timp ce istoricul ordonează raţional, cauzal, dialectic, scriitorul aduce în plus sensibilitate, demonstrând întrucâtva raţiunea inimii. Între principalele forme de evocare posibile, mai des întâlnite sunt trei: una din ele, înaintând laborios, cu tot felul de precauţii, se dezvoltă pe temelia celor mai solide cercetări, opera fiind de fapt o restituire de aspect aproape ştiinţific; alta, nu ostilă supunerii la obiect, dar cu oroare pentru amănunt, resimţind o anumită jenă în arborarea erudiţiei, recurge la o diversiune, dând faptelor controlate cu răbdare fizionomia simplităţii, aerul de a fi fost inventate pe loc; o a treia, fie din lipsă de izvoare abundente, fie din scepticism faţă de documente, reţine din totalitatea lor câteva direcţii menite să sugereze o atmosferă. Scriitorul de tip intelectual, raţional se va opri la prima modalitate, exemplul lui Voltaire cu a sa Istorie a lui Carol al XII-lea fiind definitoriu. Scriitorului de tip realist îi va conveni să treacă peste amănuntele seci, erudiţia fiind absorbită în fapte, în situaţii, ca la Tolstoi în Război şi pace. Superficializarea, voită sau nu, a datelor în avantajul construcţiei cât mai personale va caracteriza paginile scriitorului de tip apăsat-imaginativ, Walter Scott de pildă dând, într-un timp relativ scurt, zeci de romane istorice bazate pe o pictură dacă nu foarte exactă, cel puţin extrem de vie. Când Mihail Sadoveanu abordează istoria naţională în Fraţii Jderi sau în Nicoară Potcoavă, capodopere la nivelul romanului istoric european, erudiţia nu lipseşte, dar nici nu e prea bogată, multe documente fiind pierdute. Scriitorul nu reconstituie riguros, ci evocă; preţioasă se dovedeşte nu atât arta gravurii pe porţiuni mici. Cât viziunea întregului. În Fraţii Jderi ne întâmpină povestirea în frescă, dar care nu e de loc superficială; întrucât interpretarea vine din adâncime, sintetizând, aducând senzaţia vieţii reale. Punctele de plecare consemnate documentar sunt puţine, însă artistul procedează asemenea unui paleontolog, care, pornind de la fragmente disparate, reconstituie profiluri de vietăţi dispărute de zeci de milenii. Fantezia bazată pe cunoaştere întregeşte lacunele unor arhive devastate de împrejurări nefaste. Pe lângă viziunea viitorului, se poate vorbi de o viziune a trecutului: o retroviziune. În această perspectivă retrospectivă, Maurice Druon extragi din filoanele vechimii mai puţin decât i se oferea. Exemplele clasice, în literatură şi artă, nu pot fi depăşite lesne. Maurice Druon evoluează în dependenţa lui Walter Scott ― autorul lui Quentin Durward, al Contelui Robert de Paris, al Castelului periculos ― şi a lui Alexandre Dumas-tatăl ale căror procedee sunt, fireşte, modernizate Imaginaţiei psihologice şi plastice, simţului scenic vizibil în valorificarea situaţiilor dramatice li se adaugă sentimentul trecutului. Asemenea aptitudini se lovesc însă de un soi de ireverenţă pentru elaborarea înceată. În ciuda interesului pentru documentare, se ajunge la o situaţie curioasă: informaţiile foarte numeroase sunt solubilizate în prea mult lichid, apărând diluate. Scriitorul face genealogie, urmăreşte relaţiile personajelor, dar furat de anecdotă nu-şi păstrează timp pentru portrete. Tratarea rămâne la suprafaţă, în frescă, într-o stilizare care nu totdeauna pune în lumina complexitatea mobilurilor. Deşi tipul de roman pe care-l cultivă Maurice Druon reprezintă, ca orientare generală, un progres faţă de unele încercări ulterioare, acolo unde alţii se mărgineau la simple constatări el aduce că factor pozitiv o atitudine. Naratorul nu e un martor rece, ci un participant, un critic al trecutului îndepărtat. Ceea cei lipseşte lui Maurice Druon, căruia nu-i scapă contradicţiile epocii, e concepţia generală ştiinţifică asupra proceselor istorice. Părţile nu sunt prinse în încheieturi, de aceea interpretarea de ansamblu suferă. Nu se ajunge la explicarea cauzelor reale pentru care centralizarea puterii, sub egida monarhiei, era imposibilă în secolul al XIV-lea. În mod eronat, unor fapte mărunte, întâmplătoare, li se atribuie un rol în determinarea marilor evenimente politico-sociale. Drumul spre trecut, în compania scriitorului, rezervă, altminteri, momente interesante, fiind vorba de un ghid inteligent şi talentat. Din peisajul vechimii, el degajează cu pricepere aspectele caracteristice, încât călătoria rămâne mereu antrenantă. Între mărturiile ce vorbesc de misterele evului mediu şi fantezie, se face apel, pe rând, la fiecare din ele. "Omul de astăzi, când caută să-şi reprezinte evul mediu, crede în general că are de îndeplinit un enorm efort de imaginaţie. Evul mediu i se pare o epocă sumbră, cufundată în tenebrele timpului, un moment al lumii în care nu era niciodată soare şi în care trăiau o umanitate şi societăţi radical diferite de acelea pe care le cunoaştem. Or e de ajuns să deschidem ochii asupra universului nostru, e destul să citim în fiecare dimineaţă ziarele: evul mediu e la uşa noastră; persistă alături de noi şi nu numai prin câteva vestigii monumentale; e de cealaltă parte a mării care înconjoară ţărmurile noastre, la câteva ore de zbor..." Cu asemenea convenţii geografice, pătrundem în trecut, pentru a reface biografiile unor "regi blestemaţi". Trecutul pare desprins din stampe de epocă, din gravuri în lemn povestind sobru, din sălile de arme cu amintiri războinice. Din portrete vechi, atârnate pe ziduri de piatră ne privesc figuri arhaice. Toate acestea respiră şi vibrează imperceptibil, după lungi veacuri de imobilitate. Întâmplările tragice şi adesea ignobile din Regele de fier şi volumul următor Regina sugrumată, s-au petrecut de mult: în 1314-1315. Îngăduindu-şi libertăţi, Maurice Druon urmează, în unele privinţe, exemplul lui Al. Dumas-tatăl, pentru care istoria devine un pretext: "Un cui de care e agăţat tabloul". Evocatorul "regilor blestemaţi" se ridică deasupra datelor exacte, deasupra personajelor care "au existat realmente" şi al căror arbore genealogic este întregit cu trimiteri istorice, pentru a face un salt din istorie în poezie. Epoca reînvie în tablouri de curte, dar şi în manifestări populare, în pieţe publice, în semiobscuritatea catedralelor, între zidurile temniţelor, în cavalcade mândre, dar şi în suplicii, teribile, în culisele bisericii, în secretele cămătarilor, în uneltirile politice, nimic din ceea ce ar putea proiecta o lumină nefiind lăsat deoparte. Prinţii, conţii, seniorii se întrec în construcţii de palate, în petreceri şi fast. Ceea ce se făcuse la Westminster se făcuse şi la Paris. La curtea Franţei se desfăşoară un luş Insultător, cheltuindu-se pentru un singur tournoi atât cât ar fi fost de ajuns pentru a îndestula existenţa pe un an tuturor flămânzilor dintr-un comitat. Bărbaţii sunt împodobiţi cu mai multe bijuterii decât femeile. La Londra, călătorul străin se îndreaptă cu uimire de la coloanele clădirilor monumentale la cocioabele "cu pereţii înnegriţi şi ulicioare murdare, pe care treceau femei sfrijite cărând poveri grele în spinare, copii zdrenţăroşi şi oşteni cu înfăţişare jalnică". La Roma, un răzvrătit, Cola di Rienzo, se va pune în fruntea maselor populare, devenind în 1347, căpitan şi tribun al poporului. Pe străzile meşteşugăreşti ale Parisului, înguste, întunecoase şi aglomerate, printre ţesători, şelari, tâmplari, cărbunari, armurieri, foiesc într-o mişcare confuză muşterii şi privitori. În alte străzi, cu uşi şi ferestre bine ferecate, pot fi văzuţi escroci, zarafi, neguţători. În pieţele mai largi, cu aspect pitoresc de bâlci, dau reprezentaţii şarlatani; curioşii se adună lingă astrologi şi vrăjitori. Un tânăr bun de gură, lângă o tarabă, îşi recomandă gălăgios marfa: nişte batiste, a căror întrebuinţare nu era cunoscută încă. "Lucrurile acestea frumoase nu-s oare făcute chiar pentru nasurile înălţimilor-voastre?" Se vorbeşte despre templieri ale căror imense averi fuseseră confiscate spre a redresa tezaurul secătuit al lui Filip cel Frumos. Mulţimea comentează ironic. "Lupii trebuie lăsaţi să se sfâşie între ei; în vremea asta, barem n-o să ne sfâşie pe noi." Charles de Valois, fratele regelui, a susţinut pe guelfi împotriva ghibelinilor, a pustiit Florenţa şi a exilat de acolo pe "un poetaş care făcea stihuri politice, numit Dante" merite pentru care papa l-a numit conte de Romagne. La Florenţa, Giotto picta în frescă viaţa lui Francesco d'Assisi. Memoriile navigatorului Marco Polo, relatând despre călătoria în Orientul Îndepărtat, începeau să circule pretutindeni. Contrastele sociale sunt imense, încruntatul Filip a pus să se zidească lingă Notre-Dame, spre a înfrunta catedrală, un nou palat regal "somptuos şi trist": "Colo casa Domnului, ici casa regelui". Mica nobilime de ţară trece printr-o criză gravă. "Toată averea unora ca de-alde noi, mici moşieri, sunt şerbii noştri şi munca şerbilor noştri. Cum am putea aştepta ca ei să ne hrănească, atunci când nici ei n-au ce mâncă şi vin să moară la uşa noastră, cerând de-ale gurii?... Pământul nu face doi bani". Foametea face ravagii, oamenii bătându-se în jurul stârvurilor. Morile au amuţit, pe câmpii umblă fantome, mame înnebunite leagănă cadavrele copiilor. Disperaţi, ţăranii atacă proviziile mănăstirilor. Războaiele şi molimile de ciumă întreţin o senzaţie de spaimă cronică. În sate singuratice au fost adunaţi leproşii, de care toţi se depărtează îngroziţi. Exigenţa e pusă sub semnul efemerităţii. Călugării filozofi alcătuiesc culegeri de maxime, elogiind sărăcia (Thesaurum pauperum), alţii se dedau experienţelor de alchimie (Arta transmutaţiei), alţii fac speculaţii ermetice (Elixirul filozofilor). Pentru că dezolarea se întinde, pentru că spectrul morţii obsedează, iar predicile din amvon anunţă zilele mâniei, bogaţii caută ca revers satisfacţia clipei: frenezia erotică, ospeţele copioase, anecdotele desantate. Dintre nobili şi căpitani, unii nu ştiu să citească, alţii desconsideră erudiţia. Cufundat în uitare şi tristeţe, poporul aşteaptă. "Dar cine îi cere poporului să aibă vreo părere? Cine îl întreabă ce crede?" Într-un decor ca acesta, peste mulţimile neluate în seamă se duce o luptă aprigă pentru putere. Filip cel Frumos a zdruncinat supremaţia papală, instalând la Avignon un papă la ordinele sale. Pe seniorii turbulenţi i-a redus la tăcere, lucrând metodic, perseverent la consolidarea unui stat centralizat. Voinţa neîncovoiată, e prima trăsătură a portretului. În privirea imobilă şi glacială se citeşte dispreţul. Culoarea ochilor nedefinită, între cenuşiu şi albastru-pal "seamănă cu gheaţa iazurilor ist dimineţile de iarnă". Înstrăinat sufleteşte de oameni, regele se delectează cu animalele, între rege şi acestea fiind "o înţelegere imediată, tainică, tăcută". Spre deosebire de oameni "câinii n-aveau frică de el". El e regele de fier, impenetrabil, abstract, inuman. Pleoapele lui nu clipesc. El pare absent din lumea asta, inaccesibil, ireal. "Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic. Nu-i nici om, nici fiară, e o statuie..." În sala de judecată, îndeplinind "o slujbă cumplită", pluteşte parcă în înălţimi "pătruns de învăţătura bunicului său, sfântul Ludovic", încredinţat că reprezintă justiţia divină. În familie, solitar, nu arată nici durere, nici duioşie. Fiica sa, regina Isabela a Angliei, e nefericită: regele Eduard preferă desfătările intime cu bărbaţii. Cu răceala marmoreană cu care contemplă "orice făptură omenească", fie şi propriul copil, regele de fier tace îndelung. Fericirea? Repetă el apoi sentenţios... "În ce stă oare fericirea, fata mea, dacă nu în a fi vrednic de soarta ce ţi-e dată, în a învăţa să zici întotdeauna «da» lui Dumnezeu... şi adesea «nu» oamenilor?... Eu nu te-am măritat cu tiu bărbat, zise el, ci cu un rege." Cruzimea constituie, de altminteri, o trăsătură comună seniorilor, marilor demnitari, până şi prinţeselor. De-abia trecuţi de vârstă în care se distrau "smulgând aripile muştelor", deveniţi dintr-o dată atotputernici, ei puteau să se amuze "smulgând capul oamenilor". Astfel, "prea tineri pentru a se teme sau a-şi imagina moartea, nu ezitau s-o împartă în jurul lor". Intrigile, machiavelismul, egoismul se împacă foarte bine cu ireverenţa faţa de oameni. E o întrecere în cinism, în viclenie şi tenacitate. Disimularea devine o condiţie de reuşită. Pentru îndeplinirea voinţei regelui, nici un mijloc de spoliere nu-i prea odios. Servii erau "nici mai mult, nici mai puţin decât animale". Au fost eliberaţi din această stare acei care au putut să plătească favoarea cu preţul muncii de-o viaţă. Bancherilor italieni, aşa numiţii "lombarzi", constituiţi într-o companie cu ramificaţii în Franţa şi Anglia, le-au fost stoarse, pentru a nu fi expulzaţi, sume imense, împotriva templierilor s-a pus la cale o persecuţie răsunătoare, cu scopul de a le anula prestigiul. Legenda templierilor participanţi la cruciade impresiona. "Numele de templier era pe atunci de ajuns ca să evoce meleaguri depărtate şi fapte de vitejie, corăbiile cu pânzele umflate îndepărtându-se spre Orient, ţările în care cerul e veşnic albastru, galopul călăreţilor prin nisip, comorile Arabiei, prizonierii răscumpăraţi, oraşele cucerite şi prădate, cetăţile ca scări uriaşe zidite la marginea mării. Se povestea chiar că templierii aveau porturi tainice, de unde se îmbarcau pentru continente necunoscute." Constituiţi de două secole într-un ordin cavaleresc, intrând în posesiunea unor bogăţii care atrăgeau privirile, foştii cruciaţi dispuneau de o autoritate ce nu se voia subordonată regelui. Conflictul izbucneşte, la început surd. Conducătorii ordinului, Jacques de Molay, mare maestru, şi Geoffroy de Charnay, preceptor de Normandia, sunt întemniţaţi în propria reşedinţă a ordinului: la Temple, unde, graţie supliciilor, li se smulge mărturisirea "tuturor crimelor din lume". Tezaurul templierilor e transferat la Louvre. Sinistrul sfetnic regal Guillaume de Nogaret adună, crud, false dovezi acuzatoare. După şapte ani, capii ordinului sunt supuşi unui simulacru de judecată şi sortiţi rugului. Câteva scene care dezvăluie urzelile Inchiziţiei, de acord cu regele, sunt printre cele mai expresive din roman. E drept că figurile celor torturaţi apar ca într-o pâclă a depărtării, fantomatice, şterse. E drept, de asemenea, că înfruntarea dintre Jacques de Molay şi tribunalul ecleziastic la Notre-Dame, sub bolţile sonore, are ceva teatral. E o punere în scenă cu marc spectacol, în prezenţa regelui, a miniştrilor, a cardinalilor. Fiecărui cap de acuzare îi urmează de partea cealaltă o retractare. "Retrag tot ce-am spus! Zise marele maestru... tot ce am spus...", răspunse vuind catedrala întreagă. Fie şi în linii mari, Maurice Druon tinde să combată falsa interpretare a cruciadelor ca expresie a impulsurilor mistice, a tenebrosului medieval, întrebările asupra sensului istoriei sunt lotuşi rare, prioritatea revenind faptelor. Ce motive au determinat complotul împotriva templierilor? De ce toată această luptă spectaculoasă împotriva unor figuri ţinute până atunci în mare cinste? Cavalerii fiind potoliţi, nu mai trebuiau trimişi peste mări pentru a-şi cheltui flăcările. De cruciade, nu mai era nevoie, căci, cum remarcă primul ministru Marigny, "marele comerţ şi trafic care se făcea îndărătul flamurilor credinţei" continua să fie o realitate laică. Acuzaţiile de erezie urmăreau altceva: ruinarea unei forţe. Aurul templierilor, acumulat prin silnicii şi jaf, reprezenta o realitate de care monarhia prea credincioasă înţelegea să profite. Întreg sistemul medieval se sprijină pe interese de castă şi teroare. Tribunalul ecleziastic nu-i decât un instrument care nu judecă oameni, ci interese: "Nu era vorba decât de principii". Rugul face parte din decorul familiar, constituind o caracteristică a practicii politice. Prada flăcărilor, conducătorii templierilor par a demonstra prin decăderea lor atotputernicia regală, însă cu ultimele forţe Jacques de Molay scandează blesteme care răspândesc în mulţime nelinişte şi superstiţii. Încă o dată, prozatorul se complace cu insistenţă în scene tari, de efect teatral. "Mulţimea încremenită amuţise.: S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors spre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar: — Papă Clement... şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret... şi tu, rege Filip... mai înainte de un an, vă chem să vă înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi acolo pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea neam!"... Marguerite de Bourgogne, soţia fiului mai mare al regelui, şi Blanche de Poitiers, căsătorită cu al treilea fiu al lui Filip, s-au lăsat antrenate într-o dragoste extraconjugală. Seducătorii şi tinerele sunt torturaţi cu sălbăticie, adulterinele fiind silite. Să asiste apoi la* executarea temerarilor amanţi: "Numiţii Gautier şi Filip d'Aunay, călcându-şi cinstea şi trădând legământul de credinţă feudală faţă de persoane de sânge regesc vor fi jupuiţi de vii, traşi pe roată, scopiţi, după care li se va tăia capul şi vor fi puşi în ştreang, acestea în dimineaţa zilei ce va urma celei de azi. Astfel a judecat preaînţeleptul, preaputernicul şi preaiubitul rege." Sub înrâurirea filozofiei ecleziastice, imaginea morţii era opusă ca un memento pesimist bucuriei de a trăi. Din amvon, preoţii vesteau iluzorii fericiri postume, moartea devenind o condiţie a eliberării de dureri. Scheletul morţii, în dans macabru, sculptat în piatră la intrarea în marile catedrale, exprima simbolic inutilitatea eforturilor. În împrejurări psihologice ca acestea, existenţa era sistematic îmbibată de resemnare şi tristeţe. "Căci, în veacurile acelea când mulţi prunci mureau în leagăn, iar dintre femei o jumătate în durerile facerii, când molimile secerau oamenii în floarea vârstei, când rănile nu se vindecau decât rareori, când plăgile nu se închideau de fel, când biserica te învăţa să fii mereu cu ghidul la moarte, când statuile din altare arătau cadavre mâncate de viermi, şi când fiecare simţea de-a lungul întregii vieţi că-şi duce propriul său leş, ideea morţii era obişnuită, familiară, firească..." Toate acţiunile regelui sunt orientate în sensul consolidării puterii absolute; toate acţiunile bisericii catolice vizează recucerirea puterii pierdute. Ciocnirile între cele două principii, cel secular şi cel etern, sunt când mai vizibile, când mai voalate. Îndărătul convenienţelor se pun la cale fărădelegi şi turpitudini. Interesele regatului şi cele ale credinţei sunt puse mereu în corelaţie, însă, straniu, legătura o face otrava, pumnalul, aurul corupător. În numele "raţiunii de stat", formulă elastică servind cauze personale, răzvrătiţii sunt "urmăriţi, martirizaţi, executaţi". Paradoxal, asasinatul devine simbolul puterii: "Morţi în timpul interogatoriilor, morţi în temniţe, morţi pe rug, morţi pe roată..." Gloriile sunt scurte. Înfiorătorul Nogaret, suflet de "plumb şi fier", fanatic al "legii", cade sub legea otrăvii; papa Clement, care a ratificat suprimarea templierilor, moare îngurgitând un preparat ucigător: pulbere de smarald; câţiva regi vor fi suprimaţi curând cu aceleaşi mijloace. Întemniţate într-o fortăreaţă pustie, supuse umilinţei şi foamei, nurorile regelui îndură o penitenţă cumplită. Nici o licărire de umanitate nu moaie inimile. În înţelegere cu Charles de Valois, infatuat şi fantast, sadicul conte Robert d'Artois înlesneşte sugrumarea frumoasei Marguerite de Bourgogne, pentru ca, rămas văduv, mărginitul Ludovic să-şi poată alege o altă regină. Aceiaşi intriganţi duc la înlăturarea lui Marigny, fostul sfetnic al lui Filip. Precum se vede, crimele se ţin lanţ. Meditând asupra tristelor realităţi, dizgraţiatul Marigny, care-şi petrece ultimele zile în celula răposatului Jacques de Molay, templierul, face, agonizând, un bilanţ tulburător. "Templierii se îndepărtaseră de rostul lor; ei se abătuseră de la slujirea creştinătăţii pentru a nu se mai îndeletnici decât de camătă; stricăciunea se strecurase în rândurile lor; dintr-aceasta li se trăgea blestemul şi drept era să fie nimiciţi. Dar spre a le veni de hac templierilor, l-am pus în scaun de arhiepiscop pe fratele meu, care era ambiţios şi mişel, într-adins ca să-i osândească pentru fărădelegi născocite; nu e deci de mirare că fratele meu s-a întors împotriva mea şi m-a trădat atunci când ar fi putut să mă scape. N-am de ce să-i port pică; eu sunt cel vinovat... Negreşit, ar fi fost bine pentru Franţa să avem un papă francez; dar pentru că acest papă, ca să se poată alege, se înconjurase de cardinali alchimişti, lacomi viu de virtute, ci de aurul pe care voiau să-l fabrice, el a murit înghiţind pulberea de smaralde ce i-au vârât-o pe gât cardinalii săi. Pentru că Nogaret chinuise prea mulţi nevinovaţi ca să scoată de la dânşii mărturisirile pe care le voia şi pe care le credea necesare binelui ţării, vrăjmaşii lui au sfârşit prin a-l otrăvi... Pentru că Marguerite de Burgundia fusese măritată din interese politice cu un prinţ pe care nu-l iubea, dânsa a trădat căsătoria, pentru că a trădat, a fost descoperită şi întemniţată. Pentru că am ars scrisoarea, care i-ar fi putut reda libertatea regelui Ludovic, am dus-o la pieire pe Marguerite şi în acelaşi timp mi-am urzit mie însumi pieirea... Pentru că Ludovic a pus s-o omoare, aruncând crima în spinarea mea, ce se va întâmpla cu dânsul? Ce se va întâmpla cu Charles de Valois, care, în dimineaţa asta, pune să mă spânzure pentru nelegiuiri ticluite? Ce se va întâmpla cu Clémence a Ungariei dacă, pentru a fi regina Franţei, primeşte să se mărite cu un ucigaş?... Chiar atunci când suntem pedepsiţi pentru vreo vină născocită, există întotdeauna o cauză adevărată a pedepsei care ne loveşte." La 47 de ani, Filip cel Frumos murea lăsând în locu-i pe neajutoratul Ludovic al X-lea. Fără voinţa de fier a tatălui, neavând nici măcar masca aceluia, el e o umbră şovăitoare. Făcut să fie condus de alţii, îşi ia "maşinal" poza de stăpân, pentru a-şi uita îndată rolul. Bicisnic, înşelat, pătimaş, îşi exercită puterea cu toată lipsa de măsură. Sadic, meschin şi ridicol, nu dispune de imaginaţia marilor sceleraţi. "Dar mă vor iubi ei vrând-nevrând, iar dacă nu mă vor iubi, am să fac astfel că au să tremure de frică văzându-mă şi-au să strige «. Ura», ca şi cum n-ar mai putea de dragul meu." Fraza similară atribuită de Costache Negruzzi Lăpuşneanului exprima energic esenţa unei conduite politice. Aceea a lui Ludovic apare muiată în pulbere, mărturie a neputinţei. Favorizând asasinarea fostei sale soţii, Ludovic îşi dă pe faţă instinctele criminale. Repudiindu-şi copilă, tatăl denaturat se arată într-o jalnică decrepitudine. Culcându-se cu lenjereasa palatului, în chiar noaptea înmormântării tatălui, ireverenţa devine nebunie. În el, orice afirmaţie se învecinează cu o negaţie: "Era rege şi nu ştia cian să domnească; era om şi nu ştia cum să trăiască; era însurat şi nu avea soţie." Cu tot dispreţul pentru oameni, Filip cel Frumos înţelesese să utilizeze pe unii exponenţi ai burgheziei incipiente împotriva nobilimii. Enguerrand de Marigny, burghez normand, devenit prim sfetnic regal, oferea regelui "sprijinul unei clase care, dezvoltându-se, dobândea conştiinţa importanţei sale". Marigny reprezenta progresul, concretizat în centralizarea puterii, unificarea monedei şi administraţiei, separarea puterii civile de autoritatea bisericii, pacea cu vecinii, pacea internă, mărirea producţiei şi a schimburilor şi altele ca acestea. Charles de Valois susţinea tacit sau pe faţă ambiţiile feudalilor, dispreţuind pe Marigny pentru politica ostilă nobilimii, pentru originea modestă, pentru că ajunsese un alter ego al regelui. Uşuraticul prinţ de sânge regal încarna "trecutul neîntrerupt", în care, perspicace, regele, fratele său, nu mai credea. Poziţiile se delimitează tot mai clar între cele două clase, Ludovic, neajutoratul, lăsându-se dominat de feudali. Autoritatea centrală se dezagregă; seniorii sunt liberi să se războiască între ei, să bată monedă, să creeze noi vasali; burghezii şi ţăranii liberi nu mai pot solicita decât cu greu justiţia regală. Biserica redevine arbitrul suprem. În competiţia dintre, paşa" de Valois şi "marele vizir" Marigny, acesta din urmă nu rezistă. Însă suprimarea lui Marigny nu însemna suprimarea puterii burgheziei. Opulenţa seniorilor nu face faţă luxului, risipei, ambiţiilor crescânde. Îndărătul fastului se ascundea, o lepră: banul". Titlul fabulos de împărat al Constantinopolelui, adus ca dar de nuntă lui Charles de Valois de o Courtenay, nu înşela pe nimeni, în Orient stăpânind Paleologii. Pe Charles îl tortura dorinţa de a fi rege al Franţei. Sau cel puţin să conducă din umbră pentru a şi reface averea. Bănci! E lombarzilor sunt mai puternice decât intrigile acestui aventurier megaloman, câte va lăsa urmaşilor din dinastia Valois "câte o trăsătură a firii sale de nebun". Efigia bancherului Spinello Tolomei, ales de confraţii lui căpitan general al companiilor lombarde din Paris ("frumos titlu care n-avea nici o semnificaţie militară, dar dădea deţinătorului o putere mai sigură decât aceea a unui conetabil") e tot mai frecvent invocată de seniori. Căci iscusitul lombard controlează ocult o treime din operaţiile bancare ale Franţei. Nepotul lui Tolomei, Guccio Baglioni, figură prea caligrafică, un fel de june-prim, are un rol între curtea Franţei şi aceea a Angliei. Şi tot el mijloceşte la Napoli căsătoria lui Ludovic cu Clémence a Ungariei. Banul nu egalează încă titlurile de nobleţe, dar, indirect, le domină. Prin intermediul aurului, diferenţele sociale se atenuează treptat. Surâzătorul Guccio, acest gentilom în devenire, al cărui fiu va fi pretendent la tronul Franţei, se arată ofensat de înfumurarea celor de sus, el gândind deocamdată ca un burghez. "Oamenii aceştia au nişte mari aere studiate, dar de loc maniere din inimă şi dau cu piciorul celor mai alese devotamente. Nu-i de mirare că sunt atât de rău iubiţi şi atât de bine trădaţi". În fond, lupta pentru putere, indiferent că-şi ia ca paravan binele regatului, ori cauza religioasă, urmăreşte acapararea de bunuri. Acumularea primitivă a început de mult; acum băncile dau impuls capitalului care se adună în mâini puţine. Ascensiunea rapidă a ministrului Marigny n-a fost rezultatul unor mari virtuţi, iar fratele său, arhiepiscopul, traficant de valori, nu uită să i-o reamintească. "De unde ţi-a venit averea? De la ce evrei jupuiţi? De la ce templieri pârjoliţi? N-am făcut decât să te imit." Alte întâmplări sumbre, până în 1343, întregesc profilul epocii. Tehnica vindictei atinge culmea în această etapă prerenascentistă. În Otrăvurile coroanei, dragostea şi moartea se îmbină. După optsprezece luni de la ceremonia nupţială, Clémence a Ungariei îşi începe văduvia. Ludovic al X-lea a fost asasinat. Succesorul său, Filip al V-lea, va avea aceeaşi soartă. Rivalităţile între casele de Valois, de Navara şi dArtois se adâncesc. În Anglia, opoziţia baronilor faţă de monarhie e înlesnită de dragostea Isabelei pentru lordul Roger Mortimer. Triumfă Legea masculilor. Agitând subteran, templierii tăinuiţi determină pe sute de mii de tineri între 15 şi 20 de ani să-şi lase căminele şi să pornească într-o aventură bizară. "Păstoraşii" sunt cuprinşi de im vânt al nebuniei: pradă, ucid, se dedau dezmăţului. Oraşele asaltate trec prin momente de panică, falşii cruciaţi pustiind totul. Al treilea fiu al lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea, mediocru şi arogant, cade la timp. Isabela s-a răzbunat, dirijând îndemânatic detronarea nedemnului ei soţ Eduard. Lupoaica Franţei nu-şi dezminţea tatăl, "regele de fier". Ambiţia şi intrigile, sperjurul şi spada favorizează noi acţiuni sângeroase. Crinul şi leul (Franţa şi Anglia) se angajează în pustiitorul război de o sută de ani. Într-un epilog la al şaselea volum (1354-1362) se consemnează sfârşitul principalilor eroi. După cel de al doilea volum; naraţiunea ia un ritm grăbit. Anecdota consistentă ţine locul epicului. Stilul simplu de xilografie şi stilul familiar se întâlnesc, îmbinându-se pe aceeaşi pagină. Dialogul e mereu viu, volubil, nepretenţios. Maurice Druon scrie cu dezinvoltură, trecând de la atrocităţi la idilic, de la obscen la virtute, de la frenezie la reflecţie. Iar reflecţiile sale pledează pentru raţiune şi progres. Între oamenii din popor sunt unii, cu merite deosebite, care intră în istorie pentru că aţi contribuit la înfăptuirea ei. Eternitatea aparţine, de drept, poporului. Adevărul acesta sună lapidar: "Naţiunile nu mor niciodată cu moartea oamenilor, oricât de mari vor fi fost ei..." Un surâs ironic punctează din loc în loc expunerea. Ironia preţuieşte uneori cât un comentariu explicativ. Începând cu titlul ciclului, Regii blestemaţi, atitudinea prozatorului este limpede, concretizându-se explicit în sarcasm tăios faţă de o instituţie sortită dispariţiei inexorabile.   CONST. CIOPRAGA           "Istoria e un roman care a fost..."   Edmond şi Jules de Goucourt     "Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt."   Stendhal             PERSONAJELE PRINCIPALE     Regele Franţei: - Filip al IV-lea, zis Cel Frumos, 46 de ani, nepot al sfântului Ludo­vic.   Fraţii săi: - Monseniorul Charles, conte de Valois, împărat cu numele al Constantinopolei, conte de Romagne, 44 de ani. - Monseniorul Ludovic, conte d'Evreux, în vârstă de vreo 40 de ani.   Fiii săi: - Ludovic, rege al Navarei, 25 de ani. - Filip, conte de Poitiers, 21 de ani. - Charles, 20 de ani.   Fiica sa: - Isabelle, regina Angliei, 22 de ani, soţia regelui Eduard al II-lea.   Nurorile sale: - Marguerite de Burgundia, de vreo 21 de ani, soţia lui Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a sfântului Ludovic. - Jeanne de Burgundia, de vreo 21 de ani, fiică a contelui palatin al Burgundiei, soţia lui Filip. - Blanche de Burgundia, sora sa, ca la vreo 18 ani, soţia lui Charl­es.   Miniştrii şi consilierii săi: - Enguerrand le Portier de Marigny, 49 de ani, locţiitor al rege­lui şi, cum ar veni azi, prim-ministru. - Guillaume de Nogaret, 54 de ani, păstrătorul sigiliilor statului, adică ministru de justiţie. - Hugues de Bouville, mare şambelan.   Spiţa d'Artois, coborâtoare dintr-un frate al sfântului Ludovic: - Robert al III-lea d'Artois, senior de Conches, conte de Beaumont-le-Roger, 27 de ani. - Mahaut, mătuşa sa, de vreo 40 de ani, văduva contelui palatin al Burgundiei, contesă d'Artois, pair al Franţei, mama prinţeselor Jeanne şi Blanche de Burgundia şi vară a Margueritei de Burgundia.   Templierii: - Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templie­rilor. - Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia. - Evrard, fost cavaler templier.   Zarafii: - Spinello Tolomei, bancher din Sienna, aşezat la Paris. - Guccio Baglioni, nepotu-său, de vreo 18 ani.   Fraţii d'Aunay: - Gautier, fiul cavalerului d'Aunay, de vreo 23 de ani, scutier al con­te­lui de Poitiers. - Filip, frate-său, de vreo 21 de ani, scutier al contelui de Valois.   Familia Cressay: - Doamna Eliabel, văduva seniorului de Cressay, de vreo 40 de ani. - Pierre şi Jean, fiii săi, de 20 şi 22 de ani. - Marie, fiica sa, de 16 ani.   Alţii: - Jean de Marigny, arhiepiscop de Sens, frate mai mic al lui En­guerrand de Marigny. - Beatrice D'Hirson, primă domnişoară de onoare a contesei Ma­haut, de vreo 20 de ani.          

  Capitolul I   " Nimeni nu scapă din Turnul Londrei..."     Un corb uriaş, negru, lucios, înfricoşător, aproape cât o gâscă, ţopăia în faţa răsuflătorii. Se oprea uneori, lăsându-şi aripa în jos şi închizând viclean pleoapa peste ochiul său mic şi rotund, de parcă era gata să doar­mă. Apoi, pe neaşteptate, întindea ciocul, căutând să lovească ochii scân­te­ietori ai omului din dosul gratiilor de fier. Ochii aceştia gri ca silexul pă­reau să atragă pasărea. Dar prizonierul era iute şi îşi ferea obrazul la timp. Corbul îşi relua atunci plimbarea, cu sărituri scurte şi greoaie. Omul îşi scotea acum mâna prin răsuflătoare, o mână frumoasă, ma­re, cu degete lungi, nervoase, o întindea pe nesimţite, lăsând-o nemişcată ca o creangă în ţărână, aşteptând clipa prielnică pentru a înşfăca pasărea de gât. Corbul era şi el sprinten în ciuda trupului greoi; se depărta dintr-o săritură, croncănind răguşit. — Ia seama, Eduard, ia seama, spuse omul din dosul gratiilor. Într-o zi tot am să-ţi sucesc gâtul. Căci prizonierul îi dăduse acestui corb şiret, numele vrăjmaşului său, regele Angliei. Erau optsprezece luni de când ţinea joaca asta, optsprezece luni de când corbul ţintea ochii deţinutului, optsprezece luni de când deţinutul avea poftă să sugrume pasărea neagră, optsprezece luni de când Roger Mortimer, al optulea coborâtor din neamul baronilor de Wigmore, mare se­nior peste ţinuturile de margine ale Ţării Galilor şi fost locţiitor al regelui în Irlanda, se afla întemniţat într-o celulă din turnul Londrei, împreună cu unchiu-său Roger Mortimer de Chirk, fost mare judecător al Ţării Galilor. Datina ar fi cerut ca nişte prizonieri de asemenea rang, aparţinând celei mai vechi nobilimi a regatului, să fie ţinuţi într-o închisoare mai ca lumea. Dar, după bătălia câştigată la Shrewsbury împotriva baronilor săi răzvră­tiţi, când pusese mâna pe cei doi Mortimer, în ianuarie 1322, regele Edu­ard al II-lea le hotărâse această celulă strâmtă şi scundă, unde lumina pă­trundea prin ochiul de geam la un nivel cu pământul de afară, sub noile clădiri ridicate din porunca lui în dreapta clopotniţei. Silit de stăruinţele curţii, ale episcopilor şi chiar ale poporului, să schimbe în temniţă pe viaţă pedeapsa cu moartea pe care o decretase la început împotriva celor doi Mor­timer, regele trăgea nădejde că această celulă vătămătoare sănătăţii, acest beci în care creştetul omului atingea tavanul, va face până la urmă treaba călăului. La drept vorbind, dacă cei treizeci şi şase de ani ai lui Roger Mortimer de Wigmore putuseră rezista într-o asemenea temniţă, în schimb cele opt­sprezece luni de ceaţă groasă pătrunsă prin răsuflătoare, de ploaie prelin­să pe pereţi sau de zăpuşeală grea ce stăruia în fundul văgăunii cât ţinea vara, toate acestea păreau să fi venit de hac bătrânului Lord de Chirk. Pier­zându-şi părul, pierzându-şi dinţii, cu picioarele umflate şi mâinile strâmbate de reumatism, cel mai bătrân dintre Mortimeri nu-şi mai pără­sea aproape de fel scândura de stejar care-i ţinea loc de pat, în timp ce ne­potu-său stătea lângă răsuflătoare, cu ochii la lumina de afară. Era a doua vară pe care o petreceau în această temniţă. De mai bine de două ceasuri, soarele se înălţase peste cea mai vestită fortăreaţă a Angliei, inima regatului şi simbolul puterii regilor ei, peste tur­nul Alb, ridicat de Wilhelm Cuceritorul, şi sprijinit chiar din temelii pe fos­tul castrum roman, peste uriaşul foişor pătrat, subţirel în pofida proporţii­lor sale gigantice, peste turnurile cetăţuii şi zidurile cu metereze clădite de Richard Inimă de Leu, peste casa regelui, peste paraclisul Sfântului Petru, peste poarta Trădătorilor. Ziua se arăta călduroasă, zăpuşitoare chiar, cum fusese şi cea din ajun; asta se ghicea după soarele care înroşea pietrele ca şi după mirosul de nămol, cam greţos, venind din canalurile de scurgere şi din Tamisa foarte apropiată a cărei apă uda movilele de pământ de-a lun­gul şanţurilor. Corbul Eduard se amestecase printre ceilalţi corbi uriaşi pe pajiştea de tristă faimă, Green, unde se instala butucul călăului în zilele când se tăia capul vreunui osândit; păsările ciuguleau o iarbă hrănită cu sângele patrioţilor scoţieni, al criminalilor de stat, al favoriţilor căzuţi în dizgraţie. Se grebla iarba din Green, se măturau potecile pietruite fără ca păsă­rile să se sperie; căci nimeni n-ar fi cutezat să se atingă de corbii aceştia care trăiau acolo, din vremuri depărtate, apăraţi de o superstiţie a cărei o­bârşie se pierduse. Oştenii gărzii ieşeau din odăile lor, încătărămându-şi în grabă centi­roa­nele sau ghetrele, punându-şi chivăra de fier, şi se încolonau pentru pa­rada de toate zilele care, în dimineaţa aceea căpăta o însemnătate deose­bită, căci ne aflam la întâi august, hramul Sfântului Petru-în-Lanţuri căru­ia îi era închinată bisericuţa ― şi aniversarea turnului. Zăvoarele scârţâiră la uşa scundă a celulei. Temnicerul cu lanţul de chei în mână deschise, aruncă o privire înăuntru şi-l lăsă să intre pe bărbier. Acesta, un om cu ochii mici, nasul mare şi o gură rotundă, venea o dată pe săptămână să radă barba lui Roger Mortimer cel tânăr. În lunile de iarnă, operaţia asta era un chin pentru prizonier, căci comandantul Stephen Seagrave, guver­na­torul turnului, declarase: — Dacă lordul Mortimer, tot mai ţine să fie bărbierit, îi voi trimite băr­bierul, dar nu sunt obligat să-i fac rost de apă caldă. Şi lordul Mortimer rezistase la această caznă, mai întâi pentru a-l sfi­da pe comandant, apoi fiindcă vrăjmaşul său de moarte, regele Eduard, se purta cu o frumoasă barbă blondă şi, în sfârşit, mai ales pentru el însuşi, ştiind că dacă cedează asupra acestui punct, s-ar lăsa încetul cu încetul pradă decăderii trupeşti. Avea sub ochi pilda unchiului care nu se mai în­grijea de fel. Cu bărbia năpădită de un păr încâlcit, cu şuviţele rare îm­prăş­tiate pe cap, după optsprezece luni de temniţă lordul de Chirk avea înfăţişarea unui bătrân sihastru şi se plângea necontenit de beteşugurile care-l copleşeau. — Doar durerile bietului meu trup, zicea el, îmi dovedesc că mai sunt încă viu. Aşadar, Mortimer cel tânăr primise în fiece săptămână pe bărbierul Ogle, chiar atunci când trebuia spartă gheaţa în lighean, iar briciul îi lăsa obrajii însângeraţi. Răbdarea lui îşi găsise răsplata, căci băgase de seamă după câteva luni că acest Ogle putea să-i slujească drept om de legătură cu lumea de afară. Bărbierul avea un suflet ciudat; era lacom de câştig şi tot­odată în stare să-ţi facă un bine; suferea văzându-se într-o situaţie sub­al­ternă pe care o socotea mai prejos de meritele lui; intriga îi oferea prilejul unei tainice revanşe şi un mijloc de a câştiga, împărtăşind secretele celor mari, o oarecare importanţă în propriii săi ochi. Baronul de Wigmore era negreşit bărbatul cel mai nobil, deopotrivă prin obârşie şi prin felul de a fi, din câţi cunoscuse vreodată. Şi apoi, un prizonier care se încăpăţânează, chiar şi pe vreme de ger, să fie bărbierit, asta îţi stârneşte admiraţia! Datorită bărbierului, Mortimer stabilise deci o legătură, vagă dar re­gu­lată, cu partizanii săi, şi mai ales cu Adam Orleton, episcopul de Here­ford; prin bărbier; aflase că locotenentul comandant al gărzii turnului, Gé­rard de Alspaye, putea fi câştigat pentru cauza sa; şi tot prin bărbier urzise pe îndelete iţele unei evadări. Episcopul îi trimitea vorbă că la vară va fi scă­pat. Şi iată că vara sosise... Prin ferestruica anume făcută în uşă, temnicerul arunca din când în când o uitătură, fără vreo bănuială deosebită, doar din nărav profesional. Întemniţatul, cu un castronaş de lemn sub bărbie ― regăsi-va el vreo­dată ligheanul de argint cizelat de care se slujea odinioară? ― asculta cu­vintele obişnuite ale bărbierului, rostite înadins cu glas foarte tare pentru a-l amăgi pe temnicer. Soarele, vara, căldura... Era ceva vrednic de luare aminte, zicea el, că în ziua de sfântul Petru se nimerise întotdeauna vreme frumoasă... Aplecându-se mai mult peste briciul său, Olge suflă la urechea prizo­nierului: — Be ready tonight, my Lord.[1] Mortimer nici nu tresări. Doar ochii de culoarea silexului, sub sprân­cenele stufoase, se întoarseră spre ochii mici şi negri ai bărbierului. Acesta îşi întări spusele, clipind: — Alspaye?... Întrebă în şoaptă Mortimer. — He'll go with us[2], răspunse bărbierul trecând la cealaltă parte a o­brazului. — The Bishop?[3]... mai întrebă Mortimer. —He'll be waiting for you outside, after dark[4], spuse bărbierul, şi înce­pu iar să vorbească foarte tare de dogoarea soarelui, de parada ce se pre­gătea, de jocurile ce vor avea loc după-amiază... Odată bărbierit, Mortimer îşi spălă faţa şi se şterse cu o pânză, fără să-i simtă măcar asprimea. Iar după ce Ogle ieşi, însoţit de temnicerul şef, întemniţatul îşi prinse pieptul cu amândouă mâinile şi răsuflă adânc. Se stăpânea să nu ţipe. "Fii gata pentru astă-seară." Cuvintele îi vâjâiau în cap. Se putea oare să fie, în sfârşit, pentru seara asta? Se apropie de culcuşul în care moţăia tovarăşul său de temniţă. — Unchiule, spuse el, treaba e hotărâtă pentru astă-seară. Bătrânul lord de Chirk se întoarse gemând, îşi ridică spre nepotu-său ochii spălăciţi, care străluceau cu un licăr verzui în întunericul celulei, şi răspunse a lehamite: — Nu scapă nimeni din turnul Londrei, fătul meu. Nimeni... Nici astă-seară şi niciodată. Mortimer cel tânăr avu un gest de enervare. Pentru ce această împo­trivire încăpăţânată, acest refuz de a înfrunta riscul din partea unui om care, oricum, nu mai avea mult de trăit? Se ţinu să nu răspundă ca să nu-şi iasă din sărite. Deşi vorbeau franţuzeşte între dânşii, ca toată curtea şi nobilimea, pe când slugile, soldaţii şi poporul de rând vorbeau englezeşte, se temeau întotdeauna să nu-i audă cineva. Mortimer se întoarse la răsuflătoare şi privi parada de jos în sus, cu sentimentul bucuriei nestăpânite că o vede de acolo poate pentru ultima oară. În dreptul ochilor săi treceau necontenit ghetrele oştenilor; bocancii groşi de piele băteau pietrele. Şi lordul de Wigmore nu se putea opri să nu admire mişcările precise ale arcaşilor, minunaţii arcaşi englezi, cei mai is­cusiţi din Europa, care trăgeau până la douăsprezece săgeţi pe minut. În mijlocul pajiştii, locotenentul Alspaye, ţeapăn ca un par, îşi răcnea comenzile şi prezenta garda guvernatorului fortăreţei. Nu puteai pricepe cum de acest tânăr înalt şi blond, trandafiriu la faţă, arătând atâta râvnă în slujba lui, punând atâta suflet în dorinţa de a-şi face pe deplin datoria, putuse accepta să trădeze. Trebuie să-l fi împins la asta alte motive decât pofta de câştig. Ca mulţi ofiţeri, şerifi, episcopi şi seniori, Gérard de Als­paye, locotenent al gărzii turnului Londrei, dorea să vadă Anglia scăpată de miniştrii ticăloşi care-l înconjurau pe rege; tinereţea lui visa să joace un rol eroic; afară de asta nutrea ură şi dispreţ pentru şeful său, guvernatorul Seagrave. Acesta din urmă, un chior cu obrajii fleşcăiţi, beţiv şi leneş, nu-şi da­tora înalta dregătorie decât protecţiei unor miniştri ticăloşi. Adoptând în văzul lumii năravurile pe care regele Eduard şi le arăta în faţa curţii, gu­ver­natorul se slujea, după poftă, de garnizoana lui ca de un harem. Iar gus­turile îl împingeau mai cu seamă spre flăcăii înalţi şi blonzi; de aceea viaţa locotenentului Alspaye, tânăr foarte cucernic şi străin de tot ce-i stri­căciune, ajunsese un iad. Fiindcă mai de mult respinsese drăgăstoasele asalturi ale guvernatorului, Alspaye trebuia să îndure acum necontenitele persecuţii ale acestuia. Nu era sâcâială, nici ocară, pe care Seagrave să nu i-o facă. Chiorul avea bucuria cruzimii. Chiar acum, trecând în revistă oş­tenii, îşi batjocorea locotenentul cu glume grosolane pentru tot felul de fleacuri, pentru o aliniere greşită, pentru o pată de rugină pe lama unui cuţit, pentru o găurică neînsemnată în pielea vreunei tolbe de săgeţi. Sin­gurul său ochi nu căuta decât cusurul. Deşi era sărbătoare, zi în care nu se dădeau pedepse, guvernatorul porunci ca trei oşteni să fie biciuiţi de îndată, din pricina echipamentului lor neîngrijit cum se cuvine. Un sergent se duse să aducă vergile. Oamenii pedepsiţi trebuiră să-şi lase jos nădragii în faţa camarazilor aliniaţi. Guver­natorul păru să facă mare haz de privelişte. — Dacă garda nu se înfăţişează mai bine, spuse el, rândul viitor o vei păţi tu, Alspaye. Apoi, toată garnizoana, în afară de sentinele, porni spre bisericuţă să asculte slujba şi să cânte psalmi. Vocile aspre şi false ajungeau până la prizonierul care pândea în do­sul răsuflătorii. "Fii gata pentru astă-seară, stăpâne..." Fostul împuternicit al regelui în Irlanda nu înceta să cugete că diseară va fi, poate, liber. Avea o zi întreagă de aşteptare, de speranţă şi de teamă. Teamă ca Ogle să nu facă vreo prostie în executarea planului pregătit, teamă ca Alspaye să nu se răzgândească în ultima clipă, îmboldit iar de simţul datoriei... Să-şi fră­mânte mintea o zi întreagă ca să prevadă toate piedicile neaşteptate, tot ceea ce întâmplarea poate scoate în cale pentru ca o evadare să dea greş. "Mai bine, îşi spuse el, să nu mă gândesc la asta, şi să cred că totul va merge bine. Lucrurile se întâmplă întotdeauna alminteri de cum ni le putem închipui." Dar gândul i se întorcea la aceleaşi griji. "Vor fi oşteni de veghe pe drumurile dimprejur..." Deodată, dintr-o săritură, se trase îndărăt. Corbul se apropiase tiptil, de-a lungul zidului, şi de data asta era cât pe ce să-şi înfigă ciocul în ochiul întemniţatului. — A! Eduard, Eduard, acum te-ai cam întrecut cu gluma, scrâşni Mor­timer între dinţi. Azi, unul din noi doi trebuie să învingă. Trupa ieşise tocmai din biserică şi intrase în sala de mese, pentru ospăţul tradiţional. Temnicerul se ivi iar în pragul celulei, urmat de paznicul însărcinat să împartă hrana deţinuţilor. Fiertura de bob era, ca la zile mari, îngrăşată cu un pic de carne de berbec. — Încearcă de te scoală în picioare, unchiule, spuse Mortimer. — Şi nu ne duce nici la liturghie de parcă am fi nişte afurisiţi! se plân­se bătrânul lord fără să se mişte de pe scândura lui. Temnicerul şef se depărtase. Deţinuţii nu vor mai vedea pe nimeni până seara. — Aşadar, unchiule, eşti într-adevăr hotărât să nu mă însoţeşti? întrebă Mortimer. — Să te însoţesc unde, fătul meu? răspunse lordul de Chirk. Nimeni nu evadează din turn, ţi-am mai spus-o. Nimeni n-a izbutit vreodată să scape de aici. Şi nici nu se cade să te răzvrăteşti împotriva regelui tău. E­duard nu e cel mai bun rege din câţi a avut Anglia, fără îndoială, iar cei doi Despenser ai săi ar merita foarte bine să fie în locul nostru. Dar nu-ţi alegi regele, îl slujeşti şi atât. Niciodată n-ar fi trebuit să vă ascult, pe tine şi pe Thomas de Lancastre, când aţi ridicat armele. Căci Thomas a fost de­capi­tat, iar noi, uite unde am ajuns... Era ceasul când, după câteva înghiţituri de mâncare, consimţea să vorbească, cu o voce monotonă şi obosită, repetând de altfel aceleaşi cu­vinte pe care nepotu-său le auzea mereu de optsprezece luni. La şaizeci şi şapte de ani, Mortimer bătrânul nu mai avea nimic din bărbatul chipeş, nici din marele senior ce fusese, vestit pentru turnirurile minunate pe care le dădea la castelul din Kenilworth şi despre care trei ge­neraţii mai vorbeau încă. Nepotu-său se silea zadarnic să aţâţe jarul stins din inima acestui moşneag istovit. — Mai întâi că nu mă vor ţine picioarele, adăogă el. — De ce nu încerci niţel? Dă-te jos din pat. Şi apoi, ţi-am mai spus-o, te voi duce eu în cârcă. — Ai spus-o! Ai să mă duci pe deasupra zidurilor şi apoi în apă unde eu nu ştiu să înot. Ai să-mi duci capul pe butucul călăului, asta e, şi pe al tău o dată cu el. Poate că Dumnezeu e pe cale să lucreze acum la mântui­rea noastră, iar tu vei strica totul cu încăpăţânarea ta smintită. Aşa s-a în­tâmplat întotdeauna: răzvrătirea e în sângele neamului Mortimer. Adu-ţi aminte de întâiul Roger din spiţa noastră, fiul episcopului şi al fiicei regelui Herfast. Bătuse oastea regelui Franţei sub zidurile castelului său de la Mor­temer-en-Bray. Şi cu toate acestea, i-a adus atât de mare ocara lui Wil­helm Cuceritorul, văru-său, încât moşiile şi averile i-au fost luate... Aşezat pe scaunul fără spetează, Roger Mortimer de Wigmore îşi în­crucişă braţele pe piept, închise ochii şi se lăsă puţin pe spate ca să-şi spri­jine umerii de pereţi. Trebuia să îndure în fiecare zi pomenirea străbu­nilor, să-l asculte pe Roger Mortimer de Chirk povestind pentru a suta oară cum Ralph Bărbosul, fiul întâiului Roger, debarcase în Anglia alături de ducele Wilhelm şi cum primise ţinutul Wigmore drept feudă şi de ce lor­zii Mortimer îşi întindeau de atunci încoace puterea peste patru comitate. Din sala de mese răzbeau cântecele de beţie pe care le răgeau oştenii la sfârşitul ospăţului. — Te rog, unchiule, izbucni Mortimer cel tânăr, lasă-i pentru o clipă pe strămoşii noştri. Nu-s aşa de grăbit ca tine să-i întâlnesc. Da, ştiu bine că ne tragem dintr-un rege. Dar sângele regilor n-are preţ mare într-o tem­niţă. Nu cumva paloşul lui Herfast al Danemarcii ne va scăpa de aici? Un­de ni-s moşiile? Şi unde ni-s veniturile? Ni le aduce oare cineva în această celulă? Şi chiar dacă-mi vei pomeni iar numele străbunelor noastre: Hade­wige, Melisinde, Mathilde la Mesquine, Walcheline de Ferrers, Madousa de Braose, sunt oare acestea singurele femei la care aş putea visa până la ul­ti­ma mea suflare? Mortimer de Chirk rămase o clipă buimăcit, cercetându-şi distrat mâ­na umflată cu unghiile peste măsură de lungi, rupte pe alocuri. Apoi spu­se: — Fiecare îşi umple temniţa cum poate, bătrânii cu trecutul apus pen­tru totdeauna, tinerii cu ziua de mâine pe care n-o vor apuca. Tu, fătul meu, îţi închipui că toată Anglia te îndrăgeşte şi se zbate pentru tine, că episcopul Orleton ţi-e prieten credincios, că regina însăşi luptă să te scoată de aici şi că vei pleca de îndată spre Franţa, spre Aquitania, spre Provenţa, mai ştiu eu unde! Şi că de-a lungul drumului tău clopotele bisericilor îţi vor suna de bun-venit. Dar ai să vezi că astă seară nu va veni nimeni. Îşi trecu degetele peste pleoape, cu un gest de lehamite, apoi se în­toarse la perete. Mortimer cel tânăr se apropie iar de răsuflătoare, îşi vârî o mână între gratii şi o lăsă, ca moartă, pe pământul acoperit de colb. "Acuma, gândi el, unchiul va moţăi până diseară. Apoi, în ultima clipă, are să se hotărască. Ce-i drept, nu-mi va fi uşor cu dânsul; nu se va nărui oare tot planul din pricina lui?... A, iată-l pe Eduard!" Pasărea se oprise la mică distanţă de mâna nemişcată şi-şi ştergea ciocul negru cu laba. "Dacă o sugrum, evadarea îmi va reuşi. Dacă-mi scapă, nu voi ieşi de aici." Nu mai era doar o joacă, ci o prinsoare cu destinul. Ca să-şi umple aş­teptarea, să-şi amăgească neliniştea, întemniţatul avea nevoie să desco­pere semne prevestitoare, şi pândea cu un ochi de vânător, corbul uriaş. Acesta însă, ca şi cum ar fi simţit primejdia, se depărtă. Oştenii ieşeau din sala de mese, cu feţele aprinse. Se împrăştiară în cete mici prin curte, pentru jocurile, alergările şi luptele care ţineau de da­tina sărbătorii. Vreme de două ceasuri, dezbrăcaţi până la brâu, năduşiră în bătaia soarelui, arătându-şi care mai de care puterea la trântă sau iscu­sinţa în aruncarea buzduganului într-un par. Se auzea glasul guvernatorului strigând: — Premiul regelui! Cine-l va câştiga? Un şiling[5]! Apoi pe la scăpătatul soarelui, se duseră să se spele la hârdaie şi, mai gălăgioşi de cum erau dimineaţa, tot vorbind între ei despre isprăvile şi în­frângerile lor, se băgară iarăşi în sala de mese pentru a se pune din nou pe mâncat şi pe băut. Care nu era beat în seara de Sân'Petru merita dispreţul camarazilor săi! Prizonierul îi auzea năpustindu-se la ulcelele de vin. Întu­nericul se lăsa peste curtea temniţii, întunericul albăstriu al serilor de va­ră, iar mirosul de nămol, ce venea din şanţurile de scurgere şi din fluviu, se făcea tot mai pătrunzător. Deodată, un croncănit furios, răguşit, prelung, unul din ţipetele ace­lea de animale care-i tulbură pe oameni, sfâşie aerul în faţa răsuflătorii. — Ce-i acolo? întrebă bătrânul lord de Chirk din fundul celulei. — Mi-a scăpat, spuse nepotu-său. I-am prins aripa în loc să-l apuc de gât. Mai păstra între degete câteva pene negre pe care le privea mâhnit în lumina nehotărâtă a asfinţitului. Corbul dispăruse şi, de data asta, nu se va mai întoarce. "E o nerozie copilărească să dau vreo importanţă acestui lucru, îşi zi­cea Mortimer cel tânăr. Haide, ceasul se apropie." Dar era bântuit de pre­simţiri rele. Tăcerea stranie care cuprinsese turnul de câteva clipe îl făcu să se gân­dească la altceva. Nici un zgomot nu mai venea din sala de mese; gla­surile chefliilor tăcuseră: clinchetul farfuriilor şi urcioarelor încetase. Nu se mai auzea decât lătratul unui câine dinspre grădini şi strigătul depărtat al unul luntraş pe Tamisa... Să fi mirosit cineva complotul lui Alspaye, şi a­ceastă tăcere a fortăreţei se datora oare buimăcelii care urmează după des­coperirea unei mari trădări? Cu fruntea lipită de gratiile ferestrei şi ţinându-şi răsuflarea, deţi­nu­tul iscodea întunericul şi-şi ciulea urechea la cel mai mic foşnet. Un arcaş străbătu curtea clătinându-se pe picioare şi se duse să verse lângă zid, a­poi căzu lat fără să mai mişte. Mortimer îi desluşea trupul, nemişcat în iar­bă. Cele dintâi stele se şi iveau pe cer. Noaptea va fi luminoasă. Din sala de mese mai ieşiră doi oşteni, ţinându-se de burtă şi se prăbuşiră la piciorul unui copac. Asta nu era o beţie obişnuită, de vreme ce dobora oamenii ca o lovitură de ciomag. Mortimer de Wigmore îşi căută cizmele pe pipăite, într-un ungher al celulei şi le trase în picioare; lunecau uşor căci pulpele i se sfrijiseră. — Ce faci, Roger? întrebă Mortimer de Chirk. — Mă pregătesc, unchiule. Clipa se apropie. Prietenul nostru Alspaye pare să fi pus bine la cale lucrurile. Ai putea zice că nu mai mişcă nimic în turn. — E drept că nu mi-a adus cina, spuse bătrânul lord cu un tremur în glas. Roger Mortimer îşi vârî cămaşa în nădragi, strânse catarama centurii în jurul tunicii sale de războinic. Hainele îi erau prăpădite şi boţite, căci de optsprezece luni nu voiau să-i dea altele, şi avea pe dânsul vesmintele de luptă, aşa cum se afla când i-au scos armura strâmbată, de i-au sfâşiat bu­za de jos cu apărătoarea de sub bărbie. — Dacă izbuteşti, voi rămâne singur aici, şi toată răzbunarea lor va cădea pe capul meu, mai spuse lordul de Chirk În încăpăţânarea zadarnică cu care moşneagul încerca să-şi abată ne­potul de la gândul evadării se simţea mai ales grija de propria lui piele. — Ascultă, unchiule, iată-i că vin. Acum, scoală-te. Paşi răsunau pe lespezile de piatră, apropiindu-se de uşă. Se auzi un glas: — My Lord! — Tu eşti, Alspaye? — Da, my Lord, dar nu am cheia. În beţia lui, temnicerul a rătăcit le­gătura de chei, şi acum, în halul în care se află nu-i chip să scoţi o vorbă de la dânsul. Am căutat peste tot. De pe priciul unde zăcea lordul de Chirk se auzi un râset scurt. Mortimer cel tânăr scăpă o înjurătură de ciudă. Minţea oare Alspaye, prins de frică în ultima clipă? Dar dacă-i aşa, de ce mai venise? Sau era numai întâmplarea, întâmplarea absurdă pe care întemniţatul încercase toată ziua să şi-o închipuie, şi acum i se înfăţişa sub acest chip? — Totul e gata, my Lord, crede-mă, continuă Alspaye. Pulberea e­pis­co­pului pe care le-am vârât-o în vin a făcut minuni. Şi fără ea erau beţi turtă şi nu-şi dădeau seama de nimic. Acum, zac toţi în neştire, ca morţi. Funiile sunt pregătite, luntrea vă aşteaptă. Dar n-am cheia. — Câtă vreme mai avem? — Santinelele n-ar putea să simtă ceva încă o bună jumătate de ceas. Au chefuit şi ele înainte de a intra în schimb. — Cine te însoţeşte? — Ogle. — Trimite-l să aducă un baros, un ic, o pârghie şi apucaţi-vă să scoa­teţi piatra din zid. — Mă duc cu dânsul şi mă-ntorc îndată. Cei doi bărbaţi se depărtară. Roger Mortimer măsura timpul după bă­tăile inimii sale. Din pricina unei chei rătăcite!... Şi acum ar fi de ajuns ca o santinelă, dintr-o pricină oarecare, să-şi părăsească postul de veghe pen­tru ca totul să dea greş... Bătrânul lord însuşi tăcea şi i se auzea răsufla­rea întretăiată în fundul celulei. Curând, o rază de lumină răzbi pe sub uşă. Alspaye se întorcea, cu bărbierul care aducea lumânare şi scule. Se apucară să desprindă piatra din peretele în care zăvorul intra de două degete. Se sileau să-şi înăbuşe ciocăniturile; dar chiar şi aşa, li se părea că ecoul răsuna în tot turnul. Sfă­râmături de piatră cădeau pe jos. În cele din urmă, lespedea se surpă şi uşa se deschise. — Dă-i zor, my Lord, spuse Alspaye. Chipul trandafiriu, în licăreala lumânării, era îmbrobonit de sudoare, şi mâinile îi tremurau. Roger Mortimer de Wigmore se apropie de unchiu-său şi se aplecă pes­te dânsul. — Nu, du-te singur, fiule, spuse Mortimer de Chirk; trebuie să scapi de aici. Dumnezeu să te aibă în paza lui. Şi nu fi supărat pe mine pentru că-s bătrân. Îşi apucă nepotul de mânecă şi-l trase spre el, făcându-i somnul cru­cii pe frunte. — Tu să ne răzbuni, Roger, mai şopti el. Şi, îndoindu-şi spinarea, Roger de Wigmore ieşi din celulă. — Pe unde o luăm? întrebă el. — Pe la bucătării, răspunse Alspaye. Locotenentul, bărbierul şi întemniţatul urcară câteva trepte, merseră de-a lungul unui coridor, străbătură mai multe încăperi întunecoase. — Eşti înarmat, Alspaye? şuşoti deodată Mortimer. — Am la mine pumnalul. — E cineva, acolo! Lângă zid, stătea un om pe care Mortimer îl zărise înaintea celorlalţi. Bărbierul acoperi cu palma flacăra palidă a lumânării, locotenentul îşi tra­se jungherul din cingătoare, şi tustrei încetiniră pasul. În întuneric, omul rămânea nemişcat. Cu umerii şi braţele lipite de zid, cu picioarele răscăcărate, părea că abia se poate ţine să nu cadă. — E Seagrave, spuse locotenentul. Înţelegând că fusese drogat împreună cu oştenii săi, guvernatorul chior izbutise să se târâie până acolo şi lupta cu o toropeală de neînvins. Vedea cum prizonierul său o şterge; îşi vedea locotenentul care-l trădase: dar gura lui nu reuşea să scoată un sunet, picioarele refuzau cea mai mică mişcare, iar în singurul său ochi, sub o pleoapă ce se lăsa greoaie, puteai citi spaima de moarte. Locotenentul îi trase un pumn drept în obraz; capul guvernatorului se ciocni de piatra zidului, şi trupul căzu mototol. Cei trei oameni trecură pe lângă uşa deschisă a sălii de mese în care făcliile fumegau; toată garnizoana era acolo, adormită. Lungiţi pe mese, prăbuşiţi pe bănci, întinşi pe jos, arcaşii sforăiau cu gura căscată, în pozi­ţii caraghioase, de parcă un vrăjitor i-ar fi cufundat într-un somn de o sută de ani. Aceeaşi privelişte la bucătăriile luminate de jăratecul ce scânteia roşiatic sub cazanele de mâncare, şi unde plutea un miros greu de untură arsă. Cantinierii gustaseră şi dânşii din vinul de Aquitania în care bărbie­rul Ogle băgase somniferul; şi zăceau, care sub butucul de tăiat carne, ca­re lângă raftul de pâine, care printre urcioarele golite, cu burta în sus şi braţele desfăcute. Doar un cotoi mai mişca, ghiftuit de carne crudă, căl­când cu băgare de seamă printre mese. — Aici, my Lord, spuse locotenentul ducându-l pe prizonier spre o că­mară folosită drept latrină şi totodată hârdău în care se vărsau apele mur­dare din bucătarii. Încăperea avea o ferestruică, singura deschizătură în zid dinspre par­tea asta, prin care ar fi putut trece un om. Ogle aduse o scară de frânghie pe care o ascunsese într-o ladă, şi tra­se mai aproape un scaun. Scara fu prinsă de pervazul ferestruicii; locote­nentul trecu cel dintâi, apoi Roger Mortimer, apoi bărbierul. Şi după câteva clipe erau tustrei agăţaţi de scară, lunecând de-a lungul zidului, la treizeci de picioare deasupra apei lucioase a şanţurilor. Luna nu se înălţase încă pe cer. "Într-adevăr, gândi Mortimer, unchiu-meu n-ar fi putut niciodată s-o şteargă astfel." O mogâldeaţă neagră se mişcă lângă dânsul, cu un foşnet de pene. Cuibărit într-un meterez, era un corb mare sculat din somn. Instinctiv, Mortimer întinse mâna, scotoci prin penele calde şi dădu de gâtul pasării care scoase un ţipăt lung, dureros, aproape omenesc; evadatul strânse din toate puterile, răsucindu-şi mâna până simţi cum trosnesc oasele corbului printre degete. Stârvul animalului căzu în apă cu un pleoscăit. — Who goes there[6]? răcni numaidecât o santinelă. Şi o chivără se aplecă dintr-un meterez, în vârful turnului clopotniţei. Cei trei fugari, agăţaţi de scara de frânghie, se lipiră de zid. "De ce am făcut asta? se întrebă Mortimer. Ce ispită neroadă m-a îm­pins? Ne pândeau şi aşa destule primejdii, de ce să mai stârnesc altele?" Dar santinela, căreia îi venise inima la loc, văzând tăcerea din jur, îşi continuă rondul de noapte, şi o vreme i se auziră paşii depărtându-se în întuneric. Fugarii începură iar să coboare. În acest anotimp, apa din şanţurile cetăţuii nu era prea adâncă. Cei trei bărbaţi îşi dădură drumul în apă, a­fundându-se până la umeri, şi o luară de-a lungul temeliilor fortăreţei. Ţi­nându-se cu mâna de pietrele zidului roman, ocoliră turnul clopotniţei, a­poi trecură şanţul silindu-se să nu facă prea mult zgomot. Taluzul era lu­necos, acoperit de nămol. Fugarii începură să-l urce căţărându-se de-a bu­şilea, ajutându-se unul pe altul, apoi, o dată ajunşi sus, alergară, îndoiţi de spate, până la malul fluviului. Acolo, o luntre îi aştepta, pitită în ier­buri. Doi luntraşi stăteau gata, cu mâinile pe vâsle; un om înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, purtând pe cap o pălărie cu urechiere, şedea în spatele lor; acesta fluieră încetişor de trei ori; fugarii săriră în luntre. — My Lord Mortimer, spuse bărbatul în mantie, întinzând mâinile. — My Lord Bishop, răspunse evadatul făcând acelaşi gest. Degetele sale atinseră nestemata unui inel spre care îşi plecă buzele. — Go ahead, quickly![7] porunci prelatul celor doi vâslaşi. Şi vâslele tăiară apa. Adam Orleton, episcop de Hereford, numit de papă în scaunul său îm­potriva voinţei regelui şi cap al opoziţiei clerului, reuşise să înlesnească e­vadarea celui mai de seamă senior al regatului. Orleton e cel care pusese totul la cale, pregătise totul, îl ademenise pe Alspaye, încredinţându-l că are să-şi câştige dintr-o dată o înaltă situaţie în lumea asta şi un loc în rai dincolo; tot el făcuse rost de narcoticul care cufundase în somn toată gar­da turnului Londrei. — Treaba a mers bine, Alspaye? întrebă episcopul. — Cum nu se poate mai bine, my Lord, răspunse locotenentul. Cât timp au să doarmă ăia? — Două zile bune, fără îndoială... Am aici ceea ce făgăduisem fiecăru­ia din voi, spuse prelatul, arătând o pungă grea pe care o ţinea sub manti­e. Şi pentru domnia-ta, my Lord, am de asemenea banii de cheltuială, ba­rem cât e nevoie pentru câteva săptămâni. În clipa aceea se auzi o santinelă răcnind: — Sound the alarm![8] Dar luntrea se şi depărtase pe fluviu, şi toate strigătele santinelei nu izbutiră să trezească oştenii din turn. — Îţi datorez totul, şi mai cu seamă viaţa, îi spuse Mortimer episco­pului. — Stai să te vezi mai întâi în Franţa, răspunse acesta, şi numai a­tunci vei putea să-mi mulţumeşti. Caii ne aşteaptă pe celălalt mal, la Ber­mondsey. O corabie e tocmită, lângă Dover, gata să ridice ancora. — Pleci cu mine? — Nu, my Lord, n-am nici un motiv să fug. De îndată ce te voi vedea îmbarcat, mă întorc în eparhia mea. — Nu ţi-e teamă de ce ţi s-ar putea întâmpla, după cele ce ai făcut?... — Sunt slujitor al bisericii, răspunse episcopul cu un pic de ironie. Regele mă urăşte, dar nu va îndrăzni să se atingă de mine. Prelatul acesta cu vocea potolită, care flecărea în mijlocul Tamisei, tot aşa de liniştit de parcă ar fi fost în palatul său episcopal, avea un curaj de­osebit, şi Mortimer îl admiră sincer. Vâslaşii stăteau la jumătatea bărcii: Alspaye şi bărbierul se instalaseră în faţă. — Şi regina? întrebă Mortimer. Văzut-o-ai în ultima vreme? E tot aşa de chinuită? — Regina se află deocamdată în Yorkshire, unde regele face o călătorie, ceea ce de altminteri ne-a uşurat mult treaba. Soţia domniei tale... Episcopul rosti ceva mai apăsat ultimele cuvinte. — ...Soţia domniei tale mi-a trimis deunăzi veşti din partea ei. Mortimer se simţi roşind şi fu recunoscător întunericului care-i as­cun­dea tulburarea. Îşi arătase îngrijorarea pentru soarta reginei, chiar îna­inte de a se fi interesat de ai săi şi de propria sa nevastă. În aceste opt­spre­zece luni de temniţă, nu se gândise oare decât la regina Isabelle? — Regina îţi doreşte tot binele, urmă episcopul. Din banii ei, din puţi­nii bani pe care bunii noştri prieteni Despenserii consimt să-i lase reginei, mi-a dat ceea ce-ţi voi preda domniei tale ca să poţi trăi în Franţa. Cât des­pre celelalte, pentru Alspaye, pentru bărbier, pentru caii şi corabia care te aşteaptă, eparhia mea a făcut faţă cheltuielilor. Îşi pusese mâna pe braţul fugarului. — Dar eşti ud leoarcă! adăugă el. — Nu-i nimic, spuse Mortimer, aerul libertăţii are să mă usuce repe­de. Se ridică, lepădă tunica şi cămaşa de pe dânsul, şi rămase în picioare, gol până la brâu, în mijlocul bărcii. Avea trupul frumos, bine legat, cu u­meri zdraveni, cu spinarea lungă şi vânjoasă; temniţa îl slăbise, fără să scadă însă impresia de vlagă pe care ţi-o dădea făptura lui. Luna care se ivise deodată, îl scălda într-o lumină de aur şi-i scotea în relief pieptul. — Prielnică îndrăgostiţilor şi funestă pentru fugari, rosti episcopul, arătând luna. Bine că am plecat la timp. Pe pielea şi în părul său ud, Roger Mortimer simţea cum pătrunde ae­rul nopţii, plin de mirosul ierburilor şi apei. Netedă şi neagră, Tamisa go­nea de-a lungul bărcii, iar vâslele stârneau stropi de aur. Malul celălalt se apropia. Marele senior se întoarse spre a privi pentru ultima oară turnul înalt, uriaş, rezemat de fortificaţiile, de meterezele, de rambleurile sale. "Ni­meni nu evadează din Turn..." De mai multe veacuri, era întâiul prizo­nier care scăpase de acolo; îşi dădea seama cât de însemnată îi era fapta şi cât de mare ocara ce-o aducea puterii regilor. În urma lor, oraşul adormit se profila în întuneric. De-a lungul celor două maluri şi până la podul vegheat de turnurile sale înalte, se legănau încet catargele înghesuite, numeroase, ale corăbiilor Hansei din Londra, Hansei teutonice, Hansei pariziene a negustorilor pe apă, ale corăbiilor ve­nite din toată Europa, care aduceau postavurile fabricate la Bruges, ara­ma, catranul, smoala, cuţitele, vinurile de Aquitania, şi din Saintonge peş­tele uscat, şi încărcau acolo pentru Flandra, pentru Rouen, pentru Bor­deaux, pentru Lisabona grâul, pielea, cositorul, brânzeturile, şi mai cu sea­mă lâna oilor englezeşti, cea mai bună din lume. Se recunoşteau după forma şi poleiala lor marile galere veneţiene. Dar de pe acum Roger Mortimer de Wigmore se gândea la Franţa. Se va duce mai întâi să ceară adăpost în Artois, vărului său Jean de Fien­nes... Îşi desfăcu larg braţele, cu un gest de om liber. Iar episcopul de Orleton, căruia îi părea rău că nu se născuse nici fru­mos, nici mare senior, contempla cu un fel de invidie acest trup voinic, gata să sară-n şa, torsul acesta sculptat, bărbia mândră, straşnicul păr încreţit, toată făptura aceasta care va duce cu dânsa în exil destinul An­gliei.     [1] Fii gata pentru astă-seară, stăpâne.   [2] Va pleca cu noi.   [3] Episcopul?   [4] Vă va aştepta afară, după ce s-o înnopta.   [5] Şilingul era pe vremea aceea o unitate de valoare, dar nu o monedă propriu-zisă. La fel lira sau marca. Pentul era cea mai mare monedă în circulaţie. Abia sub domnia lui Eduard al III-lea au apărut banii de aur, florinul şi nobilul. Şilingul de argint nu va fi bătut decât în veacul al XVI-lea.   [6] Cine-i acolo?   [7] Daţi-i drumul, repede.   [8] Sunaţi alarma!