Maurice Druon Regii Blestemați carți

Capitolul I   Prinţesele întemniţate     Înfiptă pe muchea unei stânci calcaroase, la şase sute de picioare dea­supra târgului Petit-Andélys, cetăţuia Château-Gaillard domina toată Normandia de Sus. În locul acela, Sena făcea o cotitură largă prin păşunile cu iarba gra­să; Château-Gaillard supraveghea fluviul până la zece leghe în josul şi în susul apei. Dărăpănăturile acestei fortăreţe temute mai încântă şi astăzi privirea, aţâţând imaginaţia. Împreună cu vestitul Krak[1] al cavalerilor din Liban şi cu turnurile de la Rumeli-Hissar pe Bosfor, Château-Gaillard este una din rămăşiţele uriaşe ale arhitecturii cetăţilor medievale. În faţa acestor monumente, ridicate pentru a apăra pământuri cuceri­te sau pentru a ameninţa alte împărăţii, mintea te duce la oamenii de care ne despart doar cincisprezece sau douăzeci de generaţii, la cei care durară asemenea cetăţui, slujindu-se de ele, trăind între zidurile lor, dărâmându-le. În vremea de care e vorba, Château-Gaillard nu avea mai mult de o sută douăzeci de ani. Richard Inimă-de-Leu pusese s-o zidească în doi ani, neţinând seamă de tratate, pentru a desfide pe regele Franţei; văzând-o ga­ta, înălţându-se deasupra ţărmului, înveşmântată în piatră albă proaspăt cioplită, cu cele două rânduri de ziduri groase, cu dungi de fier care o îngrădeau, cu meterezele sale, cu cele treisprezece turnuri şi marele foişor cu două caturi, Richard izbucnise mulţumit: "A, iată, un castel zdravăn!" Zece ani mai târziu, Filip-August i-l lua împreună cu toate ţinuturile normande. De atunci, Château-Gaillard nu mai era o fortăreaţă de război şi slu­jea drept închisoare regală. Acolo erau închişi unii mari criminali de stat pe care regele avea interes să-i păstreze în viaţă, fără a le mai reda vreoda­tă libertatea. Cel ce trecea podul peste şanţul cu apă ce împrejmuia Châ­teau-Gaillard nu trăgea nădejde să mai vadă vreodată lumea asta. Corbii croncăneau toată ziua sub acoperişuri, iar noaptea lupii ve­neau să urle până pe sub ziduri. Singura plimbare a celor închişi era dru­mul spre bisericuţa unde se duceau să asculte liturghia, pentru a se în­toarce apoi la temniţa lor din turn ca să-şi aştepte moartea. În această ultimă dimineaţă a lunii noiembrie 1314, Château-Gail­lard, cu meterezele sale şi cu pâlcul său de arcaşi n-aveau alt rost decât să ţină acolo două femei, una de 21 de ani, cealaltă de 18, Marguerite şi Blan­che de Burgundia, două verişoare, amândouă măritate cu fiii lui Filip cel Frumos, dovedite că au săvârşit păcatul preacurviei cu nişte tineri scutieri, şi osândite la temniţă pe viaţă, după scandalul cel mai răsunător din câte au izbucnit cândva la curtea Franţei. Bisericuţa se afla înăuntrul celei de-a doua îngrădituri a cetăţuii. Zidi­tă chiar în stâncă, era întunecoasă şi friguroasă, avea puţine ferestruici şi nici o podoabă în pereţi. Doar trei jilţuri erau aşezate în faţa stranei: două în stânga pentru prinţese, unul în dreapta pentru comandantul fortăreţei. În fund se vedeau înşiruiţi oşteni, cu acelaşi aer de lehamite pe care-l aveau la corvoadă, când se duceau să strângă nutreţ pentru cai. — Fraţilor, vorbi preotul, în această zi se cuvine să înălţăm rugile noastre cu mare osârdie şi mare întristare. Îşi drese glasul şi şovăi o clipă, tulburat parcă de ceea ce avea să spună. — Domnul Dumnezeu a chemat la dânsul sufletul multiubitului nos­tru rege Filip, spuse el mai departe. Şi adâncă jale a cuprins ţara toată... Cele două prinţese îşi întoarseră una la alta feţele strânse în scufiile lor cenuşii de pânză groasă legate pe sub bărbie. — Aceia dar care i-au greşit sau adus ocară să se căiască în inima lor, urmă preotul, iar aceia care, cât a trăit, îi purtau pică, să se roage fierbinte pentru sufletul său, chemând iertarea de care tot muritorul, mare sau mic, are nevoie în faţa judecăţii Celui-de-sus... Cele două prinţese căzură în genunchi, plecându-şi capul pentru a-şi ascunde bucuria. Nu mai simţeau frigul, nu mai simţeau spaima şi restriş­tea lor; un uriaş val de speranţă creştea în ele, iar dacă le-ar fi trecut prin gând să se adreseze lui Dumnezeu, i-ar fi mulţumit că le-a scăpat de cum­plitul lor socru. În cele şapte luni de când fuseseră închise la Château-Ga­illard, aceasta era întâia veste bună pe care lumea le-o trimitea. Oştenii rânduiţi în fundul bisericuţei şuşoteau între dânşii, îşi pu­neau întrebări unii altora cu jumătate glas, mişcau picioarele şi începeau să facă prea multă gălăgie. — Ne vor da oare fiecăruia câte un pitac de argint? — Fiindcă a murit regele? — Aşa-i obiceiul, pe cât mi s-a spus. — Ba nu, când moare nu se dă nimic, poate să ne dea ceva când l-o unge rege pe ăl de vine după dânsul. — Şi cum o să-i zică de azi încolo regelui? — Păi, dumnealui, sfântul Ludovic, a fost al nouălea, aşa că ăstuia, de bună seamă, au să-i zică Ludovic al X-lea. — Oare o face el război ca să ne mai plimbăm prin alte ţări?... Comandantul fortăreţei se întoarse la ei şi le porunci cu glas aspru: — Rugaţi-vă! Avea şi el grijile lui. Căci una dintre întemniţate, cea mai mare, era soţia monseniorului Ludovic de Navara, care devenea astăzi rege. "Iată-mă acum pus s-o păzesc pe regina Franţei", îşi zicea comandantul fortăreţei. Nu-i de fel uşor să fii temnicerul unor făpturi de neam regesc, iar Ro­bert Bersumée îşi datora cele mai grele clipe din viaţa lui acestor două osân­dite care-i fuseseră aduse pe la sfârşitul lunii aprilie, cu capetele rase, în nişte căruţe cernite şi escortate de o sută de arcaşi, sub căpetenia dom­nului Alain de Pareilles. Vanitatea îi era măgulită, dar câte griji, câte neca­zuri! Două femei tinere, prea tinere ca să nu-ţi fie milă de ele, oricare le-ar fi fost păcatul... frumoase, prea frumoase chiar sub urâcioasele lor rochii de aba groasă, ca să nu te simţi tulburat văzându-le zi de zi, vreme de şap­te luni... Dacă ele ar zăpăci cu farmecele lor mintea vreunui sergent de-al fortăreţei, dacă ar lua-o din loc, ori dacă vreuna s-ar spânzura, sau ar că­pă­ta o boală din care i s-ar trage moartea, sau dacă s-ar întoarce lucrurile ― mai ştii cu treburile astea de la curte? ― tot el are să plătească oalele sparte, tot pe el îl vor scoate vinovat că se purtase, fie prea moale, fie prea aspru, şi asta n-o să-i ajute să se salte mai sus. El însă, ca şi preotul, ca şi prinţesele întemniţate, ca şi oştenii de pază chiar, n-avea de loc poftă să-şi sfârşească zilele într-o cetăţuie bătută de vânturi şi înecată în ceţuri, zidită pentru a cuprinde două mii de soldaţi şi care nu avea mai mult de o sută cincizeci, aici, în această vale a Senei, pe unde războiul nu mai trecea de atâta amar de vreme. "Temnicer al reginei Franţei, îşi repeta întruna comandantul fortăre­ţei; numai asta îmi mai lipsea." Nimeni nu se ruga şi fiecare se prefăcea că urmăreşte slujba, cu min­tea însă la ale lui. "Requiem aeternam dona eis Domine..."[2], îngâna pe nas capelanul, gân­dindu-se cu o cruntă invidie la preoţii înveşmântaţi în patrafire fru­moa­se, care cântau tot atunci aceleaşi rugăciuni sub bolţile catedralei Notre-Dame. Călugăr caterisit care îmbrăţişase preoţia, visând să ajungă într-o zi mare inchizitor, se împotmolise în slujba de popă al temniţei. Se întreba acum dacă noua domnie n-are să-i aducă vreo schimbare în bine. "Et lux perpetua luceat eis"[3], răspundea comandantul fortăreţei, piz­muind totodată soarta lui Alain de Pareilles, căpitan a toată arcăşimea re­ge­lui, care mergea în capul tuturor alaiurilor. — Requiem aeternam... Care va să zică n-o să ne dea barem o juma de vin pe deasupra? bombănea ostaşul Gros-Guillaume către sergentul La­laine. Cât despre cele două osândite, ele nu îndrăzneau să sufle un cuvinţel; şi-ar fi cântat prea tare bucuria. De bună seamă, în multe biserici din Franţa erau în ziua aceea oa­meni care jeleau din inimă moartea regelui Filip, fără să poată spune, de altminteri, ce anume îi face să plângă, poate numai fiindcă era regele sub care trăiseră şi fiindcă o dată cu el se ducea vremea lor. Nu trebuia să ca­uţi însă asemenea simţăminte în fundul unei temniţe. Când se sfârşi slujba, Marguerite de Burgundia ieşi cea dintâi, oprin­du-se în faţa comandantului fortăreţei. — Domnule Bersumée, îi spuse ea uitându-i-se în ochi, ţin să-ţi vor­besc asupra unor lucruri însemnate şi care te privesc. Comandantul fortăreţei se simţea întotdeauna stânjenit când ochii Mar­gueritei de Burgundia se aţinteau astfel într-ai lui, iar de data asta se fâstâci mai rău ca de obicei. Îşi plecă privirea în pământ. — Am să trec să te ascult, doamnă, îndată după ce-mi voi fi făcut rondul şi voi fi schimbat garda. Apoi îi porunci sergentului Lalaine să le însoţească pe prinţese, atră­gându-i luarea-aminte, în şoaptă, să fie cu ochii în patru. Turnul în care Marguerite şi Blanche erau închise nu cuprindea decât trei încăperi înalte şi rotunde, toate la fel şi aşezate una deasupra celeilal­te, fiecare având câte o vatră cu prichici şi un tavan boltit cu opt arcade; odăile acestea erau legate între ele de o scară scobită în grosimea peretelui. În sala de jos se afla tot timpul o ceată de oşteni, cei care îi pricinuiau atâ­ta grijă căpitanului Bersumée, de punea să-i schimbe la fiecare şase cea­suri, temându-se mereu ca nu cumva să se lase şpăguiţi, ademeniţi sau traşi pe sfoară de prinţesele captive. Marguerite locuia în odaia de la întâ­iul cat, iar Blanche, în cea de la al doilea. În timpul nopţii prinţesele erau despărţite de o uşă grea, care se închidea la mijlocul scării, dar ziua aveau voie să treacă dintr-o încăpere într-alta. După ce sergentul le lăsă acolo, ele aşteptară până ce se auziră scâr­ţâ­ind toate broaştele şi ţâţânele uşilor din josul scării. Apoi se priviră şi, împinse de acelaşi imbold, căzură una în braţele celeilalte, strigând: — E mort, e mort! Se îmbrăţişau, săreau într-un picior, râdeau şi plângeau în acelaşi timp repetând într-una: — E mort! E mort! Îşi smulseră tichiile de pânză, descoperindu-şi părul scurt, părul lor de şapte luni. Marguerite avea buclişoare negre de jur împrejurul capului, pe când la Blanche şuviţele dese, ca nişte mănunchiuri de paie, nu cres­cuseră la fel peste tot. Blanche îşi trecu palma de la frunte la ceafă şi zise, cu ochii la vară-sa: — O oglindă! Înainte de orice vreau o oglindă! Marguerite, sunt oare tot frumoasă? Auzind-o, s-ar fi putut crede că urma să fie liberată numaidecât şi că singura ei grijă era să arate bine. — Cum trebuie să fi îmbătrânit eu, dacă mă întrebi una ca asta, răs­punse Marguerite. — Vai, nu! se apără Blanche. Eşti tot aşa de frumoasă! Credea într-adevăr ce spune; cei care suferă laolaltă nu văd unii la alţii vreo schimbare. Dar Marguerite clătină din cap; ştia bine că nu era adevărat. Ceea ce înduraseră cele două prinţese începând din primăvară: groză­via de la Maubuisson abătându-se din senin asupra lor tocmai când se simţeau mai fericite, judecata, înfricoşătoarea moarte a amanţilor executaţi sub ochii lor în piaţa mare din Pontoise, strigătele mârşave ale gloatei în­grămădite de o parte şi de alta a străzilor, şi apoi această jumătate de an petrecută în temniţă, cu vântul care gemea pe acoperişuri, cu dogoarea ca­re încingea zidurile de piatră, cu frigul de gheaţă care se lăsa de cum înce­pea toamna, cu fiertura neagră de hrişcă ce li se dădea drept hrană, cu că­măşile zgrunţuroase, parcă din păr de cal, primenite la două luni o dată, cu ferestruica îngustă ca o deschizătură de meterez prin care nu vedeau, oricum şi-ar fi răsucit capul, nimic în afară de chivăra unui arcaş a cărui faţa rămânea nevăzută, trecând încolo şi încoace... toate acestea o înrăise­ră prea tare pe Marguerite, simţea asta, ca să nu-i fi schimbat şi chipul. Poate că Blanche, cu cei 18 ani ai ei şi cu strania-i uşurinţă care o fă­cea să nu-şi dea seama de nimic şi să treacă într-o clipă de la o tristeţe fă­ră margini la speranţele cele mai smintite, Blanche, care era în stare să se oprească deodată din plâns pentru că o pasăre cânta de cealaltă parte a zidului, şi să se minuneze: "Marguerite! Auzi? O pasăre!"... Blanche, care credea în semne, în toate semnele, şi ţesea la visuri aşa cum alte femei în­săi­lează tivul fustelor, poate că Blanche, dacă ar ieşi din temniţa asta, ar putea să-şi regăsească frăgezimea obrazului, o dată cu privirea şi cu sufle­tul de odinioară; Marguerite, însă, niciodată. Ceea ce se frânsese în inima ei nu se va mai lipi la loc. Din ziua când au întemniţat-o nu vărsase o singură lacrimă, dar nici gândul căinţii n-o tulburase vreodată. Nu-şi găsea nici o vină şi nu-i părea rău de ceea ce făcuse. Capelanul care o spovedea în fiecare săptămână era îngrozit de tăce­rea ei îndărătnică. Nici o clipă nu-i trecuse prin minte să-şi mărturisească vreo vinovăţie pentru restriştea ei; nici o clipă nu recunoscuse că, atunci când eşti ne­poata sfântului Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, regină a Navarei şi hărăzită să te urci pe preacreştinescul tron al Franţei, a-ţi lua un scutier ca ibovnic, a-l primi în palatul soţului tău, a-l încărca cu daruri ce sar în ochi, e o joacă primejdioasă, pe care s-ar putea s-o plăteşti cu cinstea şi libertatea. Se simţea îndreptăţită la aceasta pentru că o măritaseră cu un prinţ pe care nu-l iubea şi care-i făcea scârbă de câte ori venea noaptea în patul ei. Nu-şi găsea ei vină că se prinsese în joc, ci doar îi ura pe aceia care o făcuseră să piardă; şi numai împotriva celorlalţi îşi vărsa zadarnica mânie, împotriva cumnatei sale, regina Angliei, pentru că o da-se în vileag, împo­triva familiei sale din Franţa pentru că o osândise, împotriva neamurilor sale din Burgundia pentru că nu-i luaseră apărarea, împotriva ţării întregi, împotriva soartei şi împotriva lui Dumnezeu. La ceilalţi se gândea cu o ma­re sete de răzbunare când îşi aducea aminte că ea ar fi trebuit să fie în zi­ua aceea alături de noul rege, împărtăşind cu el puterea şi măreţia, în loc să zacă întemniţată, regină de râsul lumii, în dosul unor ziduri groase de douăsprezece picioare. Blanche îşi petrecu braţele în jurul gâtului ei, zicând: — S-a isprăvit, sunt sigură, draga mea, că s-a isprăvit cu necazurile noastre. — S-a isprăvit, răspunse Marguerite, numai dacă vom lucra cu dibă­cie şi repede. Avea ea un plan care-i frământase mintea în timpul liturghiei, fără să ştie prea bine unde are s-o ducă. Dar voia să folosească noile împrejurări. Adăugă: — Mă vei lăsa să-i vorbesc eu găliganului ăstuia de Bersumée, a cărui căpăţână mi-ar plăcea mai curând s-o văd în vârful unei suliţi decât pe umerii săi. O clipă mai târziu se auziră scârţâind broaştele şi zăvoarele din josul scării. Cele două femei îşi puseră iar pe cap tichiile lor. Blanche se apropie de pervazul ferestruicii, iar Marguerite, silindu-se să-şi dea un aer de regi­nă, se aşeză pe taburetul care era singurul scaun ce se găsea acolo. Co­mandantul fortăreţei intră. — Am venit, doamnă, aşa cum m-ai rugat, zise el. Marguerite zăbovi o vreme, privindu-l drept în faţă, apoi îl întrebă: — Domnule Bersumée, ştii dumneata pe cine păzeşti aici de azi îna­inte? Bersumée îşi întoarse ochii, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său. — Ştiu, doamnă, ştiu, răspunse el, şi mă gândesc la asta de azi-di­mineaţă, de când ştafeta care se ducea spre Criqueboeuf şi Rouen m-a sculat din somn. — De şapte luni de când mă aflu închisă aici nu am rufărie, nici ma­să, nici scaun, nici pat, nici cearşafuri; mănânc aceeaşi fiertură ca şi sol­daţii dumitale, iar foc în vatră n-am decât un ceas pe zi. — Am urmat, doamnă, poruncile domnului de Nogaret, răspunse Ber­sumée. — Domnul de Nogaret e mort. — Îmi trimisese instrucţiunile regelui. — Regele Filip e mort. Ghicind unde voia s-ajungă Marguerite, comandantul încercă s-o în­funde: — Dar monseniorul de Marigny mai trăieşte, doamnă, el, care ţine în mâna lui tribunalele şi închisorile, precum şi toate câte sunt în ţară, şi în a cărui mână mă aflu şi eu în toate privinţele. — Aşadar, ştafeta de azi-dimineaţă nu ţi-a adus porunci noi în legătură cu mine? — Nici una, doamnă. — N-o să treacă mult şi ai să le primeşti. — Le aştept, doamnă. Se priviră o clipă în tăcere. Robert Bersumée, comandantul fortăreţei Château-Gaillard, împlinise 35 de ani, ceea ce pe atunci te făcea să treci drept om în vârstă. Avea mutra morocănoasă şi încruntată pe care şi-o iau lesne ostaşii de meserie şi care, cu timpul intră în firea lor. Sprâncenele i se îmbinau deasupra nasului. Pentru slujba de toate zilele în fortăreaţă purta o căciulă din blană de lup şi o za subţire cam lăbărţată, mânjită de grăsime şi care se umfla în jurul cingătoarei. La început, când o aduseseră în temniţă, Marguerite încercase să-l a­demenească cu farmecele ei, gata să i se dea pentru a face din el un aliat. Bersumée ocolise ispita, de teama necazurilor ce i s-ar fi putut trage dintr-asta. Simţea însă mereu aceeaşi stânjeneală în faţa Margueritei şi-i păstra un fel de pică pentru rolul primejdios pe care ea i-l hărăzise. Acum îşi zi­cea: "Ia te uită! Aş fi putut fi amantul reginei Franţei." Şi se întreba dacă purtarea lui de soldat neabătut de la datorie are să-i prindă bine la înain­tarea în grad sau, dimpotrivă, are să-i căşuneze rău. — Nu mi-a fost de loc plăcut, doamnă, că a trebuit să mă port astfel cu nişte femei... şi încă de rang aşa de înalt ca domnia-ta, zise el. — Asta mi-o închipui uşor, domnule, răspunse Marguerite, căci în dumneata se simte cavalerul, iar lucrurile ce ţi s-au poruncit trebuie să-ţi fi făcut mare scârbă. Deoarece tată-său potcovea caii, iar mă-sa era fată de paracliser, co­mandantul fortăreţei auzi cu oarecare plăcere cuvântul cavaler. — Vezi, însă, domnule Bersumée, urmă prinţesa întemniţată, că m‑am săturat să tot mestec rumeguş de surcele ca să-mi păstrez dinţii albi şi să-mi ung mâinile cu slănina din ciorbă ca să nu-mi crape pielea de frig. — Înţeleg, doamnă, înţeleg. — Ţi-aş fi îndatorată să faci astfel ca de astăzi înainte să nu mai am de îndurat gerul, păduchii şi foamea. Bersumée îşi plecă ochii. — Nu am porunci, doamnă. — Numai ura pe care mi-o purta regele Filip m-a adus aici, şi acum, după ce a murit, toate se vor schimba, urmă Marguerite, cât pe ce să creadă ea însăşi minciuna rostită cu atâta convingere. Ai să aştepţi oare până ţi s-o porunci să-mi deschizi porţile temniţei ca să arăţi oarecare bunăvoinţă reginei Franţei? Nu crezi că făcând aşa îţi primejduieşti destul de prosteşte viitorul? Militarii sunt adeseori şovăitori din fire, ceea ce-i înclină la supunere şi-i face să piardă multe bătălii. Pe cât de zăbavnic era Bersumée când urma să facă ceva de capul său, pe atât de iute se arăta când trebuia să împlinească poruncile mai-marilor. Ştia să zbiere la ostaşii pe care îi avea sub mâna lui şi să le repeadă câte un pumn, dar la o adică, în faţa unei situaţii neaşteptate, nu se prea simţea în stare să ia o hotărâre. Între duşmănia unei femei care, după spusa ei, va fi atotputernică mâine, şi furia monseniorului de Marigny, care era atotputernic astăzi, ce trebuia să aleagă? — Aş vrea de asemenea ca doamna Blanche şi cu mine, vorbi iar Mar­guerite, să putem ieşi un ceas, două, dintre zidurile acestea, însoţite de dumneata, dacă crezi că-i nevoie, ca să mai vedem şi altceva în afară de meterezele fortăreţei şi de suliţele arcaşilor dumitale. Îl lua prea repede şi cerea prea multe. Bersumée mirosi capcana. De­ţinutele sale încercau să-i scape printre degete. Nu erau deci aşa de sigure că se vor întoarce la ce au fost înainte. — Pentru că eşti regină, răspunse el, vei înţelege, doamnă, că trebuie să slujesc statul cu credinţă şi că nu pot călca consemnele care mi-au fost date. Zicând acestea, părăsi încăperea ca să nu mai lungească vorba. — E un câine, izbucni Marguerite în urma lui, un câine de pază care nu e bun decât să latre şi să muşte. Făcuse o mişcare greşită şi acum îşi chinuia mintea căutând cum să intre în legătură cu lumea de afară, cum să capete veşti şi să trimită scri­sori care să nu fie citite de Marigny. Nu ştia că un sol, ales printre cele din­tâi mărimi ale ţării, se şi afla în drum pentru a-i propune un târg ciu­dat.     Capitolul II   Monseniorul Robert d'Artois     "Trebuie să te aştepţi la orice când eşti temnicerul unei regine", îşi zi­cea Bersumée coborând din turn. Se simţea nemulţumit şi-l munceau te­meri nedesluşite. O întâmplare aşa de gravă cum era moartea regelui nu putea trece fără ca Château-Gaillard să primească o vizită de la Paris. Şi Bersumée se grăbi, zbierând înjurături în dreapta şi-n stânga, să-şi pună garnizoana în stare de inspecţie. Voia ca barem despre partea asta să nu i se poată găsi vreo vină. Cât ţinu ziua cetăţuia fu întoarsă cu dosu-n sus, într-un iureş ce nu se mai pomenise acolo de pe vremea lui Richard Inimă-de-Leu. Peste tot se mătura, se freca de zor. Cutare arcaş îşi pierduse tolba cu săgeţi? Unde e­ra? Tolbă să se facă! Şi ce-i cu zalele astea ruginite pe la subsuori? Haide, pune mâna pe nisip şi freacă-le, lună să fie! — Dacă domnul de Pareilles pică din senin peste noi, nu vreau să mă înfăţişez înaintea lui cu o ceată de cerşetori! urla Bersumée. Haide, mişcă din loc! Se curăţau odăile corpului de gardă. Se ungeau lanţurile podului miş­cător. Se scoteau plitele pentru clocotitul smoalei ca şi cum cetăţuia urma să fie atacată dintr-o clipă într-alta. Şi vai de cel care nu se mişca destul de iute! Soldatul Gros-Guillaume, chiar cel de râvnea la o porţie de vin peste tainul de toate zilele, se alese cu un picior în spate. Sergentul Lalaine cădea de oboseală. Uşile erau vraişte; Château-Gaillard semăna cu o casă din care se mută locatarii. Dacă prinţesele ar fi vrut s-o şteargă de acolo, dintr-o sută de zile, asta ar fi fost cea mai nimerită. Domnea peste tot o asemenea zăpăceală, că nu le-ar fi văzut nimeni ieşind. Când veni seara, Bersumée nu mai putea vorbi de atâta cât răcnise, iar arcaşii moţăiau pe metereze. A doua zi însă, în primele ceasuri ale di­mineţii, când pândarii vestiră un pâlc de călăreţi cu prapur în frunte, care se apropia venind dinspre Paris, de-a lungul Senei, comandantul fortăreţei se bucură în sinea lui că făcuse ce trebuie ca să nu fie luat pe nepregătite. Îmbrăcă în grabă zaua lui de zile mari, trase în picioare cizmele cele mai bune, acelea pe care nu le purtase mai mult de cinci ani, îşi prinse nişte pinteni lungi de trei şchioape şi, după ce-şi puse chivăra pe cap, ieşi în curte. Rămase câteva clipe să se uite, cu o mulţumire plină de grijă, la ostaşii săi istoviţi încă, dar ale căror suliţe şi spăngi bine frecate reuşeau să lucească până şi în lumina lăptoasă a dimineţii de iarnă. "Nu mă poate lua nimeni la refec în ce priveşte ţinuta ostaşilor, îşi zi­cea. Şi asta o să-mi dea glas mai vârtos ca să mă plâng de solda mea prea mică şi de întârzierea cu care mi se trimit banii pentru hrana oamenilor." Trâmbiţele călăreţilor răsunau acum pe mal la poalele cetăţuii, şi se auziră copitele cailor izbind pământul pietros. — Deschideţi porţile! Coborâţi podul! Lanţurile podului mişcător lunecară tremurând în scripetele lor şi, o clipă mai târziu, cincisprezece scutieri cu pajure regale, având la mijloc un călăreţ roşu, ţinându-se drept în şa, de parcă înfăţişa propria sa statuie călare, treceau ca o furtună pe sub bolta corpului de gardă şi cotropeau curtea fortăreţei. "Să fie oare noul rege? gândea Bersumée alergându-le înainte. Dum­nezeule! A şi venit să-şi ia soţia?" I se tăiase răsuflarea de tulburat ce era şi nu putu să desluşească în­dată faţa omului în manta sângerie, care sărise de pe calul său şi, ca o na­milă îmbrăcată în postavuri, blănuri, piei şi argint, îşi croia drum printre scutieri, venind spre dânsul. — Din partea regelui, zise uriaşul călăreţ, fluturând sub nasul lui Ber­sumée, fără a-i lăsa timp să citească, un pergament pe care atârna o pecete. Sunt contele Robert d'Artois. Comandantul fortăreţei n-apucă decât să facă o plecăciune. Monse­niorul Robert d'Artois îi dădu una peste umăr de se îndoi; asta, ca să-i ara­te că nu se ţine fudul faţă de cei mai mici, apoi ceru vin cald pentru dân­sul şi întreaga escortă, cu un glas care-i făcu pe pândarii din turnurile ce­tăţuii să se holbeze miraţi. Paşii săi păreau să stârnească o vijelie. Încă din ajun Bersumée se hotărâse în sinea lui să fie la înălţime, să nu se lase luat pe neaşteptate, să se arate comandant desăvârşit al unei fortăreţe fără cusur şi să se poarte în aşa fel, încât oaspele, oricare ar fi, să-şi amintească de dânsul. Avea o urare de bun sosit gata pregătită; cu­vântarea asta îi rămase în gât pentru totdeauna. Câteva clipe mai târziu, Bersumée se pomeni poftit să bea din vinul ce i se ceruse, se auzi îngăimând nişte biete linguşeli, văzu cele patru odăi ale locuinţei sale, lipită de foişor, făcându-se caraghios de mici în faţa staturii oaspelui, se înecă dând pe gât băutura din cana lui şi se găsi apoi în tur­nul celor două întemniţate, ţinându-se după contele d'Artois, care urca în fugă scara neagră. Bersumée se socotise până în ziua aceea om înalt şi deodată se simţea pitic. În privinţa prinţeselor, d'Artois nu pusese decât o întrebare: — Cum o duc? — Foarte bine, mulţumesc, monseniore, răspunse Bersumée, bleste­mându-se îndată pentru răspunsul prostesc. La un semn, sergentul Lalaine trase, cu degete tremurătoare, zăvoa­rele. În mijlocul încăperii rotunde, Marguerite şi Blanche aşteptau în pi­cioa­re. Erau palide şi, când uşa se deschise, parca îmboldite de aceeaşi teamă, se strânseră una într-alta şi se luară de mână. D'Artois le învălui într-o privire. Ochii îi clipeau. Se oprise în pervazul uşii, astupând-o cu totul. — Tu, vere! zise Marguerite. Şi deoarece Robert d'Artois nu răspundea, absorbit cum era în con­templarea celor două femei pe care se ostenise şi el să le nenorocească, Marguerite continuă: — Uită-te la noi, da, uită-te la noi! Şi vezi în ce hal ne-au adus! Asta nu seamănă cu ceea ce-ţi văd ochii la curte şi nici cu amintirea ce-o ai despre noi! N-avem o cămaşă, o rochie. N-avem ce mânca. Şi nici scaun n‑avem pentru un domn aşa de mare ca tine! Îşi redobândise repede glasul ei sigur. "Or fi ştiind?" se întreba d'Artois apropiindu-se încet. Or fi aflat tot ce făcuse el din răzbunare, din ură pentru mama contesei Blanche, ca să le ducă la pieire, şi ca o ajutase pe regina Angliei să le întindă capcana în ca­re căzuseră? — Robert, ne aduci oare izbăvirea? Blanche scosese acest ţipăt, îndreptându-se spre uriaş, cu mâinile întinse, cu ochi în care lucea speranţa. "Nu, habar n-au de nimic, gândi el, şi asta o să-mi facă misiunea mai uşoară." Nu răspunse la întrebarea ei şi se întoarse deodată spre coman­dantul fortăreţei: — Bersumée, aici nu se face foc? — Nu, monseniore... Poruncile pe care le aveam... — Să se facă numaidecât! Şi nu e nici un fel de mobilă aici? — Nu, monseniore, dar eu... — Mobilă... să te faci! Scoateţi crivatul ăsta păcătos! Să se aducă un pat, scaune, draperii, sfeşnice. Să nu te aud zicând că n-ai nimic. Am vă­zut la tine acasă tot ce lipseşte aici. Aduceţi-le de-ndată! Îl apucase de braţ pe comandantul fortăreţei şi-l împingea afară ca pe-o slugă. — Şi de mâncare, zise atunci Marguerite. Mai spune-i bunului nostru temnicer, care ne face în toate zilele o hrană pe care şi porcii ar lăsa-o nea­tinsă în albia lor, să ne dea în sfârşit un prânz ca lumea. — Şi de mâncare, bineînţeles, doamnă! repetă d'Artois. Plăcinte şi fleici. Legume proaspete. Pere gustoase de iarnă şi dulceaţă. Şi vin, Bersu­mée, mult vin! — Dar, monseniore... gemu comandantul. — Nu-mi vorbi în nas! urlă d'Artois. Gura îţi miroase a cal! Îl dădu afară şi trânti uşa cu o izbitură de cizmă. — Dragele mele verişoare, se întoarse d'Artois la ele, mă aşteptam la mai rău, zău aşa; mi s-a luat însă o piatră de pe inimă văzând că jalnica voastră şedere aici n-a atins cele mai frumoase obrăjoare din Franţa. Abia acum îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune. — Ne mai spălăm încă, spuse Marguerite. Dacă spargem gheaţa din lighenele ce ni se aduc, avem apă destulă. D'Artois se aşezase pe băncuţa de lemn şi nu-şi lua ochii de la ele. "Ehei, păsărelelor, îşi cânta în sinea lui, uite unde aţi ajuns vrând să vă croiţi câte o coroană de regină din moştenirea lui Robert d'Artois!" Încerca să ghicească pe sub rochiile de aba groasă dacă trupurile celor două tinere femei pierduseră dulcea lor arcuitură de mai ieri. Era ca un pisoi mare ga­ta să se joace cu nişte şoricei în colivie. — Marguerite, întrebă el, ţi-a mai crescut părul? E tot aşa de des ca înainte? Marguerite de Burgundia tresări ca picată cu foc. Pălise la faţă. — Scoală-te, domnule d'Artois! rosti ea cu glas fierbând de mânie. Oricât de năpăstuită mă găseşti aici, nu îngădui încă unui bărbat să şadă în faţa mea când eu stau în picioare! D'Artois se ridică dintr-o săritură şi o clipă privirile lor se înfruntară. Ea rămase nemişcată. În lumina slabă care venea de la fereastră, el văzu mai bine chipul cel nou al Margueritei, chipul ei de femeie întemniţată. Trăsăturile îşi păstra­seră frumuseţea, dar toată dulceaţa lor pierise. Nasul îi era mai ascuţit, ochii mai înfundaţi. Gropiţele care în primăvara trecută i se săpau în colţul obrajilor de culoarea chihlimbarului erau acum nişte încreţituri mărunte. "Ia te uită, îşi zise d'Artois, nu se dă bătută. Cu atât mai bine, o să fie mai vesel." Îndrăgea trânta şi-i plăcea să aibă de luptat până-şi punea jos vrăjmaşul. — Vară dragă, îi spuse cu o prefăcută naivitate, nici prin minte nu mi-a trecut să te insult; m-ai înţeles greşit. Voiam doar să ştiu dacă părul ţi-a crescut destul de lung ca să te poţi arăta iar în lume. Oricât de bănuitoare era, Marguerite nu-şi putu stăpâni o tresărire de bucurie. ... "Să te poţi arăta iar în lume... Asta înseamnă deci că voi ieşi de aici. Sunt oare iertată? Mi-aduce oare tronul? Nu, nu pentru asta a venit, mi-ar fi spus-o de la început..." Gândea prea repede şi se simţea năpădită de îndoială. Îi veneau, fără să vrea, lacrimi în ochi. — Robert, nu mă ţine aşa pe jeratic. Ştiu, asta îţi stă în obicei şi văd că ai rămas acelaşi. Dar nu fi crud. Ce-ai venit să-mi spui? — Vară dragă, am venit să te scap... Blanche scoase un ţipăt, şi Robert crezu că are s-o vadă căzând leşi­nată. Îşi lăsase fraza neterminată; ţinea cele două femei ca pe nişte peşti prinşi în cârligul undiţei. — ...aducându-ţi o... propunere, sfârşi el. Se bucură văzând cum li se încovoaie umerii şi auzindu-le suspinul dezamăgit. — O propunere din partea cui? întrebă Marguerite. — A soţului tău Ludovic, regele nostru de acum încolo. Şi a bunului nostru văr, monseniorul de Valois. Nu pot vorbi însă decât cu tine, între patru ochi. Vrea Blanche să ne lase singuri? — Da, da, făcu Blanche, cu un aer supus, plec numaidecât. Dar mai întâi, vreau să ştiu... Ce face soţu-meu, Charles? — Moartea tatălui său l-a mâhnit adânc. — Şi de mine... ce spune? Vorbeşte de mine? — Cred că-i pare rău de tine, deşi a suferit mult de pe urma ta. De la cele întâmplate la Pontoise, nu l-a mai văzut nimeni vesel cum era înainte. Pe Blanche o podidiră lacrimile. — Crezi că mă iartă? întrebă ea. — Aceasta ţine mult de vară-ta, răspunse d'Artois cu o mutră miste­rioasă, arătând spre Marguerite. O însoţi până la uşa pe care o închise în urma ei, apoi se întoarse la Marguerite: — Draga mea, mai întâi trebuie să-ţi arăt cum stau lucrurile. De câteva zile încoace, de când regele Filip trăgea să moară, soţul tău Ludovic parcă se zăpăcise mai rău. Să te culci prinţ şi să te scoli rege nu-i glumă. Rege al Navarei nu prea era decât cu numele şi toate se făceau acolo fără dânsul. Ai să-mi spui că are 25 de ani şi că la vârsta asta ar putea domni, dar, fără a-l vorbi de rău, ştii ca şi mine că nu prea străluceşte prin deş­tep­tăciune. Aşa că, pentru început, unchiul său, monseniorul de Valois, îl ajută în toate şi vede de treburile ţării împreună cu monseniorul de Marig­ny. Partea proastă e că aceşti doi oameni puternici, tocmai pentru că se aseamănă foarte mult, nu se prea iubesc şi fiecare din ei se face că n-aude când îi vorbeşte celălalt. Unii cred chiar că, în curând nu se vor mai înţe­lege deloc şi ar fi mare pacoste dacă lucrurile ar merge multă vreme aşa, căci o ţară nu poate fi cârmuită de doi surzi. D'Artois nu mai era de recunoscut! Le zicea potolit şi limpede, ceea ce te îndreptăţea să gândeşti că, în bună parte, făcea într-adins pe zurliul atunci când îţi vorbea gălăgios şi anapoda. — În ce mă priveşte, urmă el, ştii că nu mă prăpădesc de dragul dom­nului de Marigny, care mi-a căşunat mult rău, şi doresc din tot sufletul ca vărul meu Valois, căruia îi sunt prieten şi aliat în toate, să iasă învingător din lupta asta. Marguerite se silea să prindă iţele acestor urzeli tainice, pe care d'Ar­tois i le dezvăluia dintr-o dată, intrigăria fiind pâinea lui de toate zilele. Ea nu mai ştia nimic din ceea ce se petrecea la curte şi, ascultându-l, părea să se trezească dintr-un somn lung. De afară ajungeau până la dânşii, înă­buşite de grosimea zidurilor, strigătele lui Bersumée dând zor ostaşilor ca­re-i goleau locuinţa. — Ludovic tot mă mai urăşte, nu-i aşa? întreba Marguerite. — O, şi încă cum! răspunse d'Artois. N-are nici un rost să-ţi ascund asta: te urăşte grozav. Trebuie să recunoşti că are şi de ce, căci perechea de coarne cu care i-ai împodobit fruntea îl împiedică să-şi pună deasupra coroana Franţei! Nu uita, însă, dragă verişoară, că dacă-mi făceai una ca asta mie, de pildă, n-aş fi bătut toba să afle toata ţara. Îţi trăgeam o mamă de bătaie, de-ţi trecea pofta să mai începi câte zile-i mai avea, sau poate... Îi aruncă o privire care o înfricoşă pe Marguerite. — ...sau poate aş fi întors-o în aşa fel ca să mă pot preface că cinstea mea a rămas nepătată. Dar, în sfârşit, răposatul, socru-tău, regele, judeca se vede altminteri şi lucrurile au ajuns acolo unde au ajuns. Avea îndrăzneala să deplângă această nenorocire, ştiind bine că el se străduise, prin toate mijloacele, s-o dezlănţuie. Marguerite îl auzi iar: — Cel dintâi gând al lui Ludovic, după ce văzu că tată-su a închis o­chii, şi singurul gând ce-l frământă deocamdată, căci nu cred să poată a­vea în cap mai multe deodată, este de a ieşi din încurcătura în care se află din vina ta şi de a şterge ruşinea cu care l-ai acoperit. — Ce vrea Ludovic? D'Artois îşi bălăbăni o clipă înainte şi înapoi piciorul său cât un picior de pod, ca şi cum se pregătea să izbească într-o piatră. — Vrea să ceară desfacerea căsătoriei voastre, răspunse el, şi vezi bi­ne că o doreşte neîntârziat, de vreme ce m-a trimis încoace, fără să mai tărăgăneze. "Aşadar, nu voi fi niciodată regina Franţei", gândi Marguerite. Visurile smintite pe care şi le făcuse în ajun se şi spulberaseră. O zi de vis pentru şapte luni de temniţă... şi pentru toată viaţa! În clipa aceea intrară doi oşteni, aducând un braţ de lemne şi o legă­tură de surcele. Marguerite aşteptă până ce aceştia aprinseră focul şi pără­siră încăperea. — Dacă-i aşa, n-are decât să ceară desfacerea căsătoriei, zise ea cu lehamite. Ce pot face eu? Veni să-şi întindă mâinile la flăcările care începeau să trosnească. — Ei, verişoară, tocmai că poţi face mult şi ai putea trage foloase de pe urma unui lucru care nu te-ar costa mai nimic. S-a brodit că adulterul nu e motiv de despărţire; e o neghiobie, dar aşa este. Ai fi putut avea o su­tă de amanţi în loc de unul, te-ai fi putut culca cu toţi bărbaţii din ţară, şi asta nu te împiedica să rămâi pentru totdeauna soţia de nedespărţit a băr­batului cu care ai fost unită în faţa lui Dumnezeu. Întreabă-l şi pe preotul de aici sau pe cine vrei: aşa este. Eu însumi am cerut să fiu lămurit în pri­vinţa asta, căci nu-s de fel învăţat într-ale bisericii. Legătura căsătoriei nu poate fi ruptă şi, dacă vrei s-o desfaci, trebuie să dovedeşti că a fost la mij­loc o piedică din pricina căreia nu s-a făcut de fel împreunare, sau că nu s-a împlinit de-a binelea, şi că toate au rămas întocmai ca şi cum căsătoria n-ar fi avut loc. Auzi ce spun? — Da, da, te ascult, zise Marguerite. Nu mai era vorba acum de treburile ţării, ci de soarta ei, şi ea îşi vâra în cap fiecare cuvânt, ca să nu uite nimic. — Aşa că, spuse mai departe uriaşul, iată la ce s-a gândit monsenio­rul de Valois pentru a-şi scoate nepotul din încurcătură. Se opri câteva clipe ca să-şi dreagă glasul. — Tu vei recunoaşte că fiică-ta, prinţesa Jeanne, nu este a lui Ludo­vic. Vei recunoaşte că nu ţi-ai lăsat niciodată soţul să se atingă de trupul tău şi că astfel n-a fost între voi o căsătorie de adevăratelea. Asta o spui, chiar aşa cum o auzi, în faţa mea şi în faţa preotului de aici, care o va aş­terne pe hârtie şi va iscăli alături de noi. S-or găsi apoi lesne printre foştii tăi servitori sau cunoscuţi câţiva martori care să adeverească aceste lu­cruri. Astfel, legătura nu poate fi socotită ca atare, şi desfacerea căsătoriei vine de la sine. — Şi ce mi se dă în schimbul acestei... minciuni? — În schimbul acestei... bunăvoinţe, răspunse d'Artois, ai să fii dusă în ducatul Burgundiei, la vreo mânăstire, până ce va fi rostită desfacerea căsătoriei, şi după aceea vei trăi cum ţi-o plăcea sau cum or vrea neamu­rile tale. În prima clipă Marguerite era cât pe ce să răspundă: "Da, primesc; spun tot ce mi se cere şi iscălesc orice, numai să fiu scoasă de aici". Dar îl văzu pe d'Artois pândind-o, cu ochii pe jumătate închişi, silindu-se să-şi dea un aer de om blajin care nu-l prindea de fel, şi simţi că încercau s-o tragă pe sfoară. "Voi iscăli şi apoi mă vor ţine mai departe aici", îi trecu prin minte. Cei care au prefăcătorie şi necredinţă în sufletul lor îi cred şi pe cei­lalţi la fel. De data aceasta, însă, d'Artois nu minţea; târgul pe care-l pro­punea era sincer, şi avea chiar poruncă s-o scoată de acolo pe Marguerite dacă se învoia să recunoască ce i se cerea. — Ar însemna să săvârşesc un mare păcat, zise ea. D'Artois izbucni în râs. — Ei asta-i acum! Lasă, Marguerite, ai săvârşit tu altele, mi se pare, fără să te frămânţi atâta! — Poate că m-oi fi schimbat şi m-am căit. Trebuie să mă gândesc înainte de a lua o hotărâre. Uriaşul avu o strâmbătură ciudată, molfăindu-şi buzele de la dreapta la stânga. — Fie şi aşa, verişoară, îi spuse, dar gândeşte-te repede, căci trebuie să mă întorc mâine la Paris, pentru slujba înmormântării ce se va face la Notre-Dame. Douăzeci şi trei de leghe, proptit cu şezutu-n şa, chiar dacă iau calea cea mai scurtă! Cu drumurile astea în care te-nfunzi de două şchioape în noroi, acum când înserează devreme şi se crapă de zi târziu, cu ce mai am de aşteptat la Mantes până mi se schimbă caii, nu-mi arde de fleacuri şi tare aş vrea să nu mă fi ostenit de pomană venind încoace. Pe curând, vară dragă. Mă duc să dorm un ceas şi apoi mă întorc să mă­nânc cu voi. Să nu se spună că te-am lăsat singură în prima zi când ţi se dă o masă îmbelşugată. Până atunci te vei fi hotărât cum e mai bine, nu mă îndoiesc de asta. Ieşi de-acolo ca o furtună, aşa cum venise, căci îşi pregătea cu grijă ieşirile ca şi intrările, şi era cât pe ce să-l trântească pe arcaşul Gros-Guillaume, care urca scara, leoarcă de năduşeală şi cocârjat sub povara unui lădoi. Se vârî apoi în locuinţa răvăşită a comandantului forţăreţei, prăvă­lindu-se pe singurul pat ce mai rămăsese acolo. — Prietene Bersumée, îi spuse, cina să fie gata peste un ceas, dar cheamă-l pe valetul meu, Lormet, care trebuie să se afle printre scutieri. Să vină să-mi vegheze somnul. Căci de nimic nu se temea acest voinic decât să se lase fără apărare în faţa vrăjmaşilor săi, care erau mulţi, pe când dormea. Şi în locul oricărui oştean sau scutier ţinea să-l aibă de pază la căpătâi pe bondocul de Lor­met, servitorul său cărunt, care îl urma peste tot, cică pentru a-i duce man­tia sau pelerina. Zdravăn ca puţini alţii, în ciuda celor 50 de ani ai săi, şi cu atât mai primejdios cu cât nu dădeai doi bani pe înfăţişarea lui, în stare să săvâr­şească orice i-ar cere "monseniorul Robert", şi mai ales să facă de petre­canie, cât ai clipi şi fără zgomot, oricui i-ar supăra stăpânul, la nevoie co­doşindu-i şi fete sau năimindu-i haimanale, Lormet era un ticălos, nu atât din fire, cât din devotament; ucigaşul acesta avea pentru stăpânul său o grijă de doică. Altminteri pişicher şi făcând de minune pe prostul, era o iscoadă de mâna întâi, iar dintre isprăvile lui, cea mai măruntă n-a săvârşit-o atunci când adulmecase urma fraţilor d'Aunay, pentru ca Robert d'Artois să-i prin­dă aproape asupra faptului la picioarele turnului Nesle. Când îl întreba cineva pe Lormet de ce e atât de devotat contelui d'Ar­tois, înălţa din umeri şi răspundea mormăind: "Pentru că din fiecare man­tie veche de-a lui îmi pot face două". De cum intră Lormet în locuinţa comandantului fortăreţei, Robert în­chise ochii şi adormi numaidecât, cu braţele în lături şi picioarele răscră­cănate, iar pântecul începu să-i tresalte sub răsuflarea-i liniştită de căpcă­un adâncit în somn. Se trezi singur după un ceas şi se întinse ca un tigru, de-i trosniră oasele, apoi se dădu jos din pat, cu trupul odihnit şi mintea proaspătă. Lormet şedea pe un scaun, cu genunchii lipiţi şi spada culcată dea­supra, ţinându-şi faţa rotundă întoarsă spre d'Artois. De sub pleoapele în­creţite, ochii lui cătau plini de duioşie la stăpânul său, care se deştepta. — E rândul tău acum să te duci la culcare, dragul meu Lormet, îi zise d'Artois, dar, mai întâi, mergi de mi-l caută pe preot.       [1] Fortificaţie asemănătoare cu un castel medieval, înălţată de către cruciaţi.   [2] Pace veşnică dăruieşte-i, Doamne (lb. latină).   [3] Şi raza ta să-l lumineze veşnic (lb. latină).    

Prefaţă     Înainte de a semna romane istorice, abundente şi dinamice, Maurice Druon se făcuse preţuit pentru vivacitatea analitică îndreptată în direcţia marii finanţe, a politicienilor, a academicienilor, a armatei, a lumii saloanelor din preajma celui de al doilea război mondial. După câteva evocări de campanie, fostul combatant de pe Loire, apoi din Rezistenţă, era, la 30 de ani, Goncourt-ul anului 1948. Răsunătorul premiu i-l adusese Marile familii, operă în tradiţia realistă a lui Balzac, Bourger, Martin du Gard. Era primul şi cel mai temeinic volum al trilogiei Sfârşitul oamenilor, net superior celorlalte: "o frescă neagră a «elitei» franceze", "povestirea urni descompuneri sociale" care, cum observă Pierre de Boisdeffre "îmbracă o amploare aproape epică". Cu Marile familii, radiografie a unor apariţii dezumanizate, privite cu luciditate necruţătoare, prozatorul se angaja, împreună cu Robert Merle, cu Henri Troyat şi alţi protestatari, în bătălia noului realism, curent cu atât mai preţios cu cât se opunea nenumăratelor tendinţe ducând spre absurd, spre contemplarea pesimistă a răului, spre esoterism, în esenţă spre fuga de real. Fondul etico-social al noului romancier se arăta, după experienţa tragică a războiului, învestit cu trăsături progresiste. El afirma, în numele umanismului, simpatia pentru anonimi, respectul opiniilor, necesitatea colaborării între popoare. Unii vedeau în temerităţile limbajului său un revoluţionar; altora le apărea mai spectaculos omul de lume, înclinat spre critică. Superficialitatea pătrunde în Voluptatea de a fi şi în alte pagini, nu lipsite totuşi de talent. Ironistul din Memoriile lui Zeus, ultima-i scriere, se redresează dând parodiei o funcţie ascuţit demascatoare. Cu ciclul Regii blestemaţi, întreprinzătorul Maurice Druon se lasă sedus de anvergura unor mari frământări politice, coborând în istoric până în secolul al XIV-lea. Documentarea de arhivă cerea însă eforturi îndelungi care au fost împărţite cu istoricul Pierre de Lacretelle, cu Georges Kessel şi alţii. Investigaţiile în bibliotecile şi arhivele pariziene, milaneze, londoneze sunt puse sub semnul respectului pentru adevăr. Şi, dacă ar trebui să dăm audienţă unei mărturii din Stendhal: "Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt", ar urma să vedem în romanul acesta, ieşit dintr-o colaborare, un model de reconstituire riguroasă. Cu toată grija pentru exactitate, suntem departe de meticuloasă pregătire aperceptivă din Salammbô, capodopera lui Flaubert, ori de aceea pe care şi-a impus-o Camil Petrescu în Danton şi în evocarea lui Bălcescu. În Regii blestemaţi libertăţile sunt numeroase, fantezia ducând la episoade neverosimile. Faptele sunt dirijate, nu o singură dată, după voinţa autorului, căruia îi convin loviturile de teatru, scenele tari, exagerările de tot felul. Se istoriseşte neted, cultivându-se anecdota fără preocupări de profunzime. Se urmăreşte, ca în balade, reliefarea esenţialului prin simplificare. Se întâmpla, e drept, ca anecdota să fie mai semnificativă, mai elocventă decât multe imagini. În ansamblu verva, patosul, tonul viu fac bună figură de roman popular. Aceasta e formula la care s-a oprit Maurice Druon având în vedere exemplul înaintaşilor şi preferinţele publicului larg. În felul lui, prozatorul e un om de acţiune, care se adresează altor oameni de acţiune, evitând complicaţiile, simplificând pentru a degaja scena. Iar oamenii de acţiune, scriu nu din plăcerea de a scrie, ci pentru că au ceva de spus. De aici, imagini şi expresii rezumative fericite. Şi mai ales alunecarea grăbită a episoadelor, acţiunea însemnând mişcare. Sunt, desigur, diverse modalităţi de reactualizare a trecutului, romanul fiind cu deosebire indicat pentru mari incursiuni şi reconstituiri. Pe drumul de la istorie la roman circulă, cum este firesc, pe lângă personaje autentice, riguros istorice, numeroase figuri de ficţiune. Subjugat de respectul exactităţii şi cronologiei, istoricul propriu-zis rămâne legat de arhaic. Amănuntul, pentru el, are valoare în sine, devenind uneori scopul ultim al unei activităţi. Vibraţiile lirice din opera istoricului Michelet, romanticul, erau privite de confraţi cu rezerve. Evocând, artistul extrage semnificativul, dându-i, dincolo de constrângerile documentare, o interpretare estetică. În timp ce istoricul ordonează raţional, cauzal, dialectic, scriitorul aduce în plus sensibilitate, demonstrând întrucâtva raţiunea inimii. Între principalele forme de evocare posibile, mai des întâlnite sunt trei: una din ele, înaintând laborios, cu tot felul de precauţii, se dezvoltă pe temelia celor mai solide cercetări, opera fiind de fapt o restituire de aspect aproape ştiinţific; alta, nu ostilă supunerii la obiect, dar cu oroare pentru amănunt, resimţind o anumită jenă în arborarea erudiţiei, recurge la o diversiune, dând faptelor controlate cu răbdare fizionomia simplităţii, aerul de a fi fost inventate pe loc; o a treia, fie din lipsă de izvoare abundente, fie din scepticism faţă de documente, reţine din totalitatea lor câteva direcţii menite să sugereze o atmosferă. Scriitorul de tip intelectual, raţional se va opri la prima modalitate, exemplul lui Voltaire cu a sa Istorie a lui Carol al XII-lea fiind definitoriu. Scriitorului de tip realist îi va conveni să treacă peste amănuntele seci, erudiţia fiind absorbită în fapte, în situaţii, ca la Tolstoi în Război şi pace. Superficializarea, voită sau nu, a datelor în avantajul construcţiei cât mai personale va caracteriza paginile scriitorului de tip apăsat-imaginativ, Walter Scott de pildă dând, într-un timp relativ scurt, zeci de romane istorice bazate pe o pictură dacă nu foarte exactă, cel puţin extrem de vie. Când Mihail Sadoveanu abordează istoria naţională în Fraţii Jderi sau în Nicoară Potcoavă, capodopere la nivelul romanului istoric european, erudiţia nu lipseşte, dar nici nu e prea bogată, multe documente fiind pierdute. Scriitorul nu reconstituie riguros, ci evocă; preţioasă se dovedeşte nu atât arta gravurii pe porţiuni mici. Cât viziunea întregului. În Fraţii Jderi ne întâmpină povestirea în frescă, dar care nu e de loc superficială; întrucât interpretarea vine din adâncime, sintetizând, aducând senzaţia vieţii reale. Punctele de plecare consemnate documentar sunt puţine, însă artistul procedează asemenea unui paleontolog, care, pornind de la fragmente disparate, reconstituie profiluri de vietăţi dispărute de zeci de milenii. Fantezia bazată pe cunoaştere întregeşte lacunele unor arhive devastate de împrejurări nefaste. Pe lângă viziunea viitorului, se poate vorbi de o viziune a trecutului: o retroviziune. În această perspectivă retrospectivă, Maurice Druon extragi din filoanele vechimii mai puţin decât i se oferea. Exemplele clasice, în literatură şi artă, nu pot fi depăşite lesne. Maurice Druon evoluează în dependenţa lui Walter Scott ― autorul lui Quentin Durward, al Contelui Robert de Paris, al Castelului periculos ― şi a lui Alexandre Dumas-tatăl ale căror procedee sunt, fireşte, modernizate Imaginaţiei psihologice şi plastice, simţului scenic vizibil în valorificarea situaţiilor dramatice li se adaugă sentimentul trecutului. Asemenea aptitudini se lovesc însă de un soi de ireverenţă pentru elaborarea înceată. În ciuda interesului pentru documentare, se ajunge la o situaţie curioasă: informaţiile foarte numeroase sunt solubilizate în prea mult lichid, apărând diluate. Scriitorul face genealogie, urmăreşte relaţiile personajelor, dar furat de anecdotă nu-şi păstrează timp pentru portrete. Tratarea rămâne la suprafaţă, în frescă, într-o stilizare care nu totdeauna pune în lumina complexitatea mobilurilor. Deşi tipul de roman pe care-l cultivă Maurice Druon reprezintă, ca orientare generală, un progres faţă de unele încercări ulterioare, acolo unde alţii se mărgineau la simple constatări el aduce că factor pozitiv o atitudine. Naratorul nu e un martor rece, ci un participant, un critic al trecutului îndepărtat. Ceea cei lipseşte lui Maurice Druon, căruia nu-i scapă contradicţiile epocii, e concepţia generală ştiinţifică asupra proceselor istorice. Părţile nu sunt prinse în încheieturi, de aceea interpretarea de ansamblu suferă. Nu se ajunge la explicarea cauzelor reale pentru care centralizarea puterii, sub egida monarhiei, era imposibilă în secolul al XIV-lea. În mod eronat, unor fapte mărunte, întâmplătoare, li se atribuie un rol în determinarea marilor evenimente politico-sociale. Drumul spre trecut, în compania scriitorului, rezervă, altminteri, momente interesante, fiind vorba de un ghid inteligent şi talentat. Din peisajul vechimii, el degajează cu pricepere aspectele caracteristice, încât călătoria rămâne mereu antrenantă. Între mărturiile ce vorbesc de misterele evului mediu şi fantezie, se face apel, pe rând, la fiecare din ele. "Omul de astăzi, când caută să-şi reprezinte evul mediu, crede în general că are de îndeplinit un enorm efort de imaginaţie. Evul mediu i se pare o epocă sumbră, cufundată în tenebrele timpului, un moment al lumii în care nu era niciodată soare şi în care trăiau o umanitate şi societăţi radical diferite de acelea pe care le cunoaştem. Or e de ajuns să deschidem ochii asupra universului nostru, e destul să citim în fiecare dimineaţă ziarele: evul mediu e la uşa noastră; persistă alături de noi şi nu numai prin câteva vestigii monumentale; e de cealaltă parte a mării care înconjoară ţărmurile noastre, la câteva ore de zbor..." Cu asemenea convenţii geografice, pătrundem în trecut, pentru a reface biografiile unor "regi blestemaţi". Trecutul pare desprins din stampe de epocă, din gravuri în lemn povestind sobru, din sălile de arme cu amintiri războinice. Din portrete vechi, atârnate pe ziduri de piatră ne privesc figuri arhaice. Toate acestea respiră şi vibrează imperceptibil, după lungi veacuri de imobilitate. Întâmplările tragice şi adesea ignobile din Regele de fier şi volumul următor Regina sugrumată, s-au petrecut de mult: în 1314-1315. Îngăduindu-şi libertăţi, Maurice Druon urmează, în unele privinţe, exemplul lui Al. Dumas-tatăl, pentru care istoria devine un pretext: "Un cui de care e agăţat tabloul". Evocatorul "regilor blestemaţi" se ridică deasupra datelor exacte, deasupra personajelor care "au existat realmente" şi al căror arbore genealogic este întregit cu trimiteri istorice, pentru a face un salt din istorie în poezie. Epoca reînvie în tablouri de curte, dar şi în manifestări populare, în pieţe publice, în semiobscuritatea catedralelor, între zidurile temniţelor, în cavalcade mândre, dar şi în suplicii, teribile, în culisele bisericii, în secretele cămătarilor, în uneltirile politice, nimic din ceea ce ar putea proiecta o lumină nefiind lăsat deoparte. Prinţii, conţii, seniorii se întrec în construcţii de palate, în petreceri şi fast. Ceea ce se făcuse la Westminster se făcuse şi la Paris. La curtea Franţei se desfăşoară un luş Insultător, cheltuindu-se pentru un singur tournoi atât cât ar fi fost de ajuns pentru a îndestula existenţa pe un an tuturor flămânzilor dintr-un comitat. Bărbaţii sunt împodobiţi cu mai multe bijuterii decât femeile. La Londra, călătorul străin se îndreaptă cu uimire de la coloanele clădirilor monumentale la cocioabele "cu pereţii înnegriţi şi ulicioare murdare, pe care treceau femei sfrijite cărând poveri grele în spinare, copii zdrenţăroşi şi oşteni cu înfăţişare jalnică". La Roma, un răzvrătit, Cola di Rienzo, se va pune în fruntea maselor populare, devenind în 1347, căpitan şi tribun al poporului. Pe străzile meşteşugăreşti ale Parisului, înguste, întunecoase şi aglomerate, printre ţesători, şelari, tâmplari, cărbunari, armurieri, foiesc într-o mişcare confuză muşterii şi privitori. În alte străzi, cu uşi şi ferestre bine ferecate, pot fi văzuţi escroci, zarafi, neguţători. În pieţele mai largi, cu aspect pitoresc de bâlci, dau reprezentaţii şarlatani; curioşii se adună lingă astrologi şi vrăjitori. Un tânăr bun de gură, lângă o tarabă, îşi recomandă gălăgios marfa: nişte batiste, a căror întrebuinţare nu era cunoscută încă. "Lucrurile acestea frumoase nu-s oare făcute chiar pentru nasurile înălţimilor-voastre?" Se vorbeşte despre templieri ale căror imense averi fuseseră confiscate spre a redresa tezaurul secătuit al lui Filip cel Frumos. Mulţimea comentează ironic. "Lupii trebuie lăsaţi să se sfâşie între ei; în vremea asta, barem n-o să ne sfâşie pe noi." Charles de Valois, fratele regelui, a susţinut pe guelfi împotriva ghibelinilor, a pustiit Florenţa şi a exilat de acolo pe "un poetaş care făcea stihuri politice, numit Dante" merite pentru care papa l-a numit conte de Romagne. La Florenţa, Giotto picta în frescă viaţa lui Francesco d'Assisi. Memoriile navigatorului Marco Polo, relatând despre călătoria în Orientul Îndepărtat, începeau să circule pretutindeni. Contrastele sociale sunt imense, încruntatul Filip a pus să se zidească lingă Notre-Dame, spre a înfrunta catedrală, un nou palat regal "somptuos şi trist": "Colo casa Domnului, ici casa regelui". Mica nobilime de ţară trece printr-o criză gravă. "Toată averea unora ca de-alde noi, mici moşieri, sunt şerbii noştri şi munca şerbilor noştri. Cum am putea aştepta ca ei să ne hrănească, atunci când nici ei n-au ce mâncă şi vin să moară la uşa noastră, cerând de-ale gurii?... Pământul nu face doi bani". Foametea face ravagii, oamenii bătându-se în jurul stârvurilor. Morile au amuţit, pe câmpii umblă fantome, mame înnebunite leagănă cadavrele copiilor. Disperaţi, ţăranii atacă proviziile mănăstirilor. Războaiele şi molimile de ciumă întreţin o senzaţie de spaimă cronică. În sate singuratice au fost adunaţi leproşii, de care toţi se depărtează îngroziţi. Exigenţa e pusă sub semnul efemerităţii. Călugării filozofi alcătuiesc culegeri de maxime, elogiind sărăcia (Thesaurum pauperum), alţii se dedau experienţelor de alchimie (Arta transmutaţiei), alţii fac speculaţii ermetice (Elixirul filozofilor). Pentru că dezolarea se întinde, pentru că spectrul morţii obsedează, iar predicile din amvon anunţă zilele mâniei, bogaţii caută ca revers satisfacţia clipei: frenezia erotică, ospeţele copioase, anecdotele desantate. Dintre nobili şi căpitani, unii nu ştiu să citească, alţii desconsideră erudiţia. Cufundat în uitare şi tristeţe, poporul aşteaptă. "Dar cine îi cere poporului să aibă vreo părere? Cine îl întreabă ce crede?" Într-un decor ca acesta, peste mulţimile neluate în seamă se duce o luptă aprigă pentru putere. Filip cel Frumos a zdruncinat supremaţia papală, instalând la Avignon un papă la ordinele sale. Pe seniorii turbulenţi i-a redus la tăcere, lucrând metodic, perseverent la consolidarea unui stat centralizat. Voinţa neîncovoiată, e prima trăsătură a portretului. În privirea imobilă şi glacială se citeşte dispreţul. Culoarea ochilor nedefinită, între cenuşiu şi albastru-pal "seamănă cu gheaţa iazurilor ist dimineţile de iarnă". Înstrăinat sufleteşte de oameni, regele se delectează cu animalele, între rege şi acestea fiind "o înţelegere imediată, tainică, tăcută". Spre deosebire de oameni "câinii n-aveau frică de el". El e regele de fier, impenetrabil, abstract, inuman. Pleoapele lui nu clipesc. El pare absent din lumea asta, inaccesibil, ireal. "Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic. Nu-i nici om, nici fiară, e o statuie..." În sala de judecată, îndeplinind "o slujbă cumplită", pluteşte parcă în înălţimi "pătruns de învăţătura bunicului său, sfântul Ludovic", încredinţat că reprezintă justiţia divină. În familie, solitar, nu arată nici durere, nici duioşie. Fiica sa, regina Isabela a Angliei, e nefericită: regele Eduard preferă desfătările intime cu bărbaţii. Cu răceala marmoreană cu care contemplă "orice făptură omenească", fie şi propriul copil, regele de fier tace îndelung. Fericirea? Repetă el apoi sentenţios... "În ce stă oare fericirea, fata mea, dacă nu în a fi vrednic de soarta ce ţi-e dată, în a învăţa să zici întotdeauna «da» lui Dumnezeu... şi adesea «nu» oamenilor?... Eu nu te-am măritat cu tiu bărbat, zise el, ci cu un rege." Cruzimea constituie, de altminteri, o trăsătură comună seniorilor, marilor demnitari, până şi prinţeselor. De-abia trecuţi de vârstă în care se distrau "smulgând aripile muştelor", deveniţi dintr-o dată atotputernici, ei puteau să se amuze "smulgând capul oamenilor". Astfel, "prea tineri pentru a se teme sau a-şi imagina moartea, nu ezitau s-o împartă în jurul lor". Intrigile, machiavelismul, egoismul se împacă foarte bine cu ireverenţa faţa de oameni. E o întrecere în cinism, în viclenie şi tenacitate. Disimularea devine o condiţie de reuşită. Pentru îndeplinirea voinţei regelui, nici un mijloc de spoliere nu-i prea odios. Servii erau "nici mai mult, nici mai puţin decât animale". Au fost eliberaţi din această stare acei care au putut să plătească favoarea cu preţul muncii de-o viaţă. Bancherilor italieni, aşa numiţii "lombarzi", constituiţi într-o companie cu ramificaţii în Franţa şi Anglia, le-au fost stoarse, pentru a nu fi expulzaţi, sume imense, împotriva templierilor s-a pus la cale o persecuţie răsunătoare, cu scopul de a le anula prestigiul. Legenda templierilor participanţi la cruciade impresiona. "Numele de templier era pe atunci de ajuns ca să evoce meleaguri depărtate şi fapte de vitejie, corăbiile cu pânzele umflate îndepărtându-se spre Orient, ţările în care cerul e veşnic albastru, galopul călăreţilor prin nisip, comorile Arabiei, prizonierii răscumpăraţi, oraşele cucerite şi prădate, cetăţile ca scări uriaşe zidite la marginea mării. Se povestea chiar că templierii aveau porturi tainice, de unde se îmbarcau pentru continente necunoscute." Constituiţi de două secole într-un ordin cavaleresc, intrând în posesiunea unor bogăţii care atrăgeau privirile, foştii cruciaţi dispuneau de o autoritate ce nu se voia subordonată regelui. Conflictul izbucneşte, la început surd. Conducătorii ordinului, Jacques de Molay, mare maestru, şi Geoffroy de Charnay, preceptor de Normandia, sunt întemniţaţi în propria reşedinţă a ordinului: la Temple, unde, graţie supliciilor, li se smulge mărturisirea "tuturor crimelor din lume". Tezaurul templierilor e transferat la Louvre. Sinistrul sfetnic regal Guillaume de Nogaret adună, crud, false dovezi acuzatoare. După şapte ani, capii ordinului sunt supuşi unui simulacru de judecată şi sortiţi rugului. Câteva scene care dezvăluie urzelile Inchiziţiei, de acord cu regele, sunt printre cele mai expresive din roman. E drept că figurile celor torturaţi apar ca într-o pâclă a depărtării, fantomatice, şterse. E drept, de asemenea, că înfruntarea dintre Jacques de Molay şi tribunalul ecleziastic la Notre-Dame, sub bolţile sonore, are ceva teatral. E o punere în scenă cu marc spectacol, în prezenţa regelui, a miniştrilor, a cardinalilor. Fiecărui cap de acuzare îi urmează de partea cealaltă o retractare. "Retrag tot ce-am spus! Zise marele maestru... tot ce am spus...", răspunse vuind catedrala întreagă. Fie şi în linii mari, Maurice Druon tinde să combată falsa interpretare a cruciadelor ca expresie a impulsurilor mistice, a tenebrosului medieval, întrebările asupra sensului istoriei sunt lotuşi rare, prioritatea revenind faptelor. Ce motive au determinat complotul împotriva templierilor? De ce toată această luptă spectaculoasă împotriva unor figuri ţinute până atunci în mare cinste? Cavalerii fiind potoliţi, nu mai trebuiau trimişi peste mări pentru a-şi cheltui flăcările. De cruciade, nu mai era nevoie, căci, cum remarcă primul ministru Marigny, "marele comerţ şi trafic care se făcea îndărătul flamurilor credinţei" continua să fie o realitate laică. Acuzaţiile de erezie urmăreau altceva: ruinarea unei forţe. Aurul templierilor, acumulat prin silnicii şi jaf, reprezenta o realitate de care monarhia prea credincioasă înţelegea să profite. Întreg sistemul medieval se sprijină pe interese de castă şi teroare. Tribunalul ecleziastic nu-i decât un instrument care nu judecă oameni, ci interese: "Nu era vorba decât de principii". Rugul face parte din decorul familiar, constituind o caracteristică a practicii politice. Prada flăcărilor, conducătorii templierilor par a demonstra prin decăderea lor atotputernicia regală, însă cu ultimele forţe Jacques de Molay scandează blesteme care răspândesc în mulţime nelinişte şi superstiţii. Încă o dată, prozatorul se complace cu insistenţă în scene tari, de efect teatral. "Mulţimea încremenită amuţise.: S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors spre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar: — Papă Clement... şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret... şi tu, rege Filip... mai înainte de un an, vă chem să vă înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi acolo pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea neam!"... Marguerite de Bourgogne, soţia fiului mai mare al regelui, şi Blanche de Poitiers, căsătorită cu al treilea fiu al lui Filip, s-au lăsat antrenate într-o dragoste extraconjugală. Seducătorii şi tinerele sunt torturaţi cu sălbăticie, adulterinele fiind silite. Să asiste apoi la* executarea temerarilor amanţi: "Numiţii Gautier şi Filip d'Aunay, călcându-şi cinstea şi trădând legământul de credinţă feudală faţă de persoane de sânge regesc vor fi jupuiţi de vii, traşi pe roată, scopiţi, după care li se va tăia capul şi vor fi puşi în ştreang, acestea în dimineaţa zilei ce va urma celei de azi. Astfel a judecat preaînţeleptul, preaputernicul şi preaiubitul rege." Sub înrâurirea filozofiei ecleziastice, imaginea morţii era opusă ca un memento pesimist bucuriei de a trăi. Din amvon, preoţii vesteau iluzorii fericiri postume, moartea devenind o condiţie a eliberării de dureri. Scheletul morţii, în dans macabru, sculptat în piatră la intrarea în marile catedrale, exprima simbolic inutilitatea eforturilor. În împrejurări psihologice ca acestea, existenţa era sistematic îmbibată de resemnare şi tristeţe. "Căci, în veacurile acelea când mulţi prunci mureau în leagăn, iar dintre femei o jumătate în durerile facerii, când molimile secerau oamenii în floarea vârstei, când rănile nu se vindecau decât rareori, când plăgile nu se închideau de fel, când biserica te învăţa să fii mereu cu ghidul la moarte, când statuile din altare arătau cadavre mâncate de viermi, şi când fiecare simţea de-a lungul întregii vieţi că-şi duce propriul său leş, ideea morţii era obişnuită, familiară, firească..." Toate acţiunile regelui sunt orientate în sensul consolidării puterii absolute; toate acţiunile bisericii catolice vizează recucerirea puterii pierdute. Ciocnirile între cele două principii, cel secular şi cel etern, sunt când mai vizibile, când mai voalate. Îndărătul convenienţelor se pun la cale fărădelegi şi turpitudini. Interesele regatului şi cele ale credinţei sunt puse mereu în corelaţie, însă, straniu, legătura o face otrava, pumnalul, aurul corupător. În numele "raţiunii de stat", formulă elastică servind cauze personale, răzvrătiţii sunt "urmăriţi, martirizaţi, executaţi". Paradoxal, asasinatul devine simbolul puterii: "Morţi în timpul interogatoriilor, morţi în temniţe, morţi pe rug, morţi pe roată..." Gloriile sunt scurte. Înfiorătorul Nogaret, suflet de "plumb şi fier", fanatic al "legii", cade sub legea otrăvii; papa Clement, care a ratificat suprimarea templierilor, moare îngurgitând un preparat ucigător: pulbere de smarald; câţiva regi vor fi suprimaţi curând cu aceleaşi mijloace. Întemniţate într-o fortăreaţă pustie, supuse umilinţei şi foamei, nurorile regelui îndură o penitenţă cumplită. Nici o licărire de umanitate nu moaie inimile. În înţelegere cu Charles de Valois, infatuat şi fantast, sadicul conte Robert d'Artois înlesneşte sugrumarea frumoasei Marguerite de Bourgogne, pentru ca, rămas văduv, mărginitul Ludovic să-şi poată alege o altă regină. Aceiaşi intriganţi duc la înlăturarea lui Marigny, fostul sfetnic al lui Filip. Precum se vede, crimele se ţin lanţ. Meditând asupra tristelor realităţi, dizgraţiatul Marigny, care-şi petrece ultimele zile în celula răposatului Jacques de Molay, templierul, face, agonizând, un bilanţ tulburător. "Templierii se îndepărtaseră de rostul lor; ei se abătuseră de la slujirea creştinătăţii pentru a nu se mai îndeletnici decât de camătă; stricăciunea se strecurase în rândurile lor; dintr-aceasta li se trăgea blestemul şi drept era să fie nimiciţi. Dar spre a le veni de hac templierilor, l-am pus în scaun de arhiepiscop pe fratele meu, care era ambiţios şi mişel, într-adins ca să-i osândească pentru fărădelegi născocite; nu e deci de mirare că fratele meu s-a întors împotriva mea şi m-a trădat atunci când ar fi putut să mă scape. N-am de ce să-i port pică; eu sunt cel vinovat... Negreşit, ar fi fost bine pentru Franţa să avem un papă francez; dar pentru că acest papă, ca să se poată alege, se înconjurase de cardinali alchimişti, lacomi viu de virtute, ci de aurul pe care voiau să-l fabrice, el a murit înghiţind pulberea de smaralde ce i-au vârât-o pe gât cardinalii săi. Pentru că Nogaret chinuise prea mulţi nevinovaţi ca să scoată de la dânşii mărturisirile pe care le voia şi pe care le credea necesare binelui ţării, vrăjmaşii lui au sfârşit prin a-l otrăvi... Pentru că Marguerite de Burgundia fusese măritată din interese politice cu un prinţ pe care nu-l iubea, dânsa a trădat căsătoria, pentru că a trădat, a fost descoperită şi întemniţată. Pentru că am ars scrisoarea, care i-ar fi putut reda libertatea regelui Ludovic, am dus-o la pieire pe Marguerite şi în acelaşi timp mi-am urzit mie însumi pieirea... Pentru că Ludovic a pus s-o omoare, aruncând crima în spinarea mea, ce se va întâmpla cu dânsul? Ce se va întâmpla cu Charles de Valois, care, în dimineaţa asta, pune să mă spânzure pentru nelegiuiri ticluite? Ce se va întâmpla cu Clémence a Ungariei dacă, pentru a fi regina Franţei, primeşte să se mărite cu un ucigaş?... Chiar atunci când suntem pedepsiţi pentru vreo vină născocită, există întotdeauna o cauză adevărată a pedepsei care ne loveşte." La 47 de ani, Filip cel Frumos murea lăsând în locu-i pe neajutoratul Ludovic al X-lea. Fără voinţa de fier a tatălui, neavând nici măcar masca aceluia, el e o umbră şovăitoare. Făcut să fie condus de alţii, îşi ia "maşinal" poza de stăpân, pentru a-şi uita îndată rolul. Bicisnic, înşelat, pătimaş, îşi exercită puterea cu toată lipsa de măsură. Sadic, meschin şi ridicol, nu dispune de imaginaţia marilor sceleraţi. "Dar mă vor iubi ei vrând-nevrând, iar dacă nu mă vor iubi, am să fac astfel că au să tremure de frică văzându-mă şi-au să strige «. Ura», ca şi cum n-ar mai putea de dragul meu." Fraza similară atribuită de Costache Negruzzi Lăpuşneanului exprima energic esenţa unei conduite politice. Aceea a lui Ludovic apare muiată în pulbere, mărturie a neputinţei. Favorizând asasinarea fostei sale soţii, Ludovic îşi dă pe faţă instinctele criminale. Repudiindu-şi copilă, tatăl denaturat se arată într-o jalnică decrepitudine. Culcându-se cu lenjereasa palatului, în chiar noaptea înmormântării tatălui, ireverenţa devine nebunie. În el, orice afirmaţie se învecinează cu o negaţie: "Era rege şi nu ştia cian să domnească; era om şi nu ştia cum să trăiască; era însurat şi nu avea soţie." Cu tot dispreţul pentru oameni, Filip cel Frumos înţelesese să utilizeze pe unii exponenţi ai burgheziei incipiente împotriva nobilimii. Enguerrand de Marigny, burghez normand, devenit prim sfetnic regal, oferea regelui "sprijinul unei clase care, dezvoltându-se, dobândea conştiinţa importanţei sale". Marigny reprezenta progresul, concretizat în centralizarea puterii, unificarea monedei şi administraţiei, separarea puterii civile de autoritatea bisericii, pacea cu vecinii, pacea internă, mărirea producţiei şi a schimburilor şi altele ca acestea. Charles de Valois susţinea tacit sau pe faţă ambiţiile feudalilor, dispreţuind pe Marigny pentru politica ostilă nobilimii, pentru originea modestă, pentru că ajunsese un alter ego al regelui. Uşuraticul prinţ de sânge regal încarna "trecutul neîntrerupt", în care, perspicace, regele, fratele său, nu mai credea. Poziţiile se delimitează tot mai clar între cele două clase, Ludovic, neajutoratul, lăsându-se dominat de feudali. Autoritatea centrală se dezagregă; seniorii sunt liberi să se războiască între ei, să bată monedă, să creeze noi vasali; burghezii şi ţăranii liberi nu mai pot solicita decât cu greu justiţia regală. Biserica redevine arbitrul suprem. În competiţia dintre, paşa" de Valois şi "marele vizir" Marigny, acesta din urmă nu rezistă. Însă suprimarea lui Marigny nu însemna suprimarea puterii burgheziei. Opulenţa seniorilor nu face faţă luxului, risipei, ambiţiilor crescânde. Îndărătul fastului se ascundea, o lepră: banul". Titlul fabulos de împărat al Constantinopolelui, adus ca dar de nuntă lui Charles de Valois de o Courtenay, nu înşela pe nimeni, în Orient stăpânind Paleologii. Pe Charles îl tortura dorinţa de a fi rege al Franţei. Sau cel puţin să conducă din umbră pentru a şi reface averea. Bănci! E lombarzilor sunt mai puternice decât intrigile acestui aventurier megaloman, câte va lăsa urmaşilor din dinastia Valois "câte o trăsătură a firii sale de nebun". Efigia bancherului Spinello Tolomei, ales de confraţii lui căpitan general al companiilor lombarde din Paris ("frumos titlu care n-avea nici o semnificaţie militară, dar dădea deţinătorului o putere mai sigură decât aceea a unui conetabil") e tot mai frecvent invocată de seniori. Căci iscusitul lombard controlează ocult o treime din operaţiile bancare ale Franţei. Nepotul lui Tolomei, Guccio Baglioni, figură prea caligrafică, un fel de june-prim, are un rol între curtea Franţei şi aceea a Angliei. Şi tot el mijloceşte la Napoli căsătoria lui Ludovic cu Clémence a Ungariei. Banul nu egalează încă titlurile de nobleţe, dar, indirect, le domină. Prin intermediul aurului, diferenţele sociale se atenuează treptat. Surâzătorul Guccio, acest gentilom în devenire, al cărui fiu va fi pretendent la tronul Franţei, se arată ofensat de înfumurarea celor de sus, el gândind deocamdată ca un burghez. "Oamenii aceştia au nişte mari aere studiate, dar de loc maniere din inimă şi dau cu piciorul celor mai alese devotamente. Nu-i de mirare că sunt atât de rău iubiţi şi atât de bine trădaţi". În fond, lupta pentru putere, indiferent că-şi ia ca paravan binele regatului, ori cauza religioasă, urmăreşte acapararea de bunuri. Acumularea primitivă a început de mult; acum băncile dau impuls capitalului care se adună în mâini puţine. Ascensiunea rapidă a ministrului Marigny n-a fost rezultatul unor mari virtuţi, iar fratele său, arhiepiscopul, traficant de valori, nu uită să i-o reamintească. "De unde ţi-a venit averea? De la ce evrei jupuiţi? De la ce templieri pârjoliţi? N-am făcut decât să te imit." Alte întâmplări sumbre, până în 1343, întregesc profilul epocii. Tehnica vindictei atinge culmea în această etapă prerenascentistă. În Otrăvurile coroanei, dragostea şi moartea se îmbină. După optsprezece luni de la ceremonia nupţială, Clémence a Ungariei îşi începe văduvia. Ludovic al X-lea a fost asasinat. Succesorul său, Filip al V-lea, va avea aceeaşi soartă. Rivalităţile între casele de Valois, de Navara şi dArtois se adâncesc. În Anglia, opoziţia baronilor faţă de monarhie e înlesnită de dragostea Isabelei pentru lordul Roger Mortimer. Triumfă Legea masculilor. Agitând subteran, templierii tăinuiţi determină pe sute de mii de tineri între 15 şi 20 de ani să-şi lase căminele şi să pornească într-o aventură bizară. "Păstoraşii" sunt cuprinşi de im vânt al nebuniei: pradă, ucid, se dedau dezmăţului. Oraşele asaltate trec prin momente de panică, falşii cruciaţi pustiind totul. Al treilea fiu al lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea, mediocru şi arogant, cade la timp. Isabela s-a răzbunat, dirijând îndemânatic detronarea nedemnului ei soţ Eduard. Lupoaica Franţei nu-şi dezminţea tatăl, "regele de fier". Ambiţia şi intrigile, sperjurul şi spada favorizează noi acţiuni sângeroase. Crinul şi leul (Franţa şi Anglia) se angajează în pustiitorul război de o sută de ani. Într-un epilog la al şaselea volum (1354-1362) se consemnează sfârşitul principalilor eroi. După cel de al doilea volum; naraţiunea ia un ritm grăbit. Anecdota consistentă ţine locul epicului. Stilul simplu de xilografie şi stilul familiar se întâlnesc, îmbinându-se pe aceeaşi pagină. Dialogul e mereu viu, volubil, nepretenţios. Maurice Druon scrie cu dezinvoltură, trecând de la atrocităţi la idilic, de la obscen la virtute, de la frenezie la reflecţie. Iar reflecţiile sale pledează pentru raţiune şi progres. Între oamenii din popor sunt unii, cu merite deosebite, care intră în istorie pentru că aţi contribuit la înfăptuirea ei. Eternitatea aparţine, de drept, poporului. Adevărul acesta sună lapidar: "Naţiunile nu mor niciodată cu moartea oamenilor, oricât de mari vor fi fost ei..." Un surâs ironic punctează din loc în loc expunerea. Ironia preţuieşte uneori cât un comentariu explicativ. Începând cu titlul ciclului, Regii blestemaţi, atitudinea prozatorului este limpede, concretizându-se explicit în sarcasm tăios faţă de o instituţie sortită dispariţiei inexorabile.   CONST. CIOPRAGA           "Istoria e un roman care a fost..."   Edmond şi Jules de Goucourt     "Te ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt."   Stendhal             PERSONAJELE PRINCIPALE     Regele Franţei: - Filip al IV-lea, zis Cel Frumos, 46 de ani, nepot al sfântului Ludo­vic.   Fraţii săi: - Monseniorul Charles, conte de Valois, împărat cu numele al Constantinopolei, conte de Romagne, 44 de ani. - Monseniorul Ludovic, conte d'Evreux, în vârstă de vreo 40 de ani.   Fiii săi: - Ludovic, rege al Navarei, 25 de ani. - Filip, conte de Poitiers, 21 de ani. - Charles, 20 de ani.   Fiica sa: - Isabelle, regina Angliei, 22 de ani, soţia regelui Eduard al II-lea.   Nurorile sale: - Marguerite de Burgundia, de vreo 21 de ani, soţia lui Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a sfântului Ludovic. - Jeanne de Burgundia, de vreo 21 de ani, fiică a contelui palatin al Burgundiei, soţia lui Filip. - Blanche de Burgundia, sora sa, ca la vreo 18 ani, soţia lui Charl­es.   Miniştrii şi consilierii săi: - Enguerrand le Portier de Marigny, 49 de ani, locţiitor al rege­lui şi, cum ar veni azi, prim-ministru. - Guillaume de Nogaret, 54 de ani, păstrătorul sigiliilor statului, adică ministru de justiţie. - Hugues de Bouville, mare şambelan.   Spiţa d'Artois, coborâtoare dintr-un frate al sfântului Ludovic: - Robert al III-lea d'Artois, senior de Conches, conte de Beaumont-le-Roger, 27 de ani. - Mahaut, mătuşa sa, de vreo 40 de ani, văduva contelui palatin al Burgundiei, contesă d'Artois, pair al Franţei, mama prinţeselor Jeanne şi Blanche de Burgundia şi vară a Margueritei de Burgundia.   Templierii: - Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templie­rilor. - Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia. - Evrard, fost cavaler templier.   Zarafii: - Spinello Tolomei, bancher din Sienna, aşezat la Paris. - Guccio Baglioni, nepotu-său, de vreo 18 ani.   Fraţii d'Aunay: - Gautier, fiul cavalerului d'Aunay, de vreo 23 de ani, scutier al con­te­lui de Poitiers. - Filip, frate-său, de vreo 21 de ani, scutier al contelui de Valois.   Familia Cressay: - Doamna Eliabel, văduva seniorului de Cressay, de vreo 40 de ani. - Pierre şi Jean, fiii săi, de 20 şi 22 de ani. - Marie, fiica sa, de 16 ani.   Alţii: - Jean de Marigny, arhiepiscop de Sens, frate mai mic al lui En­guerrand de Marigny. - Beatrice D'Hirson, primă domnişoară de onoare a contesei Ma­haut, de vreo 20 de ani.