OSHO cărți

Trãieşte total, trãieşte cu pasiune… În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţã se transformã într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţã nu moare niciodatã, cãci atingerea ei seamãnã cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbã în aur.   Aceastã scurtã viaţã pe care o aveţi poate fi transformatã într-un paradis. Aceastã micã planetã este floarea de lotus a paradisului. Singura rãspundere adevãratã este faţã de propriul tãu potenţial, faţã de propria ta inteligenţã şi conştienţã, faţã de acţiunea conformã cu ele.   Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sãmânţã. Trebuie sã creşti, trebuie sã ajungi la o înflorire, iar aceastã înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Aceastã înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legãturã decât cu tine, cu evoluţia ta personalã.   Înţelege, trebuie sã devii o adevãratã celebrare pentru tine însuţi!   Dacã tânjesti dupã o utopie, dorinţa ta se îndreaptã de fapt cãtre o armonie individualã şi socialã. Aceastã armonie nu a existat niciodatã, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împãrţitã în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împãrţiri nu e valabilã. Ele aratã însã cã omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate lãuntricã si, prin urmare, nu este în stare sã creeze o societate, o umanitate unicã, nici în afara lui. Cauza nu se gãseste în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lãuntrice.   Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentalã a tuturor problemelor. Însã datoritã faptului cã individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupã care individul se va schimba la rândul lui. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, cãci “societatea” nu este altceva decât un cuvânt; existã numai indivizi, nu existã societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilã numai în cazul individului, indiferent cât de micã ar fi aceasta. Şi odata ce învãţati cum sã schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Eu cred cã într-o bunã zi vom avea o societate care sã fie în deplinã armonie, care sã fie mult mai bunã decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasã.   Nu eşti niciodatã mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dãruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptã întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plãnuit sã fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tãu potenţial. Tu încerci sã fii ceea ce vor alţii sã fii, însã acest lucru nu te va putea mulţumi niciodatã. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: “Poate cã ceea ce ai nu este suficient; strãduieşte-te sã obţii mai mult!” Atunci încerci sã obţii mai mult, începi sã cauţi. Şi toatã lumea apare cu o mascã zâmbitoare, toatã lumea zâmbeşte fericitã, astfel încât fiecare vrea sã-i pãcãleascã pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tãu, o mascã, astfel încât ceilalţi cred cã eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tãu, ai impresia cã ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveste însã iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlãdie, mai frumoasã. Acestea sunt iluziile pe care le creeazã distanţa. Când te apropii însã mai mult, începi sã vezi cã nu este chiar aşa. Dar oamenii rãmân la distanţã unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţã; o apropiere prea mare ar fi periculoasã, s-ar putea ca ei sã vadã ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţ i vine imediat ideea cã banii reprezintã cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare sã fie! Aşa ca alergi dupã bani. Un altul este mai sãnãtos; alergi dupã sãnãtate! Un altul face altceva şi aratã foarte mulţumit – îl urmãreşti! Dar de fiecare datã e vorba de celãlalt…   Societatea a aranjat lucrurile astfel încât sã nu îţi pui niciodatã problema propriului tãu potenţial. Şi toatã nefericirea provine din faptul cã nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toatã nefericirea şi toatã competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasã cã alţii au mai mult, cã nu eşti tu cel care are mai mult. Dacã vrei ca iarba sã fie mai verde, nu are rost sã priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu ca iarba sã fie mai verde! Omul trebuie sã fie înrãdãcinat în propria sa energie potenţialã, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumitã astfel, încât acest fapt vi se va pãrea pur şi simplu incredibil.   A fi viu înseamnã a avea simţul umorului, a avea o profundã calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricãror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie sã i se adauge neapãrat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţã de viaţa este singurul fel de respect care poate fi arãtat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însãşi.   Omul poartã în interiorul lui un mare tezaur, însã el mai poartã în sine şi întreaga moştenire animalã. Aceasta trebuie îndepãrtatã, pentru a permite comorilor sã se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împãrtãşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristica bogãţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult.   Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru cã nu le-am privit niciodatã cu adevãrat, nu ne-am îndreptat niciodatã atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi sã creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţã nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multã energie de pierdut. Având o viaţã atât de scurtã, având o sursã de energie atât de micã, este pur şi simplu stupid sã o pierdeţi în tristeţe, în furie, în urã, în gelozie. Folosiţi-vã energia în iubire, folosiţi-o în actiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vã spre ceva care sã vã înalţe. Şi cu cât vã înãlţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastrã. Depinde numai de voi.   Nici o fiinţã umanã nu este o insulã. Trebuie sã vã amintiţi mereu acest lucru, deoarece el reprezintã unul din adevãrurile fundamentale ale vieţii. Insist asupra acestui fapt, deoarece existã mereu tendinţa de a-l uita. Facem cu toţii parte din aceeasi energie a vieţii, din aceeaşi existenţã oceanicã. Şi tocmai datoritã faptului cã rãdãcinile noastre sunt ancorate în aceeaşi unitate, este posibilã iubirea. Dacã nu am fi o singurã unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilã.   Omul poartã încã în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare sã aparţinã unei pãrţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic. Dacã nu se va elibera de acest trecut animal, omul va rãmâne divizat. Trecutul animalic şi calitaţile umane nu pot coexista, deoarece calitãţile umane reprezintã tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate sã mai facã omul este sã cadã în ipocrizie.   În ceea ce priveşte comportamentul lui formal, omul se conformeazã idealurilor umane de iubire şi adevãr, de libertate, neposesivitate şi compasiune. Toate acestea reprezintã însã numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţã în fiecare clipã; orice întâmplare îl poate face sã aparã. Însã, indiferent dacã apare la suprafaţã sau nu, conştiinţa interioarã este divizatã. Aceastã conştiinţã divizatã a facut sã se punã întrebarea: cum ar putea individul sã devinã un întreg armonios? Acelaşi lucru este însã valabil şi în cazul societãţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios fãrã razboaie, fãrã conflicte, fãrã clase sociale; fãrã separare pe criterii de culoare, religie, castã sau naţiune? În loc sã gândim în termeni de revoluţie şi sã schimbãm societatea, structura ei, ar trebui sã ne punem mai serios problema meditaţiei şi a transformãrii individului. Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societãţii. Însã ele trebuie sã disparã din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.   Nu existã nimic care sã poarte eticheta “adevãr”; adevãrul nu este un lucru pe care îl vei putea gãsi într-o bunã zi într-o cutie,şi pe care,deschizând-o, sã exclami uimit: “Fantastic! Am gãsit adevãrul!” Nu existã o astfel de cutie.   Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevãr este clar. În inima lor existã o sete dupã adevãr, le este ruşine cã nu sunt în posesia acestui adevãr şi, de aceea, vorbesc despre el. Însã acestea nu sunt decât cuvinte. Faptul de a trãi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare. La fel se întâmplã şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însã nimeni nu este cu adevãrat liber. Şi nimeni nu doreşte sã fie cu adevãrat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singurã. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz raspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viaţã schizofren. Ei vorbesc despre adevãr şi despre libertate, însã trãiesc în minciuna şi sclavie… Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vã face sã fiţi eliberati de rãspundere. Un om care doreşte sã fie liber trebuie sã accepte responsabilitãţi imense. El nu îşi poate arunca rãspunderea pe umerii nimãnui. Indiferent ce face, indiferent ce este, rãspunderea îi revine în întregime.   O persoanã cu adevãrat non-violentã este cea care nu ucide pe nimeni şi care nu face rãu nimanui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rãu. Ea se va împotrivi însã şi în situaţia în care altcineva încearcã sã îi facã ei vreun rãu. Dacã cineva încearcã sã o ucidã, ea se va împotrivi şi în acest caz şi nu va permite ca acest lucru sã se întâmple. Ea nu va iniţia nici o violenţã, însã dacã împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai aşa oamenii nonviolenţi pot rãmâne independenţi; altfel vor fi sclavi, vor rãmâne saraci şi vor fi întotdeauna exploataţi de alţii.   A fi tu însuţi îţi oferã toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa sã aibã sens, semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tãu.   Fii plin de neprevãzut şi mereu schimbãtor. Nu te împotrivi schimbãrii şi nu înceta niciodatã sã fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentã bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot. Acţiunile unei maşini pot fi prevãzute. Ea este astãzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Este neschimbatã. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipã. În clipa în care încetezi sã te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit.   Riscã tot ce ai! Fii asemenea unui jucãtor! Riscã totul, deoarece clipa urmãtoare ar putea sã nu mai vinã, aşa cã de ce sã îţi pese? De ce sã te intereseze? Trãieşte intens, trãieşte plin de bucurie. Trãieşte fãrã teamã, trãieşte fãrã sã te simţi vinovat. Trãieşte fãrã sã îţi fie fricã de iad şi fãrã sã doreşti raiul. Trãieşte pur şi simplu.   Fiecare greşeala este o ocazie de a învãţa. Totul este sã nu comiţi aceeaşi greşealã în mod repetat – ar fi o prostie… Însã comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie sã-ţi fie teamã, cãci acesta este singurul mod în care natura îţi permite sã înveţi.   Religiozitatea înseamnã pur şi simplu o provocare pentru a creşte, o provocare aruncatã seminţei pentru a ajunge la apogeul exprimãrii sale, a se deschide în mii de flori şi a-şi raspândi parfumul ascuns în ele. Aceastã mireasmã subtilã este ceea ce numesc eu religiozitate.   Fiecare este atât de nefericit încât vrea sã gãseascã o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bunã: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legãtura cu toate lucrurile. Nici o fiinţã nu este perfectã şi nici un om nu poate fi vreodatã perfect, deoarece nu existã perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi existã o serie de lucruri care dovedesc aceastã imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: “De ce nu sunt perfect?” dupã care priveşti spre ceilalţi, încercând sã regãseşti aceastã imperfecţiune în fiecare. Şi doreşti sã-ţi deschizi inima, deoarece pânã nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsitã de orice celebrare, va fi aproape moartã. Însã nu poţi sã faci acest lucru direct. Trebuie sã distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi. În loc sã te judeci, începe sã te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slãbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere sã fii perfect. Aceasta înseamnã sã ceri ceva ce nu este cu putinţã; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţã omeneascã.   Priveşte animalele, priveşte pasarile: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodatã nu o sã vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit sã îşi mestece aceeaşi iarbã în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu existã nici o tensiune, el este în deplinã armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţã cã bizonii râd şi întreabã: “Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivã? Ce nevoie aveţi sã fiţi altcineva?” Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.   Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnatã în întreaga lume. Şi din cauza acestei condamnãri energia care poate înflori în senzualitate se transformã în perversiune, gelozie, furie, urã; ea genereazã o existenţã aridã, lipsitã de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântãrile omenirii. Este sensibilitatea voastrã, este conştiinţa voastrã. Este conştiinţa voastrã filtrata prin corp.   Pãrinţii au crezut întotdeauna despre copii cã sunt proprietatea lor şi cã aceştia trebuie sã le fie întrutotul asemãnãtori, sã îi copieze întocmai. O copie este însã lipsita de orice frumusete, iar existenta nu apreciaza aşa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original. Trebuie sã îţi ajuţi copiii sã creascã, astfel încât sã te depãşeascã. Trebuie sã îi ajuţi sã nu te imite. Adevãrata îndatorire a pãrinţilor este aceea de a-şi ajuta copiii sã nu îi imite. Copiii sunt tentaţi, prin însãşi firea lor, sã imite. Şi pe cine ar putea imita? Pãrinţii sunt cei mai apropiaţi. Pânã acum pãrinţii au apreciat foarte mult faptul cã propriii lor copii le seamãnã. Tatãl se simte mândru cã fiul sãu îi seamãnã. Iar viaţa copilului este pierduta, el nu este dorit aşa cum este el de fapt. Datoritã acestei concepţii greşite, de a fi mândru de copiii care te imitã, am creat o societate în care toatã lumea imitã.   Obedienţa nu presupune inteligenţã. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodatã despre o maşinã care sã nu se supunã. Supunerea este, de asemenea, simplã. Ea te elibereazã de povara oricãrei rãspunderi. Atunci nu mai este nevoie sã elaborezi un rãspuns, trebuie sã faci doar ceea ce ţi se spune. Rãspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti foarte liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale. Religiozitatea nu este ceva în care sã crezi – este un fapt care trebuie trãit, experimentat; ea nu este o credinţã pe care sã o ai în minte, ci o savoare a întregii tale fiinţe.   Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsitã de judecatã. Dacã o forţezi sã fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate judeca aşa cum trebuie.   A adopta o atitudine lipsitã de judecatã nu este un lucru care sã ţinã de sfera minţii. Numai o fiinţã care a transcens mintea poate sã fie liberã de judecatã; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validã, un lucru valabil, este numai o aparenţã.   Orice hotãrãşte mintea, orice afirmã ea, este poluat de condiţionãrile sale, de prejudecãţile sale – tocmai acestea o fac sã judece.   De exemplu: vedeti un hoţ. Faptul ca el furã este ceva real, nu contestã nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireste, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om cã este hoţ, mintea ta spune: “Ai dreptate; afirmaţia ta este adevãratã”. De ce ar fi însã un hoţ rãu? Şi ce este de fapt rãutatea? De ce a fost oare obligat sã fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legãturã cu întreaga persoanã. Şi afirmaţi despre individul respectiv cã este un hoţ. El face însã şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura.   Poate cã este un pictor talentat, poate cã este un dulgher bun, poate cântã frumos sau danseazã bine; acel om poate avea o mie şi una de calitãţi. Omul, în întregul sãu, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintã o singurã acţiune. Şi nu poţi sã te bazezi numai pe aceastã acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţã. Nu o cunoşti deloc. Şi nu cunoşti nici mãcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate cã şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate cã în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rãu, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce. Dacã priveşti lumea din jurul tãu şi observi condiţionãrile oamenilor, pãrerile lor despre ceea ce este bine şi rãu, corect şi greşit, vei vedea – pentru prima datã – cã şi propria ta minte face parte dintr-o anumitã secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevãrat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartã în sine amprenta faptului de a judeca.   Existenţa este una singurã. Ea se exprimã în milioane de forme, însã spiritul care este exprimat este acelaşi. Este o singurã divinitate, cu o varietate infinitã de creaturi.   Banii sunt un lucru ciudat. Dacã nu îi aveţi, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemã. Însã dacã îi aveţi, problemele îşi fac,cu siguranţã, apariţia. Una dintre cele mai mari probleme pe care le creeazã banii este faptul cã nu ştii niciodatã dacã tu eşti cel dorit sau ei. Şi acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera sã nu îi ai deloc. Atunci, cel puţin, viaţa ar fi simplã. Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plãcere, devin însã – în acest caz – o sursã de angoasã. Nu ei sunt însã adevãrata sursã, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un pãcat sã îi ai, nu este nevoie sã ai un sentiment de culpabilitate.   Acesta este modul în care mintea îşi creeazã starea sa de nefericire. Chiar dacã cineva te iubeşte, nu îi pune aceastã întrebare delicatã: dacã va spune cã te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacã va afirma cã este atras de banii tãi, îl vei crede. Însã, în acest din urmã caz, dacã atracţia o reprezintã banii, întreaga relaţie este terminatã. Iar în cealaltã situaţie vei continua sã porţi în tine bãnuiala cã este atras de banii tãi, nu de tine. Însã nu e nimic rãu: banii sunt ai tãi, la fel cum ale tale sunt şi nasul, ochii sau pãrul. Iar celãlalt te iubeşte în întregime. Banii reprezintã, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, şi atunci nu va fi nici o problemã. Încearcã sã traieşti o viaţã fãrã complicaţii şi cu cât mai puţine probleme posibil.   A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însãşi ideea de a compara este în întregime falsã. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai existã nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacã indivizii ar fi fost asemãnãtori. Dar nu sunt. Nici mãcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil sã gãseşti o altã fiinţã care sã fie exact ca tine. Noi comparãm deci fiinţe unice. şi de aici provin toate problemele. Un lucru fundamental şi în acelasi timp foarte dificil, este acela de a nu împãrţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt pãrţi ale aceluiaşi întreg. Trebuie numai sã aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine simţul umorului este esenţial pentru ca persoana sã reprezinte un tot unitar. Ce este rãu în aceste mãrunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi sã râdeţi, de ce nu puteţi sã vã bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce este bun şi ce este rãu. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecãtor, iar acest fapt vã face sã fiţi serioşi. Florile sunt frumoase, însã ce sã spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile nu ar putea exista fãrã ei; spinii le protejeazã. Ei au o anumitã funcţie, un anumit rol, o anumitã însemnãtate. Dacã însã împarţi mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii devin urâţi. Aceeaşi sevã hrãneşte însã tulpina, floarea şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împãrţire, nu are loc nici un raţionament. Floarea nu este favorizatã, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui sã fie şi modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastrã viaţã. Existã unele lucruri, lucruri mãrunte, care, dacã le judecaţi, par stupide, prosteşti. Însã acest lucru se întâmplã datoritã raţionamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esenţial.   Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilã. Mintea nu poate sã înţeleagã ceea ce se aflã dincolo de cuvinte; ea poate sã înţeleagã numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupatã de existenţã, de viaţã, de realitate. Mintea este, ea însãşi, o ficţiune. Poti trãi şi fãrã minte. Însã nu poţi trãi fãrã inimã. Şi cu cât existenţa ta este mai profundã, cu atât este şi inima ta mai implicatã.   Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuã. Dar oamenii au impresia cã ei înşişi reprezintã ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenitã; viaţa este o continuã schimbare. Cu cât existã mai multã schimbare, cu atât viaţa este mai abundentã. Iar o viaţã abundentã aduce cu sine extraordinare schimbãri, clipã de clipã.   Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior. Şi nu existã nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însã aceasta nu înseamnã cã Rabindranath Tagore este superior pentru cã nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred cã fiecare reprezintã o manifestare unicã. Trebuie deci sã renunţãm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi sã le înlocuim cu ideea nouã de unicitate. Într-adevãr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multã iubire şi vei vedea cã fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.   Fã pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximã plãcere ţie şi celor din jurul tãu. Fã ceva care sã înalţe în tine un cântec şi sã creeze un ritm al celebrãrii în jurul tãu. O astfel de viaţã o numesc religioasã. Ea nu se bazeaza pe principii, pe disciplinã şi nici pe legi. Ea se rezumã la o singurã idee: aceea de a-ţi trãi viaţa în mod inteligent.   Obedienţa are o anumitã simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţã de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentã întreabã întotdeauna: “De ce ? De ce trebuie sã fac acest lucru? Pânã când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele, nu mã voi implica în realizarea lui.” Numai aşa devine cu adevãrat rãspunzatoare.   Este imposibil pentru un sfânt sã fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfânt.   Omul nu a învãţat încã sã guste frumuseţea singurãtãţii. El cautã mereu sã se angajeze într-o relaţie, sã fie cu cineva – cu un prieten, cu un parinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societãţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însã toate acestea sunt necesare pentru a-l face sã-şi uite singurãtatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci sã uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: cã te-ai nãscut singur, cã vei muri singur, cã indiferent ce ai face, trãieşti singur.   Orice efort de evitare a singurãtãţii eşueazã şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care sã te facã sã-ţi uiţi singuratãtea; trebuie doar sã devii conştient de singurãtatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru cã reprezintã eliberarea de mulţime, de turmã, de celãlalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sã auzi cuvântul “singur”, cã îţi şi aminteşti de o ranã; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rãneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul “singurãtate” nu are acelaşi sens – de ranã, de gol care trebuie umplut. Singurãtate înseamnã pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcã deci sã gãseşti centrul tãu lãuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurãtatea a fost întotdeauna perfectã. În viaţã, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însã aceastã singurãtate este atât de plinã – nu este nici un gol -, atât de completã, atât de încãrcatã cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântãrile existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurãtate, durerea va dispãrea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinarã blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Aceasta nu înseamnã cã un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţã poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintã o nevoie, ci o împartãşire. Fiinţa umanã are atât de mult, încât poate împãrţi cu alţii.   Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţã. Indiferent pe cine rãneşti, în cele din urma te rãneşti pe tine însuţi. Poate cã acum nu îţi dai seama de acest lucru, însã într-o bunã zi vei înţelege şi îţi vei spune: “Dumnezeule! Acest lucru mi l-am facut cu mâna mea.” Ai rãnit pe cineva, crezând ca este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singurã, este o unitate cosmicã. Din aceastã înţelegere se iveşte non-violenţa.   Când eşti furios, te pedepseşti pe tine însuţi. Arzi. Îţi distrugi inima şi calitãţile ei înalte şi te umpli de urã.   Omul este plin dacã este în armonie cu universul. Dacã nu este în armonie cu universul, atunci este gol, în întregime gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Aceastã dorinţã de a poseda poate fi umplutã cu bani, cu locuinţe, cu mobilã, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi sã trãieşti în acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţã de fantomã. Dacã eşti gol şi înlauntrul tãu, este imposibil sã trãieşti. Pentru a avea senzaţia cã interiorul tãu este plin existã numai douã cãi. Fie intri în deplinã armonie cu universul… te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevãrata împlinire. Însã dacã nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnã cã simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei sã o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odatã ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior sã disparã.   Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preţ pe sãrãcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens. Spiritualitatea este singura bogaţie care i se poate întâmpla unui om. Ea conţine toate celelalte bogãţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogãţii; ea este, pur şi simplu, împotriva oricãrui fel de sãrãcie. Pe de-o parte oamenii respectã sãrãcia, iar pe de altã parte vã îndeamnã: “Ajutaţi-i pe cei sãraci!” Ciudat! Dacã sãrãcia este atât de spiritualã, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat în unul sãrac.Ajutaţi-i pe bogaţi sã devinã sãraci, astfel încât sã fie spirituali.De ce sã-i ajutãm pe sãraci? Vreţi sã le distrugem spiritualitatea? A trãi în abundenţã este singurul lucru spiritual care existã.   Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv cã nu am fost în stare sã punem la punct un sistem financiar sãnãtos, în care banii sã deserveascã întreaga omenire, şi nu sã devinã obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii reprezintã un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lãcomie. Astfel, banii nu reprezintã decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvatã schimbului; nu existã nimic rãu în ei. Însã felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit. Dacã nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţã este o catastrofã. Şi toatã viaţa încerci sã câştigi bani, prin orice mijloace. Dacã ai bani, asta nu schimbã cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar aceastã dorinţã nu mai are limite. Şi în cele din urmã ai atât de mulţi bani – cu toate cã nu sunt destui, nu sunt niciodatã destui, sunt însã mai mulţi decât ai altora – încât începi sã te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însã îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, vor exista douã categorii de fiinţe: prima – cele care încep sã facã donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua – cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuã angoasã. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat este cã respectiva fiinţã a lucrat din greu, o viaţã întreagã, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sãdeşte dorinta, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic. Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpãra orice, în afarã de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpãrat. Însã nimãnui nu îi pasã de aceste lucruri. Meditaţia nu poate fi cumpãratã, iubirea nu poate fi cumpãratã, nici prietenia sau gratitudinea; însã nimãnui nu îi pasã de acestea.   descarcati cartea direct aici:....schimbat fisier..

OSHO MEDITAŢIA CALEA PERFECTĂ   Fiinţa umană bâjbâie în întuneric. Ea este asemenea unei case în care nu mai străluceşte nici cea mai mică flacără, asemenea unei case pierdute în ceaţă. Ceva s-a stins din interiorul ei. Cu toate acestea, focul se poate aprinde din nou din cenuşă. Ca o corabie aflată în derivă, omul şi-a uitat destinaţia, nu mai ştie ce să facă. Totuşi, cunoaşterea – acum moartă – poate fi reînviată din nou în sufletul său. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de disperare. Cu cât noaptea este mai profundă, cu atât zorii sunt mai aproape. Lumea va cunoaşte o renaştere spirituală, un nou tip de fiinţă umană se va naşte, iar noi suntem martorii durerii acestei veniri la viaţă. Căci această cunoaştere spirituală nu se va produce decât prin intermediul nostru. Nimeni nu se poate limita la un rol de gură-cască, deoarece trebuie să ne năştem din noi înşine; renaşterea trebuie să aibă loc în fiecare din noi. Soarele inimii nu se va ridica decât dacă ne umplem de lumină, această responsabilitate ne revine. Noi suntem cu toţii elementele edificiului de mâine, noi suntem razele astrului care se va manifesta. Fiecare bărbat, fiecare femeie este un creator, o creatoare. Însă a vorbi despre viitor înseamnă a greşi. Prezentul este cel pe care trebuie să-l reanimăm şi propria noastră fiinţă este cea pe care trebuie să o creăm. Cum să creăm o umanitate dacă noi nu ieşim mai întâi din starea noastră incertă? Individul este baza societăţii, şi prin intermediul lui are loc orice evoluţie şi orice revoluţie.   Iată de ce vă adresez o chemare. Treziţi-vă, vă rog. De ce nu îndrăzniţi să recunoaşteţi că viaţa voastră este sumbră, obscură plictisitoare? Ea nu are nici o savoare, şi ea nu poate fi altfel. Orice bucurie este interzisă unei inimi tulburate, neliniştite. De unde vine acest sentiment de inutilitate şi de descurajare, când în realitatea viaţa voastră este o sursă infinită de plenitudine? Voi sunteţi pierduţi, dezorientaţi. A vegeta, a exista fizic fără nimic în plus, nu înseamnă a trăi, ci a aştepta moartea. Cum să ne simţim în largul nostru? Cum să ne bucurăm de faptul de a exista? Repet: este imposibil să scăpaţi de coşmarul pe care îl luaţi drept realitate. Calea este aici, în faţa voastră, ea nu a dispărut niciodată. Ea duce de la întuneric la lumină, ea este eternă. Voi sunteţi cei care îi întoarceţi spatele. Ea se numeşte dharma, religia autentică. Ea este focul care arde în mijlocul căminului, farul bărcii aflate în mijlocul furtunii. Mahavira, maestrul jainist, a spus că religia adevărată este ancora, destinul, refugiul, singurul port al omului prins în vâltoarea lumii, al bolii şi al morţii. Tânjiţi după o viaţă debordând de bucurie şi de iubire? Aspiraţi la adevărul care aduce nemurirea? În acest caz, veniţi, acceptaţi invitaţia mea. Nu este un secret prea mare: ajunge să deschideţi ochii. Veţi descoperi un univers nebănuit. Deschideţi ochii mari! Treziţi-vă! Priviţi, nimic altceva!   Nimic nu este cu adevărat distrus în om şi el nu şi-a pierdut în realitate direcţia. Dar pentru că refuză să „vadă”, el se crede înconjurat de umbre ameninţătoare. Ascunzându-şi chipul, el pierde totul şi devine un sărăntoc. Dacă ar deschide ochii, s-ar descoperi rege. Credeţi că sunteţi decăzuţi? Vă sfătuiesc să redescoperiţi nobleţea voastră, să ieşiţi din visul vostru urât. Înfrângerea voastră se poate transforma în victorie, căderea voastră în salvare, moartea voastră în viaţă eternă. Lăsaţi-mă să vă ajut. Înainte de orice, acceptaţi iubirea mea. Este tot ce am să vă ofer în acest loc înconjurat de dealuri liniştite. Doresc să vă împart ceea ce divinul a revărsat în mine. Vreau să vă dau totul. Cu cât pot să vă dau mai mult, cu atât primesc mai mult! Nu este minunat? Adevărata bogăţie creşte odată cu împărţirea ei. Aceea care scade atunci când o răspândim, nu este defel o comoară. Iubirea cheamă iubire şi ura ridică ură. Reţineţi că trebuie să daţi ceea ce doriţi să primiţi. Nu speraţi să obţineţi iasomie în schimbul urzicilor voastre.   Văd florile iubirii şi ale păcii înflorind în privirile voastre, şi sunt extrem de mişcat. Voi sunteţi cu toţii atât de diferiţi şi iată că vocea sufletului vă face unul. Corpurile sunt şi vor fi separate, dar ceva le transcede şi uneşte fiinţele umane: iubirea. Fără această unire, nimic nu poate fi spus, nimic nu poate fi auzit. Comunicarea este imposibilă dacă aceasta nu se face în iubire. Nu vă pot vorbi şi voi nu mă puteţi asculta decât cu această condiţie. Inima voastră trebuie să se deschidă. Trebuie să ştiţi că mintea voastră nu înţelege niciodată nimic, numai inima este capabilă de acest lucru. Creierul vostru este obtuz. Tot astfel, numai cuvintele ieşite din inimă au un sens, un parfum viu. Cele dictate de intelect sunt la fel de insipide ca florile artificiale. Vă ofer inima mea, lăsaţi-mă să intru în inima voastră astfel încât întâlnirea şi contopirea să aibă loc. Atunci ceea ce depăşeşte cu mult cuvintele va deveni un drum între noi. Multe lucruri de neauzit se fac astfel auzite şi tot ceea ce este scris printre rânduri poate fi perceput în acest fel. Cuvintele sunt din păcate insuficiente, dar dacă ascultaţi în tăcere, cu mintea liniştită, ele vă vor vorbi cu multă forţă. Aceasta înseamnă a asculta cu inima. De obicei, voi vă prefaceţi că ascultaţi în timp ce creierul vostru este într-un continuu monolog. Altfel spus, voi nu ascultaţi absolut deloc. Pentru a fi receptivă, mintea voastră trebuie să fie perfect tăcută şi atentă. Total deschisă şi nimic altceva. Atunci veţi înţelege, veţi avea revelaţia luminoasă care vă va transforma. Fără aceasta veţi rămâne distraşi şi veţi monologa. Tensiunile minţii voastre vor continua să vă preocupe şi nimic nu vă va putea fi transmis. Voi credeţi că vedeţi, şi de fapt nu vedeţi. Pretindeţi că auziţi, şi de fapt nu auziţi nimic. Christos a spus: „Cei care au ochi de văzut, să vadă. Cei care au urechi de auzit, să audă.” Era oare înconjurat de orbi şi de surzi? Bineînţeles că nu. Prin aceste cuvinte, maestrul din Galileea sublinia insuficienţa ochilor şi urechilor trupeşti. Fără tăcere interioară, fără conştiinţă pură şi vigilentă, omul suferă de cea mai gravă dintre boli, de orbirea şi surzenia spirituală. Spiritul său este închis, nimic nu îi poate fi dăruit, el nu poate primi nimic. Vă cer să petreceţi aceste zile de disciplină spirituală (sadhana) într-o stare de profundă receptivitate. Arta „ascultării corecte” va deveni un fidel însoţitor al tuturor momentelor. Ea vă va elibera de nenumărate preocupări care risipesc zilele şi nopţile voastre. Ea vă va deschide drumul spre universul misterios în care vă scăldaţi şi vă va permite să zăriţi lumina eternă a conştiinţei. Aceea de care vă separă neliniştea voastră mentală.   Vederea corectă şi ascultarea corectă nu sunt particularităţi rezervate acestei „tabere de meditaţie”. Ele reprezintă condiţiile oricărei vieţi corecte. Realitatea sau „Dumnezeu”, dacă preferaţi acest termen, se va reflecta în voi atunci când mintea voastră va redeveni o oglindă fără pete, liniştită ca un lac nemişcat. Simt tăcerea şi pacea coborând asupra acestei adunări. Iată-vă pregătiţi să primiţi adevărul care a tulburat sufletul meu. Inima voastră însetată şi liniştita frumuseţe a naturii care ne înconjoară mă umplu de speranţă. Voi putea vorbi. Pentru că nu totdeauna este posibil. Mi se întâmplă deseori să fiu nevoit să tac, deoarece în faţa mea nu găsesc decât minţi arogante. Nici soarele cel mai strălucitor nu poate intra într-o locuinţă în care uşile sunt ferecate iar ferestrele acoperite. Voi aţi depus armele, este un început foarte bun. Vom începe să lucrăm de mâine dimineaţă. Înainte de aceasta trebuie să vă dau câteva indicaţii. Dacă doriţi să începeţi o sadhana şi aspiraţi la adevăr, puneţi-vă în starea de spirit a grădinarului care pregăteşte cu grijă solul pentru plantarea seminţelor. Reţineţi bine următoarele aspecte. În primul rând: trăiţi în prezent. Rezistaţi obiceiului de a vă gândi la trecut sau la viitor. În cazul în care cedaţi, unica trăire care este importantă se va risipi şi va trece fără să vă fi adus nimic. Trecutul nu există, el este doar un efect al memoriei voastre. Viitorul este la fel de inconsistent, el este doar imaginaţie. Numai prezentul este real, viu. Adevărul nu poate fi cunoscut decât în clipă. Ca urmare, în timpul zilelor care vor urma, nu vă complăceţi nici în amintiri, nici în proiecţii. Admiteţi odată pentru totdeauna că trecutul şi viitorul sunt simple iluzii. Nimic nu este adevărat în afară de clipa pe care sunteţi pe cale să o cunoaşteţi. Trăiţi-o în mod complet, fără nici o reţinere.   În această seară, înainte de culcare, aruncaţi mantia lucrurilor trecute, lăsaţi-le să moară şi adormiţi uşori, inocenţi. Când vă veţi trezi mâine dimineaţă, veţi putea fi reînnoiţi în întregime. Bărbatul sau femeia care s-au culcat cu o seară înainte nu trebuie să se mai trezească; lăsaţi-i să se odihnească pentru totdeauna. Fiţi de acum pentru totdeauna tineri, noi, virgini. Pentru a nu relua obişnuitul rumegat al minţii voastre despre ceea ce nu mai există sau despre ceea ce nu este încă decât virtual, trebuie să fiţi extrem de atenţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Este suficient să fiţi atenţi. Dacă vă observaţi mintea, aceasta va rămâne liniştită. Privirea clară şi neutră, conştiinţa ascuţită şi fermă vor distruge obişnuinţele voastre cerebrale. În al doilea rând: fiţi naturali. Sub efectul condiţionărilor familiale şi sociale, comportamentul vostru a devenit o panoplie de măşti. În toate circumstanţele vă îmbrăcaţi cu o mantie de ipocrizie, fiinţa voastră reală v-a devenit încetul cu încetul, străină. Lepădaţi măştile, nu ne aflăm aici pentru a interpreta o piesă de teatru, ci pentru a afla cine suntem cu adevărat. Asemenea actorului sau actriţei care ies din scenă, demachiaţi-vă, scoateţi-vă masca pentru câteva zile, aruncaţi toate aceste lucruri. Lăsaţi să ţâşnească în mod spontan ceea ce există în mod fundamental în voi. Calea, sadhana se va dezvolta pe măsură ce modul vostru de viaţă devine simplu şi natural. În aceste momente propice, daţi-vă seama că voi nu aveţi nici o calitate, nici o profesie, nici un statut. Eliberaţivă de toate definiţiile sociale care v-au fost lipite pe spate şi care vau rigidizat. Voi sunteţi ceea ce sunteţi, pur şi simplu. O fiinţă umană obişnuită, fără nume, fără familie, fără prerogative, fără măreţie sau josnicie deosebită. Învăţaţi să trăiţi ca un bărbat sau ca o femeie oarecare, căci în realitate sunteţi aşa cum sunteţi.   În al treilea rând: în timpul acestei perioade de meditaţie, rămâneţi detaşaţi. Naşterea voastră este un eveniment solitar. În general fiinţa umană se teme de izolare. Dacă nu este înconjurată de alte fiinţe, se refugiază în mulţimea adăpostită în mintea sa. Feriţi-vă de toate acestea. Nu permiteţi nici unui lucru sau unei persoane să se încrusteze în voi. În exterior, de asemenea, fiţi singuri în timpul acestor câteva zile. Refuzaţi orice contact. În vârtejul relaţiilor voastre zilnice, voi vă simţiţi pierduţi. Prietenii voştri, duşmanii voştri, tatăl, soţia, copiii voştri sunt ca o hoardă care vă calcă în picioare propria identitate, nelăsându-vă nici o şansă să cunoaşteţi ceea ce sunteţi în realitate.   Aţi încercat vreodată să cunoaşteţi cine sunteţi în afara acestei reţele care vă leagă de alţii? Vi s-a întâmplat vreodată să desfaceţi nodurile şi să vă descoperiţi foarte diferiţi de rolul pe care îl jucaţi în scenariul colectiv? Izolându-vă, veţi afla că de fapt nu sunteţi nici fiu, nici tată, nici mamă, nici soţ sau soţie, după cum nu sunteţi nici prietenul sau duşmanul nu ştiu cui. Ceea ce rămâne în acest caz este fiinţa voastră reală. Ceea ce rămâne este Sinele vostru. Fiţi Acela, într-o singurătate desăvârşită. Dacă puneţi în practică aceste trei sfaturi, veţi obţine starea de spirit indispensabilă pentru sadhana şi pentru realizarea păcii, a adevărului. Corelat cu cele trei sfaturi de mai sus, doresc să vă explic două tehnici de meditaţie ce vor fi aplicate diferit. Prima este potrivită pentru a fi aplicată dimineaţa. Aşezaţi-vă cu coloana vertebrală şi ceafa în poziţie perfect verticală, cu ochii închişi. Gura trebuie să fie închisă, iar limba lipită de cerul gurii. Respiraţi lent, profund. Concentraţi-vă asupra ombilicului. Fiţi atenţi la uşorul tremur pe care respiraţia abdominală îl va provoca în regiunea ombilicală. Este tot ce aveţi de făcut. Acest fapt linişteşte mintea, domoleşte gândurile. Plecând de la această stare de calm, puteţi merge mai departe în voi înşivă.   Cealaltă meditaţie se practică seara. Întindeţi-vă pe podea. Închideţi ochii şi lăsaţi-vă cuprinşi de relaxare. Spuneţi-vă timp de două minute că respiraţia voastră devine lentă şi regulată. Ea se va supune. Apoi spuneţi-vă că mişcarea gândurilor voastre devine mai lentă, că se opreşte. Această autosugestie va provoca o relaxare totală a organismului vostru. Când mintea voastră va fi perfect calmă, deveniţi martorul atent al fiinţei voastre lăuntrice, observaţi totul cu o conştiinţă vigilentă. Această „privire” neutră şi tăcută vă va revela pe voi, vouă înşivă.   Meditaţi astfel dimineaţa şi seara, însă nu vă ataşaţi prea mult de aceste tehnici, acestea nu sunt decât stratageme. Ele vă vor ajuta să vă liniştiţi mintea, însă va trebui să le abandonaţi într-o bună zi, la fel cum părăsim scara pe care am urcat. Meditaţia este împlinită atunci când nu mai ai nevoie de ea. Acest stadiu este acela de samadhi, stadiul conştiinţei totale. A venit noaptea, cerul este plin de stele. Plantele şi animalele s-au culcat. Vom face şi noi la fel. Somnul profund, fără vise ne duce la porţile paradisului. Este starea de samadhi spontan, inconştient, pe care natura l-a prevăzut pentru noi. Meditaţia vă poate aduce aceeaşi beatitudine, însă de această dată conştient. Diferenţa este enormă. În starea de samadhi inconştient, sunteţi adormiţi. În starea de samadhi conştient, sunteţi complet treji. Să mergem la culcare sperând că vom obţine plenitudinea. Speranţa însoţită de o hotărâre fermă şi de eforturi conştiente este întotdeauna realizată. Fie ca divinul să vegheze în voi.

Osho revolutia interioara Osho spune: “Mesajul meu nu este o doctrina, nu este o filozofie. INTRODUCERE Procesul evolutiei spirituale este un proces de extindere a constiintei. Arborii sunt mai constienti decat stancile, animalele suni mai constiente decat arborii, oamenii sunt mai constienti decat animalele, un Buddha este mai constient decat omul obisnuit. Starea de Buddha, constiinta chrisiica, iluminarea sunt expresii care desemneaza – toate – nasterea constiintei perfecie. Materia este in intregime inconstienta; un Buddha este total constient, iar omul se afla intr-un stadiu intermediar: nu este nici una, nici alta. El nu mai este un animal, dar nici nu a devenit inca zeu. El nu mai este ceea ce a fost si nici nu este ceea ce ar putea sa devina.   Evolutia inconstienta se sfarseste odaia cu aparitia omului, ne spune Osho; odata cu el incepe evolutia constienta. Dar evolutia constienta nu incepe de la sine; acest lucru nu se realizeaza decat daca exista o decizie a voastra.’ Deoarece viata implica existenta miscarii, stagnarea este imposibila. Fie evoluam, indreptandu-nc spre un plan superior de constiinta, fie regresam; depinde de noi. Decizia este inevitabila. Chiar si in-deci-zia este o decizie subtila- Majoritatea oamenilor cauta uitarea: intoarcerea ta inconstienta. O realizeaza prin intermediul alcoolului si al drogurilor, prin munca, activitate sexuala sau stimulare senzoriala. Numai unii dintre ei se hotarasc sa realizeze calatoria spre constiinta superioara- Tocmai acestei minoritati i se adreseaza conferintele lui Osho, reunite in prezenta lucrare.   Osho incepe acolo unde se opreste psihologia occidentala. El merge mai departe decat Freud, Jung si dccal descoperirile recente despre potentialul uman. Daca psihologia freudiana este de ordin patologic, iar aceea a lui Maslow se refera la omul sanatos din punct de vedere mental, aceea a lui Osho se refera la iluminare. Ia starea de Buddha. Osho nu este doar un maestru iluminai ci si un expert in psihologie. El ne face sa strabatem straturile fiintei, revelandu-nc treptat profunzimile intime si ascunse din noi. Plecand de la psihic, el avanseaza – pas cu pas – spre transcendent. Plecand de la domeniul cunoscut, el avanseaza spre ceea ce este incogniscibiL Plecand din punctul in care suntem, el ne duce acolo unde putem ajunge: “in Orient nu vorbim despre psihologie ci despre fiinta; nu vorbim despre sanatate mentala ci despre progres spiritual; nu vorbim despre ceea ce faceti ci despre ceea ce sunteti”   Problemele abordate de Osho in conferintele din aceasta carte nu se refera la nimic altceva decat Ia formarea omului nou. Singura sa preocupare este aceea de a crea atmosfera in care sa fie posibila realizarea slarii–de-Buddha. Pentru ca aceasta realizare sa aiba loc, spune el, trebuie sfl ne acceptam tn totalitate. Nu trebuie sa negam nici irationalul nici rationalul, nici intelectul nici afectivitatea, nici stiinta, nici religia. Omul trebuie sa progreseze in mod liber, mergand de la un pol la celalalt. “Spiritul trebuie sa fie educat in mod logic si rational, spune el, dar in acelasi timp si prin meditatie (non-rationala); trebuie sa educam ratiunea dar-in acelasi timp – si partea afectiva. indoiala trebuie sa existe dar – de asemenea – st credinta… Nu poate progresa nici cel care neaga irationalul, nici cel care neaga rationalul Nu puteti protpesa daca acest lucru nu se realizeaza in totalitate,”   Osho nu este un filozof- Limbajul sau nu este facut pentru a ne umple mintea de cunoastere; ci ne incita sa experimentam direct ceea ce se afla dincolo de cuvinte; ne incita la evolutie interioara, la realizarea ultima a potentiali tatilor noastre, a semintei pe care o avem in interiorul nostru. Ma Satya Bharti   1. REVOLUTIA INTERIOARA   Este capabil omul, din punctul de vedere al speciei, sa atinga iluminarea In viitor? In ce punct al evolutiei se gaseste el In prezent? Procesul natural si automat al evolutiei se sfarseste odata cu omul. Omul este ultimul produs al evolutiei inconstiente. Odata cu el incepe evolutia constienta. Trebuie sa luam in considerare mai multe aspecte. Primul: evolutia inconstienta este mecanica si naturala. Ea se realizeaza de la sine. Pe parcursul ei, constiinta se dezvolta. Iar la aparitia constiintei, evolutia inconstienta se opreste, obiectivul ci fiind atins. Evolutia inconstienta nu isi justifica existenta decat pana in punctul aparitiei constiintei.   Omul este constient. intr-un fel, el a realizat iranscenderca naturii. Natura a devenit neputincioasa In ceea ce-! priveste; ultimul produs posibil al evolutiei naturale s-a actualizai. Omul este liber sa decida daca doreste sau nu sa evolueze.   Al doilea aspect: evolutia inconstienta este un fenomen colectiv, in timp ce evolutia constienta este individuala. Ea merge dincolo de specie. De acum inainte, evolutia va fi un proces individual. Constiinta creaza individualitatea. inainte de dezvoltarea constiintei, individualitatea era inexistenta: nu exista decat specia. Atata timp cat evolutia este inconstienta, procesul este automat, fara nici o incertitudine. Totul se petrece pe baza legii cauzei si efectului. Existenta este mecanica si sigura. insa odata cu aparitia omului, odata cu constiinta, apare incertitudinea. Nimic nu mai este sigur. Evolutia arc loc sau nu. Potentialitatea exista, dar decizia depinde de fiecare individ in parte.   Acest fapt explica starea de anxietate. Specific inferioare omului nu cunosc anxietatea, deoarece ele nu cunosc decizia. Totul se intampla prin necesitate. Nu exista decizie, deci nici entitate care decide si, în absenta acesteia din urma, anxietatea nu poate exista. Cui sa-i fie frica? Cine sa fie intr-o stare tensionata? Cand decizia devine posibila, anxietatea o urmeaza, la fel ca o umbra. Totul devine decizie, efort constient. Responsabilitatea va apartine in intregime. Daca este un esec, asta este. Responsabilitatea esecului va revine voua. Daca reusiti, reusiti. Responsabilitatea reusitei va revine, de asemenea.   Si, dintr-un anumit punct de vedere, orice decizie este ireversibila. Nu puteti sa o evitati, nici sa o uitati, nici sa o depasiti. Decizia voastra va determina destinul. Ea ramane cu voi, este parte integranta din voi; nu puteti nega acest fapt. Numai ca decizia voastra este intotdeauna un joc. Orice decizie se ia in intuneric, in sensul ca nimic nu mai este sigur. Tocmai aici gasim cauza anxietatii umane. Anxietatea o patrunde pana la radacinile sale. Ceea ce il framanta in primul rand pe om este intrebarea: a fi sau a nu fi, a face sau a nu face. A face aceasta sau a face cealalta. In-decizia este imposibila. Cand nu decideti, atunci de fapt decideti sa nu luati nici o decizie; aceasta este tot o decizie. in consecinta, decizia este o necesitate – nu puteti sa va abtineti de la a decide. A nu decide are acelasi efect ca oricare alta decizie. Frumusetea, demnitatea si gloria omului provin din constiinta sa, chiar daca ea este – in acelasi timp – si o povara. Gloria si povara isi fac aparitia odata cu constiinta. Orice pas determina o oscilatie intre cele doua. Odata cu omul, apare decizia si constienta. Omul poate evolua, dar numai prin efortul individual. Puteti evolua sau nu pana la starea-de-Budhha. Depinde de voi.   Evolutia este deci, fie colectiva inconstienta, fie individuala – si deci constienta. De fapt, termenul de evolutie subintelege progresia inconstienta si colectiva, astfel incat in cazul omului ar fi preferabil sa se foloseasca termenul de “revolutie”. Odata cu omul apare posibilitatea revolutiei. Acest cuvant asa cum il inteleg eu, implica un efort constient si individual in sensul evolutiei. Altfel spus, este un proces care trebuie sa duca notiunea de responsabilitate pana in punctul ei extrem (chiar daca nu sunteti raspunzatori decat de propria voastra evolutie).   De obicei, omul tinde sa scape de responsabilitatea evolutiei sale, de responsabilitatea libertatii de decizie. ii este foarte frica de libertate. Sclavul nu este responsabil pentru propria sa viata; responsabilitatea o poarta altii in locul lui. Dintr-un anumit punct de vedere conditia de sclavie este foarte confortabila; ea nu are nici o greutate. Sclavul este liber in sensul ca scapa de contradictia deciziei constiente. insa, din momentul in care sunteti liberi sa alegeti, trebuie sa luati propriile voastre decizii. Nimeni nu va obliga sa faceti ceva: toate solutiile va sunt deschise. Si atunci incepe tensiunea mentala, iar omul incepe sa se teama de libertatea sa.   Atractia pe care o exercita ideologii ca fascismul sau comunismul provine din faptul ca ele ofera o solutie problemei libertatii si il elibereaza pe om de responsabilitatea sa individuala. Ele il elibereaza de povara pe care i-o impune responsabilitatea, in acest caz devine responsabila societatea. Cand lucrurile merg prost, mai ramane posibilitatea de a acuza statul: organizatia. in aceste forme sociale omul nu este decat un element de structura colectiva. Numai ca, asa cum aceste forme neaga libertatea individuala, tot astfel ele neaga si posibilitatea evolutiei umane. Ele refuza extraordinara posibilitate oferita de revolutie, inclusiv totala transformare a fiintei umane. Odata cu ele, posibilitatea de implinire ultima este distrusa; are loc o regresie, o intoarcere spre animalitate.   Pentru mine, evolutia nu este posibila decat daca este bazata pe responsabilitatea individuala. Voi singuri sunteti raspunzatori. Aceasta responsabilitate este de fapt o mare binecuvantare ascunsa. Odata cu ea apare lupta care, in final, conduce la atentia eliberata de decizie.   Vechea schema a evolutiei inconstiente a luat sfarsit odata cu omul. Puteti sa recadeti in ea, insa este imposibil sa ramaneti acolo. Fiinta voastra s-ar revolta. Omul are constiinta; el trebuie s-o pastreze. Nu are de ales. Filozofii cum ar fi Aurobindo atrag mai ales fiintele care cauta escapismul. Ei afirma existenta evolutiei colective. Divinul va cobora asupra oamenilor si vor primi, cu totii, iluminarea. Pentru mine acest proces este de neconceput. Si chiar daca posibilitatea ar exista, ea ar fi inutila. Daca atingeti iluminarea fara sa faceti eforturi personale, ea nu are nici o valoare. Ea nu va aduce extazul ce incoroneaza efortul. O considerati normala, la fel cum va considerati normali ochii, mainile, sistemul respirator. Acestea sunt binecuvantari sigure, dar pe care nu le aprecieaza nimeni, care nu sunt dragi nimanui.   Într-o zi va veti naste in starea de iluminare, asa cum promite Aurobindo. Acest lucru va fi insa inutil. O multime de lucruri va vor fi accesibile, dar pentru ca au fost dobandite fara tensiune, fara durere, ele nu vor mai avea pentru voi nici un sens: sensul lor va va scapa. Efortul constient este indispensabil. implinirea este mai putin semnificativa decat efortul in sine. Tocmai efortul ii confera o semnificatie; tocmai lupta o pune in valoare.   Dupa parerea mea, iluminarea de origine colectiva, inconstienta -care vine asupra voastra ca un dar Divin – este nu numai imposibila ci si lipsita de sens. Trebuie sa luptati pentru obtinerea iluminarii. Lupta este ceea care creaza posibilitatea de a vedea extazul ce vine asupra voastra, a-1 trai si a-1 mentine.   * * *   Evolutia inconstienta se sfarseste odata cu aparitia omului; si atunci evolutia constienta (revolutia) ii ia locul. Totusi, evolutia constienta nu se naste din ea – insasi. Ea nu apare decat odata cu decizia. Daca nu va decideti in directia ei (si acest lucru il fac majoritatea oamenilor), traiti intr-o tensiune extrema.Scena lumii contemporane se prezinta altfel: oamenii nu stiu unde sa mearga, nici ce sa faca. Nu se poate face nimic fara efort constient. Nu putem sa ne reintoarcem la inconstienta. Poarta s-a inchis; podul s-a prabusit inapoia noastra.   A evolua in mod constient insemna a alege o nobila aventura. De fapt, singura aventura ce poate exista pentru fiinta umana. Drumul este greu, el nici nu poate fi altfel. Eroarea si esecul exista – cu siguranta -pentru ca nimic nu mai este sigur. Iar aceasta situatie creaza tensiunea mentala. Nu stiti unde sunteti si nu stiti nici unde sa mergeti. Sunteti fara identitate. Aceasta situatie va poate aduce chiar pana in pragul sinuciderii. Sinuciderea este un act specific omului. Animalele sunt incapabile sa se sinucida deoarece ele nu pot alege, in mod constient, moartea. Natura este un fenomen inconstient, 1 asfel ca si moartea. Totusi, odata cu aparitia omului – omul ignorant si neevoluat – decizia mortii devine o posibilitate.   Nu va puteti alege nasterea. Din acest punct de vedere, va aflati in mainile evolutiei inconstiente. De fapt, nasterea nu tine nicidecum de vointa omului; ea este – prin natura sa – animala, nefiind rezultata din decizie. Natura umana se naste odata cu decizia. Puteti decide sa muriti – puteti alege moartea. Astfel, sinuciderea este un act specific omului.   Daca nu decideti sa evoluati in mod constient, aveti toate sansele sa alegeti sinuciderea. Poate va va lipsi curajul de a actualizat aceasta deci- zie, dar veti trece printr-un proces foarte incet si lung, similar cu sinuciderea, sau veti vegeta asteptand moartea.   * *   Nimeni nu este raspunzator de evolutia voastra personala. insasi acceptarea acestui fapt va da putere. Iata-va pe drumul progresului, al evolutiei. insa noi cream zei, sau ne refugiem pe langa vreun guru, pentru a scapa de responsabilitatea pe care o implica viata si evolutia. incercam sa plasam raspunderea noastra unei alte fiinte. in cazul in care nu credem in zei sau in guru, avem tendinta sa fugim de raspundere prin intermediul drogului, a intoxicatiei, prin tot ceea ce creaza inconstienta, in acelasi timp, faptul de a arunca raspunderea intr-un asemenea mod este absurd, pueril, copilaresc. Acest fapt nu face decat sa intarzie clipa in care va trebui sa facem fata problemei, acest fapt nu o rezolva. Putem actiona astfel pana la moarte. Problema va continua sa existe si, in urmatoarea noastra renastere, totul va fi la fel.   Din momentul in care deveniti constienti de responsabilitatea voastra, toate iesirile care duc spre inconstienta se inchid. Dorinta de a fugi este o nebunie, responsabilitatea reprezentand o extraordinara sansa de evolutie. Lupta pe care ea o intretine permite dezvoltarea unui nou clement. A deveni constienti insemna a intelege ca totul depinde de voi. Chiar si zeii vostri, care sunt un produs direct al imaginatiei voastre, in definitiv, totul este in voi, si voi purtati raspunderea. Nu este nimeni acolo pentru a va asculta justificarile – nu exista o curte de apel. Sunteti pe deplin responsabili.   În plus, sunteti singuri, absolut singuri. Acest lucru trebuie sa-1 Intelegeti cu claritate. Odata cu constiinta se naste solitudinea. Cu cat constiinta voastra se largeste, cu atat mai mult creste sentimentul solitudinii. Nu incercati sa fugiti de aceasta realitate intorcandu-va spre societate, prieteni, asociati, multime. Nu fugiti! Solitudinea este un fenomen semnificativ: intregul proces de evolutie converge catre ea. Constiinta voastra s-a largit atat de mult, incat ea va reveleaza realitatea solitudinii voastre. De altfel, tocmai prin intermediul ei atingeti iluminarea.   Solitudine nu inseamna izolare. Sentimentul izolarii apare atunci cand incercam sa scapam de solitudine ca nu suntem dispusi s-o ac-ceptam. Daca incercati sa va sustrageti realitatii solitudinii, veti avea impresia de izolare. Si atunci va intoarceti spre multime sau spre vreun mijloc oarecare de intoxicare ce va va face sa uitati aceasta impresie. Izolarea isi va crea propriile sale mijloace magice care duc la uitare.   Daca puteti sa ramaneti singuri, absolut singuri, fie si doar o singura clipa, ego-ul va muri, eul va muri. Explodati… nu mai sunteti… Ego-ul nu exista in sine; el este intotdeauna in relatie cu cineva. De fiecare data cand sunteti singuri, se produce un miracol: ego-ul se subtiaza. Deci daca aveti curajul sa ramaneti singuri, treptat ego-ul se va dizolva. El nu va mai putea exista mult timp. A alege sa ramai singur, este un act cu totul constient si deliberat, mult mai deliberat decat sinuciderea. De fapt, in singuratate ego-ul nu poate exista; dimpotriva, el este prezent in cazul sinuciderii.   Persoanele egotice sunt mai inclinate spre sinucidere. Sinuciderea nu releva, in nici un caz, starea de solitudine; ea nu poate avea loc decat in relatie cu cineva. Prin ea, ego-ul nu sufera. Dimpotriva, el creste. El se indreapta spre o noua nastere avand mai multa forta ca niciodata.   Solitudinea slabeste eul. Nu mai exista nimic cu care am putea fi in relatie, si – datorita acestui fapt – ego-ul nu poate exista. in consecinta, daca sunteti gata sa acceptati solitudinea, fara cea mai mica ezitare – fara dorinta de a fugi – sau de a va intoarce daca acceptati realitatea solitudinii voastre asa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinara. Sunteti ca o samanta, care contine o multime de posibilitati. Amintiti-va insa ca samanta trebuie sa explodeze, astfel incat planta sa poata creste. Ego-ul este la fel ca o samanta, el este o posibilitate. Cand el se deschide, in voi se naste Divinul. Divinul nu este nici eu, nici tu: el este unul. Si tocmai solitudinea va conduce la aceasta unitate. Este posibil – de asemenea – sa creati ceva care sa inlocuiasca aceasta unitate. Hindusii se considera un grup, la fel crestinii, la fel musulmanii; India se pretinde unitara, la fel ca si China: acestea sint moduri de a substitui unitatea. Unitatea in sine nu poate fi decat rezultatul unei solitudini perfecte.   O multime se poate pretinde unita, dar ea se opune – in mod invariabil – unui alt lucru. Datorita faptului ca ii impartasiti opiniile, va simtiti in armonie. in multime responsabilitatea individuala dispare. Ideea de a da foc unei moschei sau unui templu nu va va veni atunci cind santeti singuri; in schimb nu veti ezita sa o faceti in calitate de element al unui grup, deoarece – in acest caz – raspunderea voastra individuala nu va mai fi angajata. intr-un grup sunt responsabili toti si niciunul. Nu exista o constiinta inividuala, ci o constiinta de grup. Astfel regresati, redevenind asemenea animalului.   Multimea nu este decat un substituit al sentimentului de solitudine. Cei care inteleg acest lucru, cei care sunt constienti de responsabilitatea lor in calitate de fiinte umane, care sunt constienti de proba dificila, grea, prin care trebuie sa treaca omenirea, nu vor alege substituirea. Ei vor accepta faptele asa cum sunt ele si nu vor crea fictiuni. Ideologiile religioase si politice nu sunt decat fictiuni care genereaza un iluzoriu sentiment de unitate. Unitatea nu exista decat atunci cand sunteti fara ego, iar ego-ul nu poate muri decat daca exista o completa solitudine. Cand sunteti absolut singuri, nu mai sunteti. Clipa de solitudine va face sa explodati. Va raspanditi in infinit. Iata ce trebuie inteles prin evolutie; ea nu este nimic altceva. Si daca am adoptat denumirea de revolutie, aceasta am facut-o datorita faptului ca desfasurarea acestui proces nu este inconstienta.   Puteti fi fara ego sau puteti ramane cu ego-ul vostru. Depinde de voi. A ajunge la solitudine – iata singura revolutie autentica. Si aceasta necesita mult curaj. Doar un Buddha, un Iisus, un Mahavira sunt in intregime singuri. Nu pentru ca si-au parasit familia, lumea – aceasta nu este decat o aparenta. Renuntarea lor nu este un act negativ ci unul pozitiv: o miscare catre solitudine. in realitate, aceasta nu reprezinta nici macar o renuntare, ci o cautare a perfectei solitudini. Cautarea spirituala converge in intregime spre clipa de explozie, clipa in care ne regasim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea permite obtinerea iluminarii.   download carte word....schimbat fisier..

Când iubești Capitolul 1 Către trezire Invocaţie Aum, fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Fie ca el să ne hrănească. Fie ca noi să atingem energia. Fie ca acest studiu să ne lumineze pe amândoi. Fie ca noi să nu ne urâm niciodată. Aum, pace, pace, pace. Aum, fie ca membrele mele să devină puternice. De asemenea, fă-mi vorbirea, prana - aerul vital - vederea, auzul, şi toate organele de simţ, viguroase. întreaga existenţă este Brahman din Upanishade. Fie ca eu să nu-l reneg niciodată pe Brahman; fie ca Brahman să nu mă renege niciodată. Fie ca renegarea să nu existe. Să nu existe renegarea, cel puţin din partea mea. Toate virtuţile Upanishadelor, să trăiască prin mine, eu, cei care sunt devotat lui atman - sinelui. Fie ca ele să sălăşluiască în mine. Aum, pace, pace, pace. Nu ştiu de unde să încep şi unde să termin, pentru că viaţa însăşi este fără de început şi fără de sfârşit. La fel ca aceste dealuri din jurul tău sau ca norii ce se perindă pe deasupra capului tău, sau la fel ca cerul, tu eşti de asemenea fără de început şi fară de sfârşit. Nimic, niciodată nu începe sau se termină, iar lucrurile care au un început sau un sfârşit sunt cu siguranţă artificiale. Natura durează, trăieşte; este întotdeauna acolo. Deci de fiecare dată când se pune în discuţie decisivul, supremul, cel mai lăuntric, bazele fiinţei, devine dificil de ştiut unde să se înceapă şi unde să se termine, pentru că ea este întotdeauna acolo, a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna. Nu a fost niciodată un început şi nu va exista niciodată un sfârşit. Deci voi începe direct de la mijloc, pentru că acolo este singurul loc de unde se începe, şi voi sfârşi tot la mijloc pentru că nu există cale de a termina. Primul lucru pe care aş vrea să li—l spun este că am ales să nu comentez asupra Upanishadei. Comentariile sunt deja prea multe şi nu ajută pe nimeni. Probabil au făcut rău multora, probabil au princinuit necazuri multora, dar nu au ajutat pe nimeni. Comentariile nu pot ajuta pentru că nu au valoare. Nu voi comenta asupra Upanishadei, ci, mai degrabă, îi voi răspunde. Ii voi da un ecou, o dată şi încă o dată. într-adevăr, orice aş spune îmi va aparţine mie în mod exclusiv. Upanishada este doar o scuză. Prin ea mă voi explica pe mine - ţine minte asta. Mi-ar plăcea să vorbesc despre ceea ce am simţit, despre ce am cunoscut şi am trăit. Cred că a fost vorba de acelaşi lucru şi în cazul profeţilor Upanishadei or. Ei au cunoscut, au trăit, au experimentat acelaşi adevăr. Modalităţile lor de exprimare sunt diferite — limba lor este foarte veche; ea trebuie decodată din nou      9 pentru a fi accesibilă minţii contemporane. Dar orice au spus ei, este vorba în mare de acelaşi lucru. De fiecare dată când te transformi în vid, de fiecare dată când devii nimeni, acest lucru se întâmplă la fel cum li s-a întâmplat şi profeţilor Upanishadelor. De fiecare dată când nu eşti, divinul devine prezent, iar atunci când eşti, divinul este absent. Prezenţa ta este problema, absenţa ta este calea. Aceşti înţelepţi au devenit nişte nimeni. Nici măcar nu le cunoaştem numele; nu ştim cine a scris aceste Upanishade, cine le-a transmis mai departe. Ei nu s-au semnat. Nu există nici o fotografie cu ei, nici o informaţie despre vieţile lor. Pur şi simplu au devenit absenţi. Au spus tot ce este adevărat, dar numai ca purtători ai mesajului. Nu au fost, în nici un fel, implicaţi în această exprimare. Au devenit complet absenţi pentru ca mesajul să fie prezent în totalitate. Aceste Upanishade sunt eterne. Ele nu aparţin acestei ţări, nu aparţin nici unei religii. Nu aparţin nimănui, căci nu pot aparţine. Ele aparţin numai celor care sunt gata să facă un salt în nimicnicie. Ara ales să vorbesc despre Upanishade pentru că, pentru mine, ele reprezintă una dintre cele mai pure expresii ale absolutului, dacă acesta e într-adevăr posibil. într-adevăr, este dificil, poate chiar imposibil, de cuprins cu mintea ceea ce este dincolo de minte. într-un fel, este absolut imposibil de spus ceva despre ceea ce simţi atunci când te afli într-o stare de tăcere adâncă. Atunci când cuvintele nu există în interiorul tău, atunci când verbalizarea încetează complet, când intelectul nu mai funcţionează, când mintea nu se află acolo pentru a memora, exact atunci se întâmplă: atunci are loc experienţa. Iar când mintea ta se întoarce, când memoria începe să funcţioneze, când intelectul pune stăpânire pe tine din nou, experienţa a trecut deja. Experienţa nu se află acolo acum: numai ecourile sale, numai vibraţiile rămân. Numai ele pot fi capturate, şi numai prin minte pot fi exprimate. De aceea le-a fost dintotdeauna imposibil, sau foarte foarte dificil, celor care au cunoscut-o, să spună ceva. Aceia care nu au habar de nimic, ei pot vorbi mult. Dar pentru aceia care cunosc, devine din ce în ce mai dificil să spună ceva pentru că orice ar spune ar părea fals. îşi pot compara experienţa cu expresiile sale pentru că ei au avut parte de o experienţă vie. Acum ei pot simţi ce consecinţe are limbajul asupra ei: o falsifică. Atunci când o experienţă trăită apare în cuvinte, ea pare moartă, palidă. O experienţă trăită în totalitate, prin care întreaga ta fiinţă dansează şi sărbătoreşte, atunci când ea este exprimată prin intelect, pare simplă, fără nici o semnificaţie. Aceia care nu ştiu multe, pot vorbi o grămadă, pentru că nu au cu ce să compare limbajul. Ei nu au la bază o experienţă originală; ei nu pot şti ceea ce fac. Odată ce o persoană ştie, ştie şi ce problematic este să încerci să te exprimi. Mulţi au rămas tăcuţi pentru totdeauna şi mulţi au rămas complet necunoscuţi din această cauză - pentru că nu putem să ştim pe cineva dacă nu vorbeşte. In momentul în care cineva vorbeşte, el intră în societate. Atunci când cineva se întrerupe din vorbit, el părăseşte societatea, nu mai face parte din ea. Limbajul este mediul prin care societatea există. Este la fel ca sângele: sângele circulă în tine şi tu exişti. Limbajul circulă în interiorul societăţii şi societatea există. Fără limbaj nu există societate. Astfel cei care au rămas tăcuţi, au dispărut din ea. Noi i-am uitat. De fapt, nu i-am cunoscut niciodată. Cândva Vivekananda a spus - şi este foarte foarte adevărat - că Buddha, Krishna şi Hristos pe care i-am cunoscut noi, nu sunt cu adevărat reprezentativi. Ei nu sunt cu adevărat centrali, ci se află la periferie. întâmplările cele mai importante s-au pierdut din istorie. Aceia care au devenit atât de tăcuţi încât nu au putut comunica cu noi nu ne sunt cunoscuţi. Ei nu pot fi cunoscuţi: nu există cale de a-i cunoaşte. Intr-un fel Vivekananda are dreptate însă aceia care au devenit atât de tăcuţi încât nu au putut spune absolut nimic despre experienţa lor nu ne-au fost de ajutor. Nu au fost destul de altruişti. De fapt, ei au fost total egoişti. Este adevărat că a spune orice despre adevăr este dificil, dar chiar şi acest lucru trebuie încercat. Trebuie încercat pentru că, chiar şi un adevăr diluat va fi de ajutor celora care trăiesc în iluzie totală. Chiar şi ceva care menţine un ecou foarte foarte îndepărtat îi va ajuta să se schimbe. Nu este ca şi cum Buddha ar fi foarte încântat de ceea ce spune. Orice ar spune, el simte că nu este adevărul. El simte acelaşi lucru pe care 1-a simţit Lao Tzu. Lao Tzu spune, „Ceea ce se poate spune nu poate fi adevărat. în momentul în care este spus, este falsificat." Şi totuşi, aceia care trăiesc în lumi ale multor, multor iluzii, aceia care dorm adânc, care adorm repede, pentru ei chiar şi o alarmă falsă poate fi de ajutor. Dacă ei se pot trezi din somnul lor, dacă ar putea fi aduşi la o nouă conştiinţă, la o nouă fiinţă, chiar şi o alarmă falsă este bună. Bineînţeles, atunci când se trezesc ei vor ştii că a fost falsă - dar ea i-a ajutat. într-un fel, oriunde ne-am afla şi orice am fi, suntem atât de falşi că, într-adevăr, adevărul pur absolut nu este necesar. EI nu te poate penetra. Nu poţi lua contact cu el; nu vei fi în stare sâ-1 înţelegi. Doar un adevăr foarte diluat, foarte modificat - într-un fel, falsificat - îţi poate părea atractiv, pentru că atunci tu poţi înţelege limbajul; căci el a fost tradus pentru tine. Aceste Upanishade sunt foarte simple, vorbesc ca de la    inimă la inimă. Ele nu sunt filozofice, ci religioase. Nu sunt preocupate de concepte, de teorii, de doctrine, ci de un adevăr trăit - ce este el şi cum poate fi el trăit. Nu te poţi gândi, nu poţi filozofe asupra lui. Nu poţi decât să te muţi în el şi să-i îngădui să se mişte prin tine. Poţi doar să îl porţi în pântecul tău, poţi doar să fii absorbit în totalitate în el. Poţi să te topeşti în el. Vom vorbi despre Upanishade, şi îmi voi prezenta propria mea experienţă în legătură cu acestea. Dar acesta este doar un mijloc de a progresa. Dacă nu te muţi în adevărata dimensiune, atunci nu-ţi va fi de folos. Dacă nu te mişti şi nu te arunci în necunoscut, nu te va ajuta. Sau, poate chiar să fie dăunător căci mintea este deja mult prea încărcată, mult prea grea. Ea nu mai trebuie încărcată. Eu mă aflu aici. pentru a o descărca. Nu te voi învăţa lucruri noi. Nu te voi învăţa decât un nou tip de pură ignoranţă. Când spun ignoranţă pură, vreau să spun inocenţă. Vreau să spun o minte care este goală, deschisă. O minte care cunoaşte nu este niciodată deschisă: ci închisă. Chiar sentimentul de „Eu cunosc" te închide. Iar atunci când simţi acel „Eu nu cunosc" te deschizi: eşti gata să te mişti, gata să înveţi, gata să călătoreşti. Te voi învăţa ignoranţa, dez-învăţarea, necunoaşterea. Doar inversul învăţării te poate ajuta. în momentul în care uiţi ce ai învăţat, în momentul în care devii ignorant din nou, devii ca un copil, devii inocent. Iisus spune, „Numai aceia care sunt ca şi copiii mici vor intra în împărăţia Domnului." Voi încerca să vă fac asemenea copiilor mici. Fii curajos. Efortul va fi necesar. Este cea mai mare provocare care poate fi dată. Numai dacă accepţi această provocare vei putea să înţelegi Upanishadele - sau pe mine. Pentru această provocare, câteva chestiuni trebuie să fie înţelese ca cerinţe de bază. în primul rând: pune-ţi toate   cunoştinţele deoparte. în cursul acestor opt zile, fii bun şi ignorant. Nu-ţi vei pierde acele cunoştinţe. Dacă încă mai crezi că simt bune după opt zile, poţi începe să le porţi din nou. Dar în timpul acestor opt zile te rog renunţă la toate încărcăturile minţii. Orice ai şti, nu îngădui să se interfereze aici pentru că dacă îi îngădui să se amestece, nu voi fi în stare să creez comuniunea pentru care te-a chemat. Va fi un experiment măreţ. Dacă îţi pui deoparte cunoştiinţele - şi poţi face asta. Este nevoie doar de o singură decizie care să sune întocmai: „Timp de opt zile voi renunţa la tot ce ştiu; nu voi spune „Eu cunosc"; pur şi simplu voi simţi că nu ştiu nimic." Dacă poţi simţi întocmai, atunci eşti în stare să intri în necunoscut - pentru că necunoscutul poate fi pătruns doar dacă se renunţă la toate cunoştiinţele. Cunoaşterea te poate duce doar când nu mai există cunoaştere. Ignoranţa este minunată doar dacă îi poţi înţelege semnificaţia. Pune deoparte orice ştii. Şi până la urmă ce ştii tu cu adevărat? Pur şi simplu mergi mai departe prefăcândute că ştii. Continui să vorbeşti despre Dumnezeu şi despre suflet şi despre rai şi despre iad, şi de fapt nu ştii nimic. Această pretindere costă prea mult pentru că, zi de zi, tu te amăgeşti pe tine însuţi cu ca. Timp de opt zile primul lucru de ţinut minte este să fii ignorant. Să nu discuţi, să nu dezbaţi, să nu întrebi, să nu răspunzi nimănui. Dacă eşti ignorant, cum poţi să discuţi şi cum poţi să argumentezi? Dacă eşti ignorant, cum poţi să întrebi? într-adevăr, dacă eşti ignorant, cum poţi să pui o întrebare? Ce poţi tu să întrebi? întrebările taie răsar de asemenea din aşa-numita ta cunoaştere. Şi ce este de răspuns? Dacă poţi să simţi că eşti ignorant vei deveni tăcut, căci la ce să te gândeşti? Cunoaşterea ta merge mai departe învârtindu-se din nou 14        şi din nou, se mişcă în cercuri în mintea ta. Pune-o deoparte şi nu pe bucăţi căci nimeni nu o poate pune deoparte pe bucăţi. Pune-o deoparte complet cu totul. Decide că vreme de opt zile vei fi la fel de ignorant ca atunci când te-ai născut- doar un copil, un nou născut care nu ştie nimic, care nu întreabă nimic, care nu discută nimic, care nu dezbate nimic. Dacă te poţi transforma într-un copil mic, foarte multe lucruri devin posibile. Chiar şi imposibilul devine posibil. Numai dacă eşti ignorant îmi pot face eu treaba. Numai prin intermediul ignoranţei tale te pot eu transforma. Cunoaşterea ta înseamnă bariera. Dacă simţi că informaţiile pe care le-ai dobândit sunt atât de semnificative şi atât de importante încât nu le poţi pune deoparte, atunci pleacă. Să nu rămâi aici pentru că ar fi zadarnic. Eu nu îţi voi lărgi cunoştiinţele. Nu mă interesează deloc ceea ce cunoşti, sunt. interesat doar de ceea ce eşti. Iar acea fiinţă care se află în interiorul tău poate exploda numai atunci când aceste bariere ale aşa-numitei cunoaşteri sunt aruncate. Fii pregătit pentru necunoscut şi nu poţi fi pregătit decât dacă eşti pregătit să fii ignorant. Şi cred că este un mare gest de curaj: să te simţi ignorant este cea mai mare îndrăzneală a omului. De ce? - pentru că informaţiile îţi oferă ego-ul, cunoaşterea îţi oferă acel sentiment că eşti cineva, că ştii un lucru sau altul. Atunci când te simţi ignorant, nu există hrană pentru ego-ul tău. Dacă eşti ignorant, ego-ul dispare. Lumea vine la mine şi continuă să mă întrebe cum se evaporă ego-ul, iar eu le spun, „Nu încerca. Nu-l evapora. Ci pune-ţi deoparte cunoaşterea şi el va dispărea." Va dispărea la fel cum dispar picăturile de rouă de pe iarbă atunci când răsare soarele dimineaţa. Ego-ul este o picătură de rouă. Atunci când într-adevăr nu eşti ştiutor, asta înseamnă ignoranţă. Când nu eşti ştiutor şi spui, „Nu ştiu nimic, stau în întuneric," unde mai poate locui ego-ul tău? Unde îşi mai găseşte el sprijin? Odată cu îndepărtarea cunoaşterii, dispare şi ego-ul. Deci în primul rând: fii ignorant. Al doilea pas: mintea umană a fost total pervertită de oamenii serioşi. Aceia care se fac responsabili de a fi făcut oamenii serioşi au distrus tot ce este frumos în tine. Puritanii, moraliştii, învăţătorii religioşi, bisericile, au distrus tot ce este frumos în tine pentru că frumuseţea se leagă de tot ce nu este serios. Urâţenia este legată de seriozitate, iar religia a devenit urâtă pentru că a început să se lege prea mult de seriozitate. Nu mai fii serios. Timp de opt zile fii jucăuş, ludic, copilăros - bucură-te. Bucură-te când te bucuri de ceilalţi, bucură-te de întreaga lume din jurul tău. Dealurile sunt frumoase, şi vor fi ploi şi vor fi nori. Această noapte este frumoasă, tăcerea este frumoasă. Dar dacă eşti serios, uşile tale sunt închise; apoi numai eşti deschis către tăcerea nopţii - pentru că în afară de om nimic nu este serios din existenţă. Fii jucăuş. Va fi dificil, pentru că eşti atât de structurat. Ai o armură în jurul tău şi este atât de greu să o slăbeşti, să te relaxezi. Nu poţi să dansezi, nu poţi să cânţi, nu poţi pur şi simplu să sari, nu poţi pur şi simplu să ţipi şi să râzi şi să zâmbeşti. Chiar dacă vrei să râzi, trebuie să găseşti întâi obiectul de care să râzi. Nu poţi pur şi simplu să râzi. Trebuie să existe o cauză care să te facă să râzi. Trebuie să existe o cauză care să te facă să plângi şi să suferi. Eşti serios. Priveşti asupra vieţii ca asupra unei afaceri sau a matematicii. Nu este aşa! Viaţa este poetică, ilogică. Nu se aseamănă muncii, ci mai degrabă unui joc. Uită-te la aceşti copaci, la aceste animale, la păsări; uită-te la cer: întreaga existenţă este jucăuşă. Tu eşti foarte serios, deci nu-i de mirare că te-ai separat de existenţă. Eşti dezrădăcinat din ea, iar apoi te simţi alienat, te comporţi ca un străin, apoi începi să simţi că existenţa nu îţi aparţine. Nimeni nu este responsabil pentru aceasta în afară de tine şi seriozitatea ta. Pune-ţi deoparte cunoaşterea, pune-ţi deoparte seriozitatea; fii jucăuş în totalitate timp de opt zile. Nu ai nimic de pierdut. Dacă nu primeşti nimic, nici nu vei pierde nimic. Ce poţi pierde fiind jucăuş? Dar îţi spun: nu vei mai fi niciodată la fel. Dacă poţi într-adevăr să fii jucăuş, vei dobândi o nouă perspectivă, un nou mod de a privi, un nou fel de a fi. Şi când te vei întoarce, nu vei mai fi aceiaşi persoană. Toată viaţa îşi va schimba semnificaţia pentru tine, deoarece înţelesul tu i-l oferi. Acum viaţa îţi apare plictisitoare, fără de înţeles. Tu ai făcut-o aşa din cauza seriozităţii tale. Viaţa este jucăuşă, frumoasă, dai- ea poate fi aşa numai dacă ochii tăi sunt deschişi la frumuseţe. Lumea continuă să întrebe, „Unde este Dumnezeu?" Nu îl poţi găsi pentru că el este jucăuş, iar tu eşti serios. Hinduşii au spus vreme de secole că această existenţă este jocul lui Dumnezeu, iar tu, fiind atât de interesat de muncă, atât de serios, nu te poţi întâlni cu el. Bineînţeles! Evident! Nu există nici o posibilitate ca tu să te întâlneşti cu el. Vă mişcaţi în dimensiuni diferite. El se mişcă prin joacă, întreaga existenţă este doar un joc. Nu este o slujbă; nu este serioasă. Lasă-ţi deoparte cunoaşterea şi, vreme de opt zile, fii ca Dumnezeu, jucăuş. Din nou va fi dificil pentru că simţi că eşti foarte matur. Ei bine, nu eşti! Nu ai primit încă maturitatea. Bineînţeles, ţi-ai pierdut copilăria, dar a-ţi pierde copilăria nu este sinonim cu a fi matur. Poţi să-ţi pierzi copilăria lără să fii matur. Maturitatea nu înseamnă o vârstă înaintată, maturitatea nu se referă la vârstă deloc. Maturitatea este o creştere, iar acea creştere trebuie făcută prin copilărie, nu împotriva ei, ţine minte. Maturitatea ta este falsă pentru că a fost crescută împotriva copilului. Copilul s-a născut; maturitatea a fost creată. Copilul era natural; tu eşti artificial, cultivat. Trebuie să te întorci înapoi la acel copil pentru a-ţi redobândi sursa de unde creşterea este posibilă. Insistenţa mea asupra jocului este datorată următoarelor: vreau să te întorci exact în acel punct de unde ai încetat să" mai creşti. A existat un moment în copilăria ta când te-ai oprit din crescut şi ai început să fii fals. Ai fost poate furios, un copil pe care l-au apucat pandaliile, iar tatăl şi mama ta ţi-au spus: „Nu mai fii nervos! Nu este bine!" Tu erai natural, dar s-a creat o separare, iar pentru tine s-a ivit posibilitatea unei alegeri. Dacă ai fi rămas natural, atunci nu ai mai fi primit dragostea părinţilor tăi. Bineînţeles, tu îţi doreai acea dragoste; ea reprezenta singura siguranţă pentru tine, nu ai fi putut exista fără ea. Astfel ai optat, te-ai dat bătut. Ai împins naturaleţea din tine deoparte. Ai început să râzi şi să zâmbeşti; ai devenit un băiat bun sau o fată bună. Ziua în care ai devenit băiatul bun sau fata bună a fost ziua catastrofei. Din acel moment nu ai mai fost niciodată natural. Din acei moment ai devenit serios, niciodată jucăuş. Din acel moment ai început să mori, n-ai mai fost în viaţă. Din acel moment ai început să îmbătrâneşti, nu să te maturizezi. În aceste opt zile vreau să te arunc înapoi în acel punct unde ai început să fii „bun" ca opus al naturalului. Fii j ucăuş pentru ca să-ţi recapeţi copilăria. Va fi dificil pentru că vei fi nevoit să-ţi laşi deoparte măştile, feţele tale, va trebui să-ţi laşi deoparte personalitatea. Dar ţine minte, esenţa poate să-şi pretindă drepturile numai atunci când personalitatea ta nu mai este prezentă, deoarece personalitatea ta a devenit o închisoare. Pune-o deoparte. Va fi dureros, dar merită      pentru că te vei naşte încă o dată în afara ei. Şi nici o renaştere nu este posibilă fără durere. Dacă într-adevăr eşti determinat să te renaşti, atunci trebuie să-ţi asumi riscul. Vreme de opt zile, fiţi din nou copii. Să nu criticaţi pe nimeni, să nu condamnaţi pe nimeni. Aceste absurdităţi aparţin unora numiţi oameni maturi, nu copiilor. Ceea ce fac copii, fac pur şi simplu. Se bucură. Şi se bucură de lucruri atât de simple încât nouă, aşa-numiţii adulţi, ni se par absurde. întreaga lume este plină de frumuseţe, de adevăr, de dragoste, dar tu nu te poţi bucura de nimic. Atunci când vom medita mâine dimineaţă, să te bucuri! Ţine minte asta: recapătă-ţi copilăria. Toată lumea tânjeşte după ea, dar nimeni nu face nimic pentru a o recăpăta. Toată lumea tânjeşte după ea! Oamenii cred în paradisul copilăriei, iar poeţii scriu poezii despre frumuseţea copilăriei. Cine vă împiedică să o regăsiţi? Eu vă dăruiesc această oportunitate pentru a o recăpăta. Poezia nu ajută, şi nici să ne aducem aminte că a fost un paradis nu ne este de prea mare ajutor. De ce să nu vă mutaţi în ea din nou? De ce să nu fii din nou copil? Iţi spun că dacă poţi fi copil din nou, vei începe să creşti altfel. Pentru prima oară, vei fi din nou cu adevărat viu. în momentul în care vei avea ochii unui copil, simţurile unui copil - tânăr, vibrând de viaţă - întreaga existenţă va vibra odată cu tine. Adu-ţi aminte, vibraţia ta are nevoie de transformare. Lumea deja vibrează permanent în extaz, numai tu nu eşti acordat la ea. Problema nu este cu lumea, ci cu tine: tu nu eşti acordat la ea. Lumea dansează, sărbătoreşte mereu, în fiecare moment are loc o festivitate. Festivalul merge înainte, din eternitate în eternitate, numai tu nu eşti acordat la el. Te-ai desprins de el şi eşti foarte serios, foarte ştiutor, foarte matur. Eşti închis. Aruncă această îngrădire! Mişcă- te din nou în curentul vieţii. Atunci când apare furtuna, copacii vor dansa, şi tu vei dansa. Atunci când apare noaptea şi totul este întunecat, şi tu vei fi întunecat. Iar dimineaţa, când soarele răsare, lasă-1 să răsară şi în tine. Fii copilăros, şi bucură-te de tot, nu te gândi la trecut. Un copil nu se gândeşte niciodată la trecut. Da, el nu are un trecut la care să se gândească. Un copil nu se teme de viitor, nu are conştiinţa timpului. El trăieşte fără griji. EI se mişcă pe moment; nu duce după el nici o povară. Dacă este furios, atunci chiar este furios şi, în furia lui, îi va spune mamei sale, „Te urăsc." Iar acestea nu sunt doar vorbe, ci realitate. într-adevăr, în acel moment, el simte o ură profundă. Dar în clipa următoare îşi va reveni şi va râde şi îi va da o sărutare mamei lui şi va spune, „Te iubesc." Nu are loc nici o contradicţie. Acestea sunt două momente diferite. Simţea ură totală, iar acum dragoste totală. El se mişcă exact ca un râu, în zigzag. Dar oriunde ar fi - oriunde ar fi acel râu - el este întreg, curgător. In aceste opt zile să fiţi copilăroşi - cu totul. Dacă urâţi, urâţi; dacă iubiţi, iubiţi; dacă sunteţi nervoşi, atunci fiţi nervoşi; iar dacă sunteţi festivi, atunci fiţi festivi şi dansaţi. Să nu purtaţi nimic din trecut. Rămâneţi fideli clipei; nu mai tânjiţi după viitor. Vreme de opt zile daţi-vă drumul în afara timpului. Fiţi în afara timpului! De aceea spun să nu fiţi serioşi: pentru că cu cât sunteţi mai serioşi, cu atât mai mult sunteţi legat de cunoaştere. Un copil trăieşte în eternitate; pentru el timpul nu există. Nici măcar nu este conştient de el. Aceste opt zile vor reprezenta o meditaţie adevărată dacă veţi fi în afara timpului. Trăieşte clipa şi fii fidel ei. Pune deoparte cunoaşterea, pune deoparte seriozitatea şi, în al treilea rând, pune deoparte despărţirea între minte şi corp. Despărţit, nu îl poţi întâlni pe Dumnezeu. Despărţit nu poţi atinge realitatea non-duală. Dacă eşti dual, atunci realitatea ta va fi duală. Trebuie să fii complet; numai atunci realitatea va fi una. Tu eşti cel care decide în final ce este realitatea. Dacă eşti furios, întreaga existenţă va fi furioasă. Dacă eşti tăcut, întreaga existenţă va tăcea. Dacă eşti îndrăgostit, vei simţi că întreaga existenţă este iubitoare. Tu eşti cel care decide calitatea existenţei din jurul tău - iar tu eşti cel împărţit, divizat. Crezi că mintea şi corpul tău sunt două lucruri diferite; nu doar diferite, ci contrare, opuse, care se luptă- doi inamici. Nu, ele nu sunt aşa. Ele sunt două extreme ale aceluiaşi ritm; ele sunt doi stâlpi ale aceleiaşi existenţe. Cel exterior este corpul, cel interior este sufletul, dar între exterior şi interior exişti tu. Tu nu eşti nici exteriorul nici interiorul. Exteriorul este o parte din tine, iar interiorul este de asemenea o parte din tine. Tu exişti la mijloc. Să devii unitar. Cel puţin timp de opt zile să nu te mai împărţi. Devino unul singur. Dacă poţi deveni unul, o energie spectaculoasă va fi eliberată. Şi numai acea energie te poate duce la meditaţie, altfel nu există o altă cale. Du-te într-o biserică: oamenii vorbesc şi vorbesc şi vorbesc; predică şi iar predică. Du-te la o întrunire religioasă: vorbe, vorbe, vorbe - ca şi cum Dumnezeu ar fi doar o problemă cerebrală, care ar trebui rezolvată prin minte. Nu, asta nu va fi de prea mare ajutor. Mintea singură nu este de ajuns: corpul trebuie să fie pus în discuţie. De aceea, în tehnicile mele de meditaţie, nu te voi considera divizat: tu eşti unul. Dacă mintea ta este nervoasă, îngăduie-i trupului să fie nervos. Dacă mintea ta este fericită, îngăduie-i trapului să danseze. Nu crea o separare. îngăduie-ţi să ajungi adânc înăuntrul corpului, şi lasă-ţi trapul să curgăcătre miezul tău lăuntric. Devino un flux! Tu eşti îngheţat. Aş vrea să te topesc şi apoi să creez din nou un flux. De aceea insist asupra meditaţiei. Prin „activ" vreau doar să spun că şi corpul tău trebuie să fie implicat în proces. Dacă pur şi simplu stai în poziţia buddha, poţi să te gândeşti, şi să te gândeşti şi să te gândeşti; însă corpul nu este implicat. Iar corpul este lumea. Prin corp eşti legat de existenţă, prin corp exişti. Meditaţia ta trebuie să fie într-un fel adânc înrădăcinată în corp; altfel va deveni doar un vis care pluteşte în minte, la fel ca norii care nu au rădăcini în pământ. Vreau să te împing înapoi către pământ. Timp de aceste opt zile să nu creezi nici o separare. Să fii corp şi suflet simultan. Senzaţia, doar senzaţia că eşti unul, va dizolva multe din grijile tale, multe din tensiunile tale, pe care le-ai creat printr-o separare artificială. întreaga societate, societatea modernă, este paranoică din cauză acestei diviziuni, schizofrenică din cauza acestei diviziuni, a acestei diviziuni. Să ţi te împotriveşti ţie, să te lupţi cu tine însuţi - este absurd, însă toată lumea o face. In această tabără să fii una cu corpul tău, să ai un flux non-dual. Să trăieşti prin corpul tău. Iar în meditaţie foloseşte-ţi trupul pe cât de des posibil. Numai atunci vei avea o adevărată profunzime în mediaţie. Să nu creezi vreo separare. Aceste trei lucruri va trebui să le ţii minte. Iar acum, încă vreo câteva probleme în legătură cu aceste opt zile. Unu, pune accentul din ce în ce mai mult pe expiraţie. Da, să nu inspiri, ci să expiri. Să nu te îngrijoreze faptul că am zis să nu inspiri. Vreau să spun îngăduie-i trupului să inspire. Tu expiri şi îi îngădui trupului să inspire; să nu inspiri tu. De fiecare dată când îţi aduci aminte, expiră adânc, iar apoi relaxează-te şi lasă trupul să inspire. Asta îţi va oferi o relaxare maximă - deoarece expiraţia este moarte, iar inspiraţia este viaţă.       Primul lucru pe care un copil trebuie să-1 facă este să inspire, iar ultimul lucru pe care un bătrân trebuie să1 facă este să expire. Moartea începe cu expiraţia, viaţa începe cu inspiraţia. Şi adu-ţi aminte că moartea este relaxarea totală. Viaţa înseamnă tensiune, iar moartea relaxare. Meditaţia se aseamănă mai mult morţii decât vieţii, dar moartea nu este opusă vieţii. Moartea este chiar sursa vieţii. Viaţa pleacă din moarte şi revine apoi din nou la moarte. Moartea este asemeni oceanului, iar viaţa este ca un râu: ea vine şi se varsă în ocean. Iar apoi din nou apar norii şi din nou plouă şi din nou un râu este creat, şi va veni din nou în ocean. Moartea este ca oceanul, viaţa este la fel ca râul. Moartea este relaxarea totală. De aceea ne este frică în mod inconştient de expiraţie. Inspirăm, dar nu expirăm niciodată. Numai corpul expiră din necesitate. Schimbă această stare complet. Vreme de opt zile, expiră şi lasă-ţi trupul să inspire. Asta te va relaxa - corpul, mintea, întreg sistemul nervos. Iar când spun expiră adânc, nu vreau să spun în aşa fel încât să creeze o încordare. Să nu creezi nici o încordare! Pur şi simplu expiră adânc şi bucură-te de asta, ca şi cum ai muri prin expiraţie. Viaţa se mişcă în oceanul morţii. Relaxează-te şi cedează, şi expiră adânc şi bucură-te. Iar apoi aşteaptă. Nu spun asta pentru a o preveni, nu! Pur şi simplu aşteaptă. Să nu faci nimic împotriva inspiraţiei, şi nimic pentru ea. Corpul se va ocupa singur de inspiraţie. Şi dacă ai expirat adânc, o inspiraţie adâncă va avea loc de asemenea. Dar accentul tău să fie pus pe expiraţie - în primul rând. In al doilea rând: de trei ori pe zi va avea loc o întâlnire aici, însă va exista un răgaz între ele. Ce vei face tu în timpul acelor pauze? Ţine minte un singur lucru: să nu faci ce ai făcut dintotdeauna. Să nu continui ce făceai - aceleaşi vorbe  in aceiaşi fel: să nu le continui, ci să le pui deoparte. Fii nou, fii original. Să nu faci exact ceea ce făceai înainte. Schimbă-te, pentru că faptele tale au devenit un şablon obişnuit. Dacă continui după acelaşi tipar, lucrurile noi nu pot evolua. Pune-1 deoparte, aruncă-1. în timpul acestor opt zile să nu te mişti după tiparele tale obişnuite. Să nu spui lucruri pe care le-ai spus toată viaţa. în momentul în care ţi le aduci aminte, opreşte-te! Ştii că ai spus aceleaşi lucruri de prea multe ori; le-ai spus nevestei tale ani de zile, şi ştii ce îţi va răspunde ea. Totul a devenit o rutină, o repetiţie mecanică. Să nu rosteşti ceea ce ştii deja. Spune ceva nou. Sau dacă nu găseşti ce, dacă este prea greu să găseşti ceva nou, rămâi tăcut: măcar asta va ti ceva nou. Sau, ţi se va părea prostesc dar vreau să te comporţi prostesc timp de opt zile - să nu te foloseşti de cuvinte, ci de gesturi. Dacă vrei să spui ceva prietenului tău sau partenerului tău din cameră sau nevestei tale sau oricui, foloseşte-te de gesturi; nu de limbaj. Comportă-te ca şi când ai fi surd şi prost: foloseşte gesturi, spune ceva prin intermediul gesturilor. Sau, dacă nu te poţi exprima prin gesturi, foloseşte-te de sunete -însă nu folosi cuvinte. O adâncă fericire va pune stăpânire pe tine; o binecuvântare măreaţă va ajunge la tine. Foloseşte sunete sau gesturi. Nu folosi cuvinte, deoarece cuvintele înseamnă minte. Foloseşte sunete la fel ca păsările sau ca animalele, sau gesturi. Vei simţi ceva nou în interiorul tău, vei simţi o nouă fiinţă în interiorul tău, pentru că vechiul tipar al personalităţii nu va mai funcţiona. Poţi să faci acest lucru şi singur şi va merita. Oricând în timpul zilei, stai singur: du-te lângă un copac, stai singur lângă el şi începe să scoţi sunete. Nu te folosi de cuvinte la fel ca bebeluşii, continuă să scoţi orice sunet, repetându-1 şi bucurându-te de el. Este limbajul pruncilor fără nici un înţeles lingvistic.        Doar scoate un sunet şi bucură-te de posibilitatea de a-l scoate. Ce vreau să spun este că: să nu devii victima aceluiaşi tipar obişnuit. Să nu te preocupe altcineva. Tu mereu eşti preocupat. Să fii preocupat de tine însuţi. Bucură-te de fiinţa ta, bucură-te de împrejurimile tale, meditează în grup sau singur, şi centrează-te pe tine. Nu te gândi la ce fac alţii. Nu te gândi! Lasă-i pe alţii să facă ce vor ei să facă. Nu te amesteca nicăieri. Chiar şi ideea de a-i lăsa pe ceilalţi să facă ce vor să facă te va elibera pentru că eşti constant împovărat de alţii. Fii complet egoist. Nu pare prea religios atunci când spun să fii complet egoist. Pentru mine este singura religie pentru că numai atunci când eşti cu adevărat egoist poţi face ceva pentru ceilalţi. Dacă nu ai ceva, cum poţi acţiona? Cum poţi ajuta? Cum poţi iubi? Cum poate exista compasiunea? Dacă înăuntrul tău eşti nimic şi continui să~i serveşti pe alţii sau să te gândeşti la alţii. Aceea este doar o fugă de tine însuţi, pentru a te uita. In această tabără de meditaţie să nu faci aşa. Adu-ţi aminte de tine şi uită-i pe ceilalţi. Şi o ultimă precizare: în ceea ce priveşte meditaţiile, să nu le faci parţial, să nu le faci cu jumătate de inimă. Căci nimic nu va ieşi. Mediaţia nu este matematică. Să nu te gândeşti, „Dacă fac cincizeci la sută, atunci măcar cincizeci la sută va fi şi rezultatul." Nu, rezultatul va fi zero. Doar un efort sută la sută va putea aduce vreun rezultat, mai puţin nu ajunge. Este la fel ca apa fierbinte. Când ajunge la un anumit nivel, la o sută de grade, se evaporă. Să nu crezi că la cincizeci de grade se va evapora doar jumătate. Nu se va evapora deloc; pur şi simplu va deveni călduţă. Nu vreau să fii „călduţ" aici. Să fii ori fierbinte ori rece. Dacă eşti rece, atunci pleacă! Nu este nevoie să faci vreun efort care nu e necesar. De ce să te oboseşti? Dacă eşti sută la sută fierbinte, atunci stai aici şi te vei evapora. îţi garantez asta; este absolut sigur. Dacă depui un efort de sută la sută, dacă nu te dai înapoi de la nimic, dacă te topeşti în timpul procesului în mod complet şi uiţi de tine însuţi, dacă te abandonezi complet, lucrul după care am tânjit toată viaţa împreună se va întâmpla. Se poate întâmpla într-o singură clipă - e nevoie doar de un abandon complet. Vom face trei meditaţii pe zi în grup. Şi asta este pentru un motiv anume: pentru că voi sunteţi individuali numai la suprafaţă. în adâncul vostru, nu sunteţi individuali. Noi aparţinem unii de ceilalţi; suntem înrădăcinaţi într-o singură conştiinţă. Deci o meditaţie de grup poate fi o experienţă fabuloasă. Acolo nu eşti singur. Dacă te poţi abandona, dacă poţi ceda, dacă te poţi topi complet, atunci sufletul grupului te acaparează, şi tu nu mai exişti acolo. Apoi grupul dansează şi tu dansezi ca o parte din el. Apoi grupul se simte binecuvântat şi tu te simţi binecuvântat ca parte din el. Apoi grupul se mişcă, se leagănă, dansează, iar tu faci parte din el. Abandonează-te total, iar apoi grupul te va lua în stăpânire. Devine un curent rapid, puternic şi pur şi simplu eşti copleşit. Aceste trei meditaţii în grup nu sunt meditaţii individuale. începi ca un individ, dar mai devreme sau mai târziu tu nu mai exişti acolo iar sufletul grupului va începe să funcţioneze. Iar când sufletul grupului începe să funcţioneze, ai intrat în divin. Deci să nu rămâneţi indivizi, Căci este un lucru fals, egoist. Topeşte-te, şi multe vor începe sa li se întâmple. Multe lucruri sunt posibile, şi sper să ţi se întâmple. I )acă eşti cu adevărat gata, dacă ai visat la ele, dacă ai sperat la ele - dacă nu ai venit aici ca un vizitator ocazional, ci ca    un căutător, ca un om care vrea ceva, care acceptă provocarea şi începe una din cele mai mari aventuri posibile pentru conştiinţa umană - apoi totul ţi se poate întâmpla. Acum voi lua sutra: Aum, fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Fie ca el să ne hrănească. Fie ca noi să atingem energia. Fie ca acest studiu să ne lumineze pe amândoi. Fie ca noi să nu ne urâm niciodată. Aum, pace, pace, pace. Ce frumos este. învăţătorul şi cel învăţat se roagă împreună la Esenţa supremă - atât discipolul, cât şi maestrul se roagă împreună la Esenţa supremă. Aum, fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Pentru că fie că eşti maestru, fie că eşti discipol, nu eşti real. Maestrul este o diviziune, discipolul este o diviziune. Maestrul este un fragment, iar discipolul un fragment de asemenea. Amândoi se roagă pentru ca Esenţa supremă să aibă grijă de ei, să preia controlul. Maestrul se va pierde pe el ca maestru la fel cum discipolul îşi va pierde menirea de discipol. Ei vor deveni una; se vor topi într-o realitate mai adâncă. Fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Acum uită de Upanishade. Noi ne aflăm aici şi fie ca această rugăciune să-ţi aparţină: Fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Eu nu ar trebui să funcţionez aici pe post de individ, nici tu nu ar trebui să funcţionezi aici ca individ. Ci ar trebui  să devenim una. Eu sunt pregătit. Dacă şi tu eşti pregătit să mă întâlneşti atunci nu există nici o piedică. Şi nu e ca şi când te-aş conduce undeva, nu e ca şi cum ai fi condus de mine ci amândoi, împreună ne mişcăm către ceva împreună. Eu nu sunt conducător şi tu nu eşti condus. Eu nu sunt învăţătorul şi tu nu eşti cel învăţat. Amândoi ne mişcăm înspre o realitate mai adâncă împreună. Nimeni nu este învăţătorul şi nimeni nu este cel învăţat. Aceasta este sentimentul rugăciunii. Fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Fie ca el să ne hrănească. Fie ca noi să atingem energia. Fie ca acest studiu să ne lumineze pe amândoi. Fie ca noi să nu ne urâm niciodată. Aum, pace, pace, pace. Există posibilitatea ca discipolul să înceapă să-şi urască maestrul pentru că dacă iubeşti, posibilitatea de a urî este întotdeauna acolo. Dacă îţi iubeşti maestrul, atunci cealaltă parte a acelei dragoste este ura. Iar atunci când iubeşti, ura poate să erupă în orice moment. Ura face parte din ea. Da, dragostea şi ura nu sunt două lucruri diferite ci două aspecte. Ura nu este împotriva dragostei; ci este echivalentul ei -cealaltă faţă a monedei. Deci atunci când un discipol îşi iubeşte maestrul, în orice moment posibilitatea ca el să-1 urască există. Iar posibilitatea va fi şi mai mare atunci când maestrul va încerca să-1 transforme - pentru că atunci el va părea periculos, atunci el va părea distructiv.   descărcare carte :..........

EMOŢIILE Cum    ne    putem    elibera    de mânie, gelozie si teama OSHO INTRODUCERE Titlul acestei carti i-ar putea induce în eroare pe cititori. Aceasta nu este doar o alta lucrare despre "cum sa". Dimpotriva, ea ne permite accesul la o dimensiune noua, în care toate întrebarile de tip "cum sa" dispar în perceptia directa a propriei noastre realitati personale, care este de regula ascunsa. "Noi reducem totul la întrebarea cum. Exista un cum-ism raspândit pretutindeni, în întreaga lume, iar omul contemporan modern a devenit un veritabil cum-ist: cum sa fac cutare, cum sa ma îmbogatesc, cum sa fac ca sa am succes, sa-i influentez pe altii si sa câstig noi prieteni, cum sa meditez, ba chiar si cum sa iubesc. Nu e departe ziua când cineva ma va întreba: cum sa respir? Viata nu poate fi redusa la aceasta întrebare, caci ea nu este o tehnologie. Când viata este redusa la o sim- pla tehnologie, bucuria de a trai dispare." Aceasta carte va va dezvalui o perspectiva noua, care va va permite sa va deblocati propriile emotii, sa experimentati. Veti constata astfel ca mânia voastra se naste în minte. Toate emotiile se nasc în minte. Mintea este un fenomen complex, care include gândirea conceptuala, dar si comportamentele emotionale, sentimentele. 1. CE SUNT EMOŢIILE? CE SUNT EMOŢIILE? Este important sa întelegem acest lucru: emotiile se nasc în mintea noastra. Constiinta nu îsi are însa sediul în minte. Mai mult, mintea se afla în interiorul constiintei! Constiinta este vasta, infinita. Emotiile, dorintele, ambitiile, toate acestea se nasc în mintea noastra. Mai devreme sau mai târziu, ele vor disparea. Dar chiar si dupa ce capul moare si este îngropat în pamânt, constiinta nu dispare. Nu noi continem constiinta, ci ea ne contine pe noi. Constiinta este mai mare decât noi. Este adevarat: emotiile, sentimentele, gândurile - întreg continutul mintii - provin din exterior,putând fi manipulate de lumea exterioara. Acest lucru le-a devenit evident chiar si oamenilor de stiinta. Misticii au afirmat însa cu mult înaintea oamenilor de stiinta, înca de acum câteva mii deani, ca toate aceste lucruri cu care este umpluta mintea noastra nu ne apartin, ca noi suntem maipresus de ele. Noi ne identificam însa cu ele, si acesta este unicul nostru pacat. Mintea este un aspect care gândeste, în timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gândirea, emotiile si gândurile... Complet separata de acestea este însa starea de martor. Exista un martor interior care contempla totul, inclusiv gândurile noastre, inclusiv emotiile prin care trecem, fara sa se identifice cu ele. Acesta nu este nici bun, nici rau, nici placut, nici neplacut, nici gând, nici emotie. El nu reprezinta nici mintea, nici inima. Iubirea ne da întotdeauna o stare de nervozitate. Exista anumite explicatii în acest sens. Iubirea se naste din subconstient, în timp ce toate capacitatile noastre se afla în planul constient. Toata cunoasterea noastra, toate calitatile pe care stim sa le manevram se afla în mintea constienta. Iubirea se naste din subconstient, iar noi nu stim cum sa o manipulam, ce sa facem cu ea, iar acest lucru ne depaseste. Subconstientul este de noua ori mai mare decât planul constient, asa ca tot ceea ce provine din subconstient este coplesitor. Asa se explica de ce sunt atât de speriati oamenii de emotiile lor. Ei încearca sa le blocheze, de teama sa nu creeze haos în micul lor univers (constient), într-adevar, emotiile creeaza haos, dar haosul are farmecul lui! Simtim cu totii o nevoie de ordine, dar si o nevoie de haos. Când simtiti nevoia de ordine,folositi ordinea, adica mintea constienta; când simtiti nevoia de haos, descatusati-va subconstientul si aduceti haosul în viata dumneavoastra. Omul plenar este acela care se poate folosi în egala masura de ambele aspecte, care nu permite interferenta mintii constiente cu planul subconstient, dar nici a subconstientului cu planul constient. Eu cred în totalitatea vietii, în alternanta dintre zile si nopti, dintre zilele însorite si cele înnorate. Eu cred ca ne putem bucura de tot ceea ce ne ofera viata. Nu aveti nevoie decât de putina luciditate, pentru a constientiza ce se petrece în viata dumneavoastra si pentru a va bucura de ea. Voi nu sunteti una cu mintea, nici cu corpul. Exista un martor înauntrul vostru, care îsi poate privi mintea, emotiile, reactiile fiziologice. Acest martor este adevaratul vostru eu. El are capacitatea de a se bucura de orice, odata ce va centrati în el. Mintea este cea care simte durerea, suferinta. Ea este cea care simte toate emotiile, atasamentele, dorintele si poftele. Dar toate acestea nu sunt decât proiectii ale mintii, în spatele mintii se afla sinele vostru real, care nu dispare niciodata. El este întotdeauna prezent, aici si acum. Daca va simtiti mâniosi, fiti mâniosi, fara a va judeca singuri, fara a va condamna sau a va justifica. Iata care este diferenta dintre emotiile pozitive si cele negative: daca deveniti constient de o anumita emotie, iar în lumina luciditatii dumnea- voastra, ea dispare, a fost o emotie negativa. Daca deveniti constient de o alta emotie, cu care deveniti una, daca emotia respectiva va cuprinde întreaga fiinta, atunci este vorba de o emotie pozitiva. Lumina constiintei actioneaza diferit în cele doua cazuri: ea le dizolva pe cele negative, capabile sa va otraveasca viata, si le amplifica pe cele pozitive, beatifice, extatice, cu care fiinta ajunge sa devina una. Asadar, pentru mine acesta este criteriul: daca luciditatea amplifica emotia, aceasta este pozitiva; daca luciditatea dizolva emotia, a fost o emotie negativa. Tot ceea ce nu poate ramâne în lumina constiintei este un pacat, si tot ceea ce creste în lumina constiintei este o virtute. Virtutea si pacatul nu sunt concepte sociale; ele se refera la realizarile noastre interioare. Eu sustin ca si emotiile negative sunt bune, daca sunt autentice, în acest caz, însasi realitatea lor ajunge sa le transforme. Treptat, ele devin pozitive, pâna când, la un moment dat, veti constata ca nu se mai poate vorbi nici de ceva pozitiv, nici de ceva negativ. Ramâne doar autenticitatea. Nu are nici o importanta daca aceasta este buna sau rea, pozitiva sau negativa. Nu mai existati decât dumneavoastra, simplu si autentic. Aceasta autenticitate va permite sa sesizati o viziune a realitatii absolute. Numai realul poate cunoaste ceea ce este real, la fel cum numai adevarul poate cunoaste adevarul, si numai ceea ce este autentic poate cunoaste ceea ce esteautentic.   descărcare carte........