OSHO cărți

Trãieşte total, trãieşte cu pasiune… În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţã se transformã într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţã nu moare niciodatã, cãci atingerea ei seamãnã cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbã în aur.   Aceastã scurtã viaţã pe care o aveţi poate fi transformatã într-un paradis. Aceastã micã planetã este floarea de lotus a paradisului. Singura rãspundere adevãratã este faţã de propriul tãu potenţial, faţã de propria ta inteligenţã şi conştienţã, faţã de acţiunea conformã cu ele.   Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sãmânţã. Trebuie sã creşti, trebuie sã ajungi la o înflorire, iar aceastã înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Aceastã înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legãturã decât cu tine, cu evoluţia ta personalã.   Înţelege, trebuie sã devii o adevãratã celebrare pentru tine însuţi!   Dacã tânjesti dupã o utopie, dorinţa ta se îndreaptã de fapt cãtre o armonie individualã şi socialã. Aceastã armonie nu a existat niciodatã, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împãrţitã în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împãrţiri nu e valabilã. Ele aratã însã cã omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate lãuntricã si, prin urmare, nu este în stare sã creeze o societate, o umanitate unicã, nici în afara lui. Cauza nu se gãseste în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lãuntrice.   Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentalã a tuturor problemelor. Însã datoritã faptului cã individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupã care individul se va schimba la rândul lui. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, cãci “societatea” nu este altceva decât un cuvânt; existã numai indivizi, nu existã societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilã numai în cazul individului, indiferent cât de micã ar fi aceasta. Şi odata ce învãţati cum sã schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Eu cred cã într-o bunã zi vom avea o societate care sã fie în deplinã armonie, care sã fie mult mai bunã decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasã.   Nu eşti niciodatã mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dãruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptã întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plãnuit sã fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tãu potenţial. Tu încerci sã fii ceea ce vor alţii sã fii, însã acest lucru nu te va putea mulţumi niciodatã. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: “Poate cã ceea ce ai nu este suficient; strãduieşte-te sã obţii mai mult!” Atunci încerci sã obţii mai mult, începi sã cauţi. Şi toatã lumea apare cu o mascã zâmbitoare, toatã lumea zâmbeşte fericitã, astfel încât fiecare vrea sã-i pãcãleascã pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tãu, o mascã, astfel încât ceilalţi cred cã eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tãu, ai impresia cã ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveste însã iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlãdie, mai frumoasã. Acestea sunt iluziile pe care le creeazã distanţa. Când te apropii însã mai mult, începi sã vezi cã nu este chiar aşa. Dar oamenii rãmân la distanţã unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţã; o apropiere prea mare ar fi periculoasã, s-ar putea ca ei sã vadã ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţ i vine imediat ideea cã banii reprezintã cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare sã fie! Aşa ca alergi dupã bani. Un altul este mai sãnãtos; alergi dupã sãnãtate! Un altul face altceva şi aratã foarte mulţumit – îl urmãreşti! Dar de fiecare datã e vorba de celãlalt…   Societatea a aranjat lucrurile astfel încât sã nu îţi pui niciodatã problema propriului tãu potenţial. Şi toatã nefericirea provine din faptul cã nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toatã nefericirea şi toatã competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasã cã alţii au mai mult, cã nu eşti tu cel care are mai mult. Dacã vrei ca iarba sã fie mai verde, nu are rost sã priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu ca iarba sã fie mai verde! Omul trebuie sã fie înrãdãcinat în propria sa energie potenţialã, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumitã astfel, încât acest fapt vi se va pãrea pur şi simplu incredibil.   A fi viu înseamnã a avea simţul umorului, a avea o profundã calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricãror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie sã i se adauge neapãrat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţã de viaţa este singurul fel de respect care poate fi arãtat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însãşi.   Omul poartã în interiorul lui un mare tezaur, însã el mai poartã în sine şi întreaga moştenire animalã. Aceasta trebuie îndepãrtatã, pentru a permite comorilor sã se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împãrtãşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristica bogãţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult.   Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru cã nu le-am privit niciodatã cu adevãrat, nu ne-am îndreptat niciodatã atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi sã creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţã nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multã energie de pierdut. Având o viaţã atât de scurtã, având o sursã de energie atât de micã, este pur şi simplu stupid sã o pierdeţi în tristeţe, în furie, în urã, în gelozie. Folosiţi-vã energia în iubire, folosiţi-o în actiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vã spre ceva care sã vã înalţe. Şi cu cât vã înãlţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastrã. Depinde numai de voi.   Nici o fiinţã umanã nu este o insulã. Trebuie sã vã amintiţi mereu acest lucru, deoarece el reprezintã unul din adevãrurile fundamentale ale vieţii. Insist asupra acestui fapt, deoarece existã mereu tendinţa de a-l uita. Facem cu toţii parte din aceeasi energie a vieţii, din aceeaşi existenţã oceanicã. Şi tocmai datoritã faptului cã rãdãcinile noastre sunt ancorate în aceeaşi unitate, este posibilã iubirea. Dacã nu am fi o singurã unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilã.   Omul poartã încã în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare sã aparţinã unei pãrţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic. Dacã nu se va elibera de acest trecut animal, omul va rãmâne divizat. Trecutul animalic şi calitaţile umane nu pot coexista, deoarece calitãţile umane reprezintã tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate sã mai facã omul este sã cadã în ipocrizie.   În ceea ce priveşte comportamentul lui formal, omul se conformeazã idealurilor umane de iubire şi adevãr, de libertate, neposesivitate şi compasiune. Toate acestea reprezintã însã numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţã în fiecare clipã; orice întâmplare îl poate face sã aparã. Însã, indiferent dacã apare la suprafaţã sau nu, conştiinţa interioarã este divizatã. Aceastã conştiinţã divizatã a facut sã se punã întrebarea: cum ar putea individul sã devinã un întreg armonios? Acelaşi lucru este însã valabil şi în cazul societãţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios fãrã razboaie, fãrã conflicte, fãrã clase sociale; fãrã separare pe criterii de culoare, religie, castã sau naţiune? În loc sã gândim în termeni de revoluţie şi sã schimbãm societatea, structura ei, ar trebui sã ne punem mai serios problema meditaţiei şi a transformãrii individului. Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societãţii. Însã ele trebuie sã disparã din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.   Nu existã nimic care sã poarte eticheta “adevãr”; adevãrul nu este un lucru pe care îl vei putea gãsi într-o bunã zi într-o cutie,şi pe care,deschizând-o, sã exclami uimit: “Fantastic! Am gãsit adevãrul!” Nu existã o astfel de cutie.   Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevãr este clar. În inima lor existã o sete dupã adevãr, le este ruşine cã nu sunt în posesia acestui adevãr şi, de aceea, vorbesc despre el. Însã acestea nu sunt decât cuvinte. Faptul de a trãi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare. La fel se întâmplã şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însã nimeni nu este cu adevãrat liber. Şi nimeni nu doreşte sã fie cu adevãrat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singurã. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz raspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viaţã schizofren. Ei vorbesc despre adevãr şi despre libertate, însã trãiesc în minciuna şi sclavie… Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vã face sã fiţi eliberati de rãspundere. Un om care doreşte sã fie liber trebuie sã accepte responsabilitãţi imense. El nu îşi poate arunca rãspunderea pe umerii nimãnui. Indiferent ce face, indiferent ce este, rãspunderea îi revine în întregime.   O persoanã cu adevãrat non-violentã este cea care nu ucide pe nimeni şi care nu face rãu nimanui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rãu. Ea se va împotrivi însã şi în situaţia în care altcineva încearcã sã îi facã ei vreun rãu. Dacã cineva încearcã sã o ucidã, ea se va împotrivi şi în acest caz şi nu va permite ca acest lucru sã se întâmple. Ea nu va iniţia nici o violenţã, însã dacã împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai aşa oamenii nonviolenţi pot rãmâne independenţi; altfel vor fi sclavi, vor rãmâne saraci şi vor fi întotdeauna exploataţi de alţii.   A fi tu însuţi îţi oferã toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa sã aibã sens, semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tãu.   Fii plin de neprevãzut şi mereu schimbãtor. Nu te împotrivi schimbãrii şi nu înceta niciodatã sã fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentã bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot. Acţiunile unei maşini pot fi prevãzute. Ea este astãzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Este neschimbatã. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipã. În clipa în care încetezi sã te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit.   Riscã tot ce ai! Fii asemenea unui jucãtor! Riscã totul, deoarece clipa urmãtoare ar putea sã nu mai vinã, aşa cã de ce sã îţi pese? De ce sã te intereseze? Trãieşte intens, trãieşte plin de bucurie. Trãieşte fãrã teamã, trãieşte fãrã sã te simţi vinovat. Trãieşte fãrã sã îţi fie fricã de iad şi fãrã sã doreşti raiul. Trãieşte pur şi simplu.   Fiecare greşeala este o ocazie de a învãţa. Totul este sã nu comiţi aceeaşi greşealã în mod repetat – ar fi o prostie… Însã comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie sã-ţi fie teamã, cãci acesta este singurul mod în care natura îţi permite sã înveţi.   Religiozitatea înseamnã pur şi simplu o provocare pentru a creşte, o provocare aruncatã seminţei pentru a ajunge la apogeul exprimãrii sale, a se deschide în mii de flori şi a-şi raspândi parfumul ascuns în ele. Aceastã mireasmã subtilã este ceea ce numesc eu religiozitate.   Fiecare este atât de nefericit încât vrea sã gãseascã o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bunã: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legãtura cu toate lucrurile. Nici o fiinţã nu este perfectã şi nici un om nu poate fi vreodatã perfect, deoarece nu existã perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi existã o serie de lucruri care dovedesc aceastã imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: “De ce nu sunt perfect?” dupã care priveşti spre ceilalţi, încercând sã regãseşti aceastã imperfecţiune în fiecare. Şi doreşti sã-ţi deschizi inima, deoarece pânã nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsitã de orice celebrare, va fi aproape moartã. Însã nu poţi sã faci acest lucru direct. Trebuie sã distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi. În loc sã te judeci, începe sã te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slãbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere sã fii perfect. Aceasta înseamnã sã ceri ceva ce nu este cu putinţã; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţã omeneascã.   Priveşte animalele, priveşte pasarile: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodatã nu o sã vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit sã îşi mestece aceeaşi iarbã în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu existã nici o tensiune, el este în deplinã armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţã cã bizonii râd şi întreabã: “Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivã? Ce nevoie aveţi sã fiţi altcineva?” Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.   Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnatã în întreaga lume. Şi din cauza acestei condamnãri energia care poate înflori în senzualitate se transformã în perversiune, gelozie, furie, urã; ea genereazã o existenţã aridã, lipsitã de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântãrile omenirii. Este sensibilitatea voastrã, este conştiinţa voastrã. Este conştiinţa voastrã filtrata prin corp.   Pãrinţii au crezut întotdeauna despre copii cã sunt proprietatea lor şi cã aceştia trebuie sã le fie întrutotul asemãnãtori, sã îi copieze întocmai. O copie este însã lipsita de orice frumusete, iar existenta nu apreciaza aşa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original. Trebuie sã îţi ajuţi copiii sã creascã, astfel încât sã te depãşeascã. Trebuie sã îi ajuţi sã nu te imite. Adevãrata îndatorire a pãrinţilor este aceea de a-şi ajuta copiii sã nu îi imite. Copiii sunt tentaţi, prin însãşi firea lor, sã imite. Şi pe cine ar putea imita? Pãrinţii sunt cei mai apropiaţi. Pânã acum pãrinţii au apreciat foarte mult faptul cã propriii lor copii le seamãnã. Tatãl se simte mândru cã fiul sãu îi seamãnã. Iar viaţa copilului este pierduta, el nu este dorit aşa cum este el de fapt. Datoritã acestei concepţii greşite, de a fi mândru de copiii care te imitã, am creat o societate în care toatã lumea imitã.   Obedienţa nu presupune inteligenţã. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodatã despre o maşinã care sã nu se supunã. Supunerea este, de asemenea, simplã. Ea te elibereazã de povara oricãrei rãspunderi. Atunci nu mai este nevoie sã elaborezi un rãspuns, trebuie sã faci doar ceea ce ţi se spune. Rãspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti foarte liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale. Religiozitatea nu este ceva în care sã crezi – este un fapt care trebuie trãit, experimentat; ea nu este o credinţã pe care sã o ai în minte, ci o savoare a întregii tale fiinţe.   Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsitã de judecatã. Dacã o forţezi sã fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate judeca aşa cum trebuie.   A adopta o atitudine lipsitã de judecatã nu este un lucru care sã ţinã de sfera minţii. Numai o fiinţã care a transcens mintea poate sã fie liberã de judecatã; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validã, un lucru valabil, este numai o aparenţã.   Orice hotãrãşte mintea, orice afirmã ea, este poluat de condiţionãrile sale, de prejudecãţile sale – tocmai acestea o fac sã judece.   De exemplu: vedeti un hoţ. Faptul ca el furã este ceva real, nu contestã nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireste, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om cã este hoţ, mintea ta spune: “Ai dreptate; afirmaţia ta este adevãratã”. De ce ar fi însã un hoţ rãu? Şi ce este de fapt rãutatea? De ce a fost oare obligat sã fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legãturã cu întreaga persoanã. Şi afirmaţi despre individul respectiv cã este un hoţ. El face însã şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura.   Poate cã este un pictor talentat, poate cã este un dulgher bun, poate cântã frumos sau danseazã bine; acel om poate avea o mie şi una de calitãţi. Omul, în întregul sãu, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintã o singurã acţiune. Şi nu poţi sã te bazezi numai pe aceastã acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţã. Nu o cunoşti deloc. Şi nu cunoşti nici mãcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate cã şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate cã în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rãu, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce. Dacã priveşti lumea din jurul tãu şi observi condiţionãrile oamenilor, pãrerile lor despre ceea ce este bine şi rãu, corect şi greşit, vei vedea – pentru prima datã – cã şi propria ta minte face parte dintr-o anumitã secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevãrat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartã în sine amprenta faptului de a judeca.   Existenţa este una singurã. Ea se exprimã în milioane de forme, însã spiritul care este exprimat este acelaşi. Este o singurã divinitate, cu o varietate infinitã de creaturi.   Banii sunt un lucru ciudat. Dacã nu îi aveţi, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemã. Însã dacã îi aveţi, problemele îşi fac,cu siguranţã, apariţia. Una dintre cele mai mari probleme pe care le creeazã banii este faptul cã nu ştii niciodatã dacã tu eşti cel dorit sau ei. Şi acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera sã nu îi ai deloc. Atunci, cel puţin, viaţa ar fi simplã. Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plãcere, devin însã – în acest caz – o sursã de angoasã. Nu ei sunt însã adevãrata sursã, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un pãcat sã îi ai, nu este nevoie sã ai un sentiment de culpabilitate.   Acesta este modul în care mintea îşi creeazã starea sa de nefericire. Chiar dacã cineva te iubeşte, nu îi pune aceastã întrebare delicatã: dacã va spune cã te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacã va afirma cã este atras de banii tãi, îl vei crede. Însã, în acest din urmã caz, dacã atracţia o reprezintã banii, întreaga relaţie este terminatã. Iar în cealaltã situaţie vei continua sã porţi în tine bãnuiala cã este atras de banii tãi, nu de tine. Însã nu e nimic rãu: banii sunt ai tãi, la fel cum ale tale sunt şi nasul, ochii sau pãrul. Iar celãlalt te iubeşte în întregime. Banii reprezintã, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, şi atunci nu va fi nici o problemã. Încearcã sã traieşti o viaţã fãrã complicaţii şi cu cât mai puţine probleme posibil.   A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însãşi ideea de a compara este în întregime falsã. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai existã nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacã indivizii ar fi fost asemãnãtori. Dar nu sunt. Nici mãcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil sã gãseşti o altã fiinţã care sã fie exact ca tine. Noi comparãm deci fiinţe unice. şi de aici provin toate problemele. Un lucru fundamental şi în acelasi timp foarte dificil, este acela de a nu împãrţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt pãrţi ale aceluiaşi întreg. Trebuie numai sã aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine simţul umorului este esenţial pentru ca persoana sã reprezinte un tot unitar. Ce este rãu în aceste mãrunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi sã râdeţi, de ce nu puteţi sã vã bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce este bun şi ce este rãu. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecãtor, iar acest fapt vã face sã fiţi serioşi. Florile sunt frumoase, însã ce sã spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile nu ar putea exista fãrã ei; spinii le protejeazã. Ei au o anumitã funcţie, un anumit rol, o anumitã însemnãtate. Dacã însã împarţi mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii devin urâţi. Aceeaşi sevã hrãneşte însã tulpina, floarea şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împãrţire, nu are loc nici un raţionament. Floarea nu este favorizatã, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui sã fie şi modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastrã viaţã. Existã unele lucruri, lucruri mãrunte, care, dacã le judecaţi, par stupide, prosteşti. Însã acest lucru se întâmplã datoritã raţionamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esenţial.   Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilã. Mintea nu poate sã înţeleagã ceea ce se aflã dincolo de cuvinte; ea poate sã înţeleagã numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupatã de existenţã, de viaţã, de realitate. Mintea este, ea însãşi, o ficţiune. Poti trãi şi fãrã minte. Însã nu poţi trãi fãrã inimã. Şi cu cât existenţa ta este mai profundã, cu atât este şi inima ta mai implicatã.   Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuã. Dar oamenii au impresia cã ei înşişi reprezintã ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenitã; viaţa este o continuã schimbare. Cu cât existã mai multã schimbare, cu atât viaţa este mai abundentã. Iar o viaţã abundentã aduce cu sine extraordinare schimbãri, clipã de clipã.   Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior. Şi nu existã nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însã aceasta nu înseamnã cã Rabindranath Tagore este superior pentru cã nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred cã fiecare reprezintã o manifestare unicã. Trebuie deci sã renunţãm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi sã le înlocuim cu ideea nouã de unicitate. Într-adevãr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multã iubire şi vei vedea cã fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.   Fã pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximã plãcere ţie şi celor din jurul tãu. Fã ceva care sã înalţe în tine un cântec şi sã creeze un ritm al celebrãrii în jurul tãu. O astfel de viaţã o numesc religioasã. Ea nu se bazeaza pe principii, pe disciplinã şi nici pe legi. Ea se rezumã la o singurã idee: aceea de a-ţi trãi viaţa în mod inteligent.   Obedienţa are o anumitã simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţã de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentã întreabã întotdeauna: “De ce ? De ce trebuie sã fac acest lucru? Pânã când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele, nu mã voi implica în realizarea lui.” Numai aşa devine cu adevãrat rãspunzatoare.   Este imposibil pentru un sfânt sã fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfânt.   Omul nu a învãţat încã sã guste frumuseţea singurãtãţii. El cautã mereu sã se angajeze într-o relaţie, sã fie cu cineva – cu un prieten, cu un parinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societãţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însã toate acestea sunt necesare pentru a-l face sã-şi uite singurãtatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci sã uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: cã te-ai nãscut singur, cã vei muri singur, cã indiferent ce ai face, trãieşti singur.   Orice efort de evitare a singurãtãţii eşueazã şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care sã te facã sã-ţi uiţi singuratãtea; trebuie doar sã devii conştient de singurãtatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru cã reprezintã eliberarea de mulţime, de turmã, de celãlalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sã auzi cuvântul “singur”, cã îţi şi aminteşti de o ranã; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rãneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul “singurãtate” nu are acelaşi sens – de ranã, de gol care trebuie umplut. Singurãtate înseamnã pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcã deci sã gãseşti centrul tãu lãuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurãtatea a fost întotdeauna perfectã. În viaţã, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însã aceastã singurãtate este atât de plinã – nu este nici un gol -, atât de completã, atât de încãrcatã cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântãrile existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurãtate, durerea va dispãrea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinarã blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Aceasta nu înseamnã cã un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţã poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintã o nevoie, ci o împartãşire. Fiinţa umanã are atât de mult, încât poate împãrţi cu alţii.   Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţã. Indiferent pe cine rãneşti, în cele din urma te rãneşti pe tine însuţi. Poate cã acum nu îţi dai seama de acest lucru, însã într-o bunã zi vei înţelege şi îţi vei spune: “Dumnezeule! Acest lucru mi l-am facut cu mâna mea.” Ai rãnit pe cineva, crezând ca este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singurã, este o unitate cosmicã. Din aceastã înţelegere se iveşte non-violenţa.   Când eşti furios, te pedepseşti pe tine însuţi. Arzi. Îţi distrugi inima şi calitãţile ei înalte şi te umpli de urã.   Omul este plin dacã este în armonie cu universul. Dacã nu este în armonie cu universul, atunci este gol, în întregime gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Aceastã dorinţã de a poseda poate fi umplutã cu bani, cu locuinţe, cu mobilã, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi sã trãieşti în acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţã de fantomã. Dacã eşti gol şi înlauntrul tãu, este imposibil sã trãieşti. Pentru a avea senzaţia cã interiorul tãu este plin existã numai douã cãi. Fie intri în deplinã armonie cu universul… te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevãrata împlinire. Însã dacã nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnã cã simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei sã o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odatã ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior sã disparã.   Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preţ pe sãrãcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens. Spiritualitatea este singura bogaţie care i se poate întâmpla unui om. Ea conţine toate celelalte bogãţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogãţii; ea este, pur şi simplu, împotriva oricãrui fel de sãrãcie. Pe de-o parte oamenii respectã sãrãcia, iar pe de altã parte vã îndeamnã: “Ajutaţi-i pe cei sãraci!” Ciudat! Dacã sãrãcia este atât de spiritualã, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat în unul sãrac.Ajutaţi-i pe bogaţi sã devinã sãraci, astfel încât sã fie spirituali.De ce sã-i ajutãm pe sãraci? Vreţi sã le distrugem spiritualitatea? A trãi în abundenţã este singurul lucru spiritual care existã.   Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv cã nu am fost în stare sã punem la punct un sistem financiar sãnãtos, în care banii sã deserveascã întreaga omenire, şi nu sã devinã obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii reprezintã un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lãcomie. Astfel, banii nu reprezintã decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvatã schimbului; nu existã nimic rãu în ei. Însã felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit. Dacã nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţã este o catastrofã. Şi toatã viaţa încerci sã câştigi bani, prin orice mijloace. Dacã ai bani, asta nu schimbã cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar aceastã dorinţã nu mai are limite. Şi în cele din urmã ai atât de mulţi bani – cu toate cã nu sunt destui, nu sunt niciodatã destui, sunt însã mai mulţi decât ai altora – încât începi sã te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însã îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, vor exista douã categorii de fiinţe: prima – cele care încep sã facã donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua – cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuã angoasã. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat este cã respectiva fiinţã a lucrat din greu, o viaţã întreagã, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sãdeşte dorinta, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic. Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpãra orice, în afarã de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpãrat. Însã nimãnui nu îi pasã de aceste lucruri. Meditaţia nu poate fi cumpãratã, iubirea nu poate fi cumpãratã, nici prietenia sau gratitudinea; însã nimãnui nu îi pasã de acestea.   descarcati cartea direct aici:....schimbat fisier..

EMOŢIILE Cum    ne    putem    elibera    de mânie, gelozie si teama OSHO INTRODUCERE Titlul acestei carti i-ar putea induce în eroare pe cititori. Aceasta nu este doar o alta lucrare despre "cum sa". Dimpotriva, ea ne permite accesul la o dimensiune noua, în care toate întrebarile de tip "cum sa" dispar în perceptia directa a propriei noastre realitati personale, care este de regula ascunsa. "Noi reducem totul la întrebarea cum. Exista un cum-ism raspândit pretutindeni, în întreaga lume, iar omul contemporan modern a devenit un veritabil cum-ist: cum sa fac cutare, cum sa ma îmbogatesc, cum sa fac ca sa am succes, sa-i influentez pe altii si sa câstig noi prieteni, cum sa meditez, ba chiar si cum sa iubesc. Nu e departe ziua când cineva ma va întreba: cum sa respir? Viata nu poate fi redusa la aceasta întrebare, caci ea nu este o tehnologie. Când viata este redusa la o sim- pla tehnologie, bucuria de a trai dispare." Aceasta carte va va dezvalui o perspectiva noua, care va va permite sa va deblocati propriile emotii, sa experimentati. Veti constata astfel ca mânia voastra se naste în minte. Toate emotiile se nasc în minte. Mintea este un fenomen complex, care include gândirea conceptuala, dar si comportamentele emotionale, sentimentele. 1. CE SUNT EMOŢIILE? CE SUNT EMOŢIILE? Este important sa întelegem acest lucru: emotiile se nasc în mintea noastra. Constiinta nu îsi are însa sediul în minte. Mai mult, mintea se afla în interiorul constiintei! Constiinta este vasta, infinita. Emotiile, dorintele, ambitiile, toate acestea se nasc în mintea noastra. Mai devreme sau mai târziu, ele vor disparea. Dar chiar si dupa ce capul moare si este îngropat în pamânt, constiinta nu dispare. Nu noi continem constiinta, ci ea ne contine pe noi. Constiinta este mai mare decât noi. Este adevarat: emotiile, sentimentele, gândurile - întreg continutul mintii - provin din exterior,putând fi manipulate de lumea exterioara. Acest lucru le-a devenit evident chiar si oamenilor de stiinta. Misticii au afirmat însa cu mult înaintea oamenilor de stiinta, înca de acum câteva mii deani, ca toate aceste lucruri cu care este umpluta mintea noastra nu ne apartin, ca noi suntem maipresus de ele. Noi ne identificam însa cu ele, si acesta este unicul nostru pacat. Mintea este un aspect care gândeste, în timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gândirea, emotiile si gândurile... Complet separata de acestea este însa starea de martor. Exista un martor interior care contempla totul, inclusiv gândurile noastre, inclusiv emotiile prin care trecem, fara sa se identifice cu ele. Acesta nu este nici bun, nici rau, nici placut, nici neplacut, nici gând, nici emotie. El nu reprezinta nici mintea, nici inima. Iubirea ne da întotdeauna o stare de nervozitate. Exista anumite explicatii în acest sens. Iubirea se naste din subconstient, în timp ce toate capacitatile noastre se afla în planul constient. Toata cunoasterea noastra, toate calitatile pe care stim sa le manevram se afla în mintea constienta. Iubirea se naste din subconstient, iar noi nu stim cum sa o manipulam, ce sa facem cu ea, iar acest lucru ne depaseste. Subconstientul este de noua ori mai mare decât planul constient, asa ca tot ceea ce provine din subconstient este coplesitor. Asa se explica de ce sunt atât de speriati oamenii de emotiile lor. Ei încearca sa le blocheze, de teama sa nu creeze haos în micul lor univers (constient), într-adevar, emotiile creeaza haos, dar haosul are farmecul lui! Simtim cu totii o nevoie de ordine, dar si o nevoie de haos. Când simtiti nevoia de ordine,folositi ordinea, adica mintea constienta; când simtiti nevoia de haos, descatusati-va subconstientul si aduceti haosul în viata dumneavoastra. Omul plenar este acela care se poate folosi în egala masura de ambele aspecte, care nu permite interferenta mintii constiente cu planul subconstient, dar nici a subconstientului cu planul constient. Eu cred în totalitatea vietii, în alternanta dintre zile si nopti, dintre zilele însorite si cele înnorate. Eu cred ca ne putem bucura de tot ceea ce ne ofera viata. Nu aveti nevoie decât de putina luciditate, pentru a constientiza ce se petrece în viata dumneavoastra si pentru a va bucura de ea. Voi nu sunteti una cu mintea, nici cu corpul. Exista un martor înauntrul vostru, care îsi poate privi mintea, emotiile, reactiile fiziologice. Acest martor este adevaratul vostru eu. El are capacitatea de a se bucura de orice, odata ce va centrati în el. Mintea este cea care simte durerea, suferinta. Ea este cea care simte toate emotiile, atasamentele, dorintele si poftele. Dar toate acestea nu sunt decât proiectii ale mintii, în spatele mintii se afla sinele vostru real, care nu dispare niciodata. El este întotdeauna prezent, aici si acum. Daca va simtiti mâniosi, fiti mâniosi, fara a va judeca singuri, fara a va condamna sau a va justifica. Iata care este diferenta dintre emotiile pozitive si cele negative: daca deveniti constient de o anumita emotie, iar în lumina luciditatii dumnea- voastra, ea dispare, a fost o emotie negativa. Daca deveniti constient de o alta emotie, cu care deveniti una, daca emotia respectiva va cuprinde întreaga fiinta, atunci este vorba de o emotie pozitiva. Lumina constiintei actioneaza diferit în cele doua cazuri: ea le dizolva pe cele negative, capabile sa va otraveasca viata, si le amplifica pe cele pozitive, beatifice, extatice, cu care fiinta ajunge sa devina una. Asadar, pentru mine acesta este criteriul: daca luciditatea amplifica emotia, aceasta este pozitiva; daca luciditatea dizolva emotia, a fost o emotie negativa. Tot ceea ce nu poate ramâne în lumina constiintei este un pacat, si tot ceea ce creste în lumina constiintei este o virtute. Virtutea si pacatul nu sunt concepte sociale; ele se refera la realizarile noastre interioare. Eu sustin ca si emotiile negative sunt bune, daca sunt autentice, în acest caz, însasi realitatea lor ajunge sa le transforme. Treptat, ele devin pozitive, pâna când, la un moment dat, veti constata ca nu se mai poate vorbi nici de ceva pozitiv, nici de ceva negativ. Ramâne doar autenticitatea. Nu are nici o importanta daca aceasta este buna sau rea, pozitiva sau negativa. Nu mai existati decât dumneavoastra, simplu si autentic. Aceasta autenticitate va permite sa sesizati o viziune a realitatii absolute. Numai realul poate cunoaste ceea ce este real, la fel cum numai adevarul poate cunoaste adevarul, si numai ceea ce este autentic poate cunoaste ceea ce esteautentic.   descărcare carte........

OSHO MEDITAŢIA CALEA PERFECTĂ   Fiinţa umană bâjbâie în întuneric. Ea este asemenea unei case în care nu mai străluceşte nici cea mai mică flacără, asemenea unei case pierdute în ceaţă. Ceva s-a stins din interiorul ei. Cu toate acestea, focul se poate aprinde din nou din cenuşă. Ca o corabie aflată în derivă, omul şi-a uitat destinaţia, nu mai ştie ce să facă. Totuşi, cunoaşterea – acum moartă – poate fi reînviată din nou în sufletul său. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de disperare. Cu cât noaptea este mai profundă, cu atât zorii sunt mai aproape. Lumea va cunoaşte o renaştere spirituală, un nou tip de fiinţă umană se va naşte, iar noi suntem martorii durerii acestei veniri la viaţă. Căci această cunoaştere spirituală nu se va produce decât prin intermediul nostru. Nimeni nu se poate limita la un rol de gură-cască, deoarece trebuie să ne năştem din noi înşine; renaşterea trebuie să aibă loc în fiecare din noi. Soarele inimii nu se va ridica decât dacă ne umplem de lumină, această responsabilitate ne revine. Noi suntem cu toţii elementele edificiului de mâine, noi suntem razele astrului care se va manifesta. Fiecare bărbat, fiecare femeie este un creator, o creatoare. Însă a vorbi despre viitor înseamnă a greşi. Prezentul este cel pe care trebuie să-l reanimăm şi propria noastră fiinţă este cea pe care trebuie să o creăm. Cum să creăm o umanitate dacă noi nu ieşim mai întâi din starea noastră incertă? Individul este baza societăţii, şi prin intermediul lui are loc orice evoluţie şi orice revoluţie.   Iată de ce vă adresez o chemare. Treziţi-vă, vă rog. De ce nu îndrăzniţi să recunoaşteţi că viaţa voastră este sumbră, obscură plictisitoare? Ea nu are nici o savoare, şi ea nu poate fi altfel. Orice bucurie este interzisă unei inimi tulburate, neliniştite. De unde vine acest sentiment de inutilitate şi de descurajare, când în realitatea viaţa voastră este o sursă infinită de plenitudine? Voi sunteţi pierduţi, dezorientaţi. A vegeta, a exista fizic fără nimic în plus, nu înseamnă a trăi, ci a aştepta moartea. Cum să ne simţim în largul nostru? Cum să ne bucurăm de faptul de a exista? Repet: este imposibil să scăpaţi de coşmarul pe care îl luaţi drept realitate. Calea este aici, în faţa voastră, ea nu a dispărut niciodată. Ea duce de la întuneric la lumină, ea este eternă. Voi sunteţi cei care îi întoarceţi spatele. Ea se numeşte dharma, religia autentică. Ea este focul care arde în mijlocul căminului, farul bărcii aflate în mijlocul furtunii. Mahavira, maestrul jainist, a spus că religia adevărată este ancora, destinul, refugiul, singurul port al omului prins în vâltoarea lumii, al bolii şi al morţii. Tânjiţi după o viaţă debordând de bucurie şi de iubire? Aspiraţi la adevărul care aduce nemurirea? În acest caz, veniţi, acceptaţi invitaţia mea. Nu este un secret prea mare: ajunge să deschideţi ochii. Veţi descoperi un univers nebănuit. Deschideţi ochii mari! Treziţi-vă! Priviţi, nimic altceva!   Nimic nu este cu adevărat distrus în om şi el nu şi-a pierdut în realitate direcţia. Dar pentru că refuză să „vadă”, el se crede înconjurat de umbre ameninţătoare. Ascunzându-şi chipul, el pierde totul şi devine un sărăntoc. Dacă ar deschide ochii, s-ar descoperi rege. Credeţi că sunteţi decăzuţi? Vă sfătuiesc să redescoperiţi nobleţea voastră, să ieşiţi din visul vostru urât. Înfrângerea voastră se poate transforma în victorie, căderea voastră în salvare, moartea voastră în viaţă eternă. Lăsaţi-mă să vă ajut. Înainte de orice, acceptaţi iubirea mea. Este tot ce am să vă ofer în acest loc înconjurat de dealuri liniştite. Doresc să vă împart ceea ce divinul a revărsat în mine. Vreau să vă dau totul. Cu cât pot să vă dau mai mult, cu atât primesc mai mult! Nu este minunat? Adevărata bogăţie creşte odată cu împărţirea ei. Aceea care scade atunci când o răspândim, nu este defel o comoară. Iubirea cheamă iubire şi ura ridică ură. Reţineţi că trebuie să daţi ceea ce doriţi să primiţi. Nu speraţi să obţineţi iasomie în schimbul urzicilor voastre.   Văd florile iubirii şi ale păcii înflorind în privirile voastre, şi sunt extrem de mişcat. Voi sunteţi cu toţii atât de diferiţi şi iată că vocea sufletului vă face unul. Corpurile sunt şi vor fi separate, dar ceva le transcede şi uneşte fiinţele umane: iubirea. Fără această unire, nimic nu poate fi spus, nimic nu poate fi auzit. Comunicarea este imposibilă dacă aceasta nu se face în iubire. Nu vă pot vorbi şi voi nu mă puteţi asculta decât cu această condiţie. Inima voastră trebuie să se deschidă. Trebuie să ştiţi că mintea voastră nu înţelege niciodată nimic, numai inima este capabilă de acest lucru. Creierul vostru este obtuz. Tot astfel, numai cuvintele ieşite din inimă au un sens, un parfum viu. Cele dictate de intelect sunt la fel de insipide ca florile artificiale. Vă ofer inima mea, lăsaţi-mă să intru în inima voastră astfel încât întâlnirea şi contopirea să aibă loc. Atunci ceea ce depăşeşte cu mult cuvintele va deveni un drum între noi. Multe lucruri de neauzit se fac astfel auzite şi tot ceea ce este scris printre rânduri poate fi perceput în acest fel. Cuvintele sunt din păcate insuficiente, dar dacă ascultaţi în tăcere, cu mintea liniştită, ele vă vor vorbi cu multă forţă. Aceasta înseamnă a asculta cu inima. De obicei, voi vă prefaceţi că ascultaţi în timp ce creierul vostru este într-un continuu monolog. Altfel spus, voi nu ascultaţi absolut deloc. Pentru a fi receptivă, mintea voastră trebuie să fie perfect tăcută şi atentă. Total deschisă şi nimic altceva. Atunci veţi înţelege, veţi avea revelaţia luminoasă care vă va transforma. Fără aceasta veţi rămâne distraşi şi veţi monologa. Tensiunile minţii voastre vor continua să vă preocupe şi nimic nu vă va putea fi transmis. Voi credeţi că vedeţi, şi de fapt nu vedeţi. Pretindeţi că auziţi, şi de fapt nu auziţi nimic. Christos a spus: „Cei care au ochi de văzut, să vadă. Cei care au urechi de auzit, să audă.” Era oare înconjurat de orbi şi de surzi? Bineînţeles că nu. Prin aceste cuvinte, maestrul din Galileea sublinia insuficienţa ochilor şi urechilor trupeşti. Fără tăcere interioară, fără conştiinţă pură şi vigilentă, omul suferă de cea mai gravă dintre boli, de orbirea şi surzenia spirituală. Spiritul său este închis, nimic nu îi poate fi dăruit, el nu poate primi nimic. Vă cer să petreceţi aceste zile de disciplină spirituală (sadhana) într-o stare de profundă receptivitate. Arta „ascultării corecte” va deveni un fidel însoţitor al tuturor momentelor. Ea vă va elibera de nenumărate preocupări care risipesc zilele şi nopţile voastre. Ea vă va deschide drumul spre universul misterios în care vă scăldaţi şi vă va permite să zăriţi lumina eternă a conştiinţei. Aceea de care vă separă neliniştea voastră mentală.   Vederea corectă şi ascultarea corectă nu sunt particularităţi rezervate acestei „tabere de meditaţie”. Ele reprezintă condiţiile oricărei vieţi corecte. Realitatea sau „Dumnezeu”, dacă preferaţi acest termen, se va reflecta în voi atunci când mintea voastră va redeveni o oglindă fără pete, liniştită ca un lac nemişcat. Simt tăcerea şi pacea coborând asupra acestei adunări. Iată-vă pregătiţi să primiţi adevărul care a tulburat sufletul meu. Inima voastră însetată şi liniştita frumuseţe a naturii care ne înconjoară mă umplu de speranţă. Voi putea vorbi. Pentru că nu totdeauna este posibil. Mi se întâmplă deseori să fiu nevoit să tac, deoarece în faţa mea nu găsesc decât minţi arogante. Nici soarele cel mai strălucitor nu poate intra într-o locuinţă în care uşile sunt ferecate iar ferestrele acoperite. Voi aţi depus armele, este un început foarte bun. Vom începe să lucrăm de mâine dimineaţă. Înainte de aceasta trebuie să vă dau câteva indicaţii. Dacă doriţi să începeţi o sadhana şi aspiraţi la adevăr, puneţi-vă în starea de spirit a grădinarului care pregăteşte cu grijă solul pentru plantarea seminţelor. Reţineţi bine următoarele aspecte. În primul rând: trăiţi în prezent. Rezistaţi obiceiului de a vă gândi la trecut sau la viitor. În cazul în care cedaţi, unica trăire care este importantă se va risipi şi va trece fără să vă fi adus nimic. Trecutul nu există, el este doar un efect al memoriei voastre. Viitorul este la fel de inconsistent, el este doar imaginaţie. Numai prezentul este real, viu. Adevărul nu poate fi cunoscut decât în clipă. Ca urmare, în timpul zilelor care vor urma, nu vă complăceţi nici în amintiri, nici în proiecţii. Admiteţi odată pentru totdeauna că trecutul şi viitorul sunt simple iluzii. Nimic nu este adevărat în afară de clipa pe care sunteţi pe cale să o cunoaşteţi. Trăiţi-o în mod complet, fără nici o reţinere.   În această seară, înainte de culcare, aruncaţi mantia lucrurilor trecute, lăsaţi-le să moară şi adormiţi uşori, inocenţi. Când vă veţi trezi mâine dimineaţă, veţi putea fi reînnoiţi în întregime. Bărbatul sau femeia care s-au culcat cu o seară înainte nu trebuie să se mai trezească; lăsaţi-i să se odihnească pentru totdeauna. Fiţi de acum pentru totdeauna tineri, noi, virgini. Pentru a nu relua obişnuitul rumegat al minţii voastre despre ceea ce nu mai există sau despre ceea ce nu este încă decât virtual, trebuie să fiţi extrem de atenţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Este suficient să fiţi atenţi. Dacă vă observaţi mintea, aceasta va rămâne liniştită. Privirea clară şi neutră, conştiinţa ascuţită şi fermă vor distruge obişnuinţele voastre cerebrale. În al doilea rând: fiţi naturali. Sub efectul condiţionărilor familiale şi sociale, comportamentul vostru a devenit o panoplie de măşti. În toate circumstanţele vă îmbrăcaţi cu o mantie de ipocrizie, fiinţa voastră reală v-a devenit încetul cu încetul, străină. Lepădaţi măştile, nu ne aflăm aici pentru a interpreta o piesă de teatru, ci pentru a afla cine suntem cu adevărat. Asemenea actorului sau actriţei care ies din scenă, demachiaţi-vă, scoateţi-vă masca pentru câteva zile, aruncaţi toate aceste lucruri. Lăsaţi să ţâşnească în mod spontan ceea ce există în mod fundamental în voi. Calea, sadhana se va dezvolta pe măsură ce modul vostru de viaţă devine simplu şi natural. În aceste momente propice, daţi-vă seama că voi nu aveţi nici o calitate, nici o profesie, nici un statut. Eliberaţivă de toate definiţiile sociale care v-au fost lipite pe spate şi care vau rigidizat. Voi sunteţi ceea ce sunteţi, pur şi simplu. O fiinţă umană obişnuită, fără nume, fără familie, fără prerogative, fără măreţie sau josnicie deosebită. Învăţaţi să trăiţi ca un bărbat sau ca o femeie oarecare, căci în realitate sunteţi aşa cum sunteţi.   În al treilea rând: în timpul acestei perioade de meditaţie, rămâneţi detaşaţi. Naşterea voastră este un eveniment solitar. În general fiinţa umană se teme de izolare. Dacă nu este înconjurată de alte fiinţe, se refugiază în mulţimea adăpostită în mintea sa. Feriţi-vă de toate acestea. Nu permiteţi nici unui lucru sau unei persoane să se încrusteze în voi. În exterior, de asemenea, fiţi singuri în timpul acestor câteva zile. Refuzaţi orice contact. În vârtejul relaţiilor voastre zilnice, voi vă simţiţi pierduţi. Prietenii voştri, duşmanii voştri, tatăl, soţia, copiii voştri sunt ca o hoardă care vă calcă în picioare propria identitate, nelăsându-vă nici o şansă să cunoaşteţi ceea ce sunteţi în realitate.   Aţi încercat vreodată să cunoaşteţi cine sunteţi în afara acestei reţele care vă leagă de alţii? Vi s-a întâmplat vreodată să desfaceţi nodurile şi să vă descoperiţi foarte diferiţi de rolul pe care îl jucaţi în scenariul colectiv? Izolându-vă, veţi afla că de fapt nu sunteţi nici fiu, nici tată, nici mamă, nici soţ sau soţie, după cum nu sunteţi nici prietenul sau duşmanul nu ştiu cui. Ceea ce rămâne în acest caz este fiinţa voastră reală. Ceea ce rămâne este Sinele vostru. Fiţi Acela, într-o singurătate desăvârşită. Dacă puneţi în practică aceste trei sfaturi, veţi obţine starea de spirit indispensabilă pentru sadhana şi pentru realizarea păcii, a adevărului. Corelat cu cele trei sfaturi de mai sus, doresc să vă explic două tehnici de meditaţie ce vor fi aplicate diferit. Prima este potrivită pentru a fi aplicată dimineaţa. Aşezaţi-vă cu coloana vertebrală şi ceafa în poziţie perfect verticală, cu ochii închişi. Gura trebuie să fie închisă, iar limba lipită de cerul gurii. Respiraţi lent, profund. Concentraţi-vă asupra ombilicului. Fiţi atenţi la uşorul tremur pe care respiraţia abdominală îl va provoca în regiunea ombilicală. Este tot ce aveţi de făcut. Acest fapt linişteşte mintea, domoleşte gândurile. Plecând de la această stare de calm, puteţi merge mai departe în voi înşivă.   Cealaltă meditaţie se practică seara. Întindeţi-vă pe podea. Închideţi ochii şi lăsaţi-vă cuprinşi de relaxare. Spuneţi-vă timp de două minute că respiraţia voastră devine lentă şi regulată. Ea se va supune. Apoi spuneţi-vă că mişcarea gândurilor voastre devine mai lentă, că se opreşte. Această autosugestie va provoca o relaxare totală a organismului vostru. Când mintea voastră va fi perfect calmă, deveniţi martorul atent al fiinţei voastre lăuntrice, observaţi totul cu o conştiinţă vigilentă. Această „privire” neutră şi tăcută vă va revela pe voi, vouă înşivă.   Meditaţi astfel dimineaţa şi seara, însă nu vă ataşaţi prea mult de aceste tehnici, acestea nu sunt decât stratageme. Ele vă vor ajuta să vă liniştiţi mintea, însă va trebui să le abandonaţi într-o bună zi, la fel cum părăsim scara pe care am urcat. Meditaţia este împlinită atunci când nu mai ai nevoie de ea. Acest stadiu este acela de samadhi, stadiul conştiinţei totale. A venit noaptea, cerul este plin de stele. Plantele şi animalele s-au culcat. Vom face şi noi la fel. Somnul profund, fără vise ne duce la porţile paradisului. Este starea de samadhi spontan, inconştient, pe care natura l-a prevăzut pentru noi. Meditaţia vă poate aduce aceeaşi beatitudine, însă de această dată conştient. Diferenţa este enormă. În starea de samadhi inconştient, sunteţi adormiţi. În starea de samadhi conştient, sunteţi complet treji. Să mergem la culcare sperând că vom obţine plenitudinea. Speranţa însoţită de o hotărâre fermă şi de eforturi conştiente este întotdeauna realizată. Fie ca divinul să vegheze în voi.

INTIMITATEA Încrederea în sine şi în celălalt Toată lumea se teme de intimitate - dacă eşti sau nu conştient de asta e altă treabă. Intimitatea înseamnă să te expui în faţa unui străin - şi toţi suntem străini; nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Suntem străini chiar şi faţă de noi înşine, pentru că nu ştim cine suntem.   Intimitatea te apropie de un străin. Trebuie să renunţi la toate apărările; numai atunci intimitatea e cu putinţă. Iar teama care există este că dacă renunţi în întregime la apărare, la toate măştile, cine ştie ce o să-ţi facă străinul. Toţi ascundem o mie şi unu de lucruri, nu numai de ceilalţi ci şi de noi înşine, pentru că am fost crescuţi de o omenire bolnavă, cu tot felul de reprimări, inhibiţii, tabuuri. Iar teama îţi spune că în prezenţa unui străin - şi nu contează că poate ai trăit cu persoana respectivă treizeci de ani, patruzeci de ani, lipsa de obişnuinţă nu dispare niciodată - e mai sigură să păstrezi puţină distanţă, puţină apărare, pentru că acel străin ar putea să profite de slăbiciunea ta, de fragilitatea ta, de vulnerabilitatea ta.   Toată lumea se teme de intimitate. Problema se complică pentru că fiecare om doreşte intimitate. Vrei intimitate pentru că altfel eşti singur în acest univers - fără un prieten, fără o fiinţă iubită, fără cineva în care să ai încredere, fără cineva în faţa căruia să poţi să-ţi descoperi toate rănile. Iar rănile nu se vindecă decât dacă sunt descoperite. Cu cât le ascunzi mai mult, cu atât mai periculoase devin. Pot să devină canceroase. Pe de o parte, intimitatea este o nevoie esenţială, aşa că fiecare om tânjeşte după ea. Vrei ca cealaltă persoană să fie intimă cu tine, astfel încât să renunţe la apărare, să devină vulnerabilă, să-şi descopere toate rănile, să renunţe la toate măştile şi la falsa personalitate, să rămână în pielea goală, aşa cum e. Pe de altă parte, fiecare se teme de intimitate - vrei să fii intim cu cealaltă persoană, dar nu renunţi la apărările tale. Acesta este unul dintre conflictele dintre prieteni, dintre îndrăgostiţi: nici unul nu vrea să renunţe Ia apărările lui şi să intre în relaţie în nuditate şi sinceritate absolute, deschis, şi amândoi au nevoie de intimitate.   Cuvânt înainte ۞Numai un om care meditează poate să-i dea voie intimităţii să se întâmple. El nu are nimic de ascuns. Dacă nu renunţi la toate reprimările, la toate inhibiţiile - care sunt darurile religiei tale, culturii tale, societăţii tale, părinţilor tăi, educaţiei tale - niciodată nu vei putea să fii intim cu cineva. Şi va trebui să iei iniţiativa.   Dar dacă nu ai reprimări, inhibiţii, nu ai nici răni. Dacă duci o viaţă simplă, naturală, nu îți este frică de intimitate - intimitatea devine fantastica bucurie a două flăcări care se apropie atât de mult încât devin una.   Iar întâlnirea este extraordinar de plăcută, satisfăcătoare, aducătoare de împlinire. Însă înainte de a încerca să fii intim cu cineva, trebuie să-ti faci curățenie generală în casă.   Numai un om care meditează poate să-i dea voie intimităţii să se întâmple.   El nu are nimic de ascuns. Nu se teme că cineva ar putea afla ceva despre el, pentru că s-a lepădat de tot ce îi provoca această frică. În el sunt numai linişte şi o inimă iubitoare.   Trebuie să te accepţi în totalitatea ta. Dacă nu poţi să te accepţi în totalitatea ta, cum să te aştepţi ca altcineva să te accepte? Ai fost condamnat de toată lumea, şi ai învăţat un singur lucru: autocondamnarea. De aceea te ascunzi continuu. Ştii că în tine sunt ascunse lucruri urâte, ştii că în tine sunt ascunse lucruri rele, ştii că în tine este ascunsă animalitatea. Dacă nu îţi schimbi atitudinea şi nu te accepţi ca fiind unul dintre animalele care există ...   Cuvântul animal nu e rău. El înseamnă pur şi simplu viu; provine din anima. Oricine e viu e animal. Însă omul a fost învățat: "Nu sunteți animale; animalele sunt mult mai prejos decât voi. Sunteți ființe umane". Ti s-a conferit o superioritate falsă. Adevărul e că existenţa nu crede în superior şi inferior.   Pentru existenţă toate sunt egale - copacii, păsările, animalele, fiinţele umane. În existenţă, totul e acceptat absolut aşa cum e, fără condamnare.   Dacă îți accepți fără condiții sexualitatea, dacă accepți că omul şi fiecare fiinţă din lume sunt fragili, că viaţa e o aţă foarte subţire, care se poate rupe în orice clipă... O dată ce accepţi aceste lucruri şi te lepezi de eul fals... dacă înţelegi că fiecare om e frumos în normalitatea lui şi are slăbiciunile lui, fiindcă nu e făcut din oţel, ai făcut un pas uriaş.   Trăim în prefăcătorie, în ipocrizie - acesta e motivul pentru care intimitatea naşte frică. Nu eşti ce pari a fi. Aparenţa ta e falsă. Oi fi părând tu sfânt, dar în adâncul tău eşti totuşi o fiinţă umană slabă cu pofte şi dorinţe. ۞Numai atunci când două persoane devin intime ele nu mai sunt străine.   Primul pas este să te accepţi în totalitatea ta - în ciuda tuturor tradițiilor care au înnebunit întreaga omenire. O dată ce te-ai acceptat aşa cum eşti, frica de intimitate dispare. Nu ai cum să pierzi respectul, nu ai cum să-ţi pierzi măreţia, nu ai cum să-ţi pierzi eul. Nu ai cum să-ţi pierzi pioşenia, nu ai cum să-ţi pierzi sfinţenia - ai renunţat singur la toate astea. Eşti exact ca un copilaş, absolut inocent. Poţi să te deschizi pentru că, pe dinăuntru, nu eşti plin cu reprimări urâte care au devenit perversiuni. Poţi să spui adevărat şi sincer tot ce simţi. Şi dacă eşti pregătit să fii intim, încurajezi şi cealaltă persoană să fie intimă. Sinceritatea ta ajută şi cealaltă persoană să fie sinceră cu tine. Simplitatea ta neprefăcută îi îngăduie şi celeilalte persoane să se bucure de simplitate, de inocenţă, de încredere, de iubire, de sinceritate.   Eşti încorsetat în concepte stupide şi ţi-e teamă că, devenind foarte intim cu cineva, acea persoană îşi va da seama de acest lucru. Însă noi suntem fiinţe fragile - cele mai fragile din întreaga existenţă. Puiul de om este cel mai fragil dintre toţi puii animalelor. Puii celorlalte animale pot supravieţui rară mamă, fără tată, fără familie. Dar puiul de om va muri imediat dacă e lăsat singur. Aşa că această fragilitate nu e ceva de condamnat - este cea mai înaltă expresie a conştiinţei. Un trandafir e fragil; nu e piatră. Şi nu au de ce să te simţi prost că eşti trandafir şi nu piatră.   Numai atunci când două persoane devin intime ele nu mai sunt străine. Şi este o experienţă frumoasă să descoperi că nu numai tu eşti plin de slăbiciuni ci şi celălalt, poate toţi oamenii sunt plini de slăbiciuni. Tot ce se exprimă devine mai slab. Rădăcinile sunt foarte puternice, dar floarea nu poate fi atât de puternică. Frumuseţea ei constă în faptul că nu ·e puternică. Dimineaţa îşi deschide petalele pentru a saluta soarele, toată ziua dansează în soare, în ploaie şi vânt, iar seara încep să-i cadă petalele; a murit.   Tot ce e frumos, preţios este de moment. Însă tu vrei ca totul să fie permanent. Iubeşti pe cineva şi îi promiţi "Te voi iubi toată viaţa". Şi ştii foarte bine că nu poţi să fii sigur nici măcar de ziua de mâine - faci o promisiune falsă. Tot ce poţi să spui este "Te iubesc în clipa asta şi îţi dăruiesc totalitatea mea. Nu ştiu ce o să fie în clipa următoare. Cum pot să-ţi promit că te voi iubi toată viaţa? Iartă-mă, dar nu pot".   Însă îndrăgostiţii promit tot felul de lucruri pe care nu le pot îndeplini. Apoi intervine frustrarea, apoi distanţa se măreşte, apar certurile, conflictele, lupta şi viaţa care ar fi trebuit să fie mai fericită devine doar o suferinţă îndelungată.   Dacă devii conştient de faptul că ţi-e frică de intimitate, acest lucru poate fi o mare revelaţie pentru tine, şi o revoluţie dacă priveşti în tine şi începi să arunci tot de care îţi este ruşine, şi te accepţi aşa cum eşti, nu cum ar trebui să fii. Eu nu propovăduiesc ideea de "ar trebui", "Ar trebui" îmbolnăveşte mintea omului. Oamenii trebuie să învețe frumusețea lui "a fi", extraordinara splendoare a naturii. Copacii nu ştiu nimic despre cele zece porunci, păsările nu ştiu nimic despre sfintele scripturi. Numai omul îşi creează singur probleme. Condamnându-ți natura, te scindezi, devii schizofrenic.   Şi asta nu li se întâmplă numai oamenilor de rând, ci şi oamenilor de condiţia lui Sigmund Freud, care a contribuit în mare măsură la cunoaşterea minţii omeneşti. Metoda folosită de el a fost psihanaliza, menită să te facă să fii conştient de tot ce este inconştient în tine - şi ăsta e tot secretul: o dată ce ceva inconştient este adus în mintea conştientă, el se evaporă. Devii mai curat, mai uşor. Pe măsură ce te descarci de tot mai multe lucruri inconştiente, conştienţa ta se măreşte din ce în ce mai mult. Şi pe măsură ce zona subconştientului se micşorează, teritoriul conştientului se extinde. Ăsta este un mare adevăr. În Orient e cunoscut de mii de ani, dar în Occident a fost introdus de Sigmund Freud, care nu ştia nimic despre Orient şi psihologia lui. A fost contribuţia lui individuală.   Însă te va surprinde să afli că Freud nu a vrut niciodată să fie el însuşi psihanalizat. Fondatorul psihanalizei nu a fost niciodată psihanalizat. I-a fost frică să se expună. Ajunsese un mare geniu şi s-a temut că , expunându-se, ar fi coborât la nivelul omului de rând. Avea aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi reprimări. Nu a vorbit niciodată despre visele lui, îi asculta doar pe alţii vorbind despre visele lor. Şi de ce? Pentru că visele lui erau la fel de obişnuite ca ale oricui altcuiva - asta era frica.   Un Gautam Buddha nu s-ar fi temut să intre în meditație - asta a fost contribuţia lui Freud, un tip aparte de meditaţie. Şi nu i-ar fi fost frică de psihanaliză, pentru că la omul care meditează visele dispar încetul cu încetul. Ziua, în mintea lui este linişte, nu obişnuitul trafic de gânduri, iar noaptea doarme adânc, fiindcă visele nu sunt decât gânduri netrăite, dorinţe netrăite, pofte netrăite din timpul zilei. Ele încearcă să se împlinească măcar în vis. ۞Libertatea de a visa nu a fost luată de guvernare. Dar nu va mai dura mult şi o vor lua, pentru că metode există, există deja, astfel încât pot să ştie când visezi şi când nu visezi.   descărcare carte..........

Osho revolutia interioara Osho spune: “Mesajul meu nu este o doctrina, nu este o filozofie. INTRODUCERE Procesul evolutiei spirituale este un proces de extindere a constiintei. Arborii sunt mai constienti decat stancile, animalele suni mai constiente decat arborii, oamenii sunt mai constienti decat animalele, un Buddha este mai constient decat omul obisnuit. Starea de Buddha, constiinta chrisiica, iluminarea sunt expresii care desemneaza – toate – nasterea constiintei perfecie. Materia este in intregime inconstienta; un Buddha este total constient, iar omul se afla intr-un stadiu intermediar: nu este nici una, nici alta. El nu mai este un animal, dar nici nu a devenit inca zeu. El nu mai este ceea ce a fost si nici nu este ceea ce ar putea sa devina.   Evolutia inconstienta se sfarseste odaia cu aparitia omului, ne spune Osho; odata cu el incepe evolutia constienta. Dar evolutia constienta nu incepe de la sine; acest lucru nu se realizeaza decat daca exista o decizie a voastra.’ Deoarece viata implica existenta miscarii, stagnarea este imposibila. Fie evoluam, indreptandu-nc spre un plan superior de constiinta, fie regresam; depinde de noi. Decizia este inevitabila. Chiar si in-deci-zia este o decizie subtila- Majoritatea oamenilor cauta uitarea: intoarcerea ta inconstienta. O realizeaza prin intermediul alcoolului si al drogurilor, prin munca, activitate sexuala sau stimulare senzoriala. Numai unii dintre ei se hotarasc sa realizeze calatoria spre constiinta superioara- Tocmai acestei minoritati i se adreseaza conferintele lui Osho, reunite in prezenta lucrare.   Osho incepe acolo unde se opreste psihologia occidentala. El merge mai departe decat Freud, Jung si dccal descoperirile recente despre potentialul uman. Daca psihologia freudiana este de ordin patologic, iar aceea a lui Maslow se refera la omul sanatos din punct de vedere mental, aceea a lui Osho se refera la iluminare. Ia starea de Buddha. Osho nu este doar un maestru iluminai ci si un expert in psihologie. El ne face sa strabatem straturile fiintei, revelandu-nc treptat profunzimile intime si ascunse din noi. Plecand de la psihic, el avanseaza – pas cu pas – spre transcendent. Plecand de la domeniul cunoscut, el avanseaza spre ceea ce este incogniscibiL Plecand din punctul in care suntem, el ne duce acolo unde putem ajunge: “in Orient nu vorbim despre psihologie ci despre fiinta; nu vorbim despre sanatate mentala ci despre progres spiritual; nu vorbim despre ceea ce faceti ci despre ceea ce sunteti”   Problemele abordate de Osho in conferintele din aceasta carte nu se refera la nimic altceva decat Ia formarea omului nou. Singura sa preocupare este aceea de a crea atmosfera in care sa fie posibila realizarea slarii–de-Buddha. Pentru ca aceasta realizare sa aiba loc, spune el, trebuie sfl ne acceptam tn totalitate. Nu trebuie sa negam nici irationalul nici rationalul, nici intelectul nici afectivitatea, nici stiinta, nici religia. Omul trebuie sa progreseze in mod liber, mergand de la un pol la celalalt. “Spiritul trebuie sa fie educat in mod logic si rational, spune el, dar in acelasi timp si prin meditatie (non-rationala); trebuie sa educam ratiunea dar-in acelasi timp – si partea afectiva. indoiala trebuie sa existe dar – de asemenea – st credinta… Nu poate progresa nici cel care neaga irationalul, nici cel care neaga rationalul Nu puteti protpesa daca acest lucru nu se realizeaza in totalitate,”   Osho nu este un filozof- Limbajul sau nu este facut pentru a ne umple mintea de cunoastere; ci ne incita sa experimentam direct ceea ce se afla dincolo de cuvinte; ne incita la evolutie interioara, la realizarea ultima a potentiali tatilor noastre, a semintei pe care o avem in interiorul nostru. Ma Satya Bharti   1. REVOLUTIA INTERIOARA   Este capabil omul, din punctul de vedere al speciei, sa atinga iluminarea In viitor? In ce punct al evolutiei se gaseste el In prezent? Procesul natural si automat al evolutiei se sfarseste odata cu omul. Omul este ultimul produs al evolutiei inconstiente. Odata cu el incepe evolutia constienta. Trebuie sa luam in considerare mai multe aspecte. Primul: evolutia inconstienta este mecanica si naturala. Ea se realizeaza de la sine. Pe parcursul ei, constiinta se dezvolta. Iar la aparitia constiintei, evolutia inconstienta se opreste, obiectivul ci fiind atins. Evolutia inconstienta nu isi justifica existenta decat pana in punctul aparitiei constiintei.   Omul este constient. intr-un fel, el a realizat iranscenderca naturii. Natura a devenit neputincioasa In ceea ce-! priveste; ultimul produs posibil al evolutiei naturale s-a actualizai. Omul este liber sa decida daca doreste sau nu sa evolueze.   Al doilea aspect: evolutia inconstienta este un fenomen colectiv, in timp ce evolutia constienta este individuala. Ea merge dincolo de specie. De acum inainte, evolutia va fi un proces individual. Constiinta creaza individualitatea. inainte de dezvoltarea constiintei, individualitatea era inexistenta: nu exista decat specia. Atata timp cat evolutia este inconstienta, procesul este automat, fara nici o incertitudine. Totul se petrece pe baza legii cauzei si efectului. Existenta este mecanica si sigura. insa odata cu aparitia omului, odata cu constiinta, apare incertitudinea. Nimic nu mai este sigur. Evolutia arc loc sau nu. Potentialitatea exista, dar decizia depinde de fiecare individ in parte.   Acest fapt explica starea de anxietate. Specific inferioare omului nu cunosc anxietatea, deoarece ele nu cunosc decizia. Totul se intampla prin necesitate. Nu exista decizie, deci nici entitate care decide si, în absenta acesteia din urma, anxietatea nu poate exista. Cui sa-i fie frica? Cine sa fie intr-o stare tensionata? Cand decizia devine posibila, anxietatea o urmeaza, la fel ca o umbra. Totul devine decizie, efort constient. Responsabilitatea va apartine in intregime. Daca este un esec, asta este. Responsabilitatea esecului va revine voua. Daca reusiti, reusiti. Responsabilitatea reusitei va revine, de asemenea.   Si, dintr-un anumit punct de vedere, orice decizie este ireversibila. Nu puteti sa o evitati, nici sa o uitati, nici sa o depasiti. Decizia voastra va determina destinul. Ea ramane cu voi, este parte integranta din voi; nu puteti nega acest fapt. Numai ca decizia voastra este intotdeauna un joc. Orice decizie se ia in intuneric, in sensul ca nimic nu mai este sigur. Tocmai aici gasim cauza anxietatii umane. Anxietatea o patrunde pana la radacinile sale. Ceea ce il framanta in primul rand pe om este intrebarea: a fi sau a nu fi, a face sau a nu face. A face aceasta sau a face cealalta. In-decizia este imposibila. Cand nu decideti, atunci de fapt decideti sa nu luati nici o decizie; aceasta este tot o decizie. in consecinta, decizia este o necesitate – nu puteti sa va abtineti de la a decide. A nu decide are acelasi efect ca oricare alta decizie. Frumusetea, demnitatea si gloria omului provin din constiinta sa, chiar daca ea este – in acelasi timp – si o povara. Gloria si povara isi fac aparitia odata cu constiinta. Orice pas determina o oscilatie intre cele doua. Odata cu omul, apare decizia si constienta. Omul poate evolua, dar numai prin efortul individual. Puteti evolua sau nu pana la starea-de-Budhha. Depinde de voi.   Evolutia este deci, fie colectiva inconstienta, fie individuala – si deci constienta. De fapt, termenul de evolutie subintelege progresia inconstienta si colectiva, astfel incat in cazul omului ar fi preferabil sa se foloseasca termenul de “revolutie”. Odata cu omul apare posibilitatea revolutiei. Acest cuvant asa cum il inteleg eu, implica un efort constient si individual in sensul evolutiei. Altfel spus, este un proces care trebuie sa duca notiunea de responsabilitate pana in punctul ei extrem (chiar daca nu sunteti raspunzatori decat de propria voastra evolutie).   De obicei, omul tinde sa scape de responsabilitatea evolutiei sale, de responsabilitatea libertatii de decizie. ii este foarte frica de libertate. Sclavul nu este responsabil pentru propria sa viata; responsabilitatea o poarta altii in locul lui. Dintr-un anumit punct de vedere conditia de sclavie este foarte confortabila; ea nu are nici o greutate. Sclavul este liber in sensul ca scapa de contradictia deciziei constiente. insa, din momentul in care sunteti liberi sa alegeti, trebuie sa luati propriile voastre decizii. Nimeni nu va obliga sa faceti ceva: toate solutiile va sunt deschise. Si atunci incepe tensiunea mentala, iar omul incepe sa se teama de libertatea sa.   Atractia pe care o exercita ideologii ca fascismul sau comunismul provine din faptul ca ele ofera o solutie problemei libertatii si il elibereaza pe om de responsabilitatea sa individuala. Ele il elibereaza de povara pe care i-o impune responsabilitatea, in acest caz devine responsabila societatea. Cand lucrurile merg prost, mai ramane posibilitatea de a acuza statul: organizatia. in aceste forme sociale omul nu este decat un element de structura colectiva. Numai ca, asa cum aceste forme neaga libertatea individuala, tot astfel ele neaga si posibilitatea evolutiei umane. Ele refuza extraordinara posibilitate oferita de revolutie, inclusiv totala transformare a fiintei umane. Odata cu ele, posibilitatea de implinire ultima este distrusa; are loc o regresie, o intoarcere spre animalitate.   Pentru mine, evolutia nu este posibila decat daca este bazata pe responsabilitatea individuala. Voi singuri sunteti raspunzatori. Aceasta responsabilitate este de fapt o mare binecuvantare ascunsa. Odata cu ea apare lupta care, in final, conduce la atentia eliberata de decizie.   Vechea schema a evolutiei inconstiente a luat sfarsit odata cu omul. Puteti sa recadeti in ea, insa este imposibil sa ramaneti acolo. Fiinta voastra s-ar revolta. Omul are constiinta; el trebuie s-o pastreze. Nu are de ales. Filozofii cum ar fi Aurobindo atrag mai ales fiintele care cauta escapismul. Ei afirma existenta evolutiei colective. Divinul va cobora asupra oamenilor si vor primi, cu totii, iluminarea. Pentru mine acest proces este de neconceput. Si chiar daca posibilitatea ar exista, ea ar fi inutila. Daca atingeti iluminarea fara sa faceti eforturi personale, ea nu are nici o valoare. Ea nu va aduce extazul ce incoroneaza efortul. O considerati normala, la fel cum va considerati normali ochii, mainile, sistemul respirator. Acestea sunt binecuvantari sigure, dar pe care nu le aprecieaza nimeni, care nu sunt dragi nimanui.   Într-o zi va veti naste in starea de iluminare, asa cum promite Aurobindo. Acest lucru va fi insa inutil. O multime de lucruri va vor fi accesibile, dar pentru ca au fost dobandite fara tensiune, fara durere, ele nu vor mai avea pentru voi nici un sens: sensul lor va va scapa. Efortul constient este indispensabil. implinirea este mai putin semnificativa decat efortul in sine. Tocmai efortul ii confera o semnificatie; tocmai lupta o pune in valoare.   Dupa parerea mea, iluminarea de origine colectiva, inconstienta -care vine asupra voastra ca un dar Divin – este nu numai imposibila ci si lipsita de sens. Trebuie sa luptati pentru obtinerea iluminarii. Lupta este ceea care creaza posibilitatea de a vedea extazul ce vine asupra voastra, a-1 trai si a-1 mentine.   * * *   Evolutia inconstienta se sfarseste odata cu aparitia omului; si atunci evolutia constienta (revolutia) ii ia locul. Totusi, evolutia constienta nu se naste din ea – insasi. Ea nu apare decat odata cu decizia. Daca nu va decideti in directia ei (si acest lucru il fac majoritatea oamenilor), traiti intr-o tensiune extrema.Scena lumii contemporane se prezinta altfel: oamenii nu stiu unde sa mearga, nici ce sa faca. Nu se poate face nimic fara efort constient. Nu putem sa ne reintoarcem la inconstienta. Poarta s-a inchis; podul s-a prabusit inapoia noastra.   A evolua in mod constient insemna a alege o nobila aventura. De fapt, singura aventura ce poate exista pentru fiinta umana. Drumul este greu, el nici nu poate fi altfel. Eroarea si esecul exista – cu siguranta -pentru ca nimic nu mai este sigur. Iar aceasta situatie creaza tensiunea mentala. Nu stiti unde sunteti si nu stiti nici unde sa mergeti. Sunteti fara identitate. Aceasta situatie va poate aduce chiar pana in pragul sinuciderii. Sinuciderea este un act specific omului. Animalele sunt incapabile sa se sinucida deoarece ele nu pot alege, in mod constient, moartea. Natura este un fenomen inconstient, 1 asfel ca si moartea. Totusi, odata cu aparitia omului – omul ignorant si neevoluat – decizia mortii devine o posibilitate.   Nu va puteti alege nasterea. Din acest punct de vedere, va aflati in mainile evolutiei inconstiente. De fapt, nasterea nu tine nicidecum de vointa omului; ea este – prin natura sa – animala, nefiind rezultata din decizie. Natura umana se naste odata cu decizia. Puteti decide sa muriti – puteti alege moartea. Astfel, sinuciderea este un act specific omului.   Daca nu decideti sa evoluati in mod constient, aveti toate sansele sa alegeti sinuciderea. Poate va va lipsi curajul de a actualizat aceasta deci- zie, dar veti trece printr-un proces foarte incet si lung, similar cu sinuciderea, sau veti vegeta asteptand moartea.   * *   Nimeni nu este raspunzator de evolutia voastra personala. insasi acceptarea acestui fapt va da putere. Iata-va pe drumul progresului, al evolutiei. insa noi cream zei, sau ne refugiem pe langa vreun guru, pentru a scapa de responsabilitatea pe care o implica viata si evolutia. incercam sa plasam raspunderea noastra unei alte fiinte. in cazul in care nu credem in zei sau in guru, avem tendinta sa fugim de raspundere prin intermediul drogului, a intoxicatiei, prin tot ceea ce creaza inconstienta, in acelasi timp, faptul de a arunca raspunderea intr-un asemenea mod este absurd, pueril, copilaresc. Acest fapt nu face decat sa intarzie clipa in care va trebui sa facem fata problemei, acest fapt nu o rezolva. Putem actiona astfel pana la moarte. Problema va continua sa existe si, in urmatoarea noastra renastere, totul va fi la fel.   Din momentul in care deveniti constienti de responsabilitatea voastra, toate iesirile care duc spre inconstienta se inchid. Dorinta de a fugi este o nebunie, responsabilitatea reprezentand o extraordinara sansa de evolutie. Lupta pe care ea o intretine permite dezvoltarea unui nou clement. A deveni constienti insemna a intelege ca totul depinde de voi. Chiar si zeii vostri, care sunt un produs direct al imaginatiei voastre, in definitiv, totul este in voi, si voi purtati raspunderea. Nu este nimeni acolo pentru a va asculta justificarile – nu exista o curte de apel. Sunteti pe deplin responsabili.   În plus, sunteti singuri, absolut singuri. Acest lucru trebuie sa-1 Intelegeti cu claritate. Odata cu constiinta se naste solitudinea. Cu cat constiinta voastra se largeste, cu atat mai mult creste sentimentul solitudinii. Nu incercati sa fugiti de aceasta realitate intorcandu-va spre societate, prieteni, asociati, multime. Nu fugiti! Solitudinea este un fenomen semnificativ: intregul proces de evolutie converge catre ea. Constiinta voastra s-a largit atat de mult, incat ea va reveleaza realitatea solitudinii voastre. De altfel, tocmai prin intermediul ei atingeti iluminarea.   Solitudine nu inseamna izolare. Sentimentul izolarii apare atunci cand incercam sa scapam de solitudine ca nu suntem dispusi s-o ac-ceptam. Daca incercati sa va sustrageti realitatii solitudinii, veti avea impresia de izolare. Si atunci va intoarceti spre multime sau spre vreun mijloc oarecare de intoxicare ce va va face sa uitati aceasta impresie. Izolarea isi va crea propriile sale mijloace magice care duc la uitare.   Daca puteti sa ramaneti singuri, absolut singuri, fie si doar o singura clipa, ego-ul va muri, eul va muri. Explodati… nu mai sunteti… Ego-ul nu exista in sine; el este intotdeauna in relatie cu cineva. De fiecare data cand sunteti singuri, se produce un miracol: ego-ul se subtiaza. Deci daca aveti curajul sa ramaneti singuri, treptat ego-ul se va dizolva. El nu va mai putea exista mult timp. A alege sa ramai singur, este un act cu totul constient si deliberat, mult mai deliberat decat sinuciderea. De fapt, in singuratate ego-ul nu poate exista; dimpotriva, el este prezent in cazul sinuciderii.   Persoanele egotice sunt mai inclinate spre sinucidere. Sinuciderea nu releva, in nici un caz, starea de solitudine; ea nu poate avea loc decat in relatie cu cineva. Prin ea, ego-ul nu sufera. Dimpotriva, el creste. El se indreapta spre o noua nastere avand mai multa forta ca niciodata.   Solitudinea slabeste eul. Nu mai exista nimic cu care am putea fi in relatie, si – datorita acestui fapt – ego-ul nu poate exista. in consecinta, daca sunteti gata sa acceptati solitudinea, fara cea mai mica ezitare – fara dorinta de a fugi – sau de a va intoarce daca acceptati realitatea solitudinii voastre asa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinara. Sunteti ca o samanta, care contine o multime de posibilitati. Amintiti-va insa ca samanta trebuie sa explodeze, astfel incat planta sa poata creste. Ego-ul este la fel ca o samanta, el este o posibilitate. Cand el se deschide, in voi se naste Divinul. Divinul nu este nici eu, nici tu: el este unul. Si tocmai solitudinea va conduce la aceasta unitate. Este posibil – de asemenea – sa creati ceva care sa inlocuiasca aceasta unitate. Hindusii se considera un grup, la fel crestinii, la fel musulmanii; India se pretinde unitara, la fel ca si China: acestea sint moduri de a substitui unitatea. Unitatea in sine nu poate fi decat rezultatul unei solitudini perfecte.   O multime se poate pretinde unita, dar ea se opune – in mod invariabil – unui alt lucru. Datorita faptului ca ii impartasiti opiniile, va simtiti in armonie. in multime responsabilitatea individuala dispare. Ideea de a da foc unei moschei sau unui templu nu va va veni atunci cind santeti singuri; in schimb nu veti ezita sa o faceti in calitate de element al unui grup, deoarece – in acest caz – raspunderea voastra individuala nu va mai fi angajata. intr-un grup sunt responsabili toti si niciunul. Nu exista o constiinta inividuala, ci o constiinta de grup. Astfel regresati, redevenind asemenea animalului.   Multimea nu este decat un substituit al sentimentului de solitudine. Cei care inteleg acest lucru, cei care sunt constienti de responsabilitatea lor in calitate de fiinte umane, care sunt constienti de proba dificila, grea, prin care trebuie sa treaca omenirea, nu vor alege substituirea. Ei vor accepta faptele asa cum sunt ele si nu vor crea fictiuni. Ideologiile religioase si politice nu sunt decat fictiuni care genereaza un iluzoriu sentiment de unitate. Unitatea nu exista decat atunci cand sunteti fara ego, iar ego-ul nu poate muri decat daca exista o completa solitudine. Cand sunteti absolut singuri, nu mai sunteti. Clipa de solitudine va face sa explodati. Va raspanditi in infinit. Iata ce trebuie inteles prin evolutie; ea nu este nimic altceva. Si daca am adoptat denumirea de revolutie, aceasta am facut-o datorita faptului ca desfasurarea acestui proces nu este inconstienta.   Puteti fi fara ego sau puteti ramane cu ego-ul vostru. Depinde de voi. A ajunge la solitudine – iata singura revolutie autentica. Si aceasta necesita mult curaj. Doar un Buddha, un Iisus, un Mahavira sunt in intregime singuri. Nu pentru ca si-au parasit familia, lumea – aceasta nu este decat o aparenta. Renuntarea lor nu este un act negativ ci unul pozitiv: o miscare catre solitudine. in realitate, aceasta nu reprezinta nici macar o renuntare, ci o cautare a perfectei solitudini. Cautarea spirituala converge in intregime spre clipa de explozie, clipa in care ne regasim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea permite obtinerea iluminarii.   download carte word....schimbat fisier..