Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.  

Inimă răstignită de Sandra Brown Capitolul 1   Vocea joasă şi sonoră a cântăreţului răsuna din căştile audio pe care Fanny şi le puse de la începutul călătoriei cu avionul: «Bésame, bésame mucho...» Ea închise ochii şi schiţă o grimasă vizibilă. Ah! aceste cântece de dragoste, mai ales cele care sunt în spaniolă! I-au adus aminte de Giuseppe. de ochii lui negri şi expresivi, ce trădau o rugăminte. Ascultă-mă, comoara mea, vreau să mă însor cu tine. Cum ar putea să fie tatăl tău împotrivă? Ştii, am destui bani, aşa că obiecţia lui nu-şi are sensul. Ne vom putea stabili unde ţi-ar plăcea mai mult... Nu, Giuseppe pentru nimic în lume! Săracul! Trebuia să fie sinceră cu el în loc să se ascundă după nişte pretexte inventate: tatăl, necesitatea încheierii studiilor... Dar cum să-i spună bărbatului că pur şi simplu îi este silă când o atinge cu mâinile sale veşnic transpirate? Tulburând melodicitatea cântecului, vocea, comandantului le aminti pasagerilor că peste 15 minute avionul va ateriza pe aeroportul Kennedy. Cine doreşte să asculte convorbirea pilotului cu dispecerul poate comuta pe al doilea canal. Fanny renunţă la căşti şi îşi aranja repede părul cu degetele. Apoi îşi scoase din poşetă pudriera ce avea şi-o oglindă micuţă şi se apucă să-şi analizeze cu atenţie expresia feţei, însă iarăşi nu-şi putu reţine o nouă grimasă. Urât obicei, trebuie să renunţe la el. «Puişor, e timpul să încetezi cu schimonoselile. Doar nu vrei, ca înainte de vreme, să-ţi apară primele riduri? Uită-te la mine!» Nimic de zis, întotdeauna îţi făcea plăcere să te uiţi la mama Eliza, Nu degeaba toată lumea o adoră pe Eliza Machen. După părerea multora, Fanny semăna neobişnuit de mult cu maică-sa, în special la ten şi la culoarea feţei. Cu toate acestea, pe ea n-o cunoşteau oamenii pe stradă. Oglinda îi arăta o faţă serioasă, ba chiar,severă, care părea deosebit de palidă dacă nu ar fi fost petele roz de pe pomeţi. Părul închis, cu şuviţe roşcate, îi cădea pe umeri. Ca şi la Eliza, genele lungi şi negre îi accentuau blândeţea ochilor verzi. Cu atât mai mult, nimănui nu-i venea în cap să se intereseze: nu este oare ea, cunoscuta Eliza Machen? Mama Eliza era înzestrată cu un bust splendid, trecând drept irezistibilă, în ciuda celor patru bărbaţi şi a celor cinci progenituri. - Iar mie, îşi spuse supărată Fanny închizând pudriera, îmi sunt hărăzite, la aproape 22 de ani, aceleaşi riduri de care îmi spusese şi mă avertizase Eliza. Mulţumită ostenelilor tatălui, Fanny a rămas toată viaţa în umbră, într-un timp Eliza era soţia lui sir Patrik Fuller. Era una din perioadele sedentare ale ei, când s-a jurat în public că se va jertfi pe altarul dragostei şi a rangului aristocratic. Când l-a părăsit pe sir Patrik pentru un actor al teatrului shakespearian, mlădiţa ei, adică Fanny a rămas în grija tatălui, a doicii Marilyn şi a afganei Uriah. Totuşi aceasta nu însemna deloc că Eliza nu-şi iubea fiica. Periodic ea îi făcea nişte „vizite” măreţe, cu îmbrăţişări tandre, cu plimbări Ia grădina zoologică şi cu jucării costisitoare. Fetiţa trăia ca şi cum ar fi fost în două lumi paralele care nu se intersectau niciodată, până când tatăl i-a pretins să urmeze şcoala medie. Aceasta s-a întâmplat după ce a făcut cunoştinţă cu sora ei vitregă Lucille, care era cu un an şi jumătate mai mică decât Fanny, dar după câteva vacanţe şcolare petrecute împreună, Fanny se simţea ea ca fiind mezina. Lucille reuşea întotdeauna să fie peste tot, să facă cunoştinţă cu toţi, să cunoască tot. Îi erau specifice interesele lumeşti, atunci când Fanny visa Ia. doctorat şi se delecta cu Wagner. Lumea Lucillei era plină de evenimente şi impresii, sir Patrik se supăra şi protesta. Dar iată că Fanny a împlinit 21 de ani şi era liberă să facă tot ce-i trece prin cap. Dincolo de geamul hubloului licăreau luminiţele pistei de aterizare, iar Fanny, suspinând adânc, se rezemă de speteaza scaunului. O săptămână întreagă la „New York în societatea extravagantei Lucille. După aceea doctoratul nu i se va părea atât de obositor. - Fanny, scumpa mea! Nu şi-a recunoscut sora decât atunci când aceasta a început să fluture cu disperare mâna şi s-o strige. Lucille era coafată în stil „afro”, cu părul scurt şi cârlionţat ca al negreselor. Ochelarii, negri şi mari, îi acopereau nu numai ochii, ci şi o bună jumătate a feţei. În timpul ultimei lor întâlniri, Lucille avea un păr drept şi lung până la brâu şi aproape că nu apela la cosmetică, dar astăzi se rujase strident şi se fardase. - Hello, surioară! Fetele se îmbrăţişară strâns şi aproape că au început să vorbească simultan, recuperând despărţirea care durase 3 ani. - Nu te-aş fi recunoscut dacă nu m-ai fi strigat! - Nu ţi-ar strica să te bronzezi Ia soare. De obicei joci tenis? - În general pe terenuri acoperite. Dar tu? - Aşteaptă, lasă-mă să răsuflu. Oh! Am primit un rol episodic într-un film, de data aceasta întru totul cuviincios. Soră-sa chicoti, aducându-i aminte lui Fanny că acum câţiva ani, spre groaza de nedescris a Elizei, Lucille a apărut dintr-o dată pe ecran într-o ipostază nu prea cuviincioasă. «Una este când se petrece în doi, dar să te afişezi în faţa lumii întregi de una singură!...» - Ai multe bagaje? Pentru Dumnezeu, hai să ieşim mai repede din această îmbulzeală! Trecătorii se uitau cu curiozitate la cele două fetişcane ce apăreau într-un contrast evident. Fanny Machen, într-un costum sobru şi Lucille Lanier, în nişte blugi „Levis” băgaţi în cizmuliţe, prea strâmţi pentru a ascunde de privirile indiscrete deliciile tânărului ei corp. Îţi venea greu să le numeşti surori, dar când se îmbrăcau şi se pieptănau la fel, mulţi înclinau să le creadă gemene. - Îţi aduci aminte de câte confuzii amuzante am avut parte? în special cu sărmanul Gaston la care am ţinut întotdeauna mai mult ca la ceilalţi soţi ai mamei; în el se simţea bunătatea şi se vedea că-i plac copiii. - Oh, da, îl adoram pe Gaston şi nu-l puteam suferi pe Tolbert! Avea un păr respingător pe dosul palmelor şi fuma nişte ţigări puturoase! Nici în ruptul capului nu puteam înţelege cum îl lasă mama Eliza s-o atingă. - În schimb era inimitabil în pat! O punea să facă lucruri inimaginabile şi pe deasupra o mai şi obliga să se declare satisfăcută! Lucille chicoti remarcând expresia lui Fanny. Îi urmăream ascunzându-mă în toaletă. Nu ţi-am povestit? M-am temut să nu mă trădezi. Iar apoi, mi-a plăcut să am micul meu secret. De atunci am învăţat multe. -  Nu mă îndoiesc, îi răspunse sec Fanny, străduindu-se să-şi ascundă zăpăceala. Cu siguranţă că Lucille se amuza, dacă va afla că sora mai mare nu a avut încă treabă cu bărbaţii!         Capitolul 2       Fecioară la 21 de ani! Trebuie să găsească iute pe cineva şi să termine cu asta. Fanny jurase de multe ori că o va face, dar se limitase numai la jurăminte. Puţini bărbaţi o impresionaseră cât de cât. În orice caz, nici unul nu reuşise să treacă de „proba nr. 2”, care consta în capacitatea de a-i rezista inegalabilei Eliza. Peste o oră şedeau pe canapea, în micul atelier al Lucillei. Fanny admira faţa frumoasă a surorii ei, mâinile ei delicate şi-şi punea întrebarea: cum s-ar simţi ea în locul Lucillei, care a trecut prin toate, sau aproape prin toate experienţele sexuale cu mult înainte de a fi împlinit 18 ani? - Mai vrei vin? o întrebă Lucille şi umplu paharele, fără să mai aştepte răspunsul. Trebuie să te relaxezi puţin, scumpa mea surioară. Se aşeză la loc. strângându-şi picioarele sub ea. Apoi ridică paharul: Pentru mine şi pentru singurul lucru pe care încă nu l-am făcut: pentru căsătoria mea! Fraza fu o adevărată bombă pentru Fanny. Exclamă uimită: - Căsătorie?! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Cine-i? Sau pur şi simplu mă păcăleşti? Lucille clătină atât de energic din cap încât începură să se zguduie clipsurile mari de aur; în ochi îi licăriră scântei ştrengăreşti. - Ba nu! Nici vorbă să te păcălesc. Doar ştii că îmi plac surprizele. Trăim de mult împreună, dar acum a trebuit să plece în California să se întâlnească cu fratele lui care vine de la Roma. Este italian şi - Lucille îşi schimbă timbral vocii, iar apoi cu un gest specific italienilor îşi sărută vârful degetelor - un amant fantastic! în afară de asta, e nemaipomenit de frumos. Aşteaptă puţin, ai să te convingi singură. În plus, este într-atât de demodat încât tânjeşte să aibă copii. Poţi să-ţi închipui acest lucru? Vrem să ne petrecem luna de miere în India, întotdeauna am visat să admir Tadji-Majal la lumina lunii. Ce zici de asta? Trebuie să recunosc că mi-ai servit cu adevărat o surpriză! Ultima oară când ne-am văzut, mi se pare că-mi spuneai că nu te vei căsători niciodată pentru că... Lucille dădu cu necaz din mână încât îi zornăiră brăţările. - Ah! Îmi aduc aminte! Spuneam că tind spre varietate, că vreau să încerc totul, lată că am încercat aproape totul şi nu-i nimic de făcut! Dar vezi, e plicticos să-ţi urmezi cu încăpăţânare propriile tale principii. Uită-te la tine. Cine şi-ar fi putut închipui acum 3 ani, că vei fugi pur şi simplu de-acasă şi vei veni repede în State în loc să dai examen la un colegiu de tipul Cambridge sau Oxford? Pariez că tatăl tău s-ar fi bucurat tare mult. Ca răspuns, pe faţa palidă tipic englezească a lui Fanny apăru o slabă roşeaţă. Lucille se grăbi să adauge cu părere de rău în glas: - Iubito, n-am vrut să te necăjesc. Vreau doar să spun că... Înţelegi tu. Acum trei ani şi eu eram cu totul alta, o adevărată sălbatică. Poate că a mai rămas ceva în mine din această sălbăticie. Mi-a plăcut să experimentez şi mă desfătăm cu fiecare clipă a vieţii. Mai adaug-o şi pe mama Eliza: pe oricine ar putea opri de la căsătorie. Îţi aduci aminte că amândouă i-am dat cuvântul că nu ne vom căsători niciodată? Nici n-am crezut în dragoste: pur şi simplu făceam dragoste sau o jonglam, în funcţie de împrejurări şi mai ales de partener. Apoi l-am întâlnit pe Felix şi deodată... Singură nu ştiu cum a ieşit asta şi când a început, dar m-am îndrăgostit lulea şi ceea ce-i mai surprinzător, şi el ! Oh, Fanny! N-ai iubit pe nimeni? Nu te-a atras nici un bărbat? - De multe ori m-am simţit atrasă, dar... mulţumesc, mai bine fără asta. - Ai văzut şi tu de câte ori s-a îndrăgostit mama Eliza şi de câte ori i s-a urât după aceea! Fanny se străduia să vorbească cu un ton nepăsător în speranţa că ochii nu-i vor trăda neliniştea. Lucille radia de bucurie, în timp ce Fanny se bucura din tot sufletul pentru ea. Dar e greu de crezut că o fiinţă atât de nestatornică ca ea s-a liniştit pentru totdeauna. Fanny spuse cum nu se putea mai delicat: - Mai povesteşte-mi despre Felix. Se poartă frumos cu tine? Cât câştigă? Şi ce aveţi de gând să faceţi după nopţile cu lună de la Tadji-Majal? Lucille se încruntă puţin, pentru prima oară în această seară, întorcându-se, bâigui: - Ai ceva împotrivă dacă îmi aprind mai întâi o ţigară? Este o istorie lungă, iar dacă nu-ţi voi explica totul cum trebuie, n-o să înţelegi, dragă Fanny! Eşti atât de echilibrată! Oh. ţin minte din câte situaţii m-ai ajutat să ies. Apoi se întoarse către sora sa şi îi întinse havana groasă. Fanny clătinase din cap şi Lucille surâse. Nu-mi spune că n-ai încercat. Păi, acum prin asta trec până şi copiii. Nu trebuie decât să... Trăgând adânc fumul aromat de ţigară, Lucille îl ţinu în plămâni câteva secunde, tăcută, cu ochii închişi. Părea că, cu toţi porii, cu fiecare celulă absoarbe fumul, aşa că pentru ieşire acestuia nu-i mai rămânea nici o portiţă. Şi mai interesant era că narcoticul nu-şi făcea practic efectul, iar Fanny se aşteptase să-şi vadă sora prăbuşită. - Hai încearcă şi tu! Numai un fum! Îţi garantez că te relaxează. Mai bine faci practică sub directa mea îndrumare, decât s-o faci la Los Angeles. De asta n-o să scapi, scumpa mea surioară. Altfel toţi vor spune că eşti anormală sau că faci pe grozava. - Dar dacă aş motiva că am alergie? - Îţi vor oferi la alegere altceva, cocaină, de exemplu. Ai prizat vreodată cocaină? - Nu. Şi nici nu mă gândesc. - Doamne Dumnezeule, Fanny nu mai fi aşa... peste măsură de corectă. De ce n-ai învăţa să te înfrupţi din plăcerile vieţii? Nu în totalitate ca mine, dar ai de gând să rămâi veşnic deoparte şi să te uiţi cum se distrează alţii? Trebuie să experimentezi, să rişti, să trăieşti, înţelegi? Lui Fanny îi veniră în minte cuvintele: «Este o fetiţă atât de simpatică miss Fanny! Cu ea nu avem nici un fel de probleme, se comportă excelent». Doica Marilyn este o bătrânică simpatică! Şi tata... După una din vizitele lui Lucille a lăudat-o pe Fanny: «Mă bucur că eşti un copil cuminte şi ascultător, Fanny! Rămâi întotdeauna aşa, să nu te schimbi sub nici o influenţă». Dar acum uitându-se în urmă, Fanny înţelese că a obţinut chiar ce-a vrut, ca ea, ferească Dumnezeu, nu cumva să se abată de la legile şi convenţiile cu care el i-a înconjurat sufletul, clădind din acestea un gard înalt care o desparte de viaţă. Doica îi vroia şi ea numai binele, dar, la naiba, e destul de matură să trăiască în armonie cu propria ei fiinţă şi cu restul lumii. Nu, nu va mai sta departe privind cu tristeţe cum frece viaţa fără s-o simtă! - Uite ce-i, mai uită-te o dată cum trag eu şi ai grijă să nu ţi se oprească în gât. Nu-i atât de greu, crede-mă, nu vei avea senzaţii neplăcute. Pur şi simplu te vei deconecta şi vei simţi o ameţeală plăcută. «Puţin probabil», se gândi Fanny şi se decise totuşi să încerce. La urma urmei, a citit destul ca să ştie: marijuana în doze mici nu este periculoasă, e chiar mai inofensivă decât o ţigară, nemaivorbind de alcool. După primul fum începu să tuşească, după al doilea reuşi să se obişnuiască. Şi nu i s-a părut ceva de speriat. Lucille umplu din nou paharele, iar Fanny începu să guste vinul rece vrând să clarifice dacă este dezamăgită sau dacă se simte chiar uşurată. Apoi mai trase un fum de ţigară, înainte ca Lucille s-o strivească în scrumieră. - Ei, ţi s-a tulburat mintea? Te-a ameţit ţigara? Imediat îţi vei veni în fire. Acum pun puţină muzică, e întotdeauna tip-top după iarbă. «Va trebui să-mi însuşesc şi eu vocabularul ăsta» îşi spuse Fanny cuibărindu-se mai lejer pe canapea. Şi, în sfârşit, Lucille îşi începu povestirea despre Felix: cum s-au cunoscut şi cât de dezgustător este fratele lui mai mare. În pahare vinul sclipea ademenitor, muzica era minunată, ba creştea în intensitate, ba se stingea; în acelaşi timp te liniştea şi te alarma. Niciodată Fanny nu se simţea atât de mulţumită, ca atunci când îl asculta pe Wagner. Niciodată nu se mai simţise atât de împăcată cu sine. - Cum îl cheamă? întrebă pe neaşteptate, vrând să-i arate Lucillei că-i urmăreşte atent povestirea. - Pe cine? - Pe fratele lui mai mare. - Ah, acest tiran, acest neobrăzat! Luigi. Răutăciosul Luigi. Lucille chicoti. Numai să nu mă trădezi lui Felix că îi spun aşa, Felix îl priveşte de jos în sus, bănuiesc că-i e cam frică. Luigi Antonio Augustus Laziani - un nume frumos. Şi Felix mai are încă două nume, cred că la ei este un obicei. Dar toţi îl strigă Felix, îl prinde de minune, e un nume frumos ca un zeu. Iar frăţiorul, un adevărat monstru, le impune tuturor voinţa sa, pe baza faptului că el e primul ce a apărut pe lume. Ba-i conte, ba-i duce, într-un cuvânt: ceva idiot. Cine acordă atenţie titlului în ziua de azi? Cu atât mai mult celor italiene, toţi le cunosc valoarea. Unde am rămas? - La faptul că acest bandit, care-i Antonio, trebuie să-i dea permisiunea lui Felix să se căsătorească. Fanny îşi îndreptă poziţia dându-şi părul pe spate. Dar de ce Felix trebuie să-i ceară permisiunea? Câţi ani are? Oare nu-i atât de matur ca să obţină tot ceea ce vrea? - Doar ţi-am spus deja: ei sunt italieni, iar Luigi Antonio, (apropos, în cercul familial este strigat Antonio, cum de ţi-ai dat seama?), în calitate de cap al familiei îi întoarce pe toţi cum îi trăsneşte prin cap. Înţelegi, lui îi aparţine cea mai mare parte a capitalului familiei şi ţine sub control afacerile ei. Se ocupă de automobile, vapoare şi în general e bun la toate şi e bogat ca şi Cresus. Felix lucrează pentru el. Nu are deloc inimă. Lucille îşi scutură umerii sensibili la frig şi coborî vocea în care se simţeau nuanţe dramatice. - Nu m-aş fi mirat dacă aş fi aflat că este legat... Înţelegi tu... de o bandă de infractori. - Ai în vedere mafia? Oh, nu, Lucille, nu-i asta! - Nu sunt convinsă. Se înţelege ... niciodată nu a vorbit ceva asemănător, iar eu nu l-am întrebat. Dar vezi, el a recunoscut odată că pentru realizarea scopului propriu nu se va da în lături de la nimic. Acum îţi este clar ce fel de obstacol s-a ridicat şi de ce am nevoie de ajutorul tău Fanny. Mi-e frică, va încerca să ne despartă în mod sigur. Pentru mine asta înseamnă moartea, pentru Felix de asemenea. Ochii mari şi verzi ai Lucillei se umplură de lacrimi. - De ce să vă despartă? - …Pentru că... este un făţarnic incorigibil. Lucille izbucni în plâns. Toţi sunt nişte catolici sârguincioşi, iar Luigi este unul din aceia pentru care există numai muncă şi iar muncă. Apoi va veni timpul, el singur îl va stabili, ca Felix să se însoare cu vreo tipă aleasă de fratele lui: dintr-o familie binecrescută, cu bani şi fără... - în glasul Lucillei se auziră bocete - fără un trecut ruşinos ca al meu. Toate aceste publicaţii ale presei de scandal, filmele... Ah, Fanny, ştii, că am început de dragul emoţiilor puternice şi pentru a căpăta experienţă(î) Felix înţelege totul şi nu prea acordă atenţie, dar fratelui... Acum vezi cât de mult am nevoie de ajutorul tău? - Zău că nu văd, recunoscu cinstit Fanny. Clipi intens pentru a-şi concentra privirea asupra surorii sale. Lucille stătea, frecându-şi picioarele; două lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Sărmana Lucille! Ce să mai spunem, se comporta într-un mod uşuratic şi nu rareori se abătea de la diurnul său, dar acest lucru era o parte din individualismul său, din farmecul său. Proceda în aşa fel încât nu se gândea la consecinţe, dar acest lucru nu-i dădea dreptul fiecărui neobrăzat să se uite la ea ca la o târfă. Cufundându-se în gândurile sale, Fanny încetă să-şi mai audă sora până ce aceasta nu-i repetă cu insistenţă: - Acum te-ai convins că mie şi Iui Felix nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne căsătorim în secret? Dacă, bineînţeles, vei fi de acord să ne acoperi. «Într-adevăr mă simt ciudat, se gândea cu un aer absent Fanny. Nu chiar rău, dar ciudat. Parcă aş pluti...» Pronunţă cu voce tare, străduindu-se să nu-şi înghită cuvintele: - Bineînţeles, te poţi baza pe mine. Voi avea grijă de Excelenţa Sa Antonio sau cum i-o mai fi zicând. Numai să aibă îndrăzneala să te vorbească de rău, că nu ştiu ce-o să fac cu el. Nu se abţinu şi izbucni în râs pentru că «nu ştiu ce-o să fac cu el» era expresia preferată a doicii Marilyn că în special atunci când Lucille venea în vizită. «Daţi-vă jos din copac, miss, altfel nu ştiu ce voi face cu dumneavoastră!». - Ah, Fanny, te iubesc atât de mult! De altfel i-am spus şi lui Felix că nu ne vei lăsa Ia ananghie. Lucille o îmbrăţişă puternic. Aceasta îi spuse: - Iar acum, când ne-am înţeles, poate mă vei conduce în dormitor? Mi s-a făcut deodată somn...

  Umbre din trecut de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -S-a întâmplat ceva,doamnă? Vă pot ajuta cumva?Leigh Bransom nici nu îl văzu până când nu îi bătu în fereastra maşinii.Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului,nu îşi mai dădea seama de nimic altceva.Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care îi atrăsese atenţia,scoase un geamăt de reînnoită agonie.Presupusul ei salvator arăta a orice altceva,numai a cavaler în armură strălucitoare,nu. -Vă simţiţi bine? întrebă el din nou.Nu,nu se simţea bine,dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan,care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie.Hainele îi erau murdare,pătate de unsoare şi transpiraţie.   Catarama mare din bronz,înfăţişând emblema statului Texas,îi apăru lui Leigh în dreptul ochilor în clipa când necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam.Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac,cu mâneci scurte,cădeau foarte bine pe trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi arunca o umbră sinistră pe chip,ceea ce făcu ca,pe lângă dureri,groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.   Măcar să nu fi avut ochelarii aceia fumurii,care o împiedicau să-i vadă ochii! Parcă ghicindu-i gândurile,necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată.Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi.Omul putea fi murdar,dar nu şi periculos. -Nu vreau să vă fac nici un rău,doamnă.Vreau numai să ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva.Leigh simţi în glasul străinului,ca şi în ochii lui,ceva ciudat de liniştitor. O altă durere îi străbătu trupul,de la şira spinării pornind,apoi în jurul mijlocului, până la abdomen.Îşi muşcă buza inferioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât,după care se prăbuşi în fa ă lovindu-se cu capul deț volan. -Dumnezeule mare! mai zise glasul acela nelinişit înainte ca portiera să fie larg deschisă.Văzându-i burta atât de mare,bărbatul fluieră uşor. -Ce naiba căutaţi aici,singură,în halul ăsta?o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan.Leigh răsufla greu,încercând să numere secundele cât dura contracţia.Întrebarea lui era aparent retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns.Îi puse o mână pe umăr.Pe pielea ei rece şi umedă,mâna lui părea fierbinte şi uscată. -Uşurel,da? Uşor.E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. -Da,zise ea şi închise ochii o clipă,încercând să mai capete ceva putere,ceva demnitate în faţa acelui străin,torturată,în acelaşi timp,de chinurile facerii. Mulţumesc.   -Pe dracu,n-am făcut încă nimic.Spuneţi,ce vreţi să fac? încotro mergeaţi?      -Spre Midland. -Şi eu la fel.Vreţi să vă duc eu până acolo?Ea îl privi atent.Se ghemuise între ea şi portieră.Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun,iar cealaltă pe volan.Acum că nu mai avea ochelarii de soare,îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare.Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului,atunci Leigh ştia că se putea încrede în acel bărbat. -Cred...cred că ar fi cel mai bine.   El zise atunci,după ce aruncă o privire peste umăr: -Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoastră şi să-mi las camioneta aici.Este...Oh,Doamne,iar? Simţise că avea să vină o altă contracţie înainte să o apuce durerea.Apăsându-şi mâinile de ambele părţi ale abdomenului,încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-si controleze durerea.După trecerea contracţiei,se lăsă moale pe spate. -Doamnă,până la Midland sunt vreo patruzeci de mila.N-o să reuşim.De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. -Am oprit acum vreo trei sferturi de oră.Avusesem ceva dureri și până atunci, dar am crezut că e vorba da o indigestie.El zâmbi uşor şi Leigh observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. -Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. -Au trecut doar două maşini,dar n-au oprit.Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a-şi da seama dacă era destul spaţiu. -Credeţi că puteţi merge? Dacă nu,o să vă duc eu.Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică: -Pute i să vă întindeţi în camioneta mea.Nu este o veritabilă sală da naşteri,dar  copilaşul n-o să ştie.De data aceasta zâmbi vizibil.Ridurile erau proeminente şi adânci,albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic,iar dinţii perfecţi şi strălucitori îi luminau chipul arămiu.Leigh îşi dădu seama că,în alte condiţii,l-ar fi găsit dezarmant de atrăgător. -Cred că pot să merg singură,zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan,în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.Braţul lui puternic cuprinse ceea ce,odată, fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă.Cu paşi nesiguri şi mărunţi,se îndreptară spre spatele maşinii.Valuri sufocante de căldură se ridicau din câmpiile din vestul Texasului.Leigh abia putea trage în piept acel aer dogoritor.   -Haideţi,nu mai e mult.Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte,dar îşi concentra atenţia asupra mersului.Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei,mărunţi şi nesiguri,îl făcea să se clatine.Praful de pe şosea se ridica în norişori lăsânduse,apoi,pe unghiile degetelor ei de la picioare,care ieşeau din sandale,şi pe pielea crăpată a cizmelor lui.Camioneta era la fel de murdară ca şi el,acoperită de un strat subţire de praf de preerie.Albul şi albastrul se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire.Era,de asemenea,plină de zgârieturi,dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o inscripţie,obiect obscen sau sugestiv.   -Sprijiniţi-vă puţin până las în jos scăriţa,îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar,de cum se întoarse el cu spatele,ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. -Ah! ţipă Leigh,întinzând instinctiv mâna spre el.O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de  dedesubt. -Gata,gata,faceţi ce trebuie să faceţi.Eu sunt aici.Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două,î i îngropă fa a în umărul lui.Păru să țină o veșnicie,dar,în cele din urmă,trecu.Se surprinse gemând. -Vă puteți ridica?o întrebă el și ea încuviință.Se auzi,apoi,un zdrăngănit de metale,după care el se întoarse și o ajută să se urce în partea din spate a camionetei.Rămase rezemată de o parte a mașinii,în timp ce el întinse repede oș prelată pe podeaua striată a vehicolului.Nu părea deloc prea curată,dar era,oricum mai bine decât fundul ruginit al camionetei.Îl auzi înjurând încet și murmurând reproșuri ca pentru sine,întinzând,în același timp,pânza kaki.  -Haide i,spuse el apoi,luându-i umerii în mâini și așezând-o pe prelată.O să vă simțiți mai bine.Asta a fost. Oftă când spatele atinse suprafa a dură,fără să-i pese și nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte.Transpira ia făcea ca rochia de varăț să i se lipească de trup. -Ați luat lecții ca să învățați  să respirați și așa? -Da.N-am putut să mă duc chiar de câte ori aș fi vrut,dar am învățat câte ceva.            -Simțiți-vă liberă să puneți în aplicare tot ce ați învățat,zise el grijuliu.Aveți ceva  în mașină care ne-ar putea fi de folos? -Am o geantă cu tot felul de lucruri,printre care și o cămașă de noapte din bumbac.În compartimentul pentru mănuși este un pachet de șervețele.Leigh se gândea că mama ei ar fi mândră,deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără a a ceva la drum. -Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Leigh observă că,pentru un om cu greutatea lui,dovedea multă agilitate.Când intră din nou în raza ei vizuală,îl văzu venind cu cămaşa de noapte aruncată pe umăr ca o togă.Îi dădu pachetul de şerveţele.   -Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta.Am văzut odată,într-un film,că,în asemenea cazuri de urgenţă,un ziar este foarte bun.Oricum,aţi putea să-l puneţi sub... ăă...sub şale,zise el şi,după ce îi dădu ziarul împăturit şi necitit,îi întoarse spatele imediat coborând din camionetă.Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru,însă,complet,când dureri puternice îi străpunseră abdomenul.Într-o clipă el îngenunche alături strângându-i mâna cu putere.   Gâfâind,ea zări ceasul de pe mâna lui stângă.Era din oţel inoxidabil,cu tot felul de cadrane şi alte prostii,şi ticăia foarte tare.Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cowboy pline de noroi şi cu hainele murdare.   De la ceas,privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă.Avea,oare,copilul să fie adus pe lume de un bărbat care,nu numai că nu era medic,dar nu era nici măcar tată? -Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. -Nu.Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionetei.Avea părul lung,de un şaten jnchis. -Trebuie să fie groaznic.Îmi pare rău.El zâmbi şi scoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii.Pe Leigh o uimea faptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat.Îşi descheiase câ iva nasturi de la cămaşă pentru a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca  o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat.   -Eh,nu-i chiar aşa.Am avut eu probleme şi mai mari,zise el,buzele senzuale dezvelindu-i dinţii sclipitori.Scoase un şerveţel din pachet,cu care,cu mişcări blânde,îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. -Data viitoare aţi putea să vă alegeţi o zi mai răcoroasă,glumi el smulgându-i un zâmbet. -Doris Day,spuse ea. -Poftim? -Era un film cu Doris Day.James Garner era soţul ei şi era de meserie obstetrician.Pe Arlene Francis au apucat-o durerile facerii într-un Rolls-Royce şi Doris Day l-a ajutat să aducă bebeluşul pe lume. -E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunze râzând: -Cred că da. -Cine ar fi crezut că un asemenea film ar putea fi educativ? zise el ştergând-o cu şerveţelul în jurul gâtului. -Cum vă numiţi? -Chad Dillon,doamnă. -Eu sunt Leigh Bransom. -Încântat,doamnă Bransom.Când o apucară iar durerile,nu mai fu atât de rău deoarece mâinile îndemânatice ale lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul,care se transformase ca într-o minge tare şi chinuitoare. -Cred că nu mai e mult,zise el după ce trecu contracţia.Din fericire,am în cabină un termos cu apă.Mă duc să mă spăl pe  mâini.Luă termosul din care îşi turnă pe mâini cât putu mai bine,afară,lângă camionetă. -Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă Leigh cu tact,mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. -Am reparat un motor de avion.Mecanic,deci.Ciudat,dar nu părea... -Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria îi spuse el încet.Leigh închise ochii,simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea.Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... -Nu e cazul acum să-ţi fie ruşine de mine.Trebuie să scoatem copilaşul. -Iartă-mă,şopti ea,după care îşi ridică rochia.Pentru că nu purta nici furou,nici sutien,din cauza căldurii,nu trebui decât să îşi scoată bikinii.Ajutată de Chad,îi dezbrăcă trecându-i peste picioarele încălţate în sandale. -Nu te-ai simţi mai bine desculţă? -Nu,e bine...Chad,ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenunche imediat între picioarele ei ridicate. -Îi văd căpşorul,zise el zâmbind uşurat.Trebuie să împingi sau...ce?   Gâfâind,ea începu să împingă cât putu de tare. -Aşa,o încuraja el.E foarte bine,doamnă.Glasul lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat peste trupul ei măcinat de durere. -Aproape că am terminat,Leigh,zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-i şterge transpiraţia cu un alt şerveţel.Batista,pe care şi-o legase în jurul frunţii,era udă de propria lui sudoare.Îşi trecu dosul  mâinii peste sprâncenele groase.Părul de pe piept era umed şi ondulat.Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al blugilor,întinzând piciorul ca să îşi poată strecura mâna înăuntru,apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. -Eşti nemaipomenită,ştiai?Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol,dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu,nu,nu sunt!ţipă ea în gând,pentru că nu îl putea lăsa să creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era,de fapt,dar,înainte să apuce să deschidă gura,îl auzi spunând:   -Soţul tău va fi foarte mândru de tine. -Nu...nu am nici un soţ,zise ea strângând din dinţi,când o altă durere îi străbătu fiinţa.Uluit,Chad o privi cu o clipă înainte ca grimasele ei să îl alerteze.Ochii i se măriră de încântare. -Eşti extraordinară.Aşa.Puţin mai tare.Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Copilul se înecă,scuipă şi apoi începu să ţipe. -Haide,Leigh,te descurci de minune.Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa,aşa,acum..Oh Doamne! făcu el prinzând în  mâini trupul alunecos al copilului,ia uite ce fetiţă frumoasă ai!Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecândui pe obraji când îl văzu radiind. -Arată-mi-o,zise ea foarte slab.E sănătoasă? E...e perfectă,spuse el.Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul. Simţi lovituri de pumnişori şi picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. -Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă,fără să îşi ridice privirea. Se concentra asupra a ceea ce avea de făcut.O picătură de sudoare îi atârna pe vârful nasului delicat. -Foarte bine,îi răspunse ea somnoroasă. -Te cred.Să ştii că eşti extraordinară.Ghemuit între picioarele ei,el îşi continua treaba.Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă,după care luă copilul roşu,ud şi cu pielea încreţită,care ţipa şi se zbătea,aşezându-i-l încetişor pe piept. -Oh,Chad,îți mulţumesc.Uită-te la ea,nu-i aşa că-i o minune? -Aşa e,zise el cu un glas aspru.Privirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere.Simţi o uşoară zvâcnire şi,apoi,uşurare. -Aşa,e mai bine acum? o întrebă el adunând placenta în ziar. -Da.Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.Copilaşul scâncea la pieptul mamei,care nu mai simţea zăpuşeala,ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe.Mâinile ei începură să cerceteze trupul umed al copilului.Îi numără degetuţele de la  mâini şi de la picioare,apoi îi sărută căpşorul.Fiica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chad îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte,prinzându-l de mijloc cu un cordon improvizat.   -Ce ciudat e să ai din nou abdomenul plat,zise ea oftând. -Sunt convins,chicoti el.Te simţi rău? Abia acum începea să simtă o durere surdă. -Nu,răspunse ea ştiind,însă,că,din scurta ezitare,se înţelesese că da. -Trebuie să ajungem la un spital,spuse Chad mai mult ca pentru sine. Îi trase,apoi,rochia peste picioare şi îi dădu bikinii cu stângăcie. -Dacă iei tu copilul,eu o să te iau pe tine,îi spuse după aceea şi,prinzând-o pe sub genunchi şi pe după gât,coborî din camionetă.Graţie paşilor lui mari ajunseră la maşină în câteva secunde.Deschise,portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă.După ce o aşeză pe locul însoţitorului,Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. -Aerul condiţionat va răcori atmosfera imediat.Te-aş duce cu camioneta mea,dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi,apoi,e şi plină de fiare. -Nu-i nimic,dar cum ţi-o vei recupera? -Nu-mi fac eu griji pentru asta,dar aşteaptă puţins-o încui.Într-o clipă a fost înapoi.Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi,după care o întrebă:   Scaunul acela nu se întinde? -Ba da. -Cred că ar fi mult mai comod aşa.Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul.Când fu sigur că stăteau cât se putea de bine, îşi puse din nou ochelarii de soare.Pălăria de cowboy îi rămăsese în camionetă,dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. -Chad,poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. -Bineînţeles,spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului. Nu îi trebui mult ca să apuce micul geamantan şi să îl pună pe locul din faţă. -Gata? Te simţi bine? -Foarte bine,îi răspunse ea zâmbind.El îi întoarse zâmbetul şi păru că ar fi vrut să spună ceva,dar se răzgândi,ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu.Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. -Îmi pare rău,ştiu că te doare,dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult.Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital.   Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. -Bine că l-am luat cu mine,zise ea absentă. -Unde ai fost sau unde te duceai,dacă tot veni vorba? -Am fost la Abilene,la o prietenă care s-a căsătorit aseară.Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să o îmbrac cu această ocazie, zise ea arătând spre umeraşul agăţat lângă bancheta din spate.Totuşi,mi-am luat şi ceva mai confortabil..El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Universităţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. -Providenţa a făcut aşa,îi spuse el şi,încruntându-se,îşi luă ochii de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate.Nu aveai ce să cauţi singură pe drum.Când trebuia să naşti? -Peste vreo două săptămâni.Ai dreptate,am căutat-o cu lumânarea.Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi,dacă nu era cine să mă însoţească,am...   Lăsă fraza neterminată. -De ce n-ai rămas pe drumul 1-20? Merge direct de la Abilene la Midland. -Am condus o altă prietenă acasă,în Tarzan.Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan,în Texas.Durerile m-au apucat abia după ce-am plecat deacolo.El murmură ceva,râzând uşor. Sper ca fetiţa să nu aibă nimic,zise ea din nou,privindu-şi fiica ce se afla într-o stare de agitaţie. -La plămâni n-are nimic,spuse Chad zâmbind.Fetiţa urla.Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă.Leigh îl privea pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plânsul ei să nu îl enerveze dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea dificilă,datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea.   Ce-aş fi făcut dacă Chad n-ar fi ajuns la timp?,se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe celălalt.Mai aveau încă vreo douăzeci de mile până la Midland şi ţipetele deveniseră şi mai acute.Leigh se uită la Chad,care îi întâlni privirea peste umăr.Încetini şi opri în mijlocul şoselei.Nu era nimeni pe şosea. -Ce să fac? îl întrebă ea consternată.Ce putea să ştie omul acela despre copii,când el nici măcar nu era căsătorit?Totuşi,conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucru.El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. -Habar n-am.Poate ar trebui...să...o hrăneşti...Leigh era fericită că lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. -Bine,dar nu voi avea lapte...cel puţin câteva zile încă. -Ştiu,dar poate e numai...ştii...nevoia instinctivă de...liniştire,zise el şi ridică din umeri.Copilul ţipa şi mai tare.Micuţele vinişoare albăstrui de pe cap deveniseră alarmant de proeminente,în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii.Luând hotărârea în locul ei,Chad îşi întinse mâna peste spătarul scaunului şi trase de breteaua rochiei de vară a lui Leigh.Incapabilă să îl privească,ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân.   Apucându-l cu mâna,îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei,care cu o surprinzătoare precizie,se agăţă cu guriţa de sfârc.Leigh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp.Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea.Ridicându-şi privirea,Leigh observă că Chad nu mai privea copilul,ci pe ea,iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu.. Îşi dădu seama,după acea privire plină de admiraţie,că,şi aşa neîngrijită cum era,el o găsea tot frumoasă.De fapt,cuvintele lui îi oferiră confirmarea: -Îţi stă bine în postură de mamă,Leigh,zise el încet.   Buclele astea lungi şi castanii,ochii albaştri-cenuşii asemeni norilor aducători de furtună,gura la fel de fragedă şi roză ca a fiicei tale şi,mai ales,expresia ta când te uiţi la copil -îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului al XV -lea în care e zugrăvită Sfânta Fecioară.Numai că tu nu eşti o pictură,mai adăugă el şi continuă să o privească cu admiraţie.Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie.Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat un pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare,chipul brăzdat de sudoare şi neras.Acum îi observă blândeţea din privire.Mâinile,deşi cu bătături,păreau sigure,puternice şi capabile de mângâiere.Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse,îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui.Uitându-se în jos,la fetiţă,văzu mâna lui Chad întinzându-se spre aceasta.Şi mai aproape.Îşi ţinu răsuflarea.Degetul lui arătător atinse obrazul fiicei ei mângâind-o,şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei. -Ce nume o să-i pui? -Sarah,zise ea fără nici o ezitare. -Îmi place. -Da,făcu ea privindu-l din nou.A a o chema pe soacra mea.El îşi retrase mâna de     parcă s-ar fi ars. -Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. -Nu mai sunt.Soţul meu a fost ucis.Chad rămase tăcut un minut privind soarele care apunea,ca o minge roşie la capătul şoselei. -Îmi pare rău,spuse el apoi uşor.Când? -Acum opt luni.Nici n-a ştiut că eram însărcinată.Lucra la departamentul pentru narcotice.A fost împuşcat în timpul unui raid.Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere.Chad se uită din nou la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. -Cred că sunteţi două doamne foarte deosebite,mai şopti el înainte de a porni maşina.Leigh trebuie să fi adormit după aceea,pentru că următorul lucru pe care îl conştientiza fu acela că Chad trăgea maşina în faţa intrării unui spital. Oprind,începu să claxoneze prelung şi tare.Apoi,întorcându-se spre ea,îi luă copilul de la sân şi îi atrase atenţia:   -Aranjează-ţi rochia puţin.Cu o grabă neîndemânatică,ea începu să îşi lege la loc breteaua,iar când Sarah reîncepu să dea semne de agitaţie,Chad i-o dădu înapoi mamei. -Aşteaptă aici,îi spuse el.Era un alt Chad,care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asistentelor venite să vadă ce se întâmplase.Portiera fu deschisă iute şi nişte  mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa.După care veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa.Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţeală şi o uşoară senzaţie de greaţă.Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal.   Unde era copilul? O durea ceva.Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă?O durea când o atingeau şi când o consultau.Cine era doctorul acela care îi tot spunea să nu îşi facă nici o grijă? îi făceau o injecţie?Unde era Chad?Chad...   -Leigh?Îi era foarte somn.Abia îşi putea ţine ochii deschişi.Încăperea era cufundată în întuneric.Când încercă să îşi mişte picioarele,simţi o înţepătură între coapse,iar faţa îi era fierbinte şi o furnica.Încet-încet,îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul.Simţea dureri peste tot.Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat al lui Chad Dillon aplecat asupra ei. -Leigh,eu trebuie să plec acum.Îmi pare rău că te-am trezit,dar voiam să-mi iau rămas bun. -Sarah? -E bine,îi răspunse el zâmbind.Am trecut întâi pe la ea.E la incubator, deocamdată,dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă.N-are nimic la plămâni E perfectă.Leigh închise iar ochii,atât cât să spună în gând o rugăciune de mulţumire. -Când o s-o pot vedea? -După ce o să-ţi mai revii.Ai trecut prin foarte multe,îţi aminteşti?   Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încurcată,tulburată şi dezorientată,Leigh îşi plimbă privirea prin încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. -Flori? făcu ea întrebătoare. -Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva.Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii.Trandafirii aceia costaseră,probabil,o avere,şi el nu îşi putea permite să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. -Îţi mulţumesc,eşti foarte drăguţ,Chad. El îşi lăsă capul în jos,timid ca un băieţandru. -Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring.Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău,pe un cartonaş din acelea de notat -în caz de urgenţă.Vin încoace,i-am spus doctorului unde e parcată maşina,iar cheile i le-am dat asistentei şefe.Cu ajutorul talonului tău de asigurări v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme.Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă,dar mi-au spus că nu ai nevoie decât de odihnă.Nu cred că ţi-am făcut ceva rău.Cum te simţi? -De parcă aş fi născut într-o camionetă,zise ea riscând un zâmbet.Mă înţeapă toată faţa. -Te-a ars soarele,îi spuse el atunci,chicotind încet. -Nu se poate! -Ba da.Vrei să-ţi dau cu puţină crema? Sora a lăsat ceva pe-aici. -Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă dupa tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îl indica.Îşi turnă puţină cremă în palmă şi,cu degetele de la cealaltă mână,începu să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte,nas şi obraji.Atingerea lui era uşoară,degetele lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema.Sprâncene,pomeţi,nas,bărbie,totul cădea pradă ochilor lui.Îi atinse din greşeală colţul gurii.Mâna îi încremeni,deodată,şi se uită le ea.Inima ei încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba,nu pentru mult timp însă. -E mai bine,spuse ea,pe când el închidea sticluţa de cremă.   De ce era,oare,atât de emoţionată? Toate mamele sunt aşa sensibile? Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă acută de a plânge şi nu ştia de ce. -Mă bucur că v-am fost de folos,doamnă,zise el zâmbind,dar cuvintele acelea sunară ciudat de solemn.Leigh se întrebă dacă îşi imaginase doar că,gura lui tremurase puţin. -Ai fost...începu ea şi înghiţi nodul care i se pusese în gât.Habar n-am ce m-aş fi făcut fără tine! Î i mulţumesc mult,Chad.ț -Eu îţi mulţumesc,Leigh,că ai avut încredere în mine.Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine.Se îndreptă şi dădu să plece,dar,după ce făcu doi paşi,se opri. Îşi lăsă capul în jos,ca şi cum i-ar fi fost atârnat de gât,şi ţintui cu privirea podeaua din plăcuţe de ceramică,de parcă ar fi putut afla acolo răspunsul la o mare dilemă.Se întoarse,apoi,deodată,şi,distanţa pe care o făcuse în doi paşi,o făcu acum într-unul singur.Braţele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. -Leigh,spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei,mişcându-le încet şi depărtându-i-le uşor.O sărută fără grabă ca,apoi,imediat să plece,statura lui înaltă,bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii.Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor,absorbite imediat de perna tare de spital.   continuarea o puteti descarca de aici....

Capitolul 1 Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros. Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate. La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul lucru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, Air America, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă. Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare. în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare. Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde. *** – Irish! -Hmm? – La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit. – S-a prăbuşit? – Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază. Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor. – La decolare sau la aterizare? întrebă. – Nu s-a confirmat. – Supravieţuitori? – Nu s-a confirmat. – Aeronavă de linie sau aparat particular? – Nu s-a confirmat. – La dracu’! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască. “… pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt…” Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos. – Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar de cateva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului. Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă. – Cine ne-a anunţat? – dori să ştie Irish. – Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410. – Mai este acolo? – Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui. – Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului. Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume. – Ike mai este? – întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă. – Este pe aici, joacă barbut. – Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie, orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i… – Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii. – La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista Air America, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună. Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri. Tate Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui. – Salut, Shep. Tate se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol. Zeci de mii de oameni îl priveau pe Tate cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Tate era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei. Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat. *** Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Tate intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la San Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv. Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Tate o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse. – Tate. – Ce s-a întîmplat? – întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva. – Nu ai ascultat la radio? – întrebă Nelson. – Nu, am ascultat muzică. De ce ? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră. Tate, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea “Roata Norocului”, pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Tate începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că… Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie. – Avionul lui Carole? – întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai. îşi făcu loc prin pîclă spre lumină. Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue. Simţea o durere cumplită. Din ce în ce mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni, înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi invadată de o flacără oarbă, un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea. Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau. Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei. “… incredibil de norocoasă… cu tot combustibilul îmbibat în haine… arsurile au fost superficiale”. “Cît durează pînă… va răspunde?” “… răbdare… traumatismul după un astfel de accident dăunează… mai mult corpului”. “Cum… va arăta, după ce… se va termina?” “… chirurgul mîine. El va… procedura cu dumneavoastră”. “Cînd?” “… nu mai este pericol… infecţie”. “Va… afecta sarcina?” “Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată”. Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare. – Doamnă Rutledge ? Mă auziţi ? Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse. – îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup. Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte. – Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel? – Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici. Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles. – Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat. Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni. încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform. Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama. Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească. Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă? Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea. – Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine. – Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului. – Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată, nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea. O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei. – Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa. – Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea? – Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion. **** Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu corpul. Işi amintea! Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare. Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe care le făcuse. Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd strîns…Ţinînd strîns ce ? îşi amintea că era ceva preţios, ceva ce trebuia să fie salvat…..îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum. – Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit. – Ţineţi-l afară pînă o stabilizez. – Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de autoritate. – Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva… – Carole? Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură. – O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-‘ Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea. Intinse mîna spre el – adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr. Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei. – Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge. – Mai stau. Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă. Cine este Mandy? se întrebă. Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole? De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge? Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el? Greşeau, desigur. Nu ştiau.   ***** Dar ea, oare îl cunoştea? Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare, în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus: – Bună. Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită. – Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi. Ea clipi. El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură. – Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate? Ea clipi din nou. – Iţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul? Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident. – Au fost numai paisprezece supravieţuitori. Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă pentru un bărbat cu mîini atît de puternice – într-un fel – numai Dumnezeu ştie cum – tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi aminteşti? Ea nu mai clipi. – Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău. Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. Intr-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea. – NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact. Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea el, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui. Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului. Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce. Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou. – Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur. – Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău. Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur. – Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport. Ea scoase un sunet de teroare. – Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva – pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost. Nu avea dinţi, nu avea păr. – l-am adus de acasă fotografii de-ale tale – dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani – aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru. Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru. O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr. – Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.   Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri. Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită. Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a trebuit să i se supună.   download de aici:...........adăugat link nou

CAPITOLUL 1 Părul lins. Fața ovală. Scout Ritland își memora primele impresii despre femeia pe care o zărea, din când în când, de partea cealaltă a sălii de bal. Arăta uluitor, era cu totul aparte. Cei doi erau despărțiți de o mulțime de musafiri puși la ștaif, amețiți de bolul cu punci din fructe tropicale, datorită căruia chiar și cel mai încercat băutor își pierde controlul într-atât încât să se arunce gol în valurile Pacificului. Scout nu era chiar atât de amețit, doar că îi răsuna în urechi un zumzet foarte plăcut. Era tot atât de intens ca și strigătele păsărilor de noapte din jungla care străjuia Coral Reef, splendida stațiune care, în seara asta, își deschidea oficial porțile. Miraculosul punci făcea parcă să dispară inhibițiile, să înăbușe moravurile, să învingă ideile preconcepute referitoare la egalitatea sexelor. Scout o fixa pe femeia cu rochie albă, colantă, cu o privire lacomă și scrutătoare, care de altfel nu-i era caracteristică. Fără cea mai mică urmă de reținere, o evalua, pur și simplu, ca pe un obiect ce-ți oferă plăcere sexuală. Parrish Island produce un asemenea efect asupra vizitatorilor. Locul acesta, un simplu punct dintr-o înșiruire de puncte pe o hartă a Pacificului de Sud, era pur și simplu amețitor. Abundau flori parfumate, copaci și cocotieri. Fastul american nu se făcea simțit. Doar cu câteva ore în urmă, Scout căzuse pradă farmecului insulei. Pentru prima oară de când venise acolo cu câteva luni în urmă, își aruncase privirea peste zidurile hotelului, placate în marmură de un roz sidefiu. Până acum își consumase atât de mult din timpul, energia și gândurile lui, încât nu avusese prilejul să admire insula aceasta neîntinată și locuitorii ei prietenoși. În special pe unul dintre ei, pe femeia în alb. Doamne, era superbă. De la distanță, afișa chiar o aroganță ironică. Ea îi observase privirea insistentă și îi răspunsese cu o uitătură rece, cântărindu-l la rândul ei. Apoi, îl ignorase în mod voit, ca și cum nimic în legătură cu persoana lui nu ar fi putut s-o intereseze vreodată. Scout era intrigat. Nu o văzuse niciodată prin stațiune, cât timp se construise aceasta, așa că nu putea fi o angajată a hotelului. Să fie soția vreunui funcționar? Gândul acesta era al naibii de deprimant. Căuta să scape de el, odată cu paharul de curând golit. Dacă era măritată, unde îi era soțul? Ce om întreg la minte ar lăsa o femeie frumoasă ca ea să se vânture singură într-o încăpere plină de bărbați, care de luni de zile se aflau departe de căminul lor? Nu, Scout nu credea că este măritată sau că ar avea vreo legătură serioasă. Nu arăta a femeie îndrăgostită. Atunci, cine era, se întrebă el, supraveghind dezinteresat aranjamentul de mâncăruri exotice de pe una dintre mese și nepierzând-o din ochi? — Bună treabă, domnule Ritland, comentă cineva în trecere. — Mulțumesc. O mare parte din hotelul stațiunii era construit peste apele unei lagune liniștite. Scout proiectase această minune, lucrând împreună cu arhitectul. El primea astfel partea lui de glorie, grație eforturilor sale ingenioase. I se strânsese mâna de atât de multe ori, încât îl durea de-a binelea. Îl durea și umărul, acolo unde toată lumea îl bătuse cu însuflețire, felicitându-l pentru reușita lui. Amețit mai mult de beția succesului decât de cea dată de punciul de fructe, își croi drum prin mulțime. Vroia să ajungă acolo unde femeia stătea în picioare, în apropierea uneia dintre ieșirile înalte și boltite ale clădirii. În momentul în care ajunse destul de aproape de ea ca să poată fi auzit, ea se întoarse dintr-odată și îl privi drept în ochi. Scout rămase înmărmurit. Respirația îi deveni precipitată. Ochii ei migdalați, ușor lăsați în jos, nu erau de un căprui închis așa cum se așteptase, ci albaștri. Niște ochi electrizanți, uluitori. — Încotro, Scout? Mă bucur că te-am prins înainte de a pleca. Cineva din spate îl apucă de umăr și îl întoarse din drum. Continuând, pe cât posibil, să nu-și desprindă privirea de cea a femeii, capul lui urmă totuși, firesc, mișcarea de rotație a trupului. — Ah, domnul Reynolds, zise el strângând mâna care-i fusese întinsă. — Corey, îl corectă magnatul hotelului. Ai făcut o treabă grozavă. N-ai obosit deja să tot auzi același lucru? Scout dădu din cap și râse autoironie. — Niciodată. — E inutil să spun cât de mulțumiți suntem. Vorbesc în numele tuturor membrilor corporației. — Mulțumesc, domnule. Scout nu-și putea permite să nu fie politicos cu omul care-i semnase niște cecuri grase, dar aruncă rapid o privire peste umăr. Femeia dispăruse. Drace! — N-a fost o sarcină ușoară, spuse Corey Reynolds. Mai ales când iei în considerare toate dificultățile pe care le-ai avut de înfruntat în timpul construcției. Scout întrebă: — Va referiți la atitudinea insularilor față de muncă? Celălalt bărbat dădu din cap. — Ei nu înțeleg absolut deloc importanța termenelor limită sau a zilei de lucru de opt ore, spuse Scout cu tristețe. Niciodată, perspectiva unui salariu mai mare pentru ore suplimentare nu i-a împiedicat să meargă la o petrecere și au cam zece în fiecare lună. Dar asta, totuși, nu m-a deranjat atât de tare ca hoțiile. Îmi cer scuze din nou că am făcut cheltuieli suplimentare de la buget, pentru a reface stocurile. — N-a fost vina ta că dispăreau tot timpul. Eu știu că ai făcut tot posibilul ca să prinzi hoții. — Jigodii nenorocite, spuse Scout, respirând cu greutate. Am stat la pândă timp de patru nopți cu multă atenție. Dar chiar în noaptea în care am hotărât că totul era inutil și m-am dus la culcare, am fost prădați din nou. Având impresia că vede cu coada ochiului o licărire de alb, Scout își întoarse capul spre terasă. Nu era nimic altceva decât lumina lunii în aerul înăbușitor și înmiresmat. Mai era ea oare încă acolo, ascunzându-se în umbrele grădinilor tropicale? — … personal? Oare ce îl întrebase domnul Reynolds? Ah, da! — Nu, nu am văzut nimic din insulă, în afara locuitorilor din imediata apropiere. M-am gândit să-mi iau o săptămână de concediu sau ceva în genul acesta, înainte de a pleca acasă. — Bună idee. Fă-ți timp să lichidezi totul înainte de nuntă. Bănuiesc că mai este încă de actualitate. — La sfârșitul lunii viitoare. Domnul Reynolds zâmbi și întrebă: — Ce mai face domnișoara Colfax? Corey Reynolds îi fusese prezentat lui Jennifer Colfax la un dineu la Boston, unde era sediul central al Grupului Reynolds. Stațiunea Coral Reef era pe atunci doar un proiect arhitectural. Pe Scout îl bucura faptul că el amintise numele logodnicii sale. Întotdeauna putuse conta pe Jennifer ca ea să producă o impresie bună. — Din scrisori reiese că e bine, răspunse el. — E tot așa de frumoasă? Scout zâmbi larg. — Foarte. Bătrânul chicoti: — Ai mare încredere în ea, de o lași singură atâta timp! — Înainte de a pleca, am căzut la o învoială. Nu mă puteam aștepta să stea singură acasă în fiecare seară, cât timp eu sunt plecat. E liberă să se întâlnească cu cine vrea, atâta vreme cât totul rămâne platonic! — Nu numai că ai încredere, dar mai ești și generos. De altfel, cred că abia așteaptă să-și revadă logodnicul acasă, în Statele Unite. Scout ridică din umeri. — A stat în Europa mai multe săptămâni, în timpul verii. S-a ocupat de magazinul de antichități al mătușii ei. — Da? întrebă Reynolds politicos. Dar ce face acolo? — Se află în treabă, asta e! Jennifer se tot face că se ocupă ba de antichități, ba de muzică, ba de modă. — Și soției mele îi place să se afle în treabă. Când nu face cumpărături, adăugă Corey Reynolds, într-un hohot de râs. Și, sorbind din paharul cu punci, întrebă: — Sunt adorabile, nu-i așa? Scout urmări privirea domnului Reynolds. El se uita la una dintre fetele de pe insulă, angajate pentru a servi sandviciuri în timpul serii. Era îmbrăcată într-un sarong scurt cu model floral, care îi înfășura cu eleganță trupul mlădios. Ca majoritatea femeilor de pe insulă, era măruntă și foarte drăguță, avea părul negru, lucios, ochii întunecați și ademenitori și un zâmbet gata fabricat. — Chiar dacă sunt logodit, spuse Scout, nu pot să nu observ că minunata populație feminină este una dintre bogățiile naturale din Parrish Island. Reynolds își întoarse privirea către Scout. — Ce-ai de gând să faci aici, pe insulă, în timpul care ți-a mai rămas? — Să uit de toate. Să scap de termene, de muncitori care de-abia se mișcă, de telefon. Să mă duc la pescuit. Poate să și vânez puțin. Să fac surfing. Să zac pe plajă și să nu fac absolut nimic. Se aplecă puțin și adăugă: — Dacă mă prinde o băștinașă frumoasă cu sânii goi, nu veni prea repede să mă cauți. Corey Reynolds chicoti din nou și-i trase una pe spate. — Mare păcătos mai ești. Îmi place că ai simt umorului. Și-au strâns mâinile, iar Corey Reynolds l-a lăudat din nou pe Scout pentru reușita sa. — Ne vedem la Boston. Vreau să discut cu tine niște proiecte de viitor. Promite-mi că vom lua masa în curând, împreună cu adorabila Jennifer. — Ne-ar face mare plăcere, domnule. Mulțumesc. În momentul în care bătrânul se îndepărtă, Scout simți că se înăbușă de bucurie. El nu voia să facă parte din Grupul Reynolds. Sistemul de corporație nu se potrivea personalității lui. Găsea că astfel i se limitează puterea de creație. Dar, în mod cert, dorea un alt contract cu Grupul și părea că exact la asta se gândea și Corey Reynolds. Proiectul stațiunii Coral Reef fusese pentru Scout prima lui mare lovitură. Și-a dat seama că trebuia să profite de acest succes, atâta timp cât se afla încă în atenția factorilor de decizie. După discuția avută cu Corey Reynolds, simți și mai tare nevoia să sărbătorească ceva. Luând un alt pahar de punci de pe tava de argint a unei chelnerițe, trecu pe sub o arcadă, înspre terasa de alături. Zidurile exterioare ale stațiunii erau împodobite cu vrejuri de Bougainvillea, pline de mănunchiuri de flori fremătătoare. Nu se făcuse niciun fel de economie pentru a decora hotelul în interior și pe dinafară. Vaze orientale imense, neprețuite, purtau ferigi luxuriante și palmieri ornamentali. Lumini, asemeni unor licurici uriași, pâlpâiau, încrustate în zid, puse strategic de-a lungul aleilor șerpuitoare din grădini. Trepte largi și joase coborau de pe terasa principală către un alt nivel. Una din alei o lua la stânga, către piscina cu trei nivele, cu cascadele ei artificiale și artezienele sale frumos decorate. O altă alee ducea jos, spre plajă, unde nisipul părea o panglică gălbuie între pajiștea îngrijită și valurile ce se spărgeau liniștite. Chefliii ce căutau un loc mai izolat părăsiseră sala de bal. Un grup de asiatici discutau afaceri la un pahar, în jurul unei mese, pe terasa de mai jos. Uitând de toate și de toți, în afară de ei înșiși, doi tineri se sărutau lângă unul din palmierii de pe pajiște. Un alt cuplu se plimba mână în mână prin valuri, purtând încă hainele de seară și legănându-și pantofii în mâini. În mijlocul peisajului, luminat de lună, apăru o siluetă solitară. Ca hipnotizat, Scout coborî treptele spre ea. Lumina lunii cădea pe rochia ei albă, făcând-o să strălucească în întuneric ca lumina unui far. Ea stătea nemișcată, cu fața spre ocean, cu privirile pierdute peste apă, de parcă ar fi comunicat cu ea printr-un limbaj tăcut și sacru. Grozavă rochie, se gândi Scout, când ajunse mai aproape. Jennifer n-ar fi purtat așa ceva. Puține femei din Noua Anglie ar fi făcut-o, de altfel. Rochia era uluitor de simplă, dar izbitor de sexy. Era adânc despicată pe coapsă. Veșmântul colant lăsa un umăr complet gol. Adierea parfumată i-l lipea ușor de trup, scoțându-i în evidență sânii și V-ul dintre coapse. El simți o urmă de vinovăție, gândindu-se la Jennifer. Dar ea se afla în cealaltă parte a lumii Această insulă i se părea atât de departe de Jennifer și de Boston, de parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. Regulile de comportament care se aplicau acolo erau aici la fel de inutile ca și o jachetă de lână. Muncise luni de zile, fără oprire. Merita o noapte de plăcere, nu-i așa? Trăise într-unul din locurile cele mai exotice de pe pământ și nu avusese nici cea mai mică șansă să-i guste plăcerile. Tentativele de a se justifica i se adunau în minte, dar ar fi reacționat chiar și fără ele. Luni de abstinență sexuală, licoarea tare pe care o băuse, peisajul tropical, femeia frumoasă, formau o combinație afrodisiacă teribil de puternică, în fața căreia nu putea să reziste. Auzindu-i pașii, ea întoarse capul și îl străpunse din nou cu privirea ei albastră care îți tăia răsuflarea. Părul ei, mai negru decât noaptea, era strâns într-un coc la ceafă și împodobit cu două flori de ibiscus. Singurele bijuterii pe care le purta erau doi cercei cu câte o perlă de mărimea unei pietricele. Oricât de perfecți apăreau, suprafața lor nu se putea compara cu pielea femeii. Netedă și incredibil de perfectă. De altfel, așa era peste tot. La gât, la piept, la curba unui sân, la picioare. Nu purta ciorapi în sandalele cu tocuri înalte. Avea picioare frumoase. Și mâinile, de asemenea. Într-una din ele, ținea o poșetă mică, de seară, din satin. Atâta frumusețe, atâta distincție, atâta perfecțiune. Trupul lui Scout zvâcnea de dorință. Ea stătea lângă o statuie care reprezenta un zeu păgân ce afișa o mimică șugubeață și avea un falus enorm. Scout își aduse aminte de ziua când puseseră acolo statuia. Fusese punctul de atracție al șantierului. Se făcuseră o groază de glume pe seama ei, care mai de care mai deochiate. Ar fi putut să jure acum că rânjetul insolent al statuii îl viza chiar pe el. Era ca și cum micul drăcușor i-ar fi cunoscut starea fizică și s-ar fi bucurat cu malițiozitate. Salută din cap idolul și începu să-i vorbească femeii. — E un prieten al dumitale? Spera ca totul să meargă bine, dar se aștepta și la posibilitatea ca ea să-l respingă. Îi crescu inima când buzele ei lucioase și vopsite se deschiseră într-un zâmbet care descoperi niște dinți tot atât de fără cusur ca tot restul. — El este prieten cu toată lumea. Este zeul erotismului. A, merge bine. Limba nu avea să fie un impediment, căci vorbea engleza. O engleză cu accent, dar frumoasă tocmai prin aceasta. În șoapta valurilor, vocea ei era joasă și răgușită. Scout zâmbi cu tâlc. — Bănuiam eu. Cum îl cheamă? Ea îi spuse. El se încruntă. — Numele ăsta are cel puțin douăsprezece silabe și toate literele sunt vocale. De când venise aici, reușise să rețină câteva cuvinte din dialectul localnicilor, dar toate erau legate de domeniul construcțiilor. „Înapoi la lucru”, cam asta era expresia pe care ar fi putut el să i-o spună femeii. Dar chiar dacă ar fi știut cuvintele corecte, nu ar fi putut să exprime exact ce avea în minte: Cât privește starea mea de excitație, n-am nevoie să-mi dea lecții omulețul ăsta. Sunt tare ca stânca: și, păpușo, tu ești de vină! Mergem la tine sau la mine? Aceste cuvinte nu păreau însă potrivite pentru a începe o conversație. — Numele meu este Scout Ritland. El îi întinse mâna. Ea, la rândul ei, îi dădu mâna. Era rece, mică și moale. — Chantal Du Pont. Retrăgându-și mâna, adăugă: — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Ritland, zise ea și se întoarse să plece. Lui Scout îi trebuiră câteva secunde ca să iasă de sub vraja zâmbetului ei amețitor și a senzației provocate de prezența mâinii ei în mâna lui. Când își reveni, se trezi că pășește pe lângă ea, pe una din aleile acoperite cu pietriș, care ducea spre interiorul stațiunii. — Lucrați la hotel? întrebă el, încercând să prelungească scurta lor discuție. Ea îi aruncă o privire amuzată. — Oarecum, domnule Ritland. — Atunci, ce căutați la petrecere? — Am fost invitată. Fu obligat s-o prindă de braț ca s-o rețină. Ajunseseră față în față. Printre vârfurile copacilor, luna arunca umbre ciudate pe fața ei. — N-am vrut să fiu grosolan, explică el. Bineînțeles că ai fost invitată, numai că eu nu te-am mai văzut pe aici și mă întrebam ce… — Nu m-am supărat, spuse ea domol. El o fixă cu privirea, captivat de figura ei minunată, de ochii ei, de gura ei. Degetele lui o strângeau încă de partea de sus a brațului. Nu mai simțise niciodată o asemenea piele catifelată. Ea își coborî privirea și îi atrase astfel atenția că mâna lui o atingea încă. Din păcate, fu nevoit să-i dea drumul. Abia când mâna îi reveni de-a lungul trupului, el își dădu seama că mai avea încă paharul de punci în mâna cealaltă. — Vrei să bei ceva? întrebă el, simțindu-se un pic ridicol. — Nu, mulțumesc. — Poate că ai dreptate. E teribil de tare. De abia zâmbindu-i, ea luă paharul și-l duse la buze. Privind peste marginea paharului, îl goli de tot, apoi se linse pe buze, adunând fiecare strop. Îi înapoie paharul gol și părăsi aleea, intrând în junglă. Scout, înnebunit, se uită lung după ea. Atâta băutură înghițită dintr-odată ar fi dat gata pe mulți bărbați. O sorbise de parcă ar fi fost laptele mamei și se mai ținea încă pe picioare. Mai mult decât atât, mergea pe cărarea din jungla întunecată cu abilitatea unui animal nocturn de pradă. În urma ei, frunzele abia foșneau. El nici nu apucase să se gândească bine la toate astea, că ea și dispăru printr-o perdea de viță. El își aruncă paharul pe alee și se luă după ea tăindu-și drum prin frunzișul des și uitând complet de smoking-ul lui elegant. O insectă îi trecu bâzâind pe la ureche, ca un proiectil. O plesni fără să-i dea nici cea mai mică atente. — Chantal! — Oui? El se întoarse brusc. Ea se afla acolo, în picioare, ca și cum ar fi ieșit dintr-unul din copaci. Simțindu-se caraghios, el își lărgi stângaci nodul de la cravată. — Ce ești tu, nimfă sau ce altceva? Ea râse într-un hohot tulburător. — Sunt o ființă omenească, din carne și oase, exact ca și tine. El își pierdu nasturele de la gulerul cămășii, iar apoi degetele îi încremeniră neputincioase. Era din nou cucerit de farmecul ei unic. Începu să o măsoare din vârful capului cu părul lins, coborî apoi spre față, de-a lungul gâtului ei grațios, printre sânii plini și apoi în jos, pătrunzându-i parcă trupul ademenitor. — Ființă omenească, da. Din carne și oase, desigur. El înaintă cât să stea chiar față în față cu ea. — Exact ca mine, zici? Nu, în niciun caz. Tu nu. Semeni cu absolut nimeni. El o mai atinse o dată, pentru a se convinge din nou că există într-adevăr. Întâi îi atinse linia sânilor, acele dulci proeminențe ce răsăreau deasupra marginii de sus a rochiei, aproape la fel de sus ca și scobitura umărului Era tot atât de plăcut să o atingi ca și să o privești. El își plimbă ușor degetul arătător pe sânul ei. Apoi, cu vârful degetelor, o mângâie de-a lungul gâtului, urmându-i linia, până întâlni maxilarul minunat cizelat. Când mâna lui îi prinse ceafa, ea se relaxă și își lăsă capul ușor pe spate, oferindu-și buzele spre a primi o moale mângâiere. Din răsuflarea ei, parfumul alcoolului răzbătea dulce. El simțea cum i se întuneca mintea, cum îi sporește dorința și înflăcărarea pasiunii. Îi atinse ușor buzele cu limba, îi murmură numele, un nume tot atât de încântător ca și ea. În schimb, ea își strecură mâna pe sub haina lui și și-o odihni pe pieptul lui puternic. Buzele lui se deschiseră împreunându-se cu ale ei, apoi o sărută apăsat, în timp ce, cu celălalt braț, îi înlănțuia mijlocul. Era unduitoare ca nisipul umed, mulându-și linia trupului după a lui. Scout îi simți împunsătura fermă a sânilor, minunata moliciune a feminității ei, suplețea coapselor. Dorința explodă în el. Își mută o mână pe sânul ei și o mângâie prin rochie. Simți prin haină cum i se întărea sfârcul, sub mișcarea circulară a degetului lui mare. Limba lui înfometată îi pătrunse în gură. Îi încerca gustul iar și iar, retrăgându-și limba pentru a mai savura delicatețea buzelor, și din nou cufundându-se în tainica ascunzătoare a gurii ei. Inima bătea să-i sară din piept. Sexul lui dur tresărea la fiecare bătaie de inimă. Și-l ascunse între picioarele ei. Maria lui îi cuprinse fesele și o făcu să se frece de el, întrebându-se în același timp ce gândea ea oare despre reacția lui masculină firească și nutrind speranța că îi va răspunde favorabil. Gemu de mulțumire când îi simți mâna strecurându-se între trupurile lor la nivelul taliei, căutându-i, fără îndoială, fermoarul. Tocmai de aceea fu surprins să simtă ceva tare și rece împungându-l în plex. Până să-și dea seama ce se întâmplase, ea se și strecură din brațele lui și se îndepărtă cât să nu o poată prinde. — Dar ce dracu’ se… Întrebarea îi încremeni pe buze, când își coborî privirea și văzu pistolul cu țeava îndreptată spre nasturele de pe burtă. Scout o întrebă uimit: — Ce dracu’ ai de gând? — Am un pistol ațintit asupra dumitale, domnule Ritland, spuse ea calm, în engleza ei cu accent. Iar dacă nu faci tot ce-ți spun, sunt gata să te omor. Chiar dacă fața ei părea extrem de serioasă, lui Scout îi venea greu să-și creadă ochilor. Ar fi putut să o descrie în fel și chip, dar adjectivul „amenințătoare” nu i se potrivea deloc. — Să mă împuști? De ce? râse el în hohote. Pentru că te-am sărutat? — Pentru ideea greșită că am dorit să fiu sărutată și pipăită ca ultima târfă. El își puse mâinile în șolduri. — Dar ce puteam să cred, când tu m-ai ademenit până aici? — Nu te-am ademenit! — Nu m-ai ademenit, pe dracu’, spuse el mânios. — Tu m-ai urmărit. Eu nu te-am încurajat. Toată povestea asta nu-l mai amuza deloc. — Hai, prințeso, nu-mi spune mie cât de cinstită ești. Tu ai vrut să te urmez. Mă chemai chiar prin felul tău de a mă respinge. Ți-a plăcut să mă săruți și tot restul… spuse el, coborând ochii spre sânii ei și spre sfârcurile lor pronunțate. Nu prea poți să-mi dovedești contrariul, când eu văd bine cu totul altceva. Ochii ei devenită periculos de strălucitori și trupul i se încordă din cale-afară. — Aici nu e vorba de sărutările tale. — Atunci, de ce? — Ai să afli curând. Întoarce-te și dă-i drumul! El râse scurt și scruta cu privirea zidul de verdeață care-i împrejmuia. — Las-o baltă, suntem chiar în junglă. — Dă-i drumul, domnule Ritland. — La dracu’. — Trebuie oare să-ți amintesc că am un pistol în mână și că ar fi mai bine să mă asculți? Ochii lui deveniră mici, iar buzele se strânseră într-un zâmbet prefăcut: — Vai, mor de frică, șopti el zeflemitor. O femeie care arată ca o zână și sărută ca o târfă de lux este într-adevăr periculoasă. Dar arma ei preferată nu este pistolul. Jignită, ea urlă: — Cum îndrăznești? El se repezi la pistol. Încercă să i-l smulgă. În momentul în care arma i se descarcă în mână, Chantal țipă scurt, surprinsă. Rămaseră amândoi împietriți, holbându-se nelămuriți unul la altul. Apoi, Scout se dădu cu un pas înapoi și-și privi coapsa. Sângele țâșnea deja. — M-ai împușcat! spuse el, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Și apoi furios: — M-ai împușcat de-adevăratelea! De data asta simți o durere care îi zdrobea ceafa. Se prăbuși pe covorul moale al junglei. Deasupra, printre copaci, zări fulgere colorate, mișcându-se ca un caleidoscop electric. În cele din urmă, durerea îl pătrunse. Lumina parcă exploda în jurul lui. Mai privi o dată cu ochii mari la rană, apoi la femeie, apoi scoase un răget de fiară turbată și se repezi spre ea. Apoi, întunericul îl învălui și nu mai văzu nimic.  

LASĂ-MĂ SĂ TE IUBESC SANDRA BROWN CAPITOLUL 1 —O femeie antrenoare a echipei de fotbal?Ronald Kershaw izbucni în râs. Ei. hai miss Brady. Glumeşti, nu-i aşa?Geraldine Brady stătea pe scaunul din spatele biroului ei, îşi aranja ochelarii ei rotunzi, fără ramă pe nasul ei lung şi subţire şi privi spre înaltul profesor de gimnastică. —Ronnie, doar n-ai să-mi spui că eşti un misogin. Doar ai o mamă plină de calităţi şi trei surori încântătoare.Ronald îşi trecu o mână prin părul său închis la culoare şi scurt. Acesta era unul din dezavantajele de a creşte şi de a trăi într-un oraş mic precum Hillbrock. Oricine te ştia. Îţi cunoştea familia şi cele mai multe din problemele tale. Miss Brady fusese directoare la Hillbrock School pe când el era boboc aici, cu vreo 20 de ani în urmă. Ea nu era neapărat o bârfitoare, ci mai degrabă era una din persoanele care vroia să ştie tot despre fiecare. El îndreptă spre ea ceea ce spera să fie un zâmbet dezarmant. —Nu sunt. Dar ştii… aceştia sunt băieţi, miss Brady. Serios, sunt bărbaţi tineri. Vor fi probleme cu vestiarul, de exemplu. Nu le va plăcea să fie o femeie prin preajmă, când se vor schimba. —Eu nu mi-o imaginez făcând duş alături de băieţi, tu nu crezi? Ronald îşi pierdu răbdarea, care nu fusese niciodată punctul lui tare. —Dar ce spui despre jocul propriu-zis? Eu n-am auzit niciodată despre o femeie care să ştie totul despre fotbal. —Serios? Ai auzit vreodată de Diana Cintrell? Eu cred că a făcut o treabă extraordinară la postul naţional de televiziune cu emisiunea ei despre fotbal. Şi acum, iată că a apărut Jane Trolls.Ai citit recomandările ci? Ronald sim i căț iritarea lui creşte în timp ce se plimba prin micul ei birou. —Ştiu că a fost alergătoare la Olimpiadă! —Un pic mai mult decât o alergătoare obişnuită! A câştigat medalia de argint când avea 17 ani şi apoi a intrat iar in concurs când avea 21 de ani şi a câştigat medalia de aur. —Ei bine, ştie să alerge. Dar ştie ea fotbal? Deşi dezamăgită de reacţia lui, ea urmă totuşi netulburală. —Ea a continuat, devenind o performeră de elasă, şi-a luat diploma în educaţia fizică, a fost antrenoare principală la un colegiu din est şi antrenor olimpic pentru un an. Pentru o tânără care de-abia a împlinit 30 de ani, aş spune că are o impresionantă listă de realizări. Oprindu-se în faţa biroului ei îşi împreună mâinile nervos şi sc înelină spre ea. —Repet, ştie ea fotbal? —Eu aş crede că da, dat fiind că ea a antrenat echipe de fotbal la nivel de colegii. Cu siguranţă că ea poate să se descurce cu echipa de elevi de liceu. Geraldine Brady simţi că privirea i se înmuia în timp ce studia trăsăturile lui Ronald ce trădau încăpăţânare Ea ştia exact de ce era el aşa de supărat şi îşi alese cuvintele cu grijă —Ronald,îmi dau seama că acum zece ani când ai cerut să colaborezi cu banca tehnică a echipei de fotbal, visul tău era să devii într-o zi antrenor principal aici. la tine acasă. Cred că ai luat să antrenezi echipa de baschet numai temporar, gândindu-te că atunci când James Priest se va retrage te vei îndrepta spre fotbal. Dar tu ai făcut o treabă atât de minunată ducând echipa de baschet din liga B în liga A şi oferindu-ne posibilitatea unui campionat pentru ultimii 2 ani. Nu vreau să te pierdem din locul unde te-ai dovedit o capacitate. Ochii albaştri ai lui Ronald deveniră serioşi El îşi închipui ca ceea ce gândea ea, gândea şi restul oraşuluiFusese o stea la cursa de alergări de 8OO m. În timpul anilor petrecuţi la Hillbrock şi la Colegiul Crownlake pe care-l frecventase pentru a-şi obţine diploma de profesorApoi au fost probleme, probleme serioase şi a trebuit să-şi rearanjeze visurile. Când s-a reîntors în oraşul natal a fost mulţumit că i s-a cerut să antreneze echipa de baschet şi să-1 asiste ocazional pe antrenorul Priest la fotbal. Chiar şi acum ceea ce dorea cu adevărat era binele băieţilor din Hillbrock School. Dar ştia că pentru a schimba modul de gândire al unui întreg grup de oameni care îşi aveau părerile lor preconcepute ar fi trebuit să se destăinuie cu mult mai mult decât îi era lui convenabil. —Miss Brady, sunt foarte fericit ca antrenor al echipei de baschet. Sunteţi conştientă, sunt sigur, că mulţi dintre băieţii din echipa de fotbal joacă şi în cea de baschet. Îi ştiu pe aceşti tipi, ei nu vor accepta o femeie drept antrenor. Ea îşi îngustă ochii de un cenuşiu pal şi nu luă în seamă opinia lui. —O vor accepta dacă le vei cere tu.Stând în vechiul scaun de lemn în faţa biroului ei, Ronald se încruntă: —Nu ştiu dacă pot să fac asta cu conştiinţa împăcată. Sprijinindu-şi coatele de birou, miss Brady sc înelină spre el: —Ronald, nu trebuie să-ţi spun eu că acest oraş se implică mult în problemele sportive ale şcolii noastre. Şi echipa de fotbal a fost într-o linie descendentă. James Priest a fost un antrenor bun cândva, atunci când tu jucai pentru el. Dar de la un timp, el doar pierde vremea, numărându-şi zilele până când va ieşi la pensie. —De acord, admise Ronald. —Conducerea şcolii a simţit nevoia de forţe proaspete, cineva care să ridice băieţilor moralul. Din cei şase solicitanţi. Jane Trolls este de departe cea mai calificată. Am vorbit cu ea la telefon şi mi-a făcut impresia că are personalitate şi este inteligentă. Am angajat-o pe un sezon de probă şi va sosi săptămâna viitoare. Nu vrei să fii rezonabil şi să-i dai o şansă?Miss Brady era un bun administrator, judecata ei era de obicei la obiect, consimţi Ronald. Totuşi, de data asta, greşea. —Eu nu am nimic împotriva persoanei în sine, înţelegi. Dar nu am convingerea că există vreo femeie care să poată antrena o echipă de fotbal. Este un joc prea aspru, prea fizic. Luă dosarul lui Jane Trolls şi îl deschise acolo unde poza era prinsă pe interiorul coperţii. —Vezi ce mică pare! Ar putea să se lovească pe teren! Geraldine Brady oftă. Ronald Kershaw era un instructor care rareori îi crea probleme. Dar el recupera acum timpul pierdut. Privindu-şi ceasul se ridică, dându-şi scama că ar putea dezbate această problemă împreună toată ziua şi niciunul nu ar ceda. —Este de-abia 1 August. Mai avem câteva săptămâni până să înceapă cursurile. În tot acest timp îi vom observa îndeaproape gradul de instruire şi metodele ei practice.Luându-şi poşeta, ca înconjură biroul. Şcoala era pustie. Venise aici să înceapă lucrul la nişte documente şi fusese oarecum surprinsă când Ronald îi aţinuse calea. —De ce nu studiezi dosarul ei cu mai multă atenţie şi apoi să mi-1 laşi pe birou? Eu am o întâlnire. Domnul din el îl făcu pe Ronald să se ridice şi să zâmbească la subţirica directoare. —Nu am vrut să vă fac probleme. Dar ştiţi cât de mult înseamnă aceşti tineri pentru mine. Ea îi întoarse zâmbetul. —Şi pentru mine înseamnă foarte mult. Ronald dădu din cap în semn de aprobare. —Plecaţi să conduceţi o şedinţă?Geraldine îşi dădu seama că roşeşte în timp ceşi trecea mâna prin părul cam neîngrijit. —Nu, de fapt am oră la coafor. El surâse spre ca. —Aveţi o întâlnire foarte importantă diseară, nu-i aşa miss Brady? îşi strânse buzele ştrengăreşte, se întoarse şi deschise uşa, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea lui. —Te rog, încuie când pleci, spuse ea şi apoi porni grăbită pe hol. Chicotind, Ronald se aşeză, întrebându-se de ce miss Bradv nu se căsătorise niciodată. Prea prinsă de munca ei, presupunea Ronald. Puţine femei ar putea să jongleze şi cu munca şi cu copiii şi să menţină o căsnicie fericită. Mama sa, Mary Kershaw era singura dintre acestea pe care el o cunoştea. Dar era unica de acest fel. El deschise din nou dosarul,Jane Troll nu aducea cu ceea ce credea el despre un antrenor de fotbal. Din pozaă ea părea a fi de înălţime mijlocie, chiar zveltă cu picioarele musculoase, de alergătoare. Părul ei şaten, lung până la umeri, încadra faţa ovală, iar ochii ei mari şi căprui priveau direct în aparatul de fotografiat. Nu părea agresivă sau arogantă, dar exista o tentă de hotărâre sugerată de poziţia bărbiei. Totuşi, dacă acesta femeie ar putea să stăpânească grupul de băieţi scandalagii din liceu…, gândi Ronald încruntat. Trecu repede prin dosarul ci. Ca alte milioane de oameni; el era întotdeauna la curent cu ceea ce se întâmpla la Olimpiade. Auzise nenumărate poveşti în care se vorbea despre dăruire, sacrificii, perseverenţă şi despre curajul de care era nevoie pentru a cuceri o medalie.Ea era o învingătoare, trebuia să recunoască. Dar ar putea ea oare să-i facă pe băieţii din Hillbrock nişte învingători? îndoielnic, gândi el, închizând dosarul. Îi ştia pe aceşti băieţi mai bine ca oricine, în orice caz mai bine decât cineva nou-venit.Şi mai ales o femeie.Îi va da o şansă, dar va sta prin apropiere. O va ţine sub observaţie, îi va verifica metodele, va avea grijă de băieţi.I-ar atenţiona pe câţiva băieţi, pe Timmy,D.C. şi Don că ar fi interesant să ştie ce face antrenoarea Trolls în timpul antrenamentelor. Nu ar fi un spionaj cu adevărat, îşi spuse Ronald în timp ce puse dosarul lui Jane pe biroul directoarei. Ar fi o protecţie? Scormonindu-se în buzunarele blugilor după chei, Ronald părăsi biroul fluierând. Un curcubeu. Jane Trolls privi spre dreapta în timp ce conducea de-a lungul şoselei şi zâmbi. Încetinind, trase maşina lângă un gard de lemn, care delimita o păşune. Intră în parcare, coborî din maşina ei sport decapotabilă, albă şi a mers să se sprijine de gardul decolorat de vreme. Fusese o dimineaţă ploioasă când plecase din St. Louis, o ploaie caldă de vară. Nebraska aflându-se mai la nord, era mai frig. Toamna se anunţa mult prea timpuriu. Curcubeul strălucea pe cer unde ultimii nori se îndreptau spre est. Curcubeul este un semn care aduce noroc, îşi aminti Jane că a citit asta undeva. Cu siguranţă spera din tot sufletul să fie aşa. Era timpul să aiba şi ea puţin noroc. Sub vrajă parcă, îşi puse o dorinţă: „Aş vrea sa-mi pot găsi fericirea în Hillbrock,spuse ea cu voce tare. O mică turmă de vaci păştea în apropiere, forme maronii pe câmpul încă umed de iarbă verde, nici măcar nu se uitau înspre ea. Respira adânc aerul atât de curat încât inspirarea lui părea aproape dureroasă. Nu existau gaze de eşapament, nu exista poluare, nu exista nici măcar fum. Pe parcursul drumului, a trecut pe lângă ferme de animale, multe dintre ele cu mori, spaţioase hambare de lemn, pe lângă lanuri de ceareale, pe lângă câteva livezi De asemenea, erau şi câteva ferme de cai. Ea alesese traseul acesta în locul autostrăzii pentru a se bucura de cotiturile drumului şi de lacurile care se înşiruiau printre colinele verzi. Atmosfera curată de la ţară era o schimbare binevenită faţă de oraşul pe care-1 lăsase în urmă.Părăsise o mulţime de lucruri, sau măcar aşa spera. Durere, confuzie şi îndoială. Frustrare, mânie şi visuri neîmplinite.Şi o poveste de dragoste distrusă. Şi câteva lucruri bune, cum ar fi tatăl ei, Robert Trolls, care încă trăia în casa familiei, într-o suburbie a oraşului. Şi cei doi fraţi însuraţi, Jack şi Charles, care o învăţaseră mult mai multe lucruri decât fotbalul. Jane se răsuci şi îşi sprijini coatele de gard. Era la o mică distanţă de Hillbrock şi spera că vor mai fi măcar încă două drumuri ca acesta. Era un loc perfect pentru a alerga, o culme netedă şi neagră, cu foarte puţin trafic. Şi ea trebuia să alerge, atât timp cât mai putea. Pentru sănătatea ei, pentru echilibrul ei mental şi desigur pentru pura plăcere fizică. Un lătrat gros îi atrase atenţia spre maşină şi ea surâse. Era câinele ei, un ciobănesc german bătrân, alb şi lăţos care stătea pe bancheta din spate, având capul îndreptat spre ea, cu limba roz atârnându-i în jos. —În regulă, Dandy, spuse ca strecurându-se în spatele volanului ştiu că eşti nerăbdător să mergem. Aruncând o altă privire la curcubeu, Jane porni spre şosea. Şi eu sunt nerăbdătoare să văd noua noastră casă.Dând,drumul la radio în timp ce demara auzi vocea inconfundabilă a lui Willie Nelson cântând: .,Pe drum din nou”.Jane privi rapid în spate la Dandy,ale cărui urechi fluturau din cauza vântului. —Ă tia suntem noi,amice.Din nou la drum.Râzând fără să aibă vreun motivș aparent,cu excep ia unei senza ii bru te de anticipa ie a fericirii,ea înaintă spre ț ț ș ț Hillbrock. Era exact ora două când sosi în centrul oraşului Aici era piaţa centrală, o suprafaţă deschisă, cu iarbă şi cu nişte stejari bătrâni şi cu straturi de flori bine îngrijite. Partea de jos a oraşului era construită din câteva clădiri cu magazine construite din cărămidă, situate drept lângă strada principală. Atmosfera micului oraş o mulţumea pe Jane şi ea opri în faţa Poştei. Sus pe clădire era aşezat un steag care flutura în vânt, dar clădirea arăta pustie în acea sâmbătă după masă. Întinzându-se pentru a se dezmorţi coborî din maşină. După harta pe care Becky Randall i-o trimisese, era la foarte mică distanţă de casa prietenei ei. Dar nu ar fi găsit un alt moment mai bun pentru a se uita un pic la împrejurimi. Peste drum ea recunoscu Biblioteca şi Primăria, construite din cărămidă. În colţul opus era o frumuseţe de magazin, firma arătând că acolo este coaforul. În apropierea lui se vedea altă firmă, Donna’s Inn. Jane mângâie capul lăţos a lui Dandy. — Mă întorc imediat, prietene! spuse ea şi porni spre piaţă, în celălalt colţ era o Bancă, care avea un turn cu un orologiu. Mai erau obişnuitele băcănii, magazine care vindeau articole de farmacie, cosmetice, ziare, şi altele. Jane merse mai departe. Câteva bătrâne stăteau pe o bancă din parc şi zâmbeau în timp ce ea se apropia, făcând-o să se simtă bine venită. Cinci tineri sc jucau cu banul. În centrul parcului observă câţiva oameni maturi implicaţi într-un joc improvizat de fotbal. Aceştia îi treziră interesul, aşa că Jane se apropie. Privindu-i îşi aduse aminte din adolescenţa sa când, împreună cu tatăl ei şi cu cei doi fraţi, petrecuseră multe după-amiezi de toamnă aruncând mingea de la unul la altul. În curând, acest gen de joc nu mai era de ajuns pentru Jane, aşa că a organizat un grup de vecini şi i-a împărţit în două echipe. Apoi a pregătit strategia de joc pentru echipa ei,încercând ca echipa ei să câştige. Spre marea surpriză a fraţilor ei, manevrele îi reuşeau mult mai des decât eşuau. Respectul lor a impulsionat-o să încerce şi mai mult. Era deja o alergătoare atunci, visurile ei erau concentrate asupra viitoarei Olimpiade. Dar dragostea ei pentru fotbal nu murise. Învăţase întâi jocul practicându-l, apoi privind echipe la colegiu, fie la televizor, fie pe viu. Frumoase timpuri, gândi Jane. Timpuri care au făcut ca mica lor familie să devină mai legată după prematura şi teribila moarte a mamei ei, îndesându-şi mâinile în buzunare, ea se sprijini de un copac. Observă un tip mare, un zid puternic de muşchi, care nu prea avea viteză, dar de care era imposibil să treci datorită dimensiunilor sale. Mai văzu o femeie de vârsta ei, cu părul de culoare închisă, un bătrân înalt, aspru, cu păr negru, care părea că îşi petrece mult timp în aer liber, şi spre surpriza lui Jane o văzu şi pe prietena şi noua colegă de cameră Becky Randell întinzându-se pentru a prinde mingea. Zâmbind, Jane păşi înainte sperând că Becky o va recunoaşte. În timp ce stătea pe marginea terenului improvizat, văzu o minge venind spre ea. Nici un jucător nu era prin zonă. Uitându-se pe sine, alergă câţiva paşi, sări şi prinse mingea. Acţionând din reflex. Jane începu să fugă spre terenul de pedeapsă urmărită de doi sau trei jucători pe care-i auzea alergând în spatele ei. Ţinând mingea strâns în mână, ea prinse viteză.”Aproape de ţintă”, gândi ea. Apoi simţi izbitura. Braţe puternice o înconjurară de talie, alunecând încet spre genunchi şi care o trântiră jos. Rostogolirea ei amortiză căzătura pe corpul lui căci ea căzu mai mult pe el decât pe pământul dur. —Lovitură reușită! strigă cineva din spate în timp ce venea spre ei.ș —A fost placată înainte de a pune balonul în terenul de intă!strigă un adversar.ț Încă strângând balonul,Jane ie i stingherită din strânsoarea care o inea i seș ț ș ridică în picioare.Adversarul ei ro i de asemenea i ea î i dădu seama că priveaș ș ș în cei mai alba tri ochi pe care îi văzuse vreodată. Pe nea teptate,inima îiș ș stătu,pentru o clipă şi ea înghiţi în sec. Înălţimea lui era cu câţiva centimetri peste 1,85 m, avea un păr negru care îi cădea peste fa a slabă cu linii surâzătoareț la colţurile acelor incredibili ochi.El zâmbi atunci, scoţându-şi în evidenţă trăsăturile blânde, în timp ce întinse mâna pentru a înlătura iarba de pe umărul ei. Reacţia lui Jane la atingerea lui uşoară a fost asemănătoare cu cea pe care o simţi atunci când privirile lor li se întâlniră pentru un moment -ameţitoare. Ea se trase cu un pas înapoi.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

Întotdeauna  iubirea de Sandra Brown Capitolul 1     Dar ce-aveţi aici, domnişoară? O chiuvetă? Întrebă şoferul microbuzului scoţând din portbagaj rucsacul imens şi clătinându-se sub greutatea lui. I-l întinsese tinerei subţirele îmbrăcate în blugi, cu părul ciufulit, de un auriu roşcat, care aştepta pe trotuar, liniştită. Mulţumesc, zâmbi îmbrăcând jacheta decolorată peste puloverul roşu. Îşi trase cu îndemânare pe umeri bretelele rucsacului şi, zâmbindu-i încă o dată şoferului, îi făcu din mână doamnei durdulii care o îndopase cu bomboane de mentă şi făcuse capul calendar pe tot parcursul drumului dinspre New York încoace. Ce bine se simţea înapoi acasă! O bucurie o invada binefăcător, alungându-i oboseala în timp ce străbătea strada principală a orăşelului. Se părea că nimic nu se schimbase prea mult în ultimele zece luni, se gândi ea cu mulţumire, trecând pe lângă magazinele atât de familiare dintre care multe erau deja decorate pentru Crăciun, anunţând apropierea sărbătorilor. Era ciudat, reflectă ea, îndesându-şi mâinile reci în buzunarele jachetei, că în ciuda existenţei ei nomade, a acelui dor de ducă ce o împiedicase să rămână prea multă vreme într-un loc, nu i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo unde-şi petrecuse ultima perioadă a copilăriei şi să găsească totul schimbat. Oriunde s-ar fi dus, nu se simţea cu adevărat acasă decât în acest orăşel, Middletown, proprietatea Long Dream şi lângă Dorothy. Se uită la ceasul din turn. Ajunsese deja în zona pieţei şi era doar ora patru, deşi începuse să se întunece. Fiindcă se pornise şi burniţa, mări pasul, gândindu-se că nu avea rost să se oprească şi să caute în rucsac haina de ploaie. Îi venea greu acum să creadă că, în urmă cu mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se afla încă sub soarele Noii Zeelande. O luă la stânga pe o stradă cochetă, cu pomi aliniaţi pe trotuare şi se opri în faţa unei case de cărămidă roşie, al cărei parter fusese transformat în spaţiu pentru birouri. Trecând pe pietrişul din faţă, ajunse la intrare şi uită o clipă de oboseala drumului, fiindcă ochii ei cenuşii se opriseră acum asupra  uşii pe care scria cu litere mari: Agenţia de secretariat „Ronwood”. Totul atât de simplu şi limpede. Numele proprietarului şi genul de afacere de care se ocupa. La obiect. Exact genul lui Dorothy. Îşi scoase rucsacul din spate, ţinându-l cu grijă de curele, apoi împinse uşa şi intră în camera de recepţie, constatând cu o uşoară surprindere că era goală. Lasă rucsacul pe un scaun şi îşi scoase jacheta. O luă de-a lungul covorului verde spre camera de primire, dar se opri la auzul unei voci stridente venind dinăuntru. Cu siguranţă, nu era vocea calmă şi blândă a mătuşii ei. Să ştii că am ieşit de-acolo, Dorothy. Nu mai puteam sta mei un minut. Nu, nu e greu de cap... e imposibil! Inuman! Nu m-aş întoarce să lucrez la el nici pentru un milion! Uşa se deschise şi o tânără blondă ieşi val-vârtej. Ajunse la uşa de la intrare, unde se opri o clipă, uitându-se peste umăr la Jessie. Orice ai face, să nu cumva să accepţi o slujbă la profesorul Bannister! E cel mai... Se părea că fata nici nu-şi mai găsea cuvintele, aşa că scoase un strigăt exasperat şi ieşi. Jessie râse. Agitată cum era, fata nici nu-i observase înfăţişarea jalnică de pe drum şi se gândise, probabil, că era şi ea o viitoare angajată. Iar profesorul Bannister, cauza supărării ei, era după toate aparenţele, gândi Jessie, vreun bătrân acru care preda la universitatea din apropiere. Dorothy menţionase într-o scrisoare că în ultimul timp trimitea tot mai multe secretare la universitate, chiar universitatea care-i oferise lui Jessie un loc la studii când avea optsprezece ani şi ea refuzase. Vreau doar un an de pauză, îi explicase ea mătuşii sale. Să mai călătoresc şi eu puţin înainte de a-mi continua studiile. Se aşteptase din partea lui Dorothy să protesteze, însă, deşi nu-şi dăduse tocmai aprobarea, nu se împotrivise, cu singura condiţie ca măcar să urmeze un curs fulger de secretariat după terminarea şcolii. Jessie privi în jos, cu o umbră de melancolie în ochi. Într-un fel sau altul, acel an de amânare a universităţii se extinsese la patru. Poate de această dată ar trebui totuşi să-şi găsească locul şi să înceapă să se gândească la o carieră. Problema era că îi plăcea această viaţă boemă. Poate că n-avea: prea mulţi bani sau bunuri materiale, dar avea libertate şi nu era legată de nici un loc anume. Puse mâna pe clanţă, ezitând. Poate ar ft trebuit să-i scrie lui Dorothy şi să-i spună că vine. Mătuşa ei va fi surprinsă, fireşte, să o vadă. Dar se va bucura? Ei, asta-i, se apostrofa, încă nehotărâtă dacă să intre sau nu, de ce lăsă neîncrederile din copilărie să o chinuie chiar şi acum, după atâţia ani? Era o femeie în toată firea, nu o fetiţă de nouă ani. Împinse încet uşa şi intră în încăpere observând-o imediat pe femeia din spatele biroului. Cam de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru strâns îngrijit la spate şi îmbrăcată într-un costum sobru, aceasta răspândea un aer de siguranţă şi eficienţă. Dorothy Ronwood nu era doar mătuşa ei, gândi Jessie cu afecţiune ci şi, pentru ultimii treisprezece ani, mamă, soră, prietenă, toate la un loc. Bună, mătuşică, murmură ea prefăcându-se că se alintă. Femeia ridică privirile din teancul de hârtii care se afla faţa ei şi avu o uşoară tresărire. Bună, nepoţico, răspunse ea sec, însă în ochi i se ghicea un zâmbet cald. Pari îngheţată de frig... Vai de mine, Jess, în picioarele goale şi pantofi decupaţi în decembrie? Dacă n-am ghete, dădu Jessie din umeri nepăsătoare. Cât era de tipic pentru mătuşa ei să n-o întrebe imediat cum de venise aşa, pe neaşteptate, şi să ia totul ca pe ceva normal, purtându-se ca şi cum trecuseră zile, nu luni întregi de când nu se mai văzuseră. Se întâmpla oare vreodată să o tulbure ceva pe Dorothy? Am luat mai devreme avionul, spuse Jessie, cu subînţeles. Adică două luni mai devreme. Se gândise iniţial să se întoarcă în Statele Unite în februarie, când expira contractul de muncă de un an. Se apropia Crăciunul şi i se făcuse dor de casă, recunoscu ea în gând. Îi venea să se repeadă să-şi îmbrăţişeze mătuşa, însă Dorothy nu fusese niciodată omul care să-şi arate zgomotos sentimentele. Ce-i cu părul tău? E mai practic aşa. Era atât de cald acolo. Jessie îşi trecu o mână prin părul roşcat, zburlit şi uşor ondulat. Încă i se mai strângea inima gândindu-se la pletele bogate şi lungi, de pe vremea când nici nu-şi dădea seama cât de bine-i stătea de fapt cu părul tuns aproape băieţeşte ce-i punea în evidenţă pomeţii înalţi şi trăsăturile delicate, ochii limpezi, de un gri deschis şi gura plină, bine conturată. Începu din nou să vorbească, însă trebui să-şi înăbuşe un căscat. Cred că eşti frântă de oboseală. Ţi-e foame sau vrei să te trânteşti în pat şi să nu mai ştii de nimic? Întrebă Dorothy închizând dosarul din faţa ei. Eu pregătesc un peşte pentru cină. Adică, trebuie să-l cumpăr mai întâi. Nu vrei să faci o baie? Jessie dădu din cap, gândindu-se cu plăcere la căldura învăluitoare a apei. Dacă ar mai putea rămâne trează până să facă baie! Abia acum simţi oboseala, aproape că-i era rău. Ar fi avut atâtea să-i povestească lui Dorothy, atâtea întrebări să-i pună, doar trecuseră zece luni... Dar efortul era prea mare în momentul acesta. Vorbim mâine, murmură Dorothy. Mergi sus, în apartament. Nu-ţi face griji cu peştele acela,,., eu, una, nu mai mănânc nimic şi afară e o ploaie... Dorothy scoase dintr-un dulăpior o pelerină de ploaie şi şi-o puse peste haine. Şi-aşa aveam de pus o scrisoare. Şi agenţia? întrebă Jessie. Suzy unde-i? adăugă, referindu-se la femeia între două vârste care lucra ca si recepţioneră pentru Dorothy. Nu cumva a plecat? Are gripă, răspunse Dorothy laconic, legându-şi cordonul. Jumătate din fetele noastre s-au îmbolnăvit. Atunci te aştept aici până te întorci, zise Jessie îndreptându-se spre calorifer să-şi încălzească mâinile. Nu-i nevoie. Azi nu mai e programat nimeni, aşa că pot sa încui. Dorothy îşi luă umbrela, îşi agăţă pe umăr geanta şi ieşi vioaie din încăpere. Jessie îşi luă şi ea rucsacul şi se întoarse în biroul mătuşii sale, deschizând uşa ce dădea într-un hol mic şi urcând scările înguste. Ultimele trepte le urcă în fugă, fiindcă se auzea sunetul insistent al telefonului. Aprinzând lumina, ridica receptorul din furcă: Domnişoara Ronwood? întrebă o voce curtenitoare de bărbat, înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Da, aprobă ea fără să se gândească prea mult şi râzând încântată de apariţia unei pisici pufoase care i se gudura la picioare. Dolly, zise ea aplecându-se să o mângâie. Thomas Bannister. Jessie îşi trecu o mână prin păr, încercând să lupte cu somnul acumulat de mai multe zile. Bannister... Bannister. Sigur, profesorul cel imposibil. Şi, judecând după tonul vocii, nu părea în cea mai bună dispoziţie. Parcă n-ar fi fost, totuşi, chiar atât de bătrân cum şi-l imaginase, dar telefoanele astea mai au câteodată darul de a schimba vocile. Cred că am o oarecare nelămurire, domnişoară Ronwood, spuse el pe un ton controlat, însă oarecum nervos. Am crezut cu naivitate că agenţia dumneavoastră se ocupă cu plasarea de secretare eficiente şi competente. Nu mi-am dat seama că de fapt vă ocupaţi cu terapia femeilor care suferă în dragoste. Jessie îşi frecă ochii obosiţi. Asta îi lipsea. Un comediant. Domnule profesor Bannister, începu ea hotărâtă, însă el n-o luă în seamă. Pot să fac şi eu o sugestie? Poate că în loc să ofteze toată ziua şi să se uite pe geam, fetele astea nefericite ar face mai bine să ia nişte cursuri de gramatică. Cele care termină un asemenea curs pot chiar să folosească după aceea un dicţionar. Arogant nenorocit, îngâmfat şi sarcastic..., gândi Jessie nereuşind să-şi oprească un căscat. Vocea de la celălalt capăt al firului se opri brusc, apoi zise: Vă plictisesc? Nu, mă provocaţi, îi veni lui Jessie să spună, tentată să răspundă afirmativ' Oricât ar fi vrut însă să îi ia apărarea agenţiei şi oricât de impertinent îi vorbea profesorul Bannister, era un client al lui Dorothy şi nu trebuia să-l supere. In plus, nu era agenţia ei şi n-avea nici un drept să se amestece. Cel mai bine era să-l lase în grija lui Dorothy pe încântătorul profesor. Cel puţin acum îl făcuse să tacă şi putea să-i explice că nu era domnişoara Ronwood care credea el. De fapt, sunt... Începu ea, frecându-şi exasperată nasul, căci vocea o întrerupse imediat: N-am acum timp să ascult scuze întârziate. Totuşi, de dragul bunului simţ şi în ciuda judecăţii mele, sunt gata să mai dau o şansă agenţiei dumneavoastră. Aştept să-mi trimiteţi pe cineva mâine dimineaţă. La nouă punct. Bună seara, domnişoară Ronwood. Dar eu nu sunt... se repezi Jessie uitându-şi manierele elegante, însă legătura se întrerupsese. Oare Thomas Bannister mai ascultă şi altceva în afara propriei voci? Era dispus să mai acorde o şansă agenţiei. Ce mărinimie... Ce generozitate incredibilă! Punând receptorul jos, nici nu se mai gândi la profesor şi se îndreptă spre dormitorul ei. Se duse la geam şi se uită la grădina din spate. În depărtare se zăreau, prin întunericul din ce în ce mai adânc, pajiştile de pe malul râului de la care-şi trăgea şi casa numele. Vara, câmpul era presărat cu flori sălbatice. În seara aceasta se vedeau numai bălţi, iar Jessie ştia că, dacă ploaia continua toată noaptea, dimineaţa se va întinde în zare un lac. Trase perdelele şi se întoarse, inima umplându-i-se de o bucurie ascunsă la vederea camerei atât de familiare, colorată în galben şi bej. Pe un perete se întindeau rafturi cu cărţi. Nu o lăsase niciodată inima să arunce o carte, aşa că mai avea încă toate cărţile ilustrate, cu poveşti din copilărie. Manuale vechi, cărţi de colorat, fără coperţi şi cu foile rupte, se luptau pentru spaţiu cu romanele şi volumele de poezie ale marilor clasici într-o confuzie dezordonată. Într-o zi, îşi promise ea, va face ordine şi le va aranja cât de cât mai omeneşte. Harta lumii, împânzită cu ace colorate, domina peretele opus. Cu acele cu gămălie galbenă însemnase drumul ei prin Noua Zeelandă unde petrecuse o vară lucrând într-o tabără de copii înainte de a străbate ţara cu autobuzul, la venirea toamnei. Acele cu gămălie albastră erau rezervate Europei. Elveţia, unde lucrase ca secretară... Franţa, unde mersese la cules de struguri... Italia... Spania. Nu stătuse niciodată undeva destul de mult încât să se ataşeze de locuri sau de vreo persoană anume. Se dezbrăcă, scoase din dulap o cămaşă de noapte şi o puse pe ea. Îşi va desface bagajul mâine, hotărî ea, aşezându-se pe marginea patului cu rucsacul pe genunchi. Acum nu voia să-şi scoată decât câteva lucruri: pieptenele, periuţa şi cadoul pentru Dorothy. Scotoci după obiectele de toaletă pe care le ţinea într-o trusă de plastic. Scoase apoi geanta cu acte şi alte lucruri de valoare şi împrăştie conţinutul pe pat. Paşaportul, banii, colierul de opal primit de Dorothy de la Kevin Brady şi un tabloaş din care-i zâmbeau părinţii ei. Le privi chipurile senine şi apoi aşeză tabloul pe noptieră. Timpul îi alungase durerea şi nu mai simţea acel dor cumplit străpungându-i inima ca un pumnal. Sentimentele îi deveniseră mai obiective. Bărbatul şi femeia care muriseră în acel accident de maşină nu-i fuseseră doar tată şi mamă, erau doi oameni care-şi pierduseră viaţa prea devreme. Deci nu-i mai părea acum rău doar pentru ea, ci şi pentru ei. Jessie intră în pat şi îşi aţinti privirile în tavanul alb. Câteodată se temea că, dacă n-ar fi fost fotografia, ar fi uitat chiar cum arătau părinţii ei. Nu-şi mai amintea de vocea lor şi nu putea vizualiza expresia de pe chipul lor. Avea nouă ani când muriseră ei... De ce nu putea totuşi acum, când se gândea cu destulă detaşare la moartea lor, să readucă în minte momentul... Bineînţeles, n-ar fi trebuit atunci să tragă cu urechea la uşa sufrageriei în aceea după-amiază acum treisprezece ani. Dar ştiuse că va avea loc un consiliu de familie în care, la o săptămână de la accident, i se decidea ei viitorul... Dacă n-ar fi călătoria asta în jurul lumii... Probabil că putem s-o anulăm... spusese bunica ei, care îi împletea întotdeauna puloverele şi-i făcea prăjitura preferată. Dar cred, continuase ea, că totuşi Jessie ar fi mai fericită cu cineva mai tânăr. Are nevoie de o influenţă feminină, spusese unchiul Ben, cel care obişnuia s-o ducă pe umeri. Ar fi fost altceva dacă eu aş fi fost însurat... De fapt cred c-aş putea angaja o femeie să aibă grijă de ea. Eu nu mai am mult şi nasc, iar gemenii mei abia dacă au împlinit trei ani. In plus, Conan e plecat mai tot timpul cu afaceri, aşa că nu ştiu cum rn-aş descurca să mai cresc un copil, se scuzase mătuşa Sharon care-o lăsa s-o ajute când le făcea baie lui Robert şi Polly. Cred că soluţia cea mai bună ar fi o şcoală cu internat. Aşa ar fi printre copii de vârsta ei. Iar noi putem face cu rândul s-o luăm cu noi în vacanţe, zisese unchiul Brett, cel care o învăţase să meargă pe bicicletă. Chiar şi acum, Jessie îşi amintea groaza care-i întunecase atunci minţile. In afară de părinţii ei, aceştia erau oamenii la care ţinea cel mai mult pe lume şi crezuse că şi ei o iubeau la fel de mult. Şi iată că nici unul nu o voia. Ei bine, uite că nu-i păsa. N-avea nevoie de nimeni. Nu, nu va plânge... Jessie poate sta la mine, se auzise o voce calmă, dar hotărâtă. Ei, haide, Dorothy, fii rezonabilă. Cum rămâne cu toată cariera ta? Şi apoi o  în New York nu-i cel mai potrivit loc pentru un copil... Dorothy nu se lăsase convinsă de restul familiei. Îşi părăsise slujba de la compania farmaceutică, îşi vânduse garsoniera şi se mutase în Iowa, unde îşi deschisese o agenţie... şi îi oferise un cămin nepoatei sale.   Jessie deschise din nou ochii. Pentru o clipă rămase dezorientată în întuneric, apoi întinse o mână şi aprinse veioza. Dorothy venise, probabil, şi o găsise adormită, fiindcă acum era acoperită cu o pătură. Se uită la ceas. Şase. Deci nu dormea decât de vreo oră. Se dădu jos din pat, îşi legă un cordon şi ieşi încetişor din cameră, constatând surprinsă că era întuneric peste tot şi Dorothy nu se zărea nicăieri. Şi atunci îşi dădu seama: era şase dimineaţa! Merse în vârful picioarelor de-a lungul coridorului spre bucătărie, ca să n-o trezească pe mătuşa ei. Plănuia să-şi facă un ceai şi apoi să facă mult aşteptata baie. Umplu ibricul şi-l puse pe foc, apoi scoase din bufet o ceaşcă. Pisica ieşi de undeva, de sub bufet, miorlăind şi cerându-şi mâncarea de dimineaţă. ’Neaţa, Jess. Jessie o văzu pe Dorothy în uşa bucătăriei, cu părul negru căzându-i pe umeri, în dezordine. A, Dorothy, scuză-mă. Te-ai trezit? Eram deja trează, zise mătuşa ei scoţând încă o ceaşcă din bufet. Ai dormit bine? Buştean, zise Jessie turnând apă în ceainic şi lovindu-se apoi cu palma peste umăr. Doamne, exclamă ea, era să uit! A sunat profesorul Bannister când erai plecată. Credea că eşti tu la telefon şi nici nu m-a lăsat să-i explic cine sunt. Trebuia să-ţi las un bilet. Nu-ţi fa probleme, spuse Dorothy liniştită, scoţând din frigider o cutie cu lapte. Ar fi trebuit să-l sun eu ieri, dar voiam să aştept până pot sta de vorbă ca oamenii cu Cindy şi să văd despre ce este vorba, căci ieri n-am putut sta prea mult. Şi, deci ce-a zis? întrebă ea, turnându-şi ceai. Jessie îi spuse pe scurt mătuşii sale despre ce vorbise cu Thomas Bannister şi apoi rânji. Trece-l pe lista neagră, sugeră ea. Dorothy sorbi din ceaşcă. Se poate să aibă şi el dreptate, admise ea calmă. Cindy e de obicei foarte competentă, dar s-a despărţit de logodnicul ei acum o săptămână şi e cam greu s-o scoţi la capăt cu ea. Am pus-o să se ocupe de recepţie în ultimele zile, adăugă ea oftând şi trecându-şi mâna prin părul bogat. N-ar fi trebuit să i-o trimit profesorului, dar cu gripa asta nici n-am prea avut de unde alege, iar Cindy mă asigurase că şi-a revenit. Şi atunci ce-o să facă azi la ora nouă? Ei aşteaptă să-i trimiţi pe cineva. Dorothy dădu din umeri. Am să-i dau telefon să-i spun că n-am pe nimeni disponibil. Ce să fac, am să pierd un client, dar asta-i situaţia. Jessie nu se lăsă păcălită de indiferenţa ei. Şi asta nu-ţi afectează afacerile? Nu direct, presupun, spuse Dorothy. E prima oară când apelează la agenţia asta, aşa că nu-i tocmai un client de bază. Dar e profesor de istorie la universitate şi aş putea pierde alţi clienţi mai importanţi dacă răspândeşte zvonul că agenţia asta nu-i de încredere. Deci nu se înşelase presupunând că Thomas Bannister preda la universitate. Şi-l imagina ţinându-şi cursurile, ascultând-şi cu mare plăcere propria voce şi tăind elanul oricărui student care avea curajul să-l întrerupă. Şi pentru ce anume are nevoie de secretară? Întrebă Jessie. N-ar trebui să fie în vacanţă la ora asta? Scrie o carte. Da, fără îndoială, un tratat interminabil de istorie pe care plănuia să-l bage pe gât generaţiilor viitoare de studenţi. De ce nu-l scrie de mână şi nu-l dă cuiva să-l bată la maşină după aceea? Cred că-i vine mai uşor să dicteze. Probabil că-i place să se ştie ascultat cuvinţel cu cuvinţel, gândi Jessie. Ei, bine, poate n-o să-i fie prea greu să-i facă hatârul câteva zile, până ce Dorothy găsea pe altcineva. Merg eu, dacă vrei. Dorothy o măsură cu privirea. Eşti sigură? Jessie înclină din cap. Excelent. Mulţumesc. Jessie zâmbi, privindu-şi ceaşca de ceai. Dorothy nu pierdea niciodată vremea cu platitudini, nu făcea caz de nimic, ştia că dacă i se făcuse o ofertă trebuie s-o ia ca atare. Şi unde locuieşte? în zona universităţii? Nu. Într-o casă aproape de William. S-a mutat acolo de vreo câteva luni, de când a ocupat postul la universitate. De fapt, nu l-am întâlnit în persoană, am vorbit doar la telefon. Nu ştiu mare lucru despre el. Dar se interesase despre el la universitate, îşi zise Jessie. Dorothy n-ar trimite niciodată o secretară în casa unui bărbat fără să verifice mai întâi dacă poate avea încredere în clientul respectiv. Şi cum mai e cu William? întrebă ea, fiindcă în ultimele scrisori Dorothy nu mai pomenise de el. Vă mai vedeţi? Din când în când, zâmbi Dorothy, însă Jessie văzu imediat umbra din privirile ei expresive. William Tyson, gândi ea, omul acesta merita să-l pună o bombă sub-pernă. Poate asta l-ar fi trezit şi pe el la realitate, să n-o mai considere pe Dorothy datoare, cumva, să-l iubească. Ar merita ca ea să se îndrăgostească de altcineva  şi în felul acesta s-o piardă. Îşi dădu seama că mătuşa ei o privea ţintă şi se uită spre ea. Mă bucur că te văd iar acasă, Jess. Mi-a fost dor de tine. Jessie se simţi cuprinsă de emoţie. Ştia cât de greu îi venea lui Dorothy să-şi exprime sentimentele. Poate chiar din cauza asta avea probleme cu William. Şi eu mă bucur că m-am întors, răspunse ea veselă. Nici nu se gândise că lui Dorothy i-ar putea fi dor de ea, că s-ar putea simţi vreodată singură... La naiba, iar ea era atât de egoistă! La douăzeci şi doi de ani, Dorothy îşi schimbase viaţa pentru ea. Şi ea ce făcuse în schimb? De cum prinsese ocazia se grăbise să o şteargă în lumea largă. Încă o ceaşcă? Îhm. Mulţumesc, spuse Jessie absentă Dorothy. Da. Mm... Nimic. Jessie întinse ceaşca, simţindu-se deodată stânjenită. Nu Dorothy era cea care nu-şi putea exprima sentimentele sau afecţiunea, îşi dădu ea seama, ci ea. Era atât de spontană, de naturală şi perfect în largul ei cu oameni pe care abia dacă îi cunoştea, dar când începea să ţină cu adevărat la cineva, înăuntrul ei ceva se strângea ca într-un cleşte. Devenea falsă, exagerată. De exemplu, băiatul acela irlandez pe care-l întâlnise după ce ajunsese în Noua Zeelandă. Îl fusese recunoscătoare că o ajutase să-şi dea seama cum stau lucrurile, cum se trag sforile, îi plăcuse compania lui şi o încântaseră sărutările lui cuminţi. Ţinuse la el. Chiar foarte mult. Şi atunci de ce nu lăsase relaţiei dintre ei nici o şansă? De ce dăduse imediat înapoi când simţise că el ar fi vrut şi altceva decât o prietenie romantică, nevinovată? Fiindcă nu era încă pregătită să-şi asigure o asemenea responsabilitate pentru o legătură serioasă. Atâta tot. Sigur, era normal la vârsta ei. Ridică ceaşca şi sorbi încet, încercând să-şi alunge gândurile şi să se simtă bine.   Ploaia se transformase în lapoviţă, iar Jessie opri maşina  pe iarba din faţa casei de cărămidă roşie. Într-o parte se întindea pământ arat, iar în cealaltă un pâlc de copaci, după care, mai încolo, era ferma pe lângă care tocmai trecuse cu maşina. Încuie portiera maşinii lui Dorothy şi îşi trase peste părul roşcat gluga paltonului cenuşiu, apoi, încruntându-se, înainta pe cărarea pietruită până la uşa de Ia intrare. Ghetuţele albastre, asortate cu fusta şi puloverul pe care le împrumutase de la Dorothy, nu aveau tocuri mari, însă după pantofii ei uşori purtaţi de atâta vreme, se simţea acum incomodată de o încălţăminte ceva mai înaltă. Urcă treptele de la intrare şi sună la uşă. Dinăuntru se auzi lătratul unui câine. Jessie se întoarse pe călcâie şi privi grădina împânzită de tufe de trandafiri şi copaci de tot felul. Probabil că în timpul verii era o privelişte splendidă,un belşug de culori şi miresme, îşi imagină ea şi zâmbi. Cum profesorul nu locuia aici decât de vreo câteva luni, era clar ca nu el pusese la punct grădina, dar probabil că tocmai aceasta îl influenţase în alegerea căsuţei izolate în mijlocul naturii. Pe semne că era şi el aproape de pensie şi se gândea să-şi petreacă timpul liber plimbându-se printre trandafiri, soluri cultivate cu grijă, meritând să fie expuse la festivaluri de horticultura. Cindy, predecesoarea ei, depăşise cu siguranţă orice limite cu o zi în urmă. Bătrânul universitar era probabil un om aşezat, numai că la telefon se întâmpla si nu prea ştie cum să vorbească. Uşa se deschise şi Jessie se trezi deodată privind în  adâncul unor ochi albaştri, plini de solemnitate şi încadraţi de o faţă mică. Fusese convinsă că profesorul era un celibatar convins, că nu avea nevastă şi copii. Dar băieţelul acesta de vreo cinci ani era, cu siguranţă, prea mic să fie copilul lui. Atunci, nepot. Bună ziua. Sunteţi taxiul? întrebă foarte serios băiatul, încheindu-şi cu grijă nasturii de la hainele de şcoală. Nu, spuse Jessie luându-şi şi ea un ton grav şi gândindu-se cât de adorabil arăta copilul cu şepcuţa îndesată pe cap. Sunt o fată. Începu să zâmbească, văzând că-l făcuse să râdă, cu marca ei şugubeaţă dovedind că şi el avea simţul umorului. Vrei să-i spui buni... domnului Bannister că sunt aici? Vine şi el imediat, spuse el încruntându-se, fiindcă ajunsese la ultimul nasture şi nu mai găsea butoniera. Ai încheiat sus cu una mai mult. Instinctiv, Jessie se aplecă şi-i încheie hăinuţa cum trebuie. Mulţumesc, zise băiatul cu seriozitate, privind-o acum de la acelaşi nivel. Ştii, mi se clatină un dinte, spuse el deodată, cu nonşalanţă. Deschise gura larg şi îi arătă unde, fericit că ea părea să-l ia în serios şi-l privea admirativ. Jessie se ridică şi rămase înmărmurită, fiindcă în pragul uşii stătea acum un bărbat cu un câine negru lângă el. Preocupată de băieţel, nu-l auzise venind şi se întreba acum de câtă vreme stătea acolo şi o privea. Jacheta acestuia stătea neglijent pe el, descheiată, dezvăluind muşchii puternici ce se ghiceau sub puloverul de caşmir. Picioarele lungi şi puternice erau puse în evidenţă de pantalonii strâmţi, ca de armată. Iritată de nodul în gât pe care îl simţi deodată, Jessie înălţă capul şi observă imediat răceala din ochii albaştri şi trăsăturile dure, masculine. Obrazul neras era la fel de întunecat ca şi părul negru, însă umbra de barbă nu reuşea să ascundă sau să îndulcească bărbia dreaptă şi gura hotărâtă. Simţi miros de săpun şi presupuse că bărbatul se trezise târziu şi nu avusese timp decât să facă un duş şi să arunce pe el nişte haine. Domnul Bannister, întrebă ea zâmbind pentru a-şi ascunde stânjeneala şi la răspunsul lui scurt, printr-o mişcare a capului, îi întinse o mână pentru a-i distrage atenţia de la expresia uimită de pe faţa ei. Bărbatul acesta înalt, solid, nu putea fi profesorul Bannister. Din motive iraţionale, sfidând logica, refuza să-i accepte identitatea, agăţându-se de imaginea mentală a bătrânului iubitor de trandafiri, cu inima de aur. In primul rând că avea câteva decenii lipsă, treizeci şi ceva de ani, şi în al doilea rând avea înfăţişarea unuia care lucrează undeva în aer liber, făcând o muncă în exclusivitate fizică, nu a unui profesor universitar care-şi petrecea ziua la o catedră. Nu se putea să fie Thomas Bannister, se încăpăţâna ea să gândească. N-o încântă ideea de a-şi petrece opt ore pe zi în apropierea acestui bărbat şi numai la gândul acesta se cutremură, speriată de intensitatea cu care refuza să accepte această stare de lucruri. El nu-i luă în seamă mâna întinsă. Aţi întârziat, zise el cu o voce dezarmant de familiară, care-i distruse şi ultima speranţă şi o aduse lepede cu picioarele pe pământ, enervată de o asemenea remarcă. În primul rând, nu întârziase. Pornise chiar foarte devreme de acasă şi, uitându-se la ceas, văzu că era într-adevăr, fără zece. Enervarea se transformă în exasperare fiindcă, fără să spună un cuvânt, Bannister trânti uşa în urma lui şi îl împinse pe băiat înainte, spre maşina lui Dorothy. Domnule Bannister! încercă ea să protesteze în urma lui. Ghete afurisite! Şi omul ăsta oare nu asculta niciodată pe nimeni? Se înşelase, într-adevăr, în privinţa vârstei, însă prima impresie asupra caracterului său se confirma pe deplin. Dar eu nu sunt... Încercă ea să-i explice. Şi ce staţi acum şi vă uitaţi ia mine, fir-ar să fie, îi taie el vorba, privind-o nervos de lângă maşină. Descuiaţi portierele. Băiatul îl trase de mânecă. Ce e, Mark? Jessie rămase surprinsă de schimbarea bruscă a tonului vocii, când se adresase copilului. Toată nervozitatea îi dispăruse. Cred că acela este taxiul. Thomas se uită spre şosea, unde se vedea apropiindu-se o maşină pe uşile căreia era o reclamă a firmei locale de taxiuri. Hm... mormăi el privind înspre Jessie. Deci eşti de la agenţie, schimbă el deodată modul de adresare. De ce ai lăsat toată aiureala asta să continue, în loc să te fi prezentat prompt? Se apropie de ea, impunător, privind-o drept în faţă cu ochii de un albastru sfredelitor. Poftim, zise el scoţând din buzunare nişte chei şi întinzându-i-le. Jessie întinse mâna şi le luă, conştientă brusc de atingerea degetelor lui pe palma ei. Contactul fizic abia de avusese loc, însă mâna ei începuse să tremure uşor, cuprinsă de valurile de căldură. Mă întorc după ce-l las pe Mark la şcoală! Vocea puternică şi sonoră scăzu în tonalitate, în timp ce sprâncenele coborâră, aproape unindu-se într-o linie întunecată. Mergi şi aşteaptă în casă. Jessie simţi o strângere în stomac văzându-l cum o priveşte de la înălţimea lui. Ii simţea ostilitatea iradiind din întregul corp, iar umbrele din priviri se adânceau când se uita în ochii ei. Cum era posibil să-i trezească o asemenea antipatie unui străin, cu care abia de schimbase vreo două vorbe? Ia-ţi o pauză pentru cafeaua de dimineaţă. Lustruieşte-ţi unghiile. Visează la prietenul tău. Citeşte-ţi revistele. Să închei cu toate până mă întorc şi să nu-mi mănânci mie din timp după aceea. Jessie se simţi mai relaxată, gata să zâmbească. Deci îl judecase greşit. Avea de fapt, simţul umorului. O tachina, încadrând-o în imaginea tipică a secretarelor blonde şi cu minte scurtă, atât de îndrăgită de scenariştii comediilor de televiziune. Însă zâmbetul îi îngheţă când îi întâlni privirea dură şi deloc dispusă să-i răspundă zâmbetului, şi chipul parcă de granit. Doamne, cât de serios era! Înseamnă că nu glumise nici un moment... Înainte să aibă vreme să se gândească la asta, el se întoarse şi se îndreptă spre taxi, lăsând-o pe Jessie să privească descumpănită în urma lui, urmărindu-i cu uimire şi supărare silueta înaltă şi hotărâtă. Era cel mai îngrozitor şi necioplit bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, un snob intelectual arogant şi bădăran. Nu era de mirare că îi trebuia o secretară pe termen limitat, căci nimeni cu mintea la cap nu l-ar fi suportat multă vreme şi n-ar fi acceptat să fie tratată ca o prostuţă. Cindy fusese, fără îndoială, una din multele secretare care se perindaseră pe acolo şi fuseseră nevoite să plece. Se uită cu ochii micşoraţi înspre maşina lui Dorothy. De ce ar mai rămâne să suporte impoliteţile acestui bărbat? Avea toate motivele să se urce chiar acum în maşină şi să se întoarcă în oraş. Mătuşa ei avea să înţeleagă şi să-i dea dreptate, dacă va auzi ce soi de om era Thomas Bannister. La naiba! Probabil că apelase la agenţia lui Dorothy doar pentru că fusese refuzat de altele. Toate instinctele îi spuneau să urce în clipa aceea în maşină şi să plece. Se strâmbă. Îşi dădea seama că nu putea să-şi alunge acele simţăminte revoltătoare care se insinuau undeva în adânc. Vrând-nevrând, trebuia să recunoască totuşi că dorinţa de a fugi n-avea de fapt nimic de-a face cu manierele lipsite de eleganţă ale viitorului ei şef, ci cu ceva greu de definit. Of, Doamne, se certă ea în gând. Ce, era o şcolăriţă timidă care să fie redusă la o bâlbâială speriată doar din pricina unor cuvinte mai aspre? Strânse din dinţi. Nu, nu putea să se întoarcă la Dorothy să-şi recunoască neputinţa şi să lase agenţia baltă. Îşi recăpăta încrederea în sine. Îi venea acum să râdă de momentul de panică dinainte. Nu se va lăsa intimidată de un şovin dictatorial învăţat să domine. Nu exista pe lumea asta nici un Thomas Bannister căreia să nu-i poată face faţă. Cufundat în lumea lui îngustă, universitară, îşi dezvoltase, pare-se o imagine exagerată asupra propriei importanţe şi probabil că îşi învăţase studenţii să ia poziţie de drepţi la cel mai mic gest al său. Se întoarse brusc şi o luă hotărâtă pe cărarea pietruită până la uşa casei. Nu se va lăsa speriată şi nu va fugi scheunând din faţa unui bărbat. Cu atât mai puţin din faţa lui Thomas Bannister!  

  Dragoste mai presus de raţiune de Sandra Brown   Consiliul municipal din Denver a votat astăzi majorarea impozitelor cu şase la sută pentru următorul an fiscal. Consilierii au afirmat că... - Grozav, mormăi Katherine, asta-mi mai - lipsea, altă gaură în buget. Puse peria în sertar şi luă o sticlă cu loţiune de pe măsuţa de toaletă din baie. îşi propti piciorul lung şi frumos format pe scaunul WC -ului şi începu să-l ungă, îndreptîndu-şi atenţia din nou asupra vocii care se auzea la radioul de pe noptieră. încercarea unui bărbat înarmat de a jefui un magazin a fost zădărnicită de poliţia din Denver. O echipă operativă a înconjurat clădirea după primirea telefonului. „Impozite mai mari şi jafuri. Ce mod plăcut de a încheia o zi!" îşi spuse Katherine spălîndu-se pe dinţi. Să fi fost una din acele seri cînd îşi permitea să se lase pradă autocompătimirii şi amărăciunii?   Asemenea momente de introspecţie erau rare, dar se cufunda în ele ori de cîte ori o apuca melancolia. Ar fi fost plăcut să-i spună „noapte bună" cuiva, să împartă camera, spaţiul cu el, să respire acelaşi aer, să audă aceleaşi sunete. Cu el? De ce luase acea nonentitate forma unui bărbat? Oftă. Singurătatea îşi avea avantajele ei, dar putea fi şi tristă. Mîine, vremea...   Încruntîndu-se, Katherine se uită la radio şi se întrebă dacă acel crainic nu se sătura vreodată să vorbească singur. Se gîndea, oare, la sufletele celor cărora li se adresa? Le simţea, oare, tristeţea şi încerca să !e-o aline cu vorbăria lui? Avea o voce plăcută. Bine modulată şi distinsă, dar, într-un fel... sterilă. Cuvintele lui erau cîteodată, anonime şi impersonale. „Doamne, dar deprimată mai sînt!" îşi spuse ea puntndu-şi capotul şi ieşind din baie. „Poate ar trebui să-mi iau o tovarăşă de cameră, acum, că Mary s-a măritat" adăugă ea în gînd, în timp ce se mai plimba o dată prin casă, într-o ultimă inspecţie, înainte să stingă luminile. Katherine iubea acea casă veche. După ce murise tatăl ei, cînd ea nu avea decît şase ani, mama ei a izbutit să păstreze casa şi le-a crescut pe Katherine şi pe sora ei mai mică, Mary, cum a putut mai bine, dintr-un salariu de funcţionară de poştă. Nu fusese uşor pentru o văduvă, dar acest lucru le învăţase pe fete să fie cumpătate.   Katherine verifică dacă uşa era încuiată şi apoi stinse lumina din living-room, respingînd ideea unei tovarăşe de cameră. Ea şi Mary se înţele- seseră bine după moartea mamei lor, cu trei ani în urmă, doar erau surori, şi firea veselă a lui Mary făcea să fie uşor să locuieşti cu ea. Poate nu ar fi fost la fel cu altcineva. Mary. Draga de ea. Viaţa nu i se îmbunătăţise deloc după ce se căsătorise. „Nu, mulţumesc", îşi spuse Katherine cu tristeţe. Avea să rămînă independentă şi să îndure acele scurte, dar dureroase, crize de singurătate Chiar în clipa aceasta ne-a sosit o ştire...   Katherine se întinse spre butonul radioului pentru a pune ceasul să sune, cînd încremeni, deodată, uitîndu-se fix la cutia din lemn şi crom şi ascultînd uluită cuvintele crainicului. .. în seara aceasta, Peter Manning, o persoană bine cunoscută în cercurile de afaceri din Den- ver, a decedat în urma pierderii controlului asupra maşinii sale şi a izbirii acesteia de un parapet de beton. Din rapoartele poliţiei reiese că maşina domnului Manning a părăsit şoseaua cu o viteză foarte mare. A decedat pe ioc. De asemenea, în acest tragic accident, a mai murit o femeie neidentificată, care se afla Ungă şofer. Peter Manning era fiul...   Katherine tresări violent cînd telefonul sună strident lîngă ea. Trase adînc aer în piept înainte să apuce receptorul cu o mînă tremurătoare. Se prăbuşi pe pat şi îl duse la ureche. - Da? întrebă ea cu un glas sugrumat. -Domnişoară Adams? -Da. -Sînt Elsie. Lucrez în casa familiei Manning. V-am cunoscut... -Da, Elsie, îmi amintesc de tine. Ce face sora mea? întrebă ea repede. -De aceea am sunat, domnişoară Adams. Aţi auzit de domnul Peter? Nu era nevoie să-i spună cameristei că nu fusese oficial informată, dar confirmă faptul că ştia de accidentul lui Peter. -Ei bine, aici e un adevărat infern. Doamna Manning e isterică, ţipă şi urlă. Domnul Manning rezistă puţin mai bine. Fotografii şi reporterii au dat năvală cu camerele, microfoanele şi luminile lor orbitoare... -Ce face Mary? o întrerupse Katherine cu autoritate. -Ajung şi la asta. Cînd poliţistul le-a spus de accident, se aflau cu toţii în living-room. Cînd a zis că în maşină cu Peter mai era o femeie, care murise şi ea, doamna Manning s-a întors spre domnişoara Mary, care e atît de dulce, şi a început să strige Ia ea. l-a spus nişte lucruri atît de îngrozitoare, domnişoară Adams! A zis că, dacă domnişoara Mary ar fi fost o soţie mai bună, domnul Peter n- ar mai fi plecat seara să caute... -Te rog, Elsie, Mary se simte bine? -Nu, domnişoară Adams. A fugit sus ca să scape de doamna Manning. Nimeni nu-i dădea atenţie, chiar în starea în care se află. M-am dus să văd ce face şi sîngerează, domnişoară Adams. -Oh, Doamne... -Da, şi cred că au apucat-o durerile. M-am gîndit să vă spun dumneavoastră, pentru că aici nimănui nu-i pasă de ea. Nu se gîndesc decît la... -Elsie, ascultă-mă cu atenţie. Cheamă ambulanţa şi du-o pe Mary la spital imediat. Eu o să-l sun pe medicul ei ginecolog. Nu spune nimănui ce faci. Dacă va fi nevoie să o scoţi pe Mary prin bucătărie, fă-o. Dar urc-o neapărat în ambulanţă. Ai înţeles? -Da, domnişoară Adams, aşa o să fac. întotdeauna mi-a plăcut de sora dumneavoastră şi m-am gîndit... -Lasă asta acum, Eisie. Cheamă ambulanţa.   Katherine nu îşi putea permite să se enerveze acum din cauza vorbăriei lui Eisie, dar spera ca aceasta să o ducă pe Mary la spital imediat. închise şi formă repede numărul doctorului după ce îl căutase înnebunită în cartea de telefon. Părea să fi uitat şi ordinea alfabetică şi îşi înjură neîndemînarea. îi răspunse centralista, pe care o informă despre starea lui Mary. Femeia îi promise să ia legătura cu doctorul imediat şi să-l cheme la spital.   Fără să se gîndească la ce face, Katherine îşi scoase repede capotul şi cămaşa de noapte şi se duse la dulap. Punîndu-şi o pereche de blugi, blestemă familia Manning şi îndeosebi pe Peter. Cum a putut face aşa ceva? Nu îi făcuse viaţa lui Mary destul de mizerabilă şi fără să o umilească murind în timp ce se afla în maşină cu una din amantele lui? Ea credea tot ce îi spusese Mary despre faptul că abuza de ea fizic. Dar să o facă să nască la şapte luni? „Doamne, ajut-o," se rugă ea punîndu-şi'un tricou şi o pereche de sandale.   Fără să-şi perie părul sau să se machieze, ieşi în fugă din casă, se urcă în maşină şi porni în goană spre spital. Se sili să conducă mai încet decît ar fi vrut, căci nu ar fi ajutat-o pe Mary cu nimic dacă s-ar fi rănit sau dacă ar fi murit într-un accident. „Mary, Mary, de ce n-ai văzut ce fel de om era Peter Manning?" Să fi fost atît de captivată de zîmbetul din fotografiile care apăreau în ziare, încît nu îi sesizase superficialitatea? Peter Manning, Băiatul de Aur, fiul uneia dintre cele mai bogate şi mai marcante familii din Denver, moştenitor al directorului unei bănci, al unor proprietăţi imobiliare, al unor companii de asigurări şi al altor numeroase întreprinderi, devenise soţul lui Mary Adams cu un an în urmă.   Katherine fusese uluită, pentru a nu spune mai mult, cînd Peter îşi îndreptase atenţia deodată spre Mary, pe care o cunoscuse pe cînd ea lucra într-o galerie de artă, ca să facă rost de bani pentru şcoala de artă. Era politicos, curtenitor, superb, cizelat şi încrezător în sine. O ridicase pe blînda, naiva şi încrezătoarea Mary şi apoi o lăsase să cadă. Cu putere şi de la mare înălţime. De ce? Acea întrebare o urmărise pe Katherine de la bun început. Mary era drăguţă, dar nu aducea nici pe departe cu splendidele debutante şi celebrităţi cu care era obişnuit Peter. De ce îi dăduse atenţie lui Mary?   Katherine îl claxona pe un şofer care stătea pe loc în faţa luminii verzi a semaforului. Furia ei, însă, nu se datora acestuia, ci bărbatului care transformase o tînără veselă şi plină de viaţă întrun robot temător şi apatic. După numai cîteva luni de căsnicie, atitudinea iubitoare a lui Peter faţă de soţia Iui, despre care Katherine a considerat întotdeauna că era prea exagerată ca să fie sinceră, a început să se schimbe radical.   Rămăsese şocată cînd Mary îi povestise înlăcrimată tot feiul de lucruri îngrozitoare. Abuzurile fizice şi emoţionale aveau loc zilnic. Peter era furios că Mary rămăsese însărcinată, deşi ea a jurat că o violase într-o seară, fără să-i lase timp să ia măsuri împotriva acestei situaţii. Căsnicia era un adevărat coşmar. Dar imaginea pe care Peter o oferea lumii era una de fericire. în faţa părinţilor şi a prietenilor îi arăta lui Mary un devotament profund. Ipocrizia Iui ar fi fost hilară, dacă situaţia nu ar fi fost atît de tragică. Katherine găsi, din fericire, un loc de parcare iîngă intrarea in spital. încuie portiera şi porni repede spre intrarea luminată, doar cu cîteva clipe înainte să audă sirena ambulanţei. Se afla în holul larg împreună cu medicul lui Mary cînd cei de pe ambulanţă împinseră targa prin uşile care se deschiseră automat. Katherine scoase un geamăt cînd văzu chipul surorii ei şi duse mîna la gură pentru a-şi înăbuşi un ţipăt. Ochii lui Mary erau deschişi, dar priveau în gol şi nu observă prezenţa iui Katherine cînd fu dusă repede într-una din sălile de consultaţii. După o examinare rapidă, fu trimisă în sala de naşteri, unde, după numai treizeci de minute de chin, aduse pe lume o fetiţă.   Doctorul era palid cînd veni spre Katherine. -E într-o stare foarte gravă, domnişoară Adams. Nu cred că va rezista pînă mîine dimineaţă. Katherine se prăbuşi moale Iîngă perete şi îl privi pe deasupra pumnului încleştat pe care îl ţinea apăsat pe buzele vineţii. Ochii ei verzi se umplură de lacrimi care începură să-i şiroiască pe obrajii palizi şi îi umeziră şuviţele de păr auriu ce îi erau într-o totală dezordine. -Îmi pare rău că trebuie să fiu atît de dur, dar cred că ar trebui să ştiţi care e realitatea. A pierdut foarte mult sînge pînă să fie adusă aici şi n-am putut schimba nimic, deşi i-am făcut transfuzii, zise doctorul şi o privi pe Katherine cu atenţie înainte de a continua încet: Nu a fost o sarcină fericită. N-a vrut să se îngrijească. M-am temut pentru ea dinainte. Ei bine, ştiţi ce s-a întîmplat astăzi. îmi pare rău în legătură cu domnul Manning. Cred că Mary nu vrea să trăiască, adăugă el cu compătimire în glas.   Katherine încuviinţă fără să spună nimic. Cînd doctorul dădu să plece, ea îl apucă de mînecă şi îl întrebă cu un glas răguşit: -Copilul? El îi aruncă un zîmbet stins. -O fetiţă. Două kilograme. Perfect alcătuită. Ar trebui să supravieţuiască. Mary muri în zori. într-unui din rarele momente de luciditate din timpul nopţii, a întrebat de Katherine. -O bucată de hîrtie, şopti ea. -Hîrtie? repetă Katherine prosteşte. Oare Mary nu îşi dădea seama că acela era momentul de adio? -Da, te rog, Katherine. Repede. Abia putea rosti cuvintele. Katherine căută cu disperare prin cameră o bucată de hîrtie şi, în cele din urmă, găsi un prosop de hîrtie în baia strimtă. -Stilou, zise Mary încet.   Katherine găsi un stilou în poşeta ei şi se uită mirată cum sora ei extrem de slăbită scrise cîteva rînduri cu o mînă tremurătoare. Cînd termină, îşi puse obişnuita ei semnătură, după care se prăbuşi pe perne, total epuizată. Chipul îi era alb şi acoperit de broboane de sudoare. Buzele îi erau vineţii. Cearcăne întunecate îi înconjurau ochii, dar aceştia erau mai străucitori şi mai plini de viaţă ca oricînd după căsătorie. Katherine o zări o clipă pe acea Mary care fusese odată şi ar fi vrut să plîngă în hohote pentru că o pierdea.      Mary era blondă, cu ochi albaştri. Pielea îi fusese întotdeauna netedă şi trandafirie. Ochii îi rîdeau ori de cîte ori gura ei schiţa cel mai slab zîmbet. Era mai scundă şi mai plingţă decît sora ei zveltă şi se temea de fiecare calorie, pînă de curind, cînd îi pierise orice poftă de mîncare. Vocea ei veselă, care acum se transformase într-o şoaptă, o smulse pe Katherine din reverie. -Katherine, să-i dai numele Allison. Nu-i lăsa s-o ia. Ei nu trebuie s-o aibă. Mina ei albă, ca o gheară, o apucă de braţ. - la-o de aici. Spune-i că am iubit-o foarte mult. închise ochii şi.trase aer în piept de cîteva ori. Cînd deschise ochii din nou, aceştia erau visători şi liniştiţi. -Allison e un nume atît de frumos. Nu crezi, Katherine?   Dubla înmormîntare avu loc două zile mai tîrziu şi fu un adevărat spectacol, Pofta de scandal a publicului fu satisfăcută de reporterii- care se întreceau care să scrie cel mai senzaţional articol. Fata care murise odată cu Peîer era o animatoare de liceu In vîrstă de şaptesprezece ani. Era doar parţial îmbrăcată în momentul accidentului." Naşterea prematură a lui Allison şi moartea lui Mary nu au făcut decîî să dea şi mai mult gust evenimentului.   Katherine era distrusă de moartea lui Mary. Peter murise pe tec, avînd gîtui rupt/fără să sufere. Cu sadism, Katherine se gîndi că acest lucru nu era drept, mai ales cînd îşi amintea chipul răvăşit al iui Mary, frumuseţea ei inocentă fiind afectată de toate acele luni de abuzuri fizice şi atacuri verbale. Mu era drept. Katherine abia suportase caracterul ostentativ al nunţii, cu un an în urmă, dar înmormîntarea era un chin şi mai cumplit.    Eleanor Manning, izbutind să arate minunat în rochia ei neagră şi elegantă şi cu părul blond, frumos coafat, era de neconsolat. Acum se agăţa plîngînd de Peter Manning Sr., care era un bărbat înalt, distins şi grizonat, pentru ca, în clipa următoare să o acuze pe biata Mary că nu îl iubise destul pe Peter, scumpul ei fiu. Apoi îşi exprimă nemulţumirea şi în legătură cu absenţa lui Jason, fratele mai mic al lui Peter. -N-a fost de ajuns că ne-a umilit nevenind la nuntă. A trebuit să ne facă şi mai mult de rîs nevenind acasă pentru înmormîntarea fratelui său. Africa! Doamne, e Sa fel de sălbatic ca păgînii care trăiesc acolo. Întîi au fost indienii. Acum, păgînii din Africa. Şi, în clipa aceea, izbucni din nou într-un plîns isteric.   Katherine ştia foarte puţine despre Jason Manning. Peter se referise la el foarte vag întotdeauna, de parcă existenţa fratelui său ar fi fost cu totul lipsită de importanţă. Cu toate acestea, Mary fusese extrem de bucuroasă cînd primise o scrisoare de la el. Cînd i-a făcut o vizită lui Katherine, i-a arătat scrisoarea cu o mîndrie timidă. Era nevoie de foarte puţin pentru ca Mary să fie fericită. -Am primit o scrisoare de la fratele lui Peter. Ştii că e în Africa! Lucrează în domeniul petrolului sau ceva de genul ăsta. Oricum, şi-a cerut scuze că n-a putut să vină la nuntă şi m-a felicitat pentru copil. Ascultă. Citi apoi de pe foaia albă pe care se vedea un scris hotărît şi îndrăzneţ. -Abia aştept să vin acasă şi să te felicit ca un adevărat frate. Dacă eşti atît de drăguţă cum arăţi în pozele pe care mi le-a trimis mama, tare aş fi vrut să te fi cunoscut eu primul. Să-I ia naiba pe Peter. întotdeauna are noroc!" Bineînţeles că doar mă tachinează, spuse Mary roşind. Nu pare simpatic? Mai zice: „Ai grijă de nepoţica sau nepoţelul meu. O să fie minunat să avem un copilaş în casă, nu? închipuie-ţi, o să fiu unchiul Jace."   Katherine încuviinţă entuziasmată, deşi o făcu din politeţe doar. Era îngrijorată de faptul că Mary era foarte slabă, în ciuda burţii care îi creştea. în ziua aceea, o interesase mult mai mult sănătatea şubredă şi evidenta nefericire a surorii ei decît un frate aflat la mare distanţă. Avea aceeaşi părere despre el ca şi despre ceilalţi membri ai familiei Manning.   După înmormîntare, zilele intrară într-o rutină monotonă şi obositoare. Katherine se duse la lucru la compania de electricitate şi continuă să scrie lucrări ştiinţifice şi comunicări de presă, munca pentru care fusese angajată cu cinci ani în urmă. Oare trecuse chiar atîta timp de cînd absolvise colegiul? Făcea munca aceea plictisitoare de atîta vreme? Cîştiga un salariu bunicel, dar considera că era un fel de practică pentru o slujbă mai bună. Era mult prea talentată pentru ceea ce făcea şi îşi dorea tare mult să găsească ceva care să-i stimuleze creativitatea. Poate că, acum, cînd avea responsabilitatea copilului, avea să caute o slujbă mai bine plătită.    Katherine era încîntată de ea. în fiecare seară se ducea la spital şi o privea prin peretele din sticlă al sălii unde se aflau bebeluşii născuţi prematur. Abia aştepta clipa cînd o va putea ţine în braţe. Allison cîştiga în greutate cu fiecare zi, iar medicul pediatru îi spusese mătuşii nerăbdătoare că, atunci cînd fetiţa va avea două kilograme şi jumătate timp de cinci zile consecutiv, i-o va da în grijă.   Ea aranjă în aşa fel încît să-şi ia liber două săptămîni în perioada cînd urma să o aducă pe Allison acasă şi începu să caute cel mai bun centru de îngrijire al copiilor în timpul zilei pentru mamele cu serviciu. Trebuia să fie cel mai bun loc pentru a o lăsa pe Allison în grija lor. Nu îi trecea prin cap că siguranţa fetiţei ar fi fost în pericol.   Fu zguduită în calmul ei în clipa în care avocatul familiei Manning veni la ea la serviciu şi îi umplu biroul cu hîrtii cu aspect oficial, spunîndu-i pe un ton arogant că „...clienţii lui intenţionează să îşi asume răspunderea creşterii copilului." -Clienţii mei sînt gata să ia fetiţa şi să o crească la fel ca pe propriul lor copil. Bineînţeles că veţi fi despăgubită pentru timpul şi cheltuielile suportate în aceste cîteva săptămîni cît fetiţa a fost în spital. -Vreţi să spuneţi „cumpărată", nu? -Vă rog, domnişoară Adams. Cred că interpretaţi greşit intenţiile clienţilor mei. Ei sînt financiar capabili să crească fetiţa într-un mediu opulent. Cu siguranţă că doriţi ca fetiţa să se bucure de tot ce e mai bun, nu? -Mama ei a considerat că s-ar bucura de tot ce e mai bun dacă aş creşte-o eu. Din fericire se abţinu să-i spună de instrucţiunile scrise de mîna lui Mary. -Sînt sigur că dorinţa tatălui ar fi fost cu totul alta. Katherine nu putea suferi acea atitudine îngîmfată. -Şi, în plus, discuţia aceasta e pur teoretică. Sînt convins că nici un tribunal nu ar acorda custodia unui copil unei tinere necăsătorite şi cu morală îndoielnică, din moment ce nişte oameni atît de iluştri ca soţii Manning sînt dispuşi să-şi asume întreaga responsabilitate a creşterii singurului lor nepot, moştenitorul şi urmaşul fiului lor mai mare.   Insulta adusă caracterului ei era atît de gravă, încît Katherine nu o onoră cu un răspuns, dar ştia că el o ameninţă. Şi-I închipuia rostind acele cuvinte într-o sală de tribunal şi numai cînd se gîndea ce rezultat ar fi avut o audiere pentru acordarea custodiei, simţea fiori de gheaţă prin tot corpul.   Katherine încercă să îşi înfrîngă panica şi să judece la rece. Mai presus de toate, în mintea ei era hotărîrea că Allison nu avea să crească sub tutela lui Eleanor Manning. Nu subestima influenţa şi puterea acelei familii. Probabil că aveau prieteni în locuri foarte importante. Ea şi Allison trebuiau să plece cît mai departe de ei. Făcu o mulţime de planuri şi le puse în aplicare imediat. Medicul pediatru fu de acord cu scoaterea lui Allison din spital cu cîteva zile mai devreme decît intenţionase, cu condiţia să fie adusă la el la cabinet săptămîna următoare. Lui Katherine nu îi plăcea să mintă, dar promise solemn să ducă fetiţa la control. Sună o agentă imobiliară cu care discută despre v'inzarea casei. Banii obţinuţi urmau să fie trecuţi într-un cont pe numele lui Allison, putînd fi retraşi mai tîrziu împreună cu o dobîndă. Toată mobila avea să fie vîndută, cu excepţia lucrurilor pe care Katherine voia să le ia cu ea. Tot ce se obţinea de pe urma mobilei putea opri agenta imobiliară ca răsplată pentru deranjul ei. Katherine închine o cutie de valori şi, după ce făcu o copie după jalnica bucăţică de hîrtie, o împături cu dragoste şi o puse în cutia de metal. Nu răspundea la telefon şi îşi acoperea mişcările cu grijă. îşi ţinea maşina parcată mai departe de casă şi sacrifica folosirea luminilor după lăsarea întunericului. Temîndu-se să nu fie citată, făcea eforturi să fie cit mai invizibilă.   Adună ce lucruri putu şi le îngrămădi în maşină. Era extrem de tulburată cînd se duse să o ia pe Allison de la spital. O puse cu grijă în pătuţul prins de centura de siguranţă de pe scaunul din faţă şi, aplecîndu-se, o sărută uşor pe fruntea catifelată. - Nu prea mă pricep să fiu mămică, îi şopti ea copilaşului adormit. Dar nici tu nu te pricepi prea mult să fii bebeluş. Uitîndu-se la chipul acela care îi aducea aminte foarte mult de Mary, se simţi liniştită pentru prima oară de cînd aflase de moartea lui Peter. Părăsind oraşul Denver, nu îşi permise nici o privire aruncată spre munţi şi nici gînduri legate de vînzarea casei care fusese singurul cămin de care îşi aducea aminte. Se gîndea doar la viitorul ei şi al lui Allison: De acum încolo, nu mai aveau trecut.   Katherine îşi îndreptă spatele şi umerii pentru a-şi dezmorţi muşchii. Stătea pe podeaua acoperită de ziare din living-ul apartamentului ei, unde de o jumătate de oră vopsea un dulăpior pentru camera lui Allison. Cu o seară în urmă, dăduse ultimul strat de vopsea albastră peste suprafaţa de lemn şi acum îi mai adăuga o dungă galbenă. Vopseaua galbenă pătase ziarele şi cîteva picături săriseră şi pe picioarele ei goale.   Cufundînd pensula în borcanul de vopsea, Katherine oftă mulţumită. Totul ieşise bine pentru ea şi Allison. în orice altă împrejurare, a călători singură prin ţară cu un nou-născut după ea, ar fi fost un proiect care ar fi speriat-o. Katherine părăsise Denver-ul în cele mai grele condiţii, dar călătoria decursese bine. Allison era un înger de copil, dormind tot timpul cînd Katherine nu o schimba sau nu îi dădea să mănînce.   Katherine nu îşi amintea să fi trăit vreodată în Van Buren, Texas, dar ai ei locuiseră acolo înainte ca tatălui ei să i se ofere o slujbă mai bună în Denver. îşi aducea aminte că mama ei visa mereu la estul Texas-ului şi la pădurile bogate de acolo. Peisajele despre care vorbea ea contraziceau total descrierile tipice ale Texas-ului care îl ilustrau ca fiind un tărîm sterp, cu tufişuri de mărăcini măturate de colocolo de vînturi necontenite. După ce străbătu o astfel de regiune ce se întindea pe mile. întregi, în vestul Texas-ului, Katherine descoperi uimită că Van Buren era exact aşa cum i-l descrisese mama ei - un oraş universitar liniştit situat în inima unor păduri de pini.   Uitîndu-se pe fereastră, Katherine fu încîntată să vadă cei şase aluni care creşteau în curtea care despărţea apartamentul ei de deasupra garajului de casa lui Happy Cooper. Noua ei proprietăreasă se dovedise a fi fost trimisă de Dumnezeu. Katherine ajunsese în Van Buren exact cînd începea vacanţa de primăvară şi avusese noroc să găsească acel apartament în care în ultimii doi ani locuiseră doi studenţi de colegiu. Apartamentul, format din două dormitoare, un livingroom, bucătărie şi baie, era destul de spaţios.   Katherine se ridică şi porni desculţă spre camera pe care o desemnase ca fiind a lui Allison, deşi amîndouă dormeau acolo. Aplecîndu-se deasupra unui pătuţ revopsit pe care îl găsise într-un magazin cu lucruri de mîna a doua, îşi privi nepoţica. Creşterea ei rapidă era uluitoare. în cele două luni de cînd se aflau în Van Buren, cîştigase în greutate şi se împlinise, devenind un copilaş dolofan şi fericit, în ciuda tragediei care îi marcase naşterea. Katherine îi zîmbi şi trase încet un iepuraş din mîinile ei grăsuţe, după care o acoperi cu o păturică.   Lui Katherine îi făceau mare plăcere zilele cînd era liberă şi stătea cu fetiţa. Izbutise să-şi găsească o slujbă la biroul de relaţii cu publicul al colegiului, dar îşi făcea griji în legătură cu Allison în timpul zilei. Spre marea ei surprindere, Happy se oferise cu timiditate să ţină fetiţa la ea. Cînd o auzise, Katherine o privise uluită, zîmbise, izbucnise în rîs şi apoi, spre propria ei surprindere şi spaima lui Happy, începuse să plîngă.   Ce s-ar fi făcut, oare, fără Happy, care era o bunică frustrată ce nu îşi vedea nepoţii decît foarte rar? Avea două fiice care trăiau împreună cu familiile lor pe fiecare Coastă, şi un fiu în Louisiana. Acesta era încă necăsătorit şi Happy se plîngea de acest lucru cel puţin o dată pe zi. După ce fusese căsătorită timp de patruzeci şi trei de ani înainte de a rămîne văduvă, Happy nu îşi putea închipui cum de unii oameni preferau să stea singuri.   Da, totul mergea foarte bine. Slujba lui Katherine era cu siguranţă mai interesantă decît cea din Denver. Şeful ei i se părea uneori ciudat, căci avea obiceiuri neplăcute ca acela de a o privi stăruitor, de a transpira şi de a-şi umezi buzele. Dar, făcînd abstracţie de aceste lucruri, îi plăcea munca pe care o făcea. Scărpinîndu-şi nasul absentă, şi-l mînji de vopsea galbenă fără să-şi dea seama. Apoi, fredonînd uşor, se duse să vadă cine bătea la uşă. Nu se putea să fie Happy, căci ea nu bătea de obicei.   Katherine trase de pantalonii scurţi şi zdrenţuiţi, sperînd că, indiferent cine era, nu avea să se simtă jignit de aspectul ei. - Da? întrebă ea deschizînd uşa. Chiar dacă ar fi vrut să mai spună ceva, i-ar fi fost imposibil. Bărbatul din prag era cel mai superb pe care îl văzuse vreodată. Dacă statura nu ar fi fost de ajuns pentru a-l face să atragă atenţia, cu siguranţă că părul negru ca abanosul şi ochii de un albastru uluitor ar fi făcut-o.   El o privi la fel de atent şi gura lui senzuală schiţă un zîmbet amuzat cînd văzu în ce hal arăta. Ştiind că avea să facă tot felul de treburi prin casă în ziua aceea, ea nu se ostenise prea mult în privinţa părului de culoarea mierii, aşa că doar îl strînsese într-un coc neglijent în creştetul capului şi îl prinsese cu ace care stăteau în diverse unghiuri. Cîteva şuviţe, decolorate de soare, îi încadrau faţa şi i se lipeau umede de ceafă. Chipul îi era îmbujorat din cauza efortului şi căldurii dimineţii de sfîrşit de vară. Pantalonii zdrenţuiţi extrem de scurţi şi decoloraţi erau însoţiţi de o cămaşă la fel de zdrenţuită ale cărei mîneci fuseseră tăiate demult fie de Katherine, fie de Mary. îi înnodase poalele sub sîni. Era o cămaşă foarte bună pentru vopsit, dar deloc potrivită pentru primirea unor oaspeţi.   Primul ei impuls fu să irîntească repede uşa pentru a pune capăt stînjenelii, dar bărbatul o privi drept în ochii ei mari şi verzi şi spuse fără nici o inflexiune în glas: -Sînt Jason Manning. Cuvintele lui o izbiră ca o lovitură puternică în stomac şi o lăsară fără puterea de a mai gîndi logic. Rămase stupefiată cîteva secunde, după care se sprijini de toc, eliberînd aerul pe care îl reţinuse din clipa în care deschisese uşa şi îl văzuse pe acel bărbat magnific care era fratele -lui Peter Manning. Observînd că ea nu spune nimic şi nici nu are de gînd să îi invite înăuntru, el zise ironic: -Nu obişnuiesc să atac femeile,-domnişoară Adams. Şi, deşi miam petrecut aproape doi ani în Africa, sînt tot un om civilizat. Ochii îi erau plini de vioiciune şi lui Katherine îi displăcu imediat umorul lui. Avea să distrugă lumea pe care ea o construise cu greu pentru sine şi pentru Allison şi mai avea tupeul să stea acolo şi să zîmbească! -Pot să intru? întrebă el politicos şi, îmbufnată, Katherine se dădu la o parte pentru a-l lăsa să treacă pragul. închise apoi uşa în urma lui, dar imediat se răzgîndi şi o deschise din nou. Observîndu-i mişcarea, el zîmbi şi mai mult. Gropiţele aflate de fiecare parte a gurii erau singura asemănare cu Peter. Dinţii păreau extrem de albi pe faţa lui bronzată. -Tot te temi să nu-ţi fac vreun rău? o tachină el, după care, devenind serios, adăugă încet: Vă- zîndu-te în costumaţia asta, trebuie să recunosc că-i al naibii de tentant, dar în nici un caz n-aş profita de o doamnă mînjită cu vopsea pe faţă.   Katherine le aruncă o privire hainelor îngrozitoare de pe ea şi observă şocată cît de lipită de sîni îi era cămaşa umedă. Făcîndu-i baie lui Allison, se udase din cap pînă-n picioare, cum se întîmpla de obicei, dar uitase de acest lucru după ce o dusese la culcare. „Oh, Doamne!" îşi spuse ea îngrozită. Riscă să îşi ridice privirea spre Jason Manning, dar el tocmai se apleca să ia o cîrpă udă pe care ea o folosise pentru a şterge vopseaua. Fascinată, ca 0 făptură hipnotizată, îl văzu apropiindu-se, de ea şi apucîndu-i bărbia. îi dădu capul pe spate şi începu să-i şteargă nasul cu grijă, fără nici un fel de emoţie, dar Ka- therine descoperi că îi era greu să respire. Prezenţa lui era copleşitoare-şi o sufoca. Degetele care îi ţineau bărbia erau puternice, dar blînde. Pielea lui era foarte bronzată şi aşa ceva nu se obţinea stînd la soare perioade scurte de timp, şi cu ajutorul a tot felul de alifii.   Cutele fine care se răsfirau din colţurile ochilor constituiau un alt semn că îşi petrecuse cea mai mare parte din timp în aer liber. Petrol? Parcă aşa spusese Mary, nu? Nu îşi mai aducea aminte. De fapt, nu îşi mai putea aduce aminte nimic. Creierul se golise complet cînd venise lîngă ea şi îi luase bărbia în mînă. Ochii îi erau adumbriţi de gene dese, scurte şi negre şi sprîncenele negre şi arcuite păreau trasate cu pensula. Katherine îi venea pînă la piept şi, ridicîndu-şi privirea uşor, îi văzu gîtul puternic, în V-ul format de cămaşa descheiată, zări cîteva fire de păr negru şi cîrlionţat care, fără îndoială, îi acopereau pieptul larg. Dumnezeule! Ce gînduri îi treceau prin minte?   Furioasă pe sine pentru că îi permisese un asemenea familiarism, ea îi dădu mîna la o parte şi se depărtă. -Ce doreşti, domnule Manning? El ridică din umeri şi lăsă cîrpa să cadă pe ziarele de sub picioarele lui. -O Coca-Cola ar fi foarte bună, spuse el zîmbind nevinovat. -Nu la asta m-am referit şi ştii foarte bine, zise ea furioasă. Purtarea lui prietenoasă era numai un truc pentru a-i alunga suspiciunuile şi a o face să se relaxeze. Ei bine, se mai împotrivise avansurilor unui Manning. Cutremurîndu-se de dezgust, îşi aminti purtarea lui Peter faţă de ea. O să-i reziste şi acestui Manning. -Ce cauţi aici? îl întrebă ea cu răceală. El oftă şi traversă încăperea pentru a se aşeza pe canapea, ale cărei perne fuseseră reparate de ea, fapt de care era foarte mîndră. -Cred că ştii foarte bine de ce mă aflu aici, Katherine. Cînd [şi auzi numele rostit de el, inima îi tresări în piept. îşi spuneau deja pe nume? Un alt truc al lui pentru a o dezarma, fără îndoială.   O privi o clipă, după care se rezemă de spătar. - Am venit să iau copilul fratelui meu. Ea ştiuse că acela era motivul, dar, auzindu-l, o cuprinse groaza. Durerea din piept era aproape insuportabilă. Nu avea să se prăbuşească în faţa Sui. Nu putea face aşa ceva! Păli vizibil şi spuse încet, clătinînd din capi -Nu.   Când îi văzu tulburarea, el se ridică şi făcu cîțiva paşi spre ea, dar Katherine se dădu înapoi şi atunci el se opri. Trecîndu-şi degetele prin părui care întotdeauna avea să fie oarecum rebei, el murmură o înjurătură.   Îşi muşcă buzele de cîteva ori şi o privi printre gene. Stătea In faţa ei, cu mîinile In şolduri, şi acea poziţie autoritară o făcu pe Katherine să se simtă şi mai vulnerabilă în hainele ei ponosite şi desculţă. Se mişcă jenată de pe un picior pe altul, dar li susţinu privirea cu est calm află în ea. In cele din urmă, el spuse: -Uite ce e". Ştiu că n-o să-i fie uşor nici unuia dintre noi, aşa că, ce-ar fi dacă am încerca măcar să facem ca totul să fie cît mai puţin dureros cu putinţă? Chiar aş vrea o Coca-Cola dacă ai. Sau o cafea? Hai să discutăm despre problema noastră comună ca nişte oameni maturi, Da? -Eu n-am nici o problemă, domnule Mannirig. -Jace, -Poftim? întrebă ea, nedumerită momentan de întreruperea lui. -Spune-mi Jace. -Ah. Deci, cum spuneam, eu n-am nici o problemă. îl iubesc pe copilul surorii mele ca şi cum ar fi al meu. Pe patul de moarte, Mary mi-a spus să am grijă de ea, s-o cresc şi să n-o las în preajma nici unui Manning. Am legănat-o, am îmbăiat-o, am hrănit-o...                                          ' ' -Tu ai hrănit-o? întrebă el şi privirea i se fixă asupra sinilor ei, făcînd-o să roşească de jenă şi de furie.   Şi de ce sfîrcurile îi împungeau atît de tare cămaşa? Încă de cînd o atinsese, fusese conştientă de acest lucru. Sutienul i se păruse inutil cînd se îmbrăcase de dimineaţă. Bărbatul aceia era periculos în alte privinţe decît în a i-o lua pe Alli- son şi ea era incapabilă să acţioneze în vreun fel. Jace continua să o privească avînd acel zîmbet amuzat şi nesuferit. -Nu fi obtuz, domnule Manning. Ştii foarte bine că, în spital, nou născuţilor li se dau îot felul de formule de lapte praf în cazul în care mameîe nu pot sau nu vor să... -Să-i alăpteze la sîn? întrebă el încet. Katherine se uită pe fereastră şi apoi îşi privi picioarele goale, numai să scape de ochii iui pătrunzători.   Da, murmură ea şi se duse grăbită spre bucătărie. Pretextul de a-i aduce ceva de băut avea să-i ascundă stînjeneala. -Mă duc să-ţi aduc ceva de băut. Intră în bucătărie aproape în fugă şi se prinse de dulap de parcă ar fi fost un loc de popas. Respirînd greu, îşi apăsă ambele mîini de tîmplele care îi zvîcneau şi se întrebă în şoaptă: -Ce se petrece cu mine? Persoana aceea... bărbatul acela - şi, Doamne, ce bărbat superb! - o zăpăcise complet. Tremura. Simţea furnicături în pulpe. Dăduse vina pe firele care atîrnau din pantalonii tăiaţi,, dar acum realiză că proveneau din interior. îşi lipi mîinile de sfîrcuri dorind ca acestea să se relaxeze din nou. -Pot să te ajut? Katherine tresări cînd îi auzi vocea atît de aproape în spatele ei. -- P... poftim? Ah, nu. Ce voiai? O Coca-Cola? -Da, ar fi foarte bună, spuse ei, după care o întrebă arătînd cu degetul mare peste umăr spre living. Cum îi spune culorii de pe pereţi?   Ea se chinuia să destupe o sticlă de Coca- Cola pe care o găsise în frigider. De cînd o fi fost acolo? Dacă era răsuflată? -Culoarea? Ah, se numeşte „terra cotta". Puse un pahar pe dulap şi se duse să scoată gheaţă din congelator. Tăviţa de cuburi se lipise şi fu cît pe-aci săşi rupă o unghie încercînd să o desprindă. -E frumoasă. Cum de ţi-a venit ideea asta? Nu-i puţin cam neobişnuită? Ea rîse fără să vrea. -Ar fi trebuit să vezi mutra proprietăresei cînd i-am cerut permisiunea să zugrăvesc şi i-am arătat culoarea pe care o voiam. A crezut că sînt nebună, dar, pînă la urmă, a fost de acord. Sora mea, Mary... Se întrerupse brusc, amintindu-şi deodată cine era el şi de ce se afla acolo. El îi sesiză reţinerea şi o îndemnă cu blîndeţe: -Da? Sora ta, Mary...? Katherine îi întoarse spatele şi îi turnă Coca- Cola peste gheaţa din pahar. -Mary era o artistă. Uneori ne distram pro- iectînd camere şi zugrăvindu-le în culori neobişnuite. într-o seară a făcut o cameră cu pereţii portocali şi, spre surpriza noastră, ne-a plăcut. De atunci am tot vrut să zugrăvesc o cameră în culoarea asta. îi întinse paharul de Coca-Cola şi el îi mulţumi din cap, după care se dădu la o parte lăsînd-o să se ducă înapoi în living. -Cine o să care lemnele de foc în sus pe scări? o întrebă el cu totul ieşit din context. Capacitatea lui de percepţie şi spiritul de observaţie acut erau neobişnuite şi supărătoare. -Happy, proprietăreasa mea, m-a întrebat acelaşi lucru. Dar îmi plac şemineurile şi n-aş fi vrut ca acesta să nu fie folosit. Un fost chiriaş l-a zidit, dar eu l-am redeschis. Bănuiesc că o să aduc cîte un butuc odată.   Ea păşi pe lîngă ziare şi pe tîngă dulapul ale cărui sertare le scosese pentru a-i vopsi mai uşor. Probabil că el o credea îngrozitor de dezordonată. Dar de ce avea importanţă părerea lui? -Te rog să scuzi dezordinea, dar trebuia să fac treaba asta în ziua mea liberă şi înăuntru, ca să fiu mai aproape de copil. li venea să-şi muşte limba. De ce trebuise să amintească de Alison? într-un fel spera ca el să uite de scopul vizitei şi să plece. Voia, oare, ca e! să plece? Da! îşi spuse ea, dar nu era convinsă. El îşi bău paharul şi îl puse pe măsuţa de cafea, aşezîndu-l cu grijă pe un cartonaş. Oare nu făcea nici o greşeală niciodată? . Din coşul de fructe iuă o portocală pe care o mirosi apreciativ. Apoi o puse la loc şi luă un măr de un verde aprins pe care îl analiză în acelaşi mod.   Katherine îl privi cu prudenţă cum traversează încăperea şi se opreşte în faţa ferestrei largi, admirînd curtea umbrită de copaci. Storurile albe fuseseră ridicate pentru a-i oferi lui Katherine posibilitatea de a vedea verdeaţa care îi plăcea atît de mult. El îşi strecură mîinile cu palmeîe spre exterior în buzunarele de la spate ale blugilor strimţi. Muşchii umerilor şi ai spatelui se mişcară sub cămaşa ecosez din bumbac ale cărei mîneci erau suflecate pînă la coate. Ea nu mai privise niciodată un bărbat cu atîta atenţie. Dar nici nu mai văzuse picioare atît de lungi, de puternice şi... -Frumoşi copaci, observă el.   Nu era nevoie de nici un comentariu, aşa că ea nu spuse nimic. Trecură cîteva clipe de linişte pînă cînd el o întrebă încet: Acum pot să văd fetiţa? -Doarme, încercă ea, dar el nu se lăsă. -Promit să nu o trezesc.   Ea ar fi vrut să-1 refuze, dar ar fi fost inutil. Dacă el dorea să vadă fetiţa, ea nu îi putea împiedica. Oftă resemnată şi îi arătă camera unde Allison dormea liniştită, neştiind nimic de neînţelegerile pe care existenţa ei le crease între acei doi oameni. Trupul masiv al lui Jace păru să umple încăperea cînd se aplecă deasupra pătuţului, dînd uşor pledul la o parte. Allison era în poziţia în care dormea de obicei: pe burtică, cu căpşorul întors pe o parte, cu genunchii strînşi şi cu funduleţul în aer.   Katherine urmări cu atenţie reacţia lui Jace care se uita la bebeluşul a cărui respiraţie uşoară era singurul sunet din încăpere. întinse o mînă rnare şi bronzată şi îi mîngîie obrazul trandafiriu cu degetul arătător. -Bună, Allison, şopti el. Katherine, care rămăsese uluită văzînd contrastul dintre mîna lui şi căpşorul lui Allison, îl privi repede. -De unde ştii cum o cheamă? îl întrebă ea. Avusese grijă să nu-i pomenească numele în faţa lui, crezînd că, dacă fetiţa nu avea o identitate pentru el, avea să o dorească mai puţin. -Mi-au spus asistentele de la spital. De acolo mi-am început căutările. Şi-o aminteau foarte bine pe Allison. împrejurările în care s-a născut şi... Se opri şi se uită la Katherine. Oare zărea durere în ochii lui? -Oricum, îşi aminteau de ea. Şi de tine. -De mine? -Ah, da, mi-au spus de nu ştiu cîte ori cît de blîndă şi de atentă erai. Ca să nu mai spun cît de frumoasă. Vocea lui era o şoaptă răguşită şi Katherine îi ocoli privirea care o fixa de la o distanţă mult prea mică. îi simţea răsuflarea fierbinte pe obraz.   Mîinile îi tremurau cînd o înveli din nou pe Allison. El îi atinse umărul ca pentru a o întoarce cu faţa, dar ea se feri. -Nu, strigă ea şi, cînd Allison tresări la auzul vocii ridicate, continuă în şoaptă: Cum îndrăzneşti să vii în casa mea şi să te porţi frumos, prietenos... şi cu afecţiune? înţelege, domnule Man- ning. Nimeni n-o să mi-o ia pe Allison. Cu atît mai puţin cineva cu numele Manning. Nu vreau să am de-a face cu nimeni din această familie. Nici eu, nici Allison n-o să vă cerem nimic. Trase adînc aer în piept.  -Fratele dumitale mi-a ucis sora!   Cuvintele acelea atîrnau grele între ei. Pentru o clipă rămaseră încremeniţi în timp, adversari care se măsurau, fiecare cîntărind forţa celuilalt. Atmosfera era încărcată de emoţie şi încordare. Mai tîrziu, stînd singură şi ănalizînd momentul respectiv, Katheririe jură că nu se aplecase spre el şi că mişcarea care îi unise fusese numai din partea lui. Nu îşi amintea decît. că fusese învăluită de .căldura lui puternică. Buzele care le zdrobeau pe ale ei provocau durere şi ea îi răspunse cu aceeaşi furie. îşi încleşta mîinile pe spatele lui, în timp ce era strînsă de nişte braţe de oţel.   Katkerine nu putu să îşi dea seama în ce punct se schimbase acel sărut, dar, dintr-un anume motiv, ea nu mai voia să pedepsească, ci să. placă. Deschise gura în faţa limbii lui lacome şi, sesizîndu-i acordul, sărutul lui se transformă într-o explorare dulce. Se sorbeau de parcă nu reuşeau să-şi stingă o sete pîrjolitoare. Apoi gurile li se contopiră din nou. -Iu-huu, Katherine. Am văzui o maşină foarte ciudată afară. Miam făcut griji şi m-am gîndit să vin să văd... Trupul imens al lui Happy Cooper umplu cadrul uşii dormitorului lui Allison şi rămase încremenită cînd îi văzu pe amîndoi lingă pătuf. Cînd îi auziră vocea, ei se despărţiră, uluiţi de ceea ce se  petrecuse între ei. Kaîherine avea impresia că tot sîngeie i se concentrase în lobii urechilor şi tot trupul îi radia căldură ca un cuptor. Pieptul îi tresălta datorită efortului de a-şi umple plămînii cu aer. -Katherine? întrebă femeia cu grijă şi cu un glas tremurător. Cînd văzu că nici ea, nici frumosul necunoscut nu răspunseră, începu să dea înapoi şi apoi o rupse la fugă spre telefonul din living. Katherine se trezi brusc din stupoare. -Happy, strigă ea ducîndu-se după proprie- tăreasă şi apucîndo de braţ. E... e în regulă. Nu s-a întîmplat nimic. Doar rie-ai luat prin surprindere, atîta tot. -M-ai speriat de moarte! zise Happy. Nu sînt obişnuită să văd bărbaţi la tine, Katherine, adăugă ea şi începu să rîdă făcîrid să i se mişte pieptul şi burta.   Pe chipul ei rotund apăru un zîmbet sincer cînd îi întinse mîna lui Jace. -Eu sînt Happy Cooper, prietena şi proprie- tăreasa lui Katherine. Ce mai face îngeraşul meu? întrebă ea apoi arătînd spre micuţa Allison, care dormea. Nu-i aşa că e cel mai dulce copil pe care l-aţi văzut vreodată? O iubesc ca şi cum ar fi a mea. Jace îi strînse mîna şi o privi uimit, copleşit de dimensiunea şi francheţea ei. -Katherine, prezintă-mi-l pe acest bărbat, splendid pînă nu leşin. Parcă-i o stea de cinema! Cine e? Happy nu dădea niciodată dovadă de prudenţă sau tact. Spunea orice gîndea. Katherine căută cea mai plauzibilă minciună şi îngăimă: -E... e cumnatul meu. Da. Fratele răposatului meu soţ şi unchiul lui Allison. îl privi pe Jace peste părul grizonat al lui Happy, sperînd ca el să nu o dea de gol. îi plăcuse acel apartament de cînd îl văzuse şi dorise neapărat să-l închirieze, dar faptul că Happy ezita să închirieze unei tinere 'necăsătorite şi cu un copil, o făcuse pe Katherine să inventeze uri soţ care murise. Aproape nimeni nu putea să-i refuze ceva unei văduve tinere şi neajutorate. -Ce plăcere, domnule Adams, spuse Happy entuziasmată. Katherine trebuie să se simtă grozav că o vizitează cineva din familie. -Numele meu nu e Adams, doamnă Cooper, ci Jason Manning. Jace. Happy rămase uimită. -Cum de n-ai acelaşi nume cu fratele dumitale? Katherine îşi ţinu răsuflarea şi închise ochii. Jace avea să-i dea în vileag minciuna şi ea avea să-şi piardă cea mai bună prietenă. -Ăăă... eram fraţi vitegi. Aveam taţi diferiţi, minţi ei cu uşurinţă. Oare aşa făcea mereu? -Ah, înţeleg, bineînţeles, spuse Happy, bă- tîndu-l uşor pe mînă. A fost cumplit să moară tocmai acolo. In Africa, nu?   Jace îşi ridică o sprinceană a nedumerire şi ironie, iar Katherine roşi. Ea nu se gîndise deloc îa făptui că eî fusese în Africa, ci era doar cel mâi îndepărtat loc care îi venise în minte.cînd îi povestise lui Happy despre prăbuşirea unui avion în care se aflase un soţ inexistent. -Da, în Africa, spuse jace. Şi a fost, într-adevăr, cumplit Păcat că nu poate să fie cu noi astăzi. Chipul şi vocea lui erau grave, dar ochii albaştri îi erau plini de umor cînd se uită la Katherine peste capul lui Happy, care îşi ştergea ochii cu o batistă dantelată. -Biata Katherine, oftă ea întorcîridu-se din nou spre tînăra femeie. în locul expresiei de tristeţe apăru imediat una de bucurie şi exclamă: -Dar acum, că Jace e aici, n-o să mai fii nevoită să mergi singură la dans. Nu-i un noroc extraordinar? Îl apucă pe Jace de mînă şi îl trase spre Katherine. în ciuda staturii Iul, forţa lui Happy îl făcu să se ciocnească de Katherine pe care o prinse repede pe după mijloc ca să nu cadă. Se priviră intens. Nu uitaseră de sărutul din urmă cu cîteva clipe. Nici unul din ei nu îl luase în glumă -Îmi făceam griji că trebuie să se ducă neînsoţită la dans, dar iată că, dintr-o dată, apare din senin un cumnat superb, continuă Happy încîntată, ignorînd semnalele tacite ale lui Katherine. -Dans? întrebă Jace. Oare avea un radar în cap? -Da. Banchetul facultăţii se dă în seara asta. Katherine a muncit atît de mult la pregătiri. A fost invitată datorită slujbei şi trebuia să se ducă singură. Acum tu poţi să o însoţeşti. Ai un smoching? Eh, n-are importanţă. E bun şi un costum negru. -Happy, nu înţelegi. Domnul... ăăă... Jace nu stă. Doar a trecut pe aici... -Bineînţeles că stau, Katherine. Crezi că te-aş lăsa fără însoţitor în seara asta? N-am apucat să-ţi spun că firma petroliferă pentru care lucrez forează în zona asta. O să stau pe aici multă vreme. Katherine rămase cu gura căscată, dar Happy bătu din palme bucuroasă. -Ah, drace, nici nu-ţi închipui ce încîntată sînt. Nu sînt de părere că o tînără ar trebui să fie lăsată singură. Katherine o să fie fericită să te aibă aici. Jace îi zîmbi lui Happy şi apoi se întoarse spre Katherine. O fixă cu privirea, mesaj pe care ea li înţelese foarte bine. Avea să rămînă pînă cînd obţinea custodia lui Allison. Trebuie să mă duc să duc alimentele înăuntru. Tocmai veneam de la cumpărături cînd am văzut acel... ăăă...   Pentru prima oară, Happy nu îşi găsea cuvintele. - Jeep, o ajută Jace. -Un jeep! Ce ciudat! exclamă Happy. Katherine- dădu ochii peste cap. Se părea că Happy nu era la curent cu faptul că o asemenea maşină era simbolul prosperităţii. -Simţiţi-vă bine. Diseară o s-o iau la mine pe Allison ca să puteţi sta cîî de mult vreţi. -Trebuie să plec şi eu acum, Katherine. La ce oră să vin să te iau? o întrebă el. punîndu-i mina pe umăr cu o afecţiune de frate şi, de ochii lui Happy, ea îşi înfrînă dorinţa de.a-l respinge. Lucrurile se petreceau repede. Nu putea să se gîndească. Cum avea să reziste o seară întreagă în compania lui? * -La şapte şi jumătate, se auzi ea răspunzînd fără să fie conştientă că vorbise. -Bine. Happy, vrei să te ajut să duci lucrurile .înăuntru? O doamnă ca tine n-ar trebui să facă asemenea treburi. Happy chicoti ca o fetiţă. -Oh, Jace, tare mult simt lipsa unui bărbat care să mă ajute, zău aşa. Fiul meu, Jim, trăieşte în...   Vocea ei se pierdu în timp ce coborau amîndoi treptele de la intrare. Jason Manning. Era dezgustător de deschis. Un domn perfect şi fermecător. Oare avea intenţia să ajungă la ea prin prietenii ei? Care îi era pianul? O speria. O tulbura. Trebuie să fi fost nebună de II lăsase să intre în casă. Nu trebuia să aibă încredere într-un Manning. Nu văzuse cît de superficial fusese farmecul lui Peter? Trebuia să o apere pe Allison. Dar cum? Jason Manning era prea frumos şi prea abil. Katherine găsea că acele trăsături erau mult mai periculoase decît răutatea şi proasta reputaţie.   Imaginea din oglindă confirma faptul că eforturiie ei pentru pregătirea banchetului fuseseră răsplătite. Făcuse o baie fierbinte după-amiază cît dormise Allison şi apa ar fi trebuit să-i elimine tensiunea din corp, dar nu o făcuse decît să îşi dea seama şi mai mult de efectul pe care îi avusese îmbrăţişarea lui Jace asupra trupului ei. Se şterse repede şi începu să-şi onduleze părul. La ce ar fi trebuit să se aştepte din partea fratelui lui Peter? Acesta îi făcuse avansuri cînd era deja logodit cu Mary. într-o seară aşteptase împreună cu Katherine ca Mary să coboare. Katherine îi strigase acesteia să se grăbească, fiindcă nu se simţea bine cînd era singură cu Peter chiar şi în casa ei.     continuarea o descarcati de aici....

INTIMITATEA NOPTII SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   Isobel nu era prea sigură dacă făcuse o greşeală.La început,bineînţeles,avusese îndoieli.Dar reuşise în cele din urmă să treacă peste ele,zicându-şi că erau doar emoţiile şi ezitările inerente.Era,totuşi,un pas important să părăsească locurile atât de familiare din Earl’s Court,Londra,unde-şi avea apartamentul,pentru a se muta în ţinuturile muntoase ale Scoţiei,chiar dacă fusese invitată acolo de o prietenă,chiar dacă o aştepta şi o slujbă şi o casă cu tot confortul,inclusă în contract. Cory zicea că nu-i întreagă la minte.Probabil că,fără sâcâiala constantă a fiicei sale,ar fi ajuns să creadă ea însăşi acest lucru.Astfel,deşi de obicei se întâmplă contrariul,atitudinea lui Cory nu făcuse decât s-o convingă până la urmă că procedează bine. N-avea cum să nu fie binevenită orice schimbare care ar fi îndepărtat-o pe fata ei de treisprezece ani din mediul viciat al aglomeraţiei urbane şi al colegilor de şcoală. Totuşi,Isobel privea perspectiva plecării cu oarecare nervozitate.De fapt,de când murise Edward,întâmpina astfel orice problemă ce se ivea.De mult timp hotărâse să-şi fie singurul stăpân,însă de data asta dezrădăcinarea ei şi a lui Cory de singura casă pe care o avusese fiica ei era o decizie mai serioasă ca oricând. Cât despre Edward,nimeni nu se aşteptase să moară.La patruzeci şi cinci de ani ar mai fi putut trăi multă vreme,cel puţin aşa îşi închipuia ea înainte.Nu bea,nu fuma,era un stâlp al comunităţii.Iar mama lui îi spusese lui Isobel cu toată seriozitatea când aceasta pomenise prima oară de plecarea în Scoţia,că era mare păcat că nu ea,Isobel,fusese la volanul maşinii zdrobite de trenul deraiat la barieră,care-1 omorâse pe Edward dar o cruţase pe Isobel,aceasta alegându-se doar cu câteva zgârieturi.La urma urmei,Edward ar mai fi avut încă atâtea de făcut în viată,pe când ea nici măcar nu încercase să-şi arate încrederea în viitorul comun şi să se convertească la religia lui.Da,era adevărat,recunoscuse Isobel – deşi doar in sinea ei.Şi pentru asta îşi făcuse de multe ori mustrări de conştiinţă după moartea lui.Faptul că nu fusese de acord să treacă la iudaism era unul din desele motive de ceartă între ei,însă,deşi înţelegea şi era de acord cu toate argumentele şi cu toate cauzele pentru care luptau evreii,nemaivorbind de faptul că avea chiar mulţi prieteni evrei,sentimentele ei erau prea controversate ca să poată lua o astfel de decizie.Şi în plus,nu fusese niciodată de părere că religia,de oricare fel ar fi e mai importantă decât înţelegerea umană.În copilărie călătorise mult cu tatăl ei în colţurile cele mai bătute de soartă ale lumii şi ajunsese la convingerea că ceea ce contează mai mult e credinţa în sine şi nu credinţa în cine ştie ce Dumnezeu mitic.Isobel nu ştia care din cele două credinţe e mai bună,aşa că se hotărâse să le considere pe amândouă la fel. Totuşi,Edward nu-i împărtăşise opiniile,deşi când se căsătoriseră o asigurase că nu o va obliga să facă nimic din ce nu-i convine.Cu toate astea,timp de paisprezece ani,după numeroase certuri,Isobel îşi dăduse seama că în promisiunile lui exista şi reversul medaliei. Asta era şi principala cauză a neînţelegerii ei cu mama lui.Îi ceruse oare prea mult? Doamna Jacobson nu fusese de fapt de acord ca fiul ei să se însoare cu nimeni,fiindcă se simţea prea bine purtându-i de grijă şi făcând totul ca să aibă o viaţă tihnită.În calculele ei nu intrase niciodată o adolescentă orfană fără un ban în buzunar şi care abia reuşea să se împace cu moartea tatălui. Privind în urmă,ca de multe ori de când murise Edward,Isobel trebuia să recunoască totuşi că poate şi d-na Jacobson avea dreptate în felul ei.Poate că Edward fusese prea bătrân pentru ea,poate că,pe de altă parte,ea căutase pe cineva să ia locul tatălui.Oricum,anii petrecuţi împreună fuseseră în cea mai mare parte fericiţi.Cel puţin în măsura în care erau majoritatea mariajelor din cercul ei de prieteni. Dispariţia bruscă a lui Edward fusese o lovitură pentru to i chiar şi pentru Cory,care înț ultimii doi ani din via a tatălui ei făcuse tot ce putuse ca să-1 mulţumească.De cândț plecase de la şcoala particulară (la care chiar mama lui insistase ca ea să se ducă),mutându-se la şcoala de stat din apropiere,Cory devenise un copilproblemă.Bineînţeles,bunica ei susţinea că asta se datora în primul rând faptului că Isobel o privase de identitate de vreme ce o lăsase să fie înghiţită de sistemul învăţământului de stat.Isobel şi Edward,atunci când mama lui nu-i făcea spălaturi pe creier nu erau de aceeaşi părere.Pur şi simplu inconştienţă şi spirit independent,era de părere Isobel,atunci când dirigintele lui Cory,pentru a nu ştiu câta oară,îi raporta despre ce era în stare fiica ei să facă.Lipsea de la şcoală sistematic,vorbea murdar,se preta la mici furturi din magazine.Cory era într-adevăr vinovată de toate acestea Nici gând să se străduiască să ia note mari,sau să aspire la vreo făcultate aşa cum sperase Isobel însăşi cândva,astfel încât diavoliţa de treisprezece ani făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să-şi necăjească părinţii.Mai mâr av însă,este faptul că nici măcar nu-i era câtș de cât ruşine.Îi făcea chiar plăcere să-şi creeze o reputaţie atât de proastă. Câteodată Edward spunea că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi ascultat-o pe mama lui şi ar fi trimis-o pe Cory în continuare la şcoala particulară.Dar Isobel îl convingea de fiecare dată că nu era aşa.Deja se simţea prea tare influenţa doamnei Jacobson în viaţa fiicei lor,de vreme ce Cory se tot trezea dând citate din vorbele bunicii ori de câte on nu i se făcea pe plac.Moartea lui Edward de acum zece luni îi dăduse lui Isobel un respiro.În golul creat în viaţa celor două,ea şi Cory s-au apropiat mai mult decât putuseră vreodată în ultimii ani.Isobel începuse chiar să spere că,paradoxal,moartea soţului ei avea să aducă schimbări în bine.Că,în sfârşit,Cory îşi putea da seama ce scurtă e viata,ceea ce s-ar fi întâmplat într-adevăr dacă doamna Jacobson n-ar fi găsit de cuviinţă să-şi bage din nou nasul unde nu-i fierbe oala. Până la moartea lui Edward,Isobel avusese jumătate de normă în biroul unui avocat.Fiind căsătorită aşa de tânără şi pentru că rămăsese însărcinată foarte devreme,a trebuit sa aştepte până ce Cory a început şcoala să se poată apuca să înveţe să devină secretară.Edward şi aşa nu era de acord ca ea să muncească şi doar faptul că lui Cory îi trebuiau mereu haine şi încălţăminte,iar acestea erau foarte scumpe,1-a făcut să îi dea în cele din urmă consimţământul să lucreze.Iar lui Isobel ajunsese chiar să-i placă să muncească.Ceea ce nu-i plăcuse înainte era să-şi petreacă zilele aşteptând plicticoasele dimineţi de discuţii la o cafea cu doamna Jacobson,sau ascultându-le pe prietenele acesteia bârfind pe oricine nu se încadra în codul lor strict de bune maniere.Isobel nu se îndoia că şi ea era vizată în acelaşi fel din momentul în care începuse să lucreze pentru Gordon Isaacs.Dar nu avea un program încărcat,aşa că era întotdeauna acasă când sc întorcea Cory de la şcoală. Moartea lui Edward schimbase totul.În noile circumstanţe în care situaţia financiară se înrăutăţise,jumătatea de normă nu mai ajungea.Asigurarea rămasă de la Edward abia dacă acoperea ipoteca pusă pe apartament.Iar cheltuielile pentru întreţinere,lumină,mâncare,căldură,toate sub presiunea inflaţiei o făceau să-şi dea seama că îi trebuia o slujbă întreagă pentru a putea supravieţui. Doamna Jacobson le sugerase să se mute la ea.Casa ei,o vilă pompoasă în stil victorian,în St.John’s Wood,era mult prea mare pentru o singură persoană,zicea ea.De ce Dumnezeu să muncească Isobel când tot ce avea ea,soacra ei,urma să-i rămână oricum lui Cory după ce murea.Iar compania celor două i-ar mai alunga plictiseala,nemaipunând la socoteală ajutorul în casă şi in plus,era sigură că şi Edward ar fi vrut tot asta.Isobel intrase atunci în panică,altă reacţie nici nu ar fi putut să aibă.Ideea de a locui cu mama lui Edward şi de a deveni servitoare neplătită în casă era ceva de neînchipuit Poate că era brutal din partea ei,sau nepoliticos,sau nerecunoscător să gândească aşa,poate chiar o prostie! Dar Isobel tiuse,că nu va puteaș accepta în nici un caz o astfel de ofertă.Cory era i a a greu de stăpânit,iar influien aș ș ț bunicii ei ar fi făcut-o de-a dreptul imposibilă.Iar aceasta era doar un aspect.Isobel ştia că n-ar fi putut niciodată să trăiască aşa cum îi place în casa aceea.Fără servici,fără prieteni,fără independenţă,ar fi ajuns să ducă o via ă de plantă.Aşa ceva nu trebuia săț se întâmple,ar fi dus-o în prazul nebuniei. Şi când era la capătul răbdării,când doamna Jacobson începuse să o atragă de partea ei pe Cory facându-i cadouri scumpe de genul compact discurilor,promiţându-i că o va trimite în Statele Unite în vacanţă,că o va lăsa să-şi decoreze singură camera când va veni să locuiască la ea,Isobel dădu din întâmplare peste Clare Webster pe Oxford Street.Ea şi Clare fuseseră colege de şcoală.Pe la paisprezece ani tatăl lui Isobel hotărâse că educaţia îmbâcsită pe care i-o putea da el ca profesor de istorie antică nu era de ajuns.De aceea o trimisese la o şcoală de fete în Sussex şi,deşi ea încercase să se împotrivească,cuvântul tatălui era lege. Pe lângă aceasta,după câteva săptămâni începuse chiar să-i placă şi promisiunea tatălui ei că dacă va munci şi va obţine calificările necesare o va lua cu el,era un imbold suficient Se împrietenise acolo cu Clare,fiica unui chirurg londonez.în casa căruia fusese oricând binevenită.însă timpul şi împrejurările nu le-au permis să păstreze legătura după absolvire Tatăl lui Clare era scoţian şi când acesta,un medic de ţară,se îmbolnăvise.Dr Webster se transferase la un spital din Glasgow pentru a fi mai aproape de părinţi.Asta se întâmplase la câteva săptămâni după ce fetele terminaseră şcoala şi cu mai puţin de o lună după ce Isobel împlinise optsprezece ani.Dar Isobel se pregătea la acea vreme să plece în Americă de Sud pentru a se alătura tatălui ei pentru un an de practică înainte de a-şi continua studiile la Oxford,aşa că era prea preocupată de viitorul ei ca să se mai gândească la plecarea lui Clare.Abia când a aflat că tatăl ei a murit într-o avalanşă de roci,îşi dăduse seama cât de singură este.N-avea prieteni apropiaţi,nici rude,şi cu banii nu stătea bine deloc.Cu toată amărăciunea care o împresura,trebuise să se angajeze în Sainsburg pentru a se putea întreţine,astfel că speranţele ei de viitor au fost îngropate în Yucatan,odată cu el. Iată de ce întâlnirea cu Clare pe strada Oxford i-a părut aproape profetică.De aproape paisprezece ani nu se mai văzuseră şi,deşi la început îşi mai scriseseră,cu timpul pierduseră legătura şi nu mai ştiau nimic una de alta. Dar Clare a recunoscut-o pe Isobel de cum a văzut-o,deşi Isobel nu prea era sigură de cealaltă.Femeia îmbrăcată elegant şi purtând podoabe scumpe abia de mai aducea cu adolescenta durdulie pe care şi-o amintea,iar din atitudinea Clarei şi-a dat curând seama că aceasta avea şi o căsnicie reuşită. Clare insistase să meargă undeva să ia masa ca să-şi poată povesti ce mai făcuseră între timp,dar Isobel încercase să refuze politicos dar ferm.Trebuia să fie la birou în mai puţin de jumătate de oră,ceea ce îi explicase lui Clare cu nu prea mare părere de rău,fiindcă nu era în dispoziţia necesară ca s-o asculte cum îi vorbeşte despre cât de greu e să găseşti un taxi în Londra în vremurile astea.Isobel nici nu-şi mai amintea când urcase ultima oară într-un taxi,şi cum,în plus,perspectiva de a-şi petrece o nouă seară îngrozitoare cu d-na Jacobson se arăta la orizont.Era cu nervii la pământ şi încerca să găsească în minte vreo soluţie să evite măcar de data asta întâlnirea cu soacra ei.Clare nu voia să audă de argumentele ei,facând-o să-şi amintească de fata care,cu ani în urmă,o convinsese să meargă la discoteca Gordon şi apoi să mai stea o oră.În fine,se consolase ea,era o ocazie mai specială şi poate că totuşi lui Clare ar putea să-i dea prin cap cum să se sustragă din ghearele d-nei Jacobson. Şi iată că aşa a fost.Spre marea ei mirare,Clare avea cheia tuturor problemelor.Tatăl său,care îşi părăsise serviciul când îi murise propriul tată luându-i locul în Invercaldy,avea nevoie de secretară a tatălui sau,dar aceasta era prea bătrână lucrase acolo mai bine de patruzeci de ani.Acum domnişoara Mc Leavy ie ise la pensie i seș ș dusese la sora ei în Dundee,a a că postul precum şi căsuţa bine îngrijită în careș locuise,rămăseseră libere,Isobel nu era prea convinsă.Nu încă.Iară i ideea de a- iș ș schimba nu doar serviciul ci întregul mod de viaţă,era destul de înspăimântătoare.Deşi Clare o încuraja,ea se îndoia că i-ar putea fi prea uşor.Ştia din experienţă că un servici şi o casă nu găseai pe toate drumurile.Oricum,nu în Londra.Oamenii cereau calificare,recomandări şi cum se putea să nu fie şi alţi cândidaţi? Ce să mai vorbim de proprietarul blocurilor care poate avea alte planuri pentru spaţial locativ.Clare îi întrerupse protestele.Satul sau micul orăşel Invercaldy era nici mai mult nici mai puţin decât proprietatea familiei soţului ei,îi spuse.Acesta,Colin Lindsay,era fratele Contelui de Invercaldy,aşa că nu va ezita să-i acorde această favoare lui Isobel. Chiar şi aşa Isobel avea îndoieli.Ideea în sine nu era rea,asta nu putea s-o nege.Să plece din sumbra Londră cu străzile ei mohorâte pentru a locui în aerul proaspăt de munte,în zona cea mai frumoasă a Scoţiei,era ca o promisiune a Paradisului.Dar în acelaşi timp,Isobel era îndeajuns de practică să-şi dea seama că nu se putea entuziasma îndeajuns de ideea de a se despărţi definitiv de tot ce cunoştea,pentru locuri în care nici nu fusese vreodată.În plus,nu putea să nu se gândească şi la mama lui Edward.Sigur,ei nu-i plăcea deloc,dar trebuia să o ia şi pe Cory în consideraţie,în fond era bunica ei. Promiţându-i lui Clare că va mai cântări posibilitatea,s-a întors la lucru fără prea mare tragere de inimă.Adevărul e că lui Cory i-ar fi priit de minune să se îndepărteze pentru totdeauna poate de influenţele nefaste ale Londrei.Dar simţea deja o teamă nedefinită pentru ce-i putea rezerva viitorul.Şi atunci,deodată,când s-a întors în seara aceea de la servici,totul parcă explodase.Intrase în apartament ca s-o găsească pe Cory stând indolent pe un scaun şi pe d-na Jacobson la telefon,vorbind agitat cu cine stie cine. Deşi încercase să o facă pe Cory să-i spună ce se petrecea,aceasta nu catadicsise să-i răspundă.În cele din urmă înţelesese despre ce era vorba.Era destul de clar din atitudinea d-nei Jacobson că la celălalt capăt al firului era directorul şcolii lui Cory şi înainte de a putea pune vreo întrebare,o auzise pe mama lui Edward spunându-i celuilalt că o retrăgea pe nepoata ei de la şcoală. Încercase ea să-i ia telefonul din mână imediat,dar d-na Jacobson,soacra,nu o lăsase,pornită să-i facă o scenă care cu siguranţă că s-ar fi auzit în receptor,aşa că trebuise să abandoneze şi să tacă.Însă când femeia închisese telefonul în cele din urmă şi o anunţase cu sânge rece că fiica ei va urma de acum o şcoală particulară pentru fete în St.John’s Wood,şi că,de vreme ce urmau să se mute la ea,era şi aşa mai aproape.Isobel izbucnise furioasă.Nu fusese în intenţia ei să aducă vorba de Scoţia.Toată după-amiaza şi în drum spre casă se tot gândise la o modalitate mai diplomatică de a le spune de propunerea făcută de Clare.Dar când o văzuse pe d-na Jacobson hotărâtă ca,de vreme ce Isobel nu o mai putea controla pe Cory,să devină ea stăpână pe situaţie,atunci nu mai avusese altă soluţie. Scândalul care a urmat a fost dintre cele mai mizerabile,iar Isobel ar fi dat orice să-1 fi putut evita,cel puţin în faţa lui Cory.Vestea pe care i-o dăduse d-na Jacobson,cum că nepoata ei fusese prinsă fumând marijuana după nişte tufe,era îndeajuns de îngrijorătoare ca să nu mai lipsească privarea ei de autoritate în faţa fiicei.Apoi,când Isobel a încercat să găsească o portiţă de ieşire din asemenea situaţie pomenind de slujba oferită în Invercaldy,mama lui Edward mersese până-ntr-acolo încât putuse să facă o afirmaţie plină de ură în legătură cu moartea fiului ei.Isobel ştiuse,nu-i vorbă,că d-na Jacobson o considerase întotdeauna vinovată de accident,şi asta era şi aşa cumplit pentru ea; dar să i se spună în faţă că mai bine-ar fi murit dracului,asta era cu totul altceva.Aşa că,în ciuda lacrimilor lui Cory şi cu incriminările nestăvilite ale femeii din fa a ei,Isobel îi telefonase lui Clare la hotel şi îi spusese că acceptă.Aceasta o maiț încurajase puţin spunându-i,că domnul Webster abia aşteaptă s-o revadă,astfel încât trei săptămâni mai târziu,când s-au urcat în trenul de Glasgow în gara de la King s Cross,Isobel se simţea încrezătoare în propria decizie.În plus,nu era ceva ireversibil,î iș spuse.Dacă lucrurile nu mergeau bine se puteau întoarce oricând la Londra.Apartamentul avea să fi intrat pe mâinile vreunui agent imobiliar dar odată ce1 vindea puteau oricând să o ia de la capăt cu banii pe care îi primeau.La început privind pe fereastra trenului la peisajul agrest al Angliei,scăldat într-un soare nefiresc de cald de septembne Isobel a reuşit să ignore încrâncenarea posomorâtă a lui Cory şi să se bucure de privelişte.Doar ea,mama ei,de când murise tatăl îşi petrecuse viata plecând dintr-un loc în altul.Doar pentru faptul că în ultimii paisprezece ani prinsese rădăcini într-un anume loc nu însemna că trebuia să şi rămână acolo.Şi ar fi fost bine şi pentru Cory dacă ar fi încetat să-şi plângă singură de milă.În ce o privea,în afară de câteva vacanţe petrecute în Franţa,abia de mai călătorise în viaţa ei.Nu văzuse aproape nimic din Anglia,ca să nu mai vorbim de Scoţia,aşa că era timpul să nu mai fie atât de convinsă că Londra e centrul universului. Trenul ajunse în sfârşit să străbată zona periferică a oraşului Glasgow şi atunci Isobel îşi dădu seama că,în ciuda celor petrecute,încă nu putea fi sigură că alesese calea cea bună,iar când trenul opri în gara centrală din Glasgow,era deja convinsă că făcuse de fapt o mare greşeală.Cory de abia dacă spusese vreo două vorbe pe tot parcursul călătoriei şi asta doar când Isobel o întrebase câte ceva.Se încăpăţâna să-şi arate supărarea,sperând ca lacrimile să-i schimbe mamei sale hotărârea,aşa că se închisese într-o tăcere gravă încât,cu fiecare clipă,îi arăta tot mai clar mamei că nu va accepta niciodată limitarea morală pe care o presupunea viata într-un orăşel prăpădit,de fapt mai mult un sat.Avea de gând să se declare o veşnică inadaptată şi răzvrătită,mai dificilă ca oricând.Trenul încetinea apropiindu-se de sta ie,în timp ce un altul porniseț în direcţia opusă luând viteză.Isobel simţi o nevoie nebunească să deschidă uşa laterală şi să se arunce împreună cu bagajele şi,fireşte,cu Cory,în trenul ce alerga spre sud.O,Doamne,să mă întorc la Londra,se gândi.Cum îşi putuse închipui că va putea sa îndure aşa o dezrădăcinare.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

  Capitolul 1     Nu atât gândacul cât ruperea unghiei o făcuse să ţipe. Gândacul era mic. Ruptura era însă de groază. Pe unghia ei îngrijită arăta la fel de adâncă şi colţuroasă ca şi Marele Canyon. Alex aruncă după gândac cu tăbliţa care prezenta meniul sărăcăcios oferit de serviciul de cameră al motelului. Pe dosul tăbliţei era un anunţ al meciului de vineri seara şi unul al celor patru călăreţi, o formaţie de muzică country şi western care cânta la Salonul Pintenul de argint, de la şapte seara până la miezul nopţii. Aruncătura ei îşi greşi ţinta cu o milă, iar gândacul se furişă repede sub bufetul de placaj. „Pun eu mâna pe tine mai târziu”. Găsi o pilă de unghii pe fundul trusei cosmetice pe care tocmai o despacheta şi a cărei închizătoare de metal îi desfigurase unghia; gândacul ieşise în aceeaşi clipă pentru a-l examina pe noul locatar al camerei 125. Aceasta se afla la parterul motelului Westemer, la trei uşi de maşina automată de îngheţată şi alte articole alimentare. Odată unghia reparată, Alex se mai privi o dată critic în oglinda toaletei. Era important să le ia ălora piuitul din prima clipă. Vor cădea pe jos când vor afla cine este, dar ea voia ca impactul să fie şi mai mare. Voia să-i lase stupefiaţi, fără grai, blocaţi. Fără îndoială vor face comparaţii. Asta nu le-o putea interzice. Nu voia însă cu nici un preţ să fie cântărită cu unitatea lor îngustă, de măsură mintală. Atât cât depindea de ea, nu trebuiau să-i găsească nici un cusur fiicei Celinei Gaither. Alesese cu grijă ceea ce urma să poarte. Totul, hainele, bijuteriile, accesoriile, erau de un gust desăvârşit. Efectul general era acela de reţinere - nu gravitate, eleganţă - dar nu ultimul răcnet, un aer de profesionalism care însă nu trebuia să-i estompeze feminitatea. Scopul ei era ca mai întâi să-i impresioneze, apoi să-i uimească cu ceea ce o adusese la Purceii. Până nu demult, oraşul de treizeci de mii de locuitori fusese doar un punct îndepărtat pe harta Texasului, locuit de tot atâţia iepuroi şi broscoi încornoraţi. De curând se vorbise de afaceri înfloritoare în oraş, dar de mică amploare. Când va termina ea ceea ce avea de făcut aici, Alex era sigură că numele oraşului va apărea cu litere de o şchioapă în toate ziarele, de la El Paso la Texarkana. Considerând că nimic nu mai putea îmbunătăţi înfăţişarea ei în afară de un miracol dumnezeiesc sau de o operaţie estetică foarte costisitoare, îşi aruncă poşeta pe umăr, luă geanta diplomat din piele de tipar şi, controlind dacă are la ea cheia, închise uşa camerei 125 în urma ei. În drumul spre oraş, trebuia să se strecoare printre două zone cu şcoli. Ora de maximă aglomeraţie în Purceii începe odată cu ieşirea elevilor de la şcoală. Părinţii îşi duceau copiii la dentist, la lecţii de pian sau la complexe comerciale. Unii poate se duceau acasă, dar traficul lent şi intersecţiile aglomerate arătau că nimeni nu stătea acasă în ziua aceea. Personal, n-o deranjau desele opriri şi porniri. Întârzierile o ajutau să-şi facă o idee cam ce fel de oraş era acesta. Panglici negre cu auriu fluturau pe copertina de deasupra intrării liceului din Purceii. Caricatura unei pantere negre îşi arăta colţii la maşinile care treceau pe şosea, iar dedesubtul ei cineva scrisese cu litere provizorii Pounce Permian. Pe terenul din interiorul stadionului, echipa de fotbal se antrena perfecţionându-şi tactica. Fanfara, cu instrumentele ei sclipind în soare, repeta concertul din pauza meciului de vineri seara, pe un teren separat. Toate aceste activităţi aveau un aer cât se poate de paşnic. Pentru moment, Alex regretă misiunea ei şi impactul pe care aceasta îl va avea asupra oraşului. Îşi îndepărtă repede sentimentele ei de vinovăţie, totuşi, când îi reveni în minte scopul pentru care venise. Refuzul bunicii de a o mai vedea şi acuzaţiile grave pe care i le adusese erau prea bine implantate în mintea ei, în caz c-ar fi arătat măcar şi pentru o clipă ce anume o adusese în acest loc. Cu greu şi-ar fi putut permite orice sentimente de regret. Centrul oraşului era aproape pustiu. Multe din clădirile destinate birourilor din perimetrul central erau închise şi cu lacătul pus. Semnele de falimenterau prea multe pentru a mai fi numărate. Pe ferestrele vitrinelor care cândva fuseseră pline de mărfuri atrăgătoare, se aflau tot felul de inscripţii. Pe uşa unei spălătorii acum goale se mai afla încă tăbliţa scrisă de mână. Cineva ştersese l-ul din călcat, aşa că acum se putea citi: „Câcat 3 cămăşi, 1 dolar”. Era un rezumat crud al climatului economic din Purceii. Parcă în fata tribunalului teritorial şi băgă nişte fise în aparatul de taxat parcarea. Tribunalul era construit din granit roşu, adus de la carierele din zona de deal cu trenul, cu vreo nouăzeci de ani în urmă. Sculptorii italieni ciopliseră gorgone şi grifoni pe toată suprafaţa disponibilă, ca şi cum cantitatea de basoreliefuri ar fi justificat preţul cerut pentru manoperă. Rezultatul era ostentativ, dar atracţia edificiului rămânea desăvârşita lui lipsă de gust. Pe vârful lui, steagul naţional şi cel al statului Texas fluturau în bătaia uşoară a vântului nordic. După ce lucrase în şi prin preajma capitoliului din Austin în cursul ultimului an, pe Alex n-o mai intimidau clădirile oficiale. Urcă treptele tribunalului cu paşi siguri şi împinse uşile grele. În interior, pereţii aveau zugrăveala cojită, lăsând o impresie generală de proastă întreţinere. Mozaicul pardoselii avea crăpături fine care se întretăiau ca liniile din palma unui bătrân. Plaforiui era înalt. Coridoarele, străbătute de curenţii de aer, miroseau a detergent de fabricaţie industrială, registre mucegăite şi o supradoză de parfum care emana de la secretara procurorului distructual. Secretara ridică privirea întrebător în momentul în care Alex intră în biroul de primire. — Bună. Te-ai rătăcit, scumpo? Dar ce păr frumos ai. Mi-ar plăcea să-l port şi eu ridicat pe ceafă ca tine. Trebuie că ai urechile foarte mici. Ale mele, dacă le-ai vedea, sunt ca nişte toarte de cană lipite de fiecare parte a capului. Ii dai cu Henna de are tenta asta de roşu? — Aici e biroul procurorului districtual Chastain? — Da, iubito. Ce treabă ai cu el? E cam ocupat azi. — Sunt din partea procurorului districtual din Travis. Domnul Harper trebuia să vă dea un telefon din partea mea... Cocoloşul de gumă de mestecat din gura secretarei scăpă pentru o clipă de chinurile masticaţiei. — Dumneata?! Credeam că-i un bărbat. — După cum vezi... Alex îşi desfăcu braţele pe lângă corp. Secretara părea vexată. — Domnul Harper ar fi trebuit să ne atenţioneze că asistentul lui e o doamnă, nu un domn, da', mă rog, spuse ea fluturând o mână moale, ştii cum sunt bărbaţii. Ei bine, scumpo, ai sosit exact la ora fixată. Numele meu e Imogene. O cafea? Ai o rochie formidabilă, ultimul răcnet. Acum se poartă mini, nu? Cu riscul de a fi nepoliticoasă, Alex întrebă: — Au sosit părţile? Chiar în clipa aceea, un râs masculin erupse de dincolo de uşa închisă. — Ai auzit răspunsul, scumpo, nu? spuse secretara. Probabil că cineva a spus un banc deochiat, ca să mai destindă atmosfera. Tocmai îşi spărgeau capul să priceapă care-i rostul acestei întruniri misterioase. Ce se întâmplă? Domnul Harper nu i-a spus lui Pat de ce te-a trimis la Purceii, deşi sunt prieteni de pe băncile facultăţii. E în legătură cu obţinerea autorizaţiei pentru jocuri de către ME? — ME? — Minton Entreprises, spuse ea, ca şi cum ar fi fost surprinsă că Alex nu ştie. — Cred că nu-i cazul să-i fac să mai aştepte, spuse Alex, plină de tact, trecând peste întrebarea secretarei. — Sigur, drăguţă, uite că mi-am dat drumul la gură. Ziceai că vrei o cafea, scumpo? — Nu, mulţumesc. Alex o urmă pe Imogene spre uşă. Ritmul inimii i se acceleră. — Scuzaţi-mă. Secretara băgă capul pe uşă întrerupând conversaţia celor dinăuntru. Asistentul procurorului districtual Harper a sosit. Ţineţi-vă bine. Se întoarse spre Alex. Pleoapa lucioasă datorită fardului de un albastru-marin şi geana falsă căzută peste unul din ochii ei clipiră într-o ochiadă încurajatoare „ca între noi, fetele”. — Intră, scumpo. Alex, făcându-şi curaj pentru această întâlnire care era cea mai importantă din viata ei, intră în cameră. Era clar după atmosfera relaxată din birou, că toţi se aşteptau să vadă un bărbat. În clipa în care trecu pragul şi Imogene închise uşa capitonată, omul aşezat la birou sări în picioare. Stinse o ţigară de foi într-o scrumieră de sticlă groasă şi întinse mâna să-şi ia haina, pe care o pusese pe spătarul scaunului. — Pat Chastain, spuse el, întinzând mâna. Secretara a exagerat puţin. În minus. Bunul meu prieten, Greg Harper, a avut întotdeauna gust la femei. Nu sunt deloc surprins că are colaboratoare atât de drăguţe. Remarca lui o irită puţin, dar i-o trecu cu vederea. Se mulţumi să încline din cap ca semn că-i acceptă complimentul. Mâna pe care o strânse era atât de încărcată de bijuterii de aur, încât ar fi putut ancora cu ea un yacht măricel. — Vă mulţumesc pentru facilitatea acestei întrevederi, domnule Chastain. — Nici o problemă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos dumneavoastră şi lui Greg. Şi te rog să-mi spui Pat. Apucând-o de braţ, o întoarse spre ceilalţi bărbaţi care se ridicaseră în picioare, politicoşi. Acesta este domnul Angus Minton şi fiul său, junior. — Bună ziua. Această confruntare, această primă întâlnire cu cei implicaţi avea un efect puternic, ciudat asupra ei, declanşând un război între curiozitate şi antipatie. Simţea nevoia să-i analizeze, să-i denunţe. În loc de asta însă, se comportă politicos, întinzându-le mâna. Primul care i-o strânse avea o mână plină de căldură. Strânsoarea era cam puternică, dar la fel de deschisă şi sinceră ca şi fata lui zâmbitoare. — Încântat. Bine aţi venit în oraşul Purceii. Faţa lui Angus Minton era bronzată şi ridată, devastată de soarele arzător al verii, de vânturi îngheţate de nord şi ani de muncă în aer liber. În orbitele cu marginile pline de riduri radiale, clipeau doi ochi inteligenţi şi prietenoşi. Avea o voce puternică. Alex se gândi că râsul său trebuie să fie la fel de provocator ca şi pieptul lui larg şi burta de băutor de bere, care era singura indicaţie a vreunui viciu. Altminteri, părea puternic şi într-o formă fizică bună. Chiar şi un om mai tânăr şi mai voinic ar fi evitat un conflict cu el, datorită prestanţei lui. Dar cu toată forţa lui, părea la fel de candid ca un băiat de altar. Strângerea de mână a fiului său fu mai moale, dar nu mai puţin binevoitoare şi prietenoasă. Cuprinse mâna lui Alex în mâna lui caldă şi, cu o voce care inspira încredere, spuse: — Minton junior. Încântat de cunoştinţă. — Numai puţin, spuse ea. Minton junior nu arăta cei 43 de ani pe care îi avea, mai ales când zâmbea. Dinţii lui regulaţi străluceau albi, în timp ce într-un obraz se formă o gropiţă ştrengărească, sugerând că, dacă avea ocazia, nu se dădea în lături de la nimic. Ochii lui albaştri, ceva mai închişi ca ai tatălui său, dar la fel de machiavelici, îi susţinură privirea suficient de mult, pentru a sugera că ei doi erau singurii care contau în camera aceea. Alex îşi retrase mâna înainte ca tânărul să-i fi dat drumul. — Iar acela e Reede, Reede Lambert. Alex se întoarse în direcţia indicată de Pat şi-l localiza pe cel de al patrulea om, pe care nu-l observase până atunci. Nepăsându-i de etichetă, stătea încă tolănit într-un fotoliu, în colţul camerei. Cizmele uzate de cowboy erauîncrucişate în dreptul gleznei, cu vârfurile îndreptate spre tavan, mişcându-se într-o parte şi în alta. Mâinile puse una peste alta stăteau moi pe închizătoarea centurii tipice de texan. Şi le descătuşa doar atât cât să ducă două degete la borul pălăriei lui de cowboy. — Domnişoară... — Domnule Lambert, spuse ea, cu răceală. — Poftiţi, aşezaţi-vă, o invită Chastain, arătându-i un scaun. Imogene v-a servit cu o cafea? — Da, dar i-am spus că nu doresc. Aş dori să trecem la subiectul întâlnirii noastre, dacă se poate. — Desigur. Junior, trage scaunul acela mai aproape. Angus, Chastain făcu un semn cu capul spre Minton să se aşeze. Când toţi se aşezară, procurorul districtual se întoarse la scaunul lui din spatele biroului. Acum, spuse el, domnişoara... fir-ar al naibii, în timpul acestor prezentări am uitat de numele dumneavoastră. Alex se simţi ca pe o scenă. Patru perechi de ochi erau aţintiţi asupra ei, aşteptând curioşi să-i audă numele. Ea făcu o pauză pentru a mări efectul, ştiind că rostirea lui va provoca o reacţie puternică. Voia să urmărească şi să clasifice reacţiile lor individuale. Ar fi dorit să-l poată vedea mai bine pe Reede Lambert care stătea oarecum în spatele ei, iar pălăria lui de cowboy îi ascundea faţa aproape complet. Trase aer în piept, apoi spuse: — Sunt Alexandra Gaither, fiica Celinei. Anunţul fu urmat de o tăcere uimită. Pat Chastain, aiurit, întrebă în cele din urmă; — Cine-i Celina Gaither? — Măi, fir-ar să fie, spuse Angus Minton lăsându-se pe spate în scaunul său, ca o jucărie dezumflată. — Fiica Celinei! Doamne, nu-mi vine să cred, şopti tânărul. E incredibil! — Imi spune şi mie careva despre ce-i vorba? Întreba Pat încă nedumerit. Nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Cei doi Minton se uitau cu ochii mari la Alex, căutând asemănări cu mama ei, pe care o cunoscuseră atât de bine. Cu colţul ochilor, Alex observă că cizmele lui Lambert nu se mai bâţâiau. Işi trăsese înapoi genunchii şi acum stătea drept. — Ce naiba ai făcut în toţi anii ăştia? întrebă Angus. — Câţi ani au trecut? vru să afle tânărul. — Douăzeci şi cinci, răspunse ea, precis. Aveam doar două luni când bunica Graham s-a mutat de aici. — Ce mai face bunica? — Acum e la un cămin din Waco, cu un cancer în stadiu final, domnule Minton. Alex nu găsea nici un merit în a le cruţa sensibilitatea. E în comă. — Îmi pare rău. — Mulţumesc. — Unde aţi locuit în tot timpul ăsta? Alex numi un oraş în centrul Texasului. — Am locuit acolo toată viaţa, sau cel puţin atât cât să-mi amintesc. Am terminat liceul acolo, am urmat apoi Universitatea din Texas şi în final dreptul. Am trecut examenul de diplomă acum un an. — Dreptul. Ca să vezi. Te-ai descurcat bine. Alexandra, foarte bine. Nu-i aşa, fiule? Tânărul Minton îşi arboră zâmbetul lui pe deplin cuceritor. — N-aş zice nu. N-arăţi nici un pic ceea ce erai când te-am văzut ultima oară, îi spuse el, provocator. Imi amintesc doar că aveai scutecele ude şi nici un fir de păr pe cap. Având în vedere motivele acestei întruniri prestabilite, încercarea lui de a flirta o făcu să se simtă stânjenită. Fu bucuroasă când Pat Chastain interveni din nou. — Regret că trebuie să tulbur o astfel de reîntâlnire, dar eu sunt încă complet nelămurit. Angus îl puse la curent. — Celina a fost colegă cu fiul meu şi cu Reede. Au fost chiar prieteni buni. Rar se întâmpla să nu-i vezi împreună când erau în liceu. Copii zănatici. Apoi ochii săi albaştri se întunecară, în timp ce clătina din cap cu regret. — Celina a murit. Tragic. Tăcu o clipă pentru a-şi aduna gândurile. Oricum, e prima oară că aflăm ceva despre Alexandra, de când s-a mutat bunica ei luînd-o cu ea. Zâmbind, se bătu cu palmele pe pulpe. Zău dacă nu-i grozav că te-ai întors la Purceii! — Vă mulţumesc, dar... Alex îşi deschise mapa şi scoase un dosar. N-am venit aici ca să rămân, domnule Minton. Sunt aici în calitate oficială. Îi întinse procurorului districtual dosarul, pe deasupra biroului. Acesta îl privi nedumerit. — În calitate oficială? Când m-a sunat Greg şi m-a întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor colaboratorului său, n-a suflat o vorbă despre redeschiderea vreunui caz. — Veţi găsi totul în dosar. Vă propun să-i citiţi atent conţinutul pentru a vă familiariza bine cu detaliile. Greg Harper cere întreaga dumneavoastră cooperare şi a altor reprezentanţi ai legii, domnule Chastain. M-a asigurat că-i veţi satisface cererea şi mă veţi sprijini pe tot parcursul anchetei. Alex îşi închise geanta diplomat cu un zgomot sec, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — Anchetă? Procurorul districtual se ridică în picioare. Cei doi Minton făcură la fel. — Sunteţi de la Comisia pentru întreceri hipice? întrebă Angus. Ni s-a spus că vom fi cercetaţi atent înainte de a primi autorizaţia pentru agenţia de pariuri, dar am crezut că faza asta e depăşită. — Şi eu am crezut că n-au mai rămas de făcut decât formele... spuse tânărul. — Din câte ştiu, aşa este, spuse Alex. Ancheta mea n-are nimic de-a face cu Comisia pentru întreceri hipice sau cu autorizaţia pentru agenţia de pariuri. După o clipă, văzând că ea s-a oprit, Chastain întrebă: — Atunci despre ce e vorba, domnişoară Gaither? Alex îşi luă un aer impozant şi spuse: — Redeschid dosarul unei crime comise cu 25 de ani în urmă. Greg Harper v-a rugat să-l ajutaţi, domnule Chastain, de vreme ce crima a fost comisă în ţinutul Purceii. Se uită în ochii lui Angus, apoi în ochii tânărului şi, în cele din urmă, dur, la pălăria lui Lambert. — Înainte de a termina, voi şti care din dumneavoastră mi-a ucis mama.    

Texas Lucky de Sandra Brown    1   Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. în loc de răspuns,Lucky scoase doar un mîrîit. întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela", cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar". O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. în momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p-aei. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Sandra Brown Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolph.ins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. în seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum,.Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua,-cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse" sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. Eu nu caut scandal. Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele iui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeuiui vecin. îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat iiber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să- şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechillbrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîiniie în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. în cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. -Ce... Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. în unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîiniie în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: La dracu !  descarcati cartea de aici...

FEMEIA CAPTIVĂ SANDRA BROWN CAPITOLUL 1 O să scape.Burke Basile întinse degetele de la mâna dreaptă apoi le strânse în pumn.Mişcarea aceasta devenise pentru el un tic nervos.Mai mult ca sigur că n-o să fie condamnat.Căpitanul Douglas Patout,comandant al Secţiei Narcotice şi Moravuri din Departamentul poliţiei din New Orleans,oftă dezamăgit şi îngână: -Poate. -Nu „poate”!O să scape,repetă hotărât Burke.O clipă mai târziu,Patout întrebă: -De ce 1-a desemnat Littrell tocmai pe acest procuror să se ocupe de caz?A fost detaşat aici de câteva luni,de undeva,din nord.Wisconsin sau cam aşa ceva.N-a înţeles…subtilităţile acestui proces.Burke,care privea în gol pe fereastră,se întoarse din nou cu faţa spre interiorul încăperii. -Pinkie Duvall le-a înţeles destul de bine. -Ticălosul ăsta bun de gură!Nu scapă nici o ocazie să lovească în poliţia din New York şi să ne facă o presă proastă.Deşi nu-i făcea plăcere să-1 complimenteze pe avocatul apărării,Burke spuse: -Ce-i al lui e-al lui,Doug,pledoaria lui finală a fost admirabilă.Era evident împotriva poliţiei,dar la fel de evident în favoarea justiţiei.Toţi cei doisprezece juraţi rămăseseră cu gurile căscate şi,practic,îi sorbeau cuvintele de pe buze. Sc uită la ceasul de la mână. -Au trecut treizeci de minute.Prevăd că o să mai dureze vreo zece. -Aşa puţin? -Da,aşa cred.Burke se aşeză pe un scaun de lemn plin de zgârieturi.Când problema este prezentată limpede,nu stăm niciodată prea mult pe gânduri. Indiferent cine a fost procurorul cazului sau câtă de multă alergătură au avut de făcut ambele părţi,cert este că Wayne Bardo n-a apăsat pe trăgaci.Nu el a tras glonţul care 1-a ucis pe Kev. -Aş vrea să am câte o monedă de cinci cenţi pentru fiecare afirmaţie de acest gen făcută de Pinkie Duvall în timpul procesului,spuse Patout posomorât. „Clientul meu nu a tras glonţul fatal.”O ţinea una şi bună,ca un călugăr la rugăciune. -Din păcate,ăsta e adevărul.Discutaseră chestiunea de cel puţin zece mii de ori-o întorseseră pe toate părţile,dar reveniseră de fiecare dată la acea certitudine irevocabilă,irefutabilă,indiscutabilă.Acuzatul din acest proces,Wayne Bardo, nu-1 împuşcase mortal,tehnic vorbind,pe sergentul Kevin Stuart.Burke Basile îşi dădu pe spate părul nepieptănat,îşi netezi mustaţa,apoi îşi frecă nerăbdător palmele de coapse,îndoind degetele de la mâna dreaptă.În cele din urmă îşi puse coatele pe genunchi şi rămase cu privirile în gol,pe podea,cu umerii uşor înclinaţi înainte.Patout îi aruncă o privire dezaprobatoare. -Arăţi ca naiba.De ce nu ieşi puţin să fumezi?Burke clătină din cap. -O cafea? Mă duc eu să-ţi aduc,ca să nu trebuiască să dai ochii cu ziariştii. -Nu,mulţumesc.Patout se aşeză pe un scaun alături de Burke. -E prematur s-o considerăm o înfrângere.Juraţii sunt nişte ființe ciudate. Uneori,când crezi că l-ai înfundat pe câte un ticălos,îl vezi cum pleacă liber din tribunal.Alteori ți se dau chiar asigurări că o să fie achitat,însă jurații dau verdictul”vinovat”,iar judecătorul pronunţă sentinţa maximă.Nu poţi să știi niciodată -Ba cu pot,spuse Burke cu o resemnare încăpățânată.Bardo o să scape. Câtva timp,nimeni nu mai rupse tăcerea apăsătoare.Apoi Patout spuse: -Astăzi este aniversarea Constituţiei mexicane.Burke ridică privirea. -Poftim? -Aniversarea Constituţiei mexicane.A fost adoptată la 5 februarie.Am observat chestia în calendar,de dimineaţă -Oh! -Da’ nu se precizează anul.Acum vreo două sute,dacă nu mă înşel. -Îhî.După încheierea acestei conversaţii,tăcură din nou,cufundaţi în propriile gânduri.Burke încerca să-şi imagineze cum o să reacţioneze atunci când se va da citire verdictului.Ştiuse de la început că avea să fie un proces.Pinkie Duvall nu era dispus să cadă la o învoială atâta vreme cât miza pe achitarea clientului său. Burke ştiuse şi care va fi rezultatul procesului.Acum,când se apropia momentul adevărului-dacă prezicerile lui se vor dovedi corecte încerca să-şi înăbuşe dinainte furia care avea să-1 cuprindă când îl va vedea pe Bardo părăsind teafăr şi nevătămat curtea tribunalului.Îi venea să-1 strângă de gât pe ticălos.O muscă mare şi zgomotoasă,probabil imună la insecticid şi la intemperii,reuşise să se strecoare cumva în cămăruţa mică a tribunalului din Orleans,unde nenumăraţi alţi procurori şi inculpaţi asudaseră îngrijoraţi în aşteptarea verdictului. Înnebunită,musca încerca să scape izbindu-se cu zgomot de geam.Nu înţelegea ea tentaţiile ei zadarnice,deşi foarte curajoase,nu făceau decât să-i scoată în evidenţă prostia.Burke schiţă un surâs dispreţuitor gândindu-se la sine.Se identifica cu musca şi ştia că ar fi fost şi el în stare să dea cu capul de un bolovan.Când se auzi ciocănitura,Patout şi Burke se uitară mai întâi unul la altul, apoi spre uşa pe care o deschise aprodul pentru a anunţa întoarcerea juriului. În timp ce se îndreptau spre ușă,Patout se uită la ceas şi murmură: -Ia te uită,zece minute.Apoi către Burke: Cum de-ai ştiut? Dar Burke nu-1 asculta.Atenţia îi fusese absorbită de uşile deschise ale sălii de judecată de la capătul coridorului.Publicul şi ziariştii se îmbulzeau prin portal cuprinşi de ațâțarea care-i anima şi pe romanii ce treceau prin porţile Coloseului, avizi să-i vadă pe martirii devoraţi de lei. Kevin Stuart,soţ,tată,un poliţist excepţional şi cel mai bun dintre prieteni,fusese martirizat.Ca şi mulţi alţi martiri din istorie,murise din cauza unei trădări.Cineva în care Kev avusese încredere,un om care ar fi trebuit să-i sprijine cauza,să-1 acopere,se dovedise a fi un trădător.Un alt poliţist le spusese „băieţilor răi” că „băieţii buni” sunt pe urmele lor.Un telefon secret dat de cineva din interiorul secţiei pecetluise soarta lui Kevin Stuart.E drept că fusese ucis la datorie,dar asta nu schimba lucrurile.Murise prosteşte.Procesul lui nu era decât „curăţirea,ştersul pe jos”.Fusese numai exerciţiul costisitor şi cronofag al unei societăţi civilizate menit să dea aparenţă de onorabilitate sentinţei de achitare a unui ticălos după ce pusese capăt vieţii unui om cumsecade.Alegerea juraţilor durase două săptămâni.Încă de la bun început,procurorul fusese pus în inferioritate de avocatul apărării,strălucitul Pinkie Duvall,care se dăduse peste cap ca să găsească un juriu perfect pentru clientul lui,fără a întâmpina aproape nici o rezistenţă din partea oponenţilor.Procesul în sine se desfășura pe parcursul a patru zile.Durata acestuia era disproporționată în raport cu interesul stârnit de deznodământul lui.Se făcuseră o sumedenie de preziceriÎn dimineaţa care urmase după accidentul fatal,şeful politiei declarase: -Toţi poliţiştii noştri îi resimt acut pierderea.Kevin Stuart era toarte respectat şi iubit de colegii săi.Vom folosi toate resursele de care dispunem pentru a instrumenta o anchetă temeinică şi documentată în legătură eu împuşcarea acestui admirabil ofiţer. „Procesul ar trebui închis imediat după deschidere”,se afirmase în editorialul ziarului Times Pieayune în ziua în care acesta începuse.”O greşeală din partea poliţiei din New York a avut drept rezultat moartea unuia de-ai lor.Tragic? Cu siguranţă.Dar este aceasta o justificare pentru căutarea unui ţap ispăşitor? Autorul rândurilor de faţă nu împărtăşeşte acest punct de vedere.” „Procurorul îi obligă pe contribuabili să suporte costurile procesului intentat unui cetăţean nevinovat căruia i s-a adus o acuzaţie falsă,menită să cureţe poliţia din New Orleans de ruşinea publică pe care o merită pentru acest incident. Oamenii vor trebui să ţină minte lucrul acesta când procurorul Litterell va candida din nou pentru postul său.”Era un citat din pledoaria lui Pinkie Duvall, rostită în favoarea unui „cetăţean inocent”,Wayne Bardo,născut Bardeaux,care avea un cazier lung ca o zi de post.Prezenţa lui Pinkie Duvall în orice proces capta interesul ziariştilor.Toţi cei care lucrau în domeniul relaţiilor cu publicul, toţi funcţionarii dornici de publicitate folosiseră procesul Bardo ca pe un pretext pentru a-şi face cunoscută propria platformă,indiferent care era aceasta.Părerile neavizate curgeau cu aceeaşi abundență cu care se împrăştie mărgelele colorate în Marţea Grasa.În schimb,din noaptea morţii lui Kev Stuart,locotenentul Burke Basile sc refugiase într-o tăcere încăpățânată şi dispreţuitoare,în timpul audierilor de dinaintea procesului,pe parcursul cărora s-au depus moţiuni de ambele părţi,taciturnului ofiţer de la Narcotice nu i se atribuise nici o afirmaţie care să poată fi citată.Partenerul şi cel mai bun prieten al său murise din cauza unui glonte de revolver în noaptea în care rataseră arestarea unui infractor. Acum,în timp ce se îndrepta spre sala de judecată ca să audă verdictul, un reporter îi vârî un microfon sub nas şi îl întrebă dacă are ceva de declarat. Răspunsul succint al lui Burke Basile fu; -Da.Să te ia dracii’!Căpitanul Patout,recunoscut de ziarişti ca persoană cu autoritate,a fost,de asemenea,reţinut în timp ce încerca să-1 urmeze pe Burke în sala de judecată.Afirmaţiile lui Patout erau mult mai diplomatice decât acelea ale subordonatului său,însă acesta declara tară nici un echivoc că Wayne Bardo era răspunzător de moartea lui Stuart şi că se va face dreptate numai dacă juraţii vor da un verdict de vinovăţie.Burke se aşezase deja la locul lui când îl ajunse şi Patout din urmă. -Îmi pare rău pentru Nanci,zise el aşezându-se.Văduva lui Kev Stuart şedea pe acelaşi rând cu ei,dar dincolo de intervalul din mijloc.În stânga şi în dreapta ei stăteau părinţii.Aplecându-se puţin înainte,Burke îi prinse privirea şi îi făcu un gest de încurajare cu capul.Nanci îi răspunse printr-un zâmbet abia schiţat,care nu exprima mai mult optimism decât simţea.Patout îi făcu semn cu mâna. -Pe de altă parte,e un om de ispravă. -Da,când soţul ei zace într-o baltă de sânge,poţi conta pe ea că va prelua ştafeta. Patout se încruntă la auzul răspunsului sarcastic al lui Basile. -A fost o glumă deplasată.Ştii la ce mă refeream.Burke nu spuse nimic.După o clipă,silindu-se să nu pară deloc afectat,Patout întrebă: -O să vină şi Barbara? -Nu. -Credeam că o să fie alături de tine în cazul în care treaba asta n-o sa iasă aşa cum vrem noi.Burke nu era dispus să-i explice de ce soţia lui preferase să nu asiste la proces.Se mulţumi doar să-i spună: -Mi-a cerut să-i telefonez de îndată ce voi şti rezultatul.Cele două părţi implicate în proces aveau dispoziţii sufleteşti foarte diferite.Burke împărtăşea părerea lui Patout că procurorul nu fusese deloc la înălţime în acest caz.După ce îşi făcuse treaba de mântuială,acum şedea la masa lui şi bătea cu guma de la capătul creionului într-un bloc cu file albe pe care nu era însemnat nimic,îşi bâțâia nervos piciorul stâng şi arăta de parcă ar fi preferat să se afle oriunde în altă parte,numai acolo nu.Între timp,la masa apărării,Bardo şi Duvall părea că-şi spun în şoaptă nişte bancuri bune.Amândoi chicoteau încântaţi,cu mâinile pavăză la gură.Lui Burke i-ar fi venit greu să spună pe care din cei doi îl ura mai mult-pe criminalul de carieră sau pe avocatul lui la fel de odios. Duvall fu solicitat de unul din asistenţii de la biroul său de avocatură să se uite printr-un teanc de documente,iar Bardo se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi aţinti privirile în tavan.Burke se îndoia că ticălosul ar fi în stare să se roage la Dumnezeu.Ca şi cum ar fi simţit privirea duşmănoasă a lui Burke,Bardo întoarse capul şi aţinti asupra locotenentului cu ochi negri şi furioşi în care cu siguranţă nu se reflectase niciodată vreo licărire de conştiinţă.Buzele subţiri ca de şopârlă se depărtară,schițând un fel de zâmbet care îţi dădea fiori.În clipa următoare, Bardo coborî una din pleoape,facându-i cu ochiul.Burke ar fi sărit de pe scaun şi s-ar fi repezit la Bardo dacă Patout,care văzuse gestul insolent,nu l-ar fi apucat imediat de brat şi nu l-ar fi silit să rămână pe loc. -Ce,ai înnebunit? şopti el.Dacă scoţi mânerul spadei te trezeşti direct în ghearele ticăloşilor.O să confirmi toate suspiciunile pe care le-au formulat în timpul acestui proces.Dacă asta vrei,n-ai decât,dă-i drumul. Neacceptând dojana nici măcar printr-o înclinare a capului,Burke îşi smulse braţul din mâna superiorului său.Cu acelaşi zâmbet viclean întipărit pe chip. Bardo întoarse din nou faţa spre judecător.Câteva secunde mai târziu,juraţii îşi reluară locurile pe bancă,iar judecătorul atrase atenţia asistenţei pe un ton mieros să se comporte corect în timp ce se va da citire verdictului.Juraţii,şapte bărbaţi şi cinci femei,hotărâseră în unanimitate că Wayne Bardo nu era vinovat de împuşcarea detectivului sergent Kevin Stuart.Burke Basile nu se aşteptase la un alt rezultat,dar îi venea mai greu să accepte verdictul decât îşi imaginase.Şi îşi imaginase că va fi imposibil.În ciuda recomandărilor judecătorului,cei aflaţi în sală nu reuşiră să-şi stăpânească sentimentele.Nanci Stuart scoase un ţipăt ascuţit,apoi se prăbuşi leşinată.Părinţii o protejară împotriva blitzurilor şi a camerelor video,mânuite de fotoreporterii care o înconjuraseră. Judecătorul le mulţumi juraţilor şi îi eliberă din funcţie.Apoi,după ce şedinţa fu ridicată oficial,ineficientul procuror îşi,băgă blocul alb în servieta nou-nouţă şi o porni pe intervalul dintre bănci ca şi cum tocmai s-ar fi anunţat că tribunalul luase foc.În clipa în care trecu pe lângă Burke şi Patout,le evită privirile. Burke descifra expresia de pe chipul lui în felul următor:Nu e vina mea.Uneori câștigi,alteori pierzi.Oricum,vineri lot primim salariul,aşa că s-o lăsăm baltă. -Ticălosule!murmură Burke.Aşa cum era de prevăzut,la masa apărării toată lumea jubila,iar judecătorul renunţase să mai intervină pentru a calma spiritele! Pinkie Duvall perora cu elocienţă în fața camerelor şi a microfoanelor Wayne Bardo îşi mută privirile de la o cameră la alta cu un aer plictisit.Din când în când schiţa gestul de a se apăra cu mâna,şi butonii cu pietre preţioase sclipeau în lumina reflectoarelor.Burke observă că fruntea lui măslinie nici măcar nu era umedă.Ticălosul ştia că va ieşi basma curată şi de astă dată,aşa cum se întâmplase de atâtea ori.Patout,asumându-şi rolul de purtător de cuvânt al poliţiei din New York,se străduia să scape de tirul întrebărilor formulate de reporteri.Burke îi urmărea pe Bardo şi Duvall în timp cc-şi croiau triumfători drum prin mulţimea de reporteri,îndreptându-se spre ieşire.Nu evitau nici un microfon,nici o cameră de luat vederi.Dimpotrivă,Duvall cultiva publicitatea şi se desfăta în lumina reflectoarelor.Spre deosebire de procuror,nu se grăbeau să plece,ba chiar zăboveau cât mai mult ca să se lase îmbrăţişaţi de suporteri. Şi nici nu-i evitară privirile lui Burke Basile.Dimpotrivă,încetiniră pasul când ajunseră la capătul rândului unde stătea Burke,încleştând şi descleştând degetele de la mâna dreaptă întinsă de-a lungul coapsei.Fiecare din ei îl privi cu intensitate pe Burke drept în ochi.Wayne Bardo merse chiar până acolo încât se aplecă şi şopti cu vocea încărcată de ură: -Nu eu am tras în poliţistul ăla,Basile.Tu l-ai împuşcat. CAPITOLUL 2 -Remy?Femeia se întoarse şi îşi dădu la o parte cu mâna înmănuşată o şuviţă de păr de pe frunte. -Bună!Nu mă aşteptam să vii.Pinkie Duvall păşi pe aleea din mijlocul serei şi o strânse în braţe,sărutând-o apăsat. -Am câștigat. -Mă aşteptam la asta,spuse ea zâmbind. -Încă o achitare. -Felicitări. -Mulţumesc,însă de data asta n-a fost mare lucru,zise el,încercând să-şi alunge zâmbetul radios de pe buze. -Pentru un avocat mai puţin strălucit ar fi fost o mare problemă.Încântat de laudele ei,zâmbi şi mai larg. -Mă duc la birou să dau câteva telefoane,dar la întoarcere vin şi cu invitaţii. Roman a făcut toate pregătirile.De fapt,în drum spre casă am observat maşinile de la restaurant care tocmai soseau.Majordomul lor Roman,şi întregul personal al casei fuseseră în alertă încă de când începuse procesul.Petrecerile pe care le dădea Pinkie ca să sărbătorească victoriile în procese contribuiau aproape tot atât de mult la notorietatea lui ca şi inelul cu diamant sclipitor pe care îl purta pe degetul mic de la mâna dreaptă,de unde i se trăgea de altfel şi porecla. Festinurile lui de după procese,ca şi pledoariile propriu-zise erau amplu oglindite în presa.Uneori,Remy îi suspecta pe juraţi ca votau pentru achitare numai ca să trăiască pe viu experienţa vestitelor lui petreceri. -Să te ajut cu ceva?Bincânţeles că nu era nimic de făcut,dar Remy întrebase ca de obicei,deşi cunoştea răspunsul. -E de-ajuns să-ţi faci apariţia ca să dai strălucire petrecerii,spuse el,lăsându-şi mâinile să alunece în josul spatelui ei şi acoperind-o cu sărutări.După ce îi dădu drumul,se strâmbă uşor din cauza mirosului de pământ de pe fruntea ei. -De fapt,ce făceai? Ştii că nu-mi place să fie prea multă circulaţie pe aici. -N-a fost nici un fel de circulaţie.Am adus o ferigă din casă,unde nu-i mergea prea bine,şi m-am gândit s-o transplantez aici.Nu te teme,n-am pus mâna pe nimic.Sera constituia domeniul lui Pinkie.Horticultura era hobby-ul lui,dar el luase treaba în serios şi ţinea la fel de mult la ordine şi curăţenie în sera lui ca şi în avocatură şi în toate celelalte sfere ale vieţii sale. Se uită o clipă plin de mândrie la şirurile de plante pe care le cultivase.Puţini dintre prietenii lui şi încă şi mai puţini dintre duşmani ştiau că una dintre pasiunile lui Pinkie Duvall o constituiau orhideele,în care se specializase. Pentru menţinerea echilibrului delicat al mediului din seră se luau măsuri foarte severe.Exista şi o nişă specială în seră unde era amplasată instalaţia care monitoriza microclimatul.Făcuse studii aprofundate asupra acestei probleme şi participa din trei în trei ani la Congresul mondial al orhideelor.Ştia exact ce cantitate de lumină,umiditate şi temperatură sunt necesare pentru fiecare speciePinkie le îngrijea cu atenţia şi devotamentul unei surori de la secţia de prematuri,asigurând fiecărei plante vasul potrivit,drenajul şi aerisirea de care avea nevoie.Şi,drept răsplată a eforturilor lui,dorea ca plantele sale să fie extraordinare.Şi,de parcă n-ar fi vrut să-şi dezamăgească stăpânul,aşa şi erau. De obicei.Dar acum se încruntă uşor în timp ce se apropia de un grup de plante denumite Oncidium varicosum.Aveau tulpinile pline de flori,dar nu erau la fel de impresionante ca unele dintre vecinele lor. -Le-am îngrijit săptămâni în şir.Cc s-a întâmplat cu ele? Arată foarte rău. -Poate că încă n-au avut timp să… -Au avut timp berechet. -Uneori,când… -Sunt nişte plante inferioare.Asta-i…   descărcați cartea direct de aici:….adăugat link nou 

Texas Sage de Sandra Brown uzele ei dulci şi ademenitoare le atinseră pe ale lui, apoi suspină şi şopti: - Un Crăciun fericit! - Şi eu îţi doresc un Crăciun fericit, Sage. Zîmbind, îşi încrucişă braţele pe după gîtul lui şi îşi lipi din nou buzele de gura lui, punînd mai multă pasiune în sărutul lor... sau încercînd să o facă. - Travis! - Ce? - Sărută-mă. - Asta fac. - Adică, sărută-mă cu adevărat, spuse ea şi murmură erotic: Să ştii că ai voie să mă săruţi pătimaş, chiar dacă e Crăciunul. - Sage, te rog. Tînărul privi nervos spre ferestre. În casă, petrecerea era în toi. S-ar putea să ne vadă cineva. Ea îşi desprinse braţele de pe gîtul lui şi pufni supărată: - Pentru Dumnezeu, Travis, eşti afurisit de corect. Nu ne vede nimeni. Şi chiar dacă ne-ar vedea, cui îi pasă că stăm aici şi ne îmbrăţişăm? - Mamei. Îţi place brăţara? Distrăgîndu-i-se pe moment atenţia, ea răspunse: - Fireşte că-mi place brăţara. Cărei femei nu i-ar plăcea? E minunată. Ridicîndu-şi braţul, scutură cercul din aur masiv de la încheietura mîinii. Mă bucur că m-ai lăsat să-mi deschid cadoul în seara asta şi nu în ziua de Crăciun. - M-am gîndit că aşa te poţi bucura de ea pe toată perioada sărbătorilor. - Foarte drăguţ din partea ta. Mulţumesc. - Totuşi, încă simt că eşti dezamăgită. Sage Tyler îl privi printre genele ei dese şi îi mărturisi în şoaptă: - M-am gîndit că-mi vei da inelul de logodnă de Crăciun. Şi, înainte ca el să poată spune ceva, ea se grăbi să adauge: Dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să-mi oferi un inel. Cine ştie? S-ar putea să nici nu-mi doresc un tradiţional inel de logodnă. - Probabil nu voi respecta convenţiile şi-mi voi alege ceva cu totul original. Să zicem, o piatră colorată în loc de diamant. Travis privi în jos spre pantalonii ei albi de piele. Puloverul era destul de potrivit - din lînă albă de angora cu o mulţime de ţinte lucioase şi pietre scînteietoare presărate cu gust pe umeri şi în faţă. Totuşi pantalonii erau teribil de extravaganţi. Zîmbi strîmb. - Nimeni nu te-a acuzat vreodată că ai fi convenţională, Sage. - Slavă Domnului. Cu o mişcare a capului făcu să-i alunece pe umeri părul bogat, un blond închis. Am crezut că mama ta va leşina cînd m-a văzut coborînd în pantalonii ăştia şi alăturîndu-mă celorlalţi oaspeţi. - Păi, ea cred că asociază hainele de piele cu îngerii diavolului şi starurile rock. - Hm! Poate ar fi trebuii să mă îmbrac într-o rochiţă de tafta în culori pastel. El se încruntă, dezaprobîndu-i sarcasmul: - Mama e mama. Ea şi prietenele ei se aseamănă, mai mult sau mai puţin. Au aceleaşi gusturi. Se duc în aceleaşi locuri, se îmbracă aproape la fel. E obişnuită cu anumite lucruri. - Dacă urmează să-i devin noră, ar fi bine să se obişnuiască şi cu mine. Sper că nu se aşteaptă să port fuste lungi şi bluze respectabile, atunci cînd voi deveni soţia ta. În ziua în care ne vom căsători, nu-mi voi schimba decît numele de familie. Şi, fiindcă veni vorba, adăugă ea într-un moment de inspiraţie, Valentine's Day, ar fi o zi romantică să ne logodim oficial. Chiar mai frumoasă decît Crăciunul. Sage îl tîrîse afară pe Travis pe veranda lungă, albă, a casei familiei Belcher, pentru a respira puţin aer proaspăt. Clădirea din cărămidă roşie în stil georgian era decorată cu beculeţe strălucitoare de Crăciun. În sufrageria din spatele lor, un imens pom de Crăciun, împodobit de un decorator care prefera dantela, perlele şi fluturii, atrăgea atenţia de la una din ferestrele mari care dădeau spre verandă. Trei brebenei fuseseră transferaţi temporar pe pajiştea din faţa casei şi împodobiţi special pentru trecătorii care veneau din toate părţile ţinutului pentru a admira aranjamentele de Crăciun, pregătite în fiecare an cu mare grijă de aceşti bogaţi locuitori din Houston. Un şir lung de maşini, una în spatele celeilalte, se tîrau pe stradă, cu farurile estompate de ceaţă. Deşi temperatura nu era prea scăzută, Travis îşi ridică gulerul de la costumul negru şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. Atitudinea lui pioasă reuşea întotdeauna să o enerveze pe Sage, care credea că îl face să arate ca un puşti de bani gata bosumflat. Şi, de obicei, însemna că are ceva pe suflet de care îi era groază să discute. - Adevărul este, Sage, că mă întreb' dacă nu e prea devreme să ne anunţăm logodna. Afirmaţia lui o luă prin surprindere, însă imediat îi captă întreaga atenţie. - Ce vrei să spui? Travis îşi drese glasul. - Ei bine, după semestrul de primăvară, mai am încă un an de practică la interne. Şi, după aceea, trebuie să trec de toate cursurile de specializare în dermatologie, - Ştiu exact ce anume trebuie să faci, înainte de a putea să-ţi deschizi un cabinet. Totul va fi în regulă. Acum, că mi-am luat diploma, voi găsi o slujbă. - Nu mă gîndesc la bani. Părinţii mă vor sprijini pînă îmi aranjez propriul cabinet. - Atunci, de ce-ţi mai faci probleme? Bucură-te. E Crăciunul! Travis privi spre şirul de maşini care se tîrau prin faţa casei. - Sage, nu cred că înţelegi ce anume vreau să-ţi spun. Ei îi îngheţă zîmbetul pe buze. - Se pare că nu, dar trebuie să fie ceva îngrozitor. Arăţi de parcă ai de gînd să verşi tot ce-ai mîncat. Nu te mai chinui atît şi nu mă mai ţine sub tensiune. Dacă ai ceva de spus, spune-o. El se scărpină în cap, tuşi în pumn, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. - M-am gîndit foarte mult la asta în ultimul timp şi... - Şi? - Şi nu cred... nu că nu ai fi..., Sage, doar că nu sîntem... - Nu sîntem, ce? El se chinui să vorbească, deschizînd şi închizînd gura de mai multe ori, înainte să spună: - Potriviţi. Nu sîntem potriviţi unul cu celălalt. Acum, că-i spusese, umerii i se relaxară. Răsuflă adînc. Era evident că se eliberase de o înspăimîntătoare povară. împietrită, Sage se holba la el. Nu putea să-şi creadă urechilor. Era împreună cu Travis de mai mult de un an. Era de la sine înţeles că se vor căsători, după ce ea îşi va obţine diploma. Semestrul era pe sfîrşite, iar ea se aşteptase la un inel de logodnă şi la anunţarea oficială a iminentei lor căsătorii, în timpul acestei vacanţe de sărbători. Era ridicol să se gîndească că el dorea să scape de ea. De Sage Tyler! Probabil că înţelesese greşit. - Doar nu vrei să spui că rupi logodna? Travis îşi drese din nou glasul. - Cred că ar trebui să ne gîndim mai bine. - Nu mai bate cîmpii, Travis, spuse ea, sfidătoare. Dacă vrei să scapi de mine, măcar ai curajul şi spune-mi-o în faţă. - Nu vreau să scap de tine. Mai exact, mama crede... - Oh, „mama crede”,.. Mama crede că nu sînt destul de bună pentru băieţaşul ei. - Nu-mi atribui cuvinte pe care nu le-am spus. - Atunci, dă-i drumul, exprimă-te. - Mama crede, şi eu sînt de acord cu ea, că eşti, cum să zic, prea zgomotoasă pentru mine. - Zgomotoasă? - Ţipătoare. - Ţipătoare? - Plină de temperament. - Pentru că port pantaloni de piele? - Sage, fii rezonabilă, protestă el. - N-am chef. Sînt furioasă. - Nu ai nici un motiv. - Nici un motiv? - Dacă te gîndeşti bine, eu niciodată nu ţi-am cerut să te căsătoreşti cu mine. Nu-i aşa? întrebă el, nesigur. - Ba da, strigă ea. Discutam tot timpul despre asta. Familia mea... - Va fi încîntată dacă nu te vei mărita cu mine, o întrerupse el. Fraţii tăi mă consideră un dobitoc. Mama ta mă suportă doar pentru că e drăguţă cu toată lumea. Şeriful acela care e mereu prin preajmă îşi drege afectat glasul şi clatină din cap dezaprobator de fiecare dată, cînd dă cu ochii de mine. - Îţi imaginezi toate astea, afirmă ea cu tărie, deşi ştia că are dreptate. - Ei bine, fie că-mi imaginez sau nu, continuă el impacientat, cred că avem nevoie de puţin timp, departe unul de altul. Furia ei făcu loc durerii. - Credeam că mă iubeşti. - Te iubesc. - Atunci, ce rost are discuţia asta? Şi eu te iubesc. Travis arăta sincer dezamăgit. - Te iubesc, Sage. Eşti frumoasă şi sexy. Eşti cea mai imprevizibilă, cea mai fascinantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să-mi pierd minţile. - Eşti plină de viaţă. Îţi place să dai ordine şi să-i faci pe ceilalţi să se supună voinţei tale. - Vorbeşti de parcă aş fi comandant de pluton. - Nu asta îmi e intenţia. Ai o poftă de viaţă care mă depăşeşte. Eşti spontană şi impetuoasă. Eu sînt metodic şi ordonat. Tu îi preferi pe liberali. Eu pe conservatori. Tu crezi din toată inima într-un Dumnezeu al tău. Eu mă îndoiesc de existenţa lui. Luînd totul în considerare, diferenţele dintre noi sînt mult prea mari. - Contrariile se atrag. - Încep să cred că nu. - Toate astea sînt nişte prostii, Travis. Încerci să-ţi linişteşti conştiinţa, nu-i aşa? îmi înşiri motivele tale. Dacă tot ai de gînd să-mi dai papucii, măcar fă-o cît mai demn şi nu mai fi aşa mieros. - Nu mă face să-mi fie şi mai greu decît îmi este deja, se plînse el. Lui îi era greu? Sage strînse pumnii, de „parcă se pregătea să-i tragă o mamă de bătaie. - Nu mă mai iubeşti. De fapt, despre asta e vorba, nu-i aşa? - Nu. Tot ce ţi-am spus pînă acum este adevărat. Te iubesc, Sage. Dar, fir-ar să fie, îmi cere atît de multă energie să ţin pasul cu tine. Rîse silit. Eşti ca un căţeluş care are chef de joacă. Ai o nevoie permanentă de atenţie şi afecţiune. - N-am băgat de seamă să te fi plîns pînă acum de natura mea afectuoasă, spuse ea, rece. De fapt, ai cerut chiar mai mult de nenumărate ori. Travis avu buna-cuviinţă să arate ruşinat. - Merit pe deplin să-mi vorbeşti aşa. Sage, continuă el descurajat, adevărul e că mi-am pierdut vitalitatea. M-ai secat. Nu pot să ţin pasul cu tine şi să mă ocup şi de studiile mele, aşa cum ar trebui. Cred că ar fi bine să ne luăm o pauză şi să reanalizăm situaţia, înainte să ne repezim să ne căsătorim. O atinse pentru prima oară, punîndu-şi uşor mîinile pe umerii ei. - După ce vei avea timp să te gîndeşti, sînt convins că vei fi de acord cu mine. Eu nu sînt potrivit pentru tine, cum nici tu nu eşti potrivită pentru mine. Poate crezi că mă iubeşti, dar eu sînt de părere că doar te-ai autoconvins de asta. Ea îşi eliberă umerii. - Să nu începi să gîndeşti în locul meu, Travis, Nu poate fi decît un vis urît, un coşmar, îşi zise ea. În curînd, se va trezi, îl va suna pe Travis şi îi va povesti despre visul ei bizar şi îl va preveni să nu devină niciodată realitate. Deşi totul era prea real pentru a fi doar un vis. Podoabele sărbătorilor străluceau peste tot, în jurul ei. Simţea mirosul crengilor de brebenel şi din casă se auzeau colinde. O ustura înţepătura lacrimilor. Umilinţa avea un gust coclit. Întotdeauna ea fusese cea care întrerupsese legăturile cu admiratorii ei. Dacă o despărţire era inevitabilă, ea era cea care o declanşa. Travis, chiar dacă temperat şi ambiţios, fusese nebun după ea. Nu-i venea să creadă că-şi dorea să se despartă de ea. Păi, doar cu cîteva luni în urmă, se rugase de ea să se mute în apartamentul lui, ceea ce ea refuzase. După ce a rămas îmbufnat cîteva zile, a pretins că o iubeşte şi mai mult pentru caracterul ei puternic. Rar se certau îşi avea momentele lui enervante, cînd se încăpăţîna şi refuza să cedeze. Ca şi acum'. Totuşi, dacă era strîns cu uşa, de obicei ceda în faţa voinţei ei. - Sinceră să fiu, Travis, nu prea cred în amînări. Ori mă iubeşti şi vrei să te însori cu mine, ori nu. Îşi aruncă părul pe spate şi îl înfruntă provocatoare. Hotărăşte-te. Acum sau niciodată. El arăta îndurerat în timp ce-i studia expresia fermă şi bărbia ridicată agresiv. În cele din urmă, spuse: - Dacă o iei aşa, Sage, atunci cred că niciodată. Asta o făcu să-şi piardă răsuflarea, deşi reuşi să păstreze o ţinută mîndră. Un refuz atît de total era de neconceput. Nu putea să-i facă ei aşa ceva! Cînd va avea timp să se gîndească la ce a făcut, va regreta. Se va tîrî în genunchi în faţa ei, implorînd-o să împartă cu el viitorul luminos de dermatolog de succes. Pînă atunci, mai bine moare decît să-i arate cît de mult o jignise. Nu va vedea nici o singură lacrimă. Doamna Belcher era, fără îndoială, în spatele acestei hotărîri pripite. Mama lui îi făcea să o asculte doar aruncîndu-i o singură privire poruncitoare, dar lui Sage nu-i era frică de ea. Aroganţa ei n-o făcea pe Sage decît să-şi dorească să o provoace şi mai mult - cum ar fi pantalonii de piele la un dineu important. După ce lui Travis îi vor veni minţile la cap şi se va întoarce tîrîndu-se la picioarele ei, se va mărita cu el şi va face şase copii, fiecare, la o distanţă egală de zece luni. Între timp, nu avea de gînd să-l lase pe Travis să scape aşa uşor. Sfidătoare, i se adresă: - Îmi convine de minune. Voi ieşi din viaţa ta de îndată ce-mi voi împacheta lucrurile. - Acum? spuse el. Dar nu poţi pleca acum, Sage. Maşina ta a rămas în Austin. Unde să mergi? - Mă descurc eu. El scutură din cap cu tot mai puţină răbdare, de parcă avea de-a face cu un copil îndărătnic. - Nu poţi pleca acum. - Pe dracu', nu pot! se răsti ea, ştiind că Laurie Tyler s-ar cutremura dacă ar auzi cum vorbeşte fiica ei. - Uite, Sage, nu există nici un motiv să nu ne bucurăm împreună de aceste sărbători, aşa cum am plănuit. Ca prieteni. Aş vrea să rămînem prieteni. - Ia mai du-te dracului. - Dacă nu vii înăuntru, vei strica petrecerea mamei. Vom fi un număr impar la cină. - Mă doare în cot de cina mamei tale! strigă ea. Afurisiţii ăia de pui pe care îi serveşte în fiecare an sînt întotdeauna aţoşi şi tari. Nu merg înapoi nici dacă mor. Oricum, era o petrecere sufocantă, stupidă şi plictisitoare, Ar trebui să-ţi mulţumesc că mi-ai oferit un motiv bun ca să scap de ea. Neliniştit din cauza volumului vocii ei, Travis aruncă o privire peste umăr. Oaspeţii, înveşmîntaţi în haine elegante, se învîrteau în cerc prin sufrageria i opulentă, ciugulind din aperitivele servite de chelneri în vestoane albe închinînd în cinstea evenimentului şi a fiecăruia dintre ei cu pahare cu whisky şi sifon, şi cocktailuri de ouă ce răspîndeau un miros înţepător. - Sage, încearcă să înţelegi. Eu... eu nu aveam de gînd să discut despre asta cu tine decît după sărbători, dar tu, tu m-ai forţat într-un fel să-ţi spun totul în seara asta. Nu vreau să te simţi prost. - Eu, să mă simt prost? rîse ea, batjocoritor. Mă simt excelent. Acum pot să mă bucur de Crăciun, fără să-mi mai fac probleme dacă o mare doamnă din înalta societate va aproba felul în care mă îmbrac. De fapt, nu-mi pasă cîtuşi de puţin. - Nu te purta aşa, se rugă el. Sage ridică o sprînceană, privindu-l răutăcioasă. - Cum aşa? - Ca o mucoasă răsfăţată. - Mai întîi, mă faci la fel de agresivă ca un înaintaş la rugby, apoi, mă compari cu un căţeluş enervant, apoi, cu o debilă mintală care nu ştie ce vrea şi acum, am ajuns o mucoasă răsfăţată, Şi pretinzi că mă iubeşti? - Nu se poate discuta cu tine, cînd eşti în starea asta. Travis înjură în gînd şi se întoarse să plece de lîngă ea. Mama ne va observa lipsa, Ne vedem înăuntru, după ce termini cu istericalele, Simţindu-se, pe bună dreptate, indignat, Travis intră în casă. - Poţi să aştepţi mult şi bine, strigă ea după el. Uşa era decorată cu o ghirlandă, care, după părerea lui Sage, era atît de extravagantă, încît părea vulgară. La fel era şi pomul de Crăciun din sufragerie. Unde erau globurile multicolore, bomboanele de ciocolată şi beteala cu care se împodobea un pom de Crăciun, acasă la ea? Aruncă o căutătură cruntă pomului artificial şi strident împodobit, prin ferestrele luminate puternic. Luminiţele aşezate la intervale egale, de-a lungul crengilor perfecte, începură să se estompeze: Lacrimile ţinute în frîu pînă acum îi umplură ochii făcînd ca decoraţiile strălucitoare să pară cristaline. Pe măsură ce se potolea furia, începu să simtă şocul provocat de afirmaţiile lui Travis. Cineva pe care îl iubea, despre care crezuse că o iubeşte, o respinsese. Tot ce-i spusese putea fi parafrazat în trei cuvinte simple: „Nu te vreau”. Putea ea să fie dulce, drăgălaşă şi drăgăstoasă, adevărul era că el nu o dorea. Pofta ei de viaţă, aşa cum se exprimase el, îl plictisea. Îşi puse braţele în jurul uneia dintre cele şase coloane albe care sprijineau balconul de deasupra verandei. Îmbrăţişînd-o, îşi lipi obrazul de suprafaţa rece şi striată. Ce le va spune tuturor? Cum va mai putea să-şi ţină capul sus, cînd se vor afla toate astea? Ce va crede familia ei? Singurul lucru pe care îl aşteptau de la ea era să se căsătorească cu cineva care să o iubească la fel de mult, pe cît îl iubea şi ea. Ei, treaba asta nu-i reuşise. Ca şi multe altele. Cum putea Travis să-i facă aşa ceva? îl iubea. Erau perfect compatibili. El nu-şi dădea seama? Ei îi plăcea să tragă sforile; el mai degrabă prefera să fie manevrat. Lui îi plăcea să muncească; ea ştia bine ce înseamnă munca. Era atît de apatic, avea nevoie de cineva exuberant în viaţa lui - chiar el i-o spusese. Fireşte că suferea de o pierdere temporară a minţii, îşi zise ea. Şi se va întoarce la ea în cele din urmă. Bănuia că nici nu va trebui să aştepte prea mult. Ea îi va lipsi îngrozitor de mult. Fără ea, viaţa lui va fi la fel ca a părinţilor lui, incoloră şi insipidă. Iar cînd se va întoarce, ruşinat, la ea, cu coada între picioare şi mîndria cît un ou mare de gîscă vîrît în gît, nu se va grăbi să-l ierte. O făcuse să sufere. Îi stricase vacanţa de Crăciun. Acum, ar fi trebuit să sărbătorească faptul că-şi luase diploma, ceea ce nici unul dintre fraţii ei nu reuşise. S-ar putea să nu-l ierte niciodată. Îndepărtîndu-se de coloană, îşi şterse lacrimile, refuzînd să se lase doborîtă. Încă de copil, ori de cîte ori îi erau rănite sentimentele, mai bine înfrunta cu obrăznicie orice situaţie, decît să-şi arate adevăratele sentimente. Dacă ar fi făcut-o, ar fi părut ridicolă. Să fi vărsat lacrimi în faţa fraţilor ei ar fi însemnat să nu fi supravieţuit niciodată copilăriei. Nu pentru că ei i-ar fi făcut vreun rău; ea ar fi murit de ruşine dacă ar fi fost prinsă plîngînd. Deci, nu-i rămînea altă şansă să reziste pînă cînd Travis îşi va da seama cît de prosteşte se purtase cu ea. Nici nu putea fi vorba să fugă acasă la familia ei, ca o femeie respinsă, cu lacrimi în ochi şi disperată. Mai întîi trebuia să găsească o cale de a pleca de aici. Mai bine pleacă pe jos acasă, decît să se întoarcă la petrecerea familiei Belcher. Şi nici nu le va cere ajutorul, deşi ştia că doamna Belcher ar fi bucuroasă să-i găsească un mijloc de transport. Trăgînd adînc aer în piept, pentru a-şi aduna curajul, se întoarse cu faţa spre colţul verandei. Făcu doar un pas înainte de a se opri brusc. Bărbatul se sprijinea leneş de peretele acoperit cu iederă, ascuns parţial de umbra aruncată de un brebenel pus într-un ghiveci. Totuşi, prin ferestre se strecura destulă lumină, ca Sage să-l vadă bine. Chiar prea bine. Era înalt şi deşirat, mai zvelt decît fratele ei, Lucky. Deşi cea mai mare parte a părului îi era ascuns sub o pălărie neagră, jilavă, de cowboy, Sage observă că părul de deasupra urechilor era blond închis, stropit cu fire palide, argintii. Viaţa în aer liber îi făcuse pielea arămie şi îi crestase riduri în colţul ochilor albaştri, pătrunzători, care o priveau cu un amuzament nedisimulat. Avea o bărbie puternică, pătrată, care sugera că nu e bine să-l superi, şi alura unui bărbat aspru şi musculos, ce părea să explice poziţia arogantă a capului şi privirea insolentă. Purta o cămaşă de un albastru decolorat, cu nasturi albi, rotunzi, Jeanşii aveau tivul rupt. Marginile decolorate şi în zdrenţe erau ridicate peste gleznele vîrîte în nişte cizme jerpelite ale căror vîrfuri erau umede şi pline de noroi. Singura concesie făcută serii răcoroase era o vestă neagră, matlasată. Era deschisă în faţă, lăsînd să i se vadă cămaşa pentru că degetele mari de la ambele mîini erau agăţate în buzunarele din spate ale pantalonilor, Un texan de aproape doi metri, cu umeri largi, picioare lungi şi talie subţire. Un texan care arăta ca unul din băieţii răi. Sage îl dispreţui imediat, mai ales Încercînd să-şi ascundă ruşinea, Sage îl întrebă furioasă: - Şi tu cine dracu' mai eşti? - Moş Crăciun. Mi-am trimis la spălat costumul roşu. Ei nu i se păru deloc amuzant răspunsul lui. - De cît timp stai aici? - De suficient de mult, replică el rînjind, ca pisicile Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. - Ai tras cu urechea. - N-am rezistat tentaţiei. Ar fi fost nepoliticos din partea mea să întrerup o scenă plină de tandreţe. Ea îşi îndreptă spinarea şi îi aruncă o privire intenţionat arogantă, măsurîndu-l din cap pînă în picioare. - Eşti unul dintre oaspeţi? El dădu, în sfîrşit, drumul hohotului de rîs. - Vorbeşti serios? - Atunci, ai apărut de acolo? întrebă ea, indicînd traficul de pe stradă. Ţi s-a stricat cumva maşina? în timp ce clătina din cap, o măsură şi el din priviri. - Tipu' e homist, sau ce-i cu el? Ea nu catadicsi să răspundă. Străinul plescăi din buze scoţînd o exclamaţie de regret. - Adevărul e că ar fi mare păcat să renunţi la pantalonaşii ăştia de piele, după cît de bine ţi se potrivesc. - Cum îndrăzneşti? - Şi dacă te-ai fi lipit de mine aşa cum te-ai lipit de el, ţi-aş fi dat cel mai pătimaş sărut din istorie, şi să-i la dracu' pe cei care ne-ar fi văzut. Nimeni, nici măcar cei-mai înflăcăraţi admiratori ai ei nu ar fi avut vreodată tupeul să-i vorbească aşa. Dacă nu i-ar fi împuşcat ea însăşi, ar fi făcut-o fraţii ei. Cu obrajii în flăcări şi ochii fulgerînd, îi spuse: - Chem poliţia. - Oare de ce ai face aşa ceva, Miss Sage? Faptul că-i folosise numele, o opri după ce făcu doi paşi spre uşă. Exact, spuse el citindu-i gîndurile. Ştiu cum te numeşti. - Nu ţi-a fost greu să-ţi dai seama, spuse ea cu mai multă nepăsare decît simţea de fapt. În timp ce cu neruşinare trăgeai cu urechea la o conversaţie, care nu te priveşte, l-ai auzit pe Travis spunîndu-mi pe nume. - Oh, am înţeles perfect tot ce s-a spus. Vorbeaţi în engleză. Băieţaşul mamei, pur şi simplu, ţi-a dat papucii. M-am gîndit să aştept politicos pînă cînd termină şi apoi să-ţi transmit mesajul. Ea îi aruncă o privire feroce, plină de furie înăbuşită şi neîncredere evidentă. - Ai venit aici ca să-mi transmiţi mie ceva? - Parcă începi să înţelegi. - De ce? - Am fost trimis să te caut. - Să mă cauţi? - Ca să te duc acasă. - La Milton Point? - Acolo e casa ta, nu? întrebă el, zîmbindu-i sardonic. M-a trimis fratele tău. - Care dintre ei? - Lucky. - De ce? - Pentru că pe cumnata ta, soţia lui Chase, au apucat-o durerile facerii în această după-amiază. Pînă la acest punct îi făcuse jocul. Nu credea nici un cuvînt, dar era curioasă să afle cît de creativă putea fi mintea unui vagabond. Spre surprinderea ei, descoperi că ştia destule despre familia ei. - Au apucat-o durerile facerii? - Cam a ora două, în această după-amiază. - Dar nu trebuia să nască decît după Anul Nou. - Copilul a avut alte planuri. Probabil că nu a vrut să piardă Crăciunul. Poate că la ora asta a născut deja, dar cînd am plecat eu, încă nu se întîmplase nimic. Sage rămase în continuare prudentă. - De ce te-ar trimite Lucky după mine? De ce nu mi-a dat un telefon? - A încercat. Una dintre colegele de cameră din Austin i-a spus că ai plecat deja spre Houston cu craiul tău. Arătă cu capul spre ferestrele în spatele cărora oaspeţii erau conduşi spre sala unde se servea cina. Ţinînd seama de asta, continuă el, Lucky a fost de părere că ar merge totul mai repede dacă Vin să te iau de aici. Se împinse de la perete şi aruncă o privire neîncrezătoare spre cerul acoperit de nori. Putem pleca? - Nu plec nicăieri cu tine! exclamă ea batjocoritor la presupunerea lui că ar fi fost în stare de aşa ceva. Conduc maşina de la optsprezece ani şi de atunci am făcut destule drumuri singură. Dacă e nevoie de mine acasă, familia mea ar fi luat legătura cu mine. - Mi-a spus că, probabil, vei fi o adevărată pacoste. Bombănind şi clătinînd din cap plictisit, vîrî mîna în buzunarul de la piept şi scoase afară o bucată de hîrtie. I-o întinse. Lucky a scris asta, să ţi-o dau în cazul în care începi să faci pe nebuna. Sage desfăcu hîrtia şi examină rîndurile care, era evident, fuseseră scrise în mare grabă. Abia reuşea să descifreze scrisul, însă nimeni nu era capabil să înţeleagă ce scria Lucky. Fratele ei o informa că purtătorul mesajului era noul angajat al Companiei de Foraj Tyler, Harlan Boyd, - Domnul Boyd? Acesta zîmbi în colţul gurii, - După toate prin care am trecut împreună, poţi să-mi spui Harlan. - N-am de gînd să-ţi spun nicicum, se răsti ea la el. Dar asta nu făcu decît să-i lărgească zîmbetul. Fratele ei îi cerea să-l însoţească pe acest om la Milton Point, fără discuţii. Ultimele două cuvinte erau subliniate... pentru că aşa era mai bine. - Ai fi putut să falsifici asta, spuse ea acuzator. - De ce aş face aşa ceva? întrebă el, zîmbind din nou sarcastic. - Pentru a mă răpi. - De ce? - Răscumpărare. - N-ar fi o mişcare prea inteligentă. Ai tăi sînt lefteri. Asta era adevărat. Compania de Foraj Tyler abia reuşea să supravieţuiască şi doar pentru că Marcie Johns îi împrumutase bani fratelui mai mare ai lui Sage, Chase, atunci cînd se căsătorise cu el. Din cauza preţului scăzut al petrolului, contractele de forare erau tot mai puţine şi tot mai rare. În prezent, familia Tyler făcea parte dintr-un fel de aristocraţie sărăcită. Şi în zilele astea era ca şi cum ar fi purtat o decoraţie de onoare. Totuşi, mîndria ei era rănită de faptul că acest netrebnic ştia despre dificultăţile financiare ale familiei ei. Îşi micşoră ochii căprui deschis. - Dacă firma are probleme financiare atît de mari, cum de ai fost angajat? - N-am fost angajat. Lucrez doar pe bază de contract. Şi din cînd în cînd mai fac cîte un ciubuc. Ca şi în seara asta. Lucky mi-a oferit cincizeci de dolari ca să vin să te duc acasă. - Cincizeci de dolari? exclamă ea. El îşi împinse spre spate pălăria de cowboy. - Pari surprinsă. Crezi că e prea mult sau prea puţin? - Nu cred decît că nu merg nicăieri cu tine. Voi pleca singură cu maşina spre Milton Point. - Ai uitat? Ţi-ai lăsat maşina în Austin şi ai venit aici cu Buze Fierbinţi. Cînd îi zîmbi ştrengăreşte i se încreţiră liniile din jurul ochilor. Presupun că ai putea să-l rogi să te ducă acasă. Deşi, probabil, mămica ar face o criză de isterie dacă scumpul ei băieţel nu ar fi acasă de Crăciun. Însă nu ai de gînd să-i ceri aşa ceva, nu-i aşa, Miss Sage? Ştia răspunsul şi fără să o mai fi întrebat şi îl urî pentru asta. În timp ce un grup de colindători trecea pe trotuar, cîntînd despre pace pe pămînt, Sage turba de furie, îşi evaluă opţiunile şi se gîndi dacă era înţelept să părăsească relativa siguranţă de pe veranda casei Belcher în compania unui bărbat care arăta de parcă comiterea unei crime era distracţia lui preferată. Pe de altă parte, familia ei era cel mai important lucru pentru ea. Dacă aveau nevoie de ea acasă... Biletul de la Lucky părea destul de autentic, dar, dacă un escroc era destul de isteţ pentru a o găsi în casa logodnicului ei. - La ce oră zici că a fost Sarah dusă la spital? Zîmbetul lui tandru, cuceritor, ar fi topit şi inima Reginei Gheţurilor. - Asta e o întrebare cheie, aşa-i? Ca să vezi dacă nu te păcălesc? Netulburată, îşi încrucişă braţele la piept, privindu-l fix şi aşteptînd răspunsul. -OK, hai să ne jucăm atunci, spuse el. Pe soţia lui Chase nu o cheamă Sarah, ci Marcie Johns, pe numele de fată, E agent de vînzări-cumpărări şi cîteodată Chase o alintă spunîndu-i cu afecţiune Gîsculiţă, poreclă pe care i-a dat-o cînd mergeau împreună la şcoală. Trecîndu-şi greutatea pe un picior şi relaxîndu-şi un genunchi, adoptă o postură care era în acelaşi timp arogantă şi bătăioasă. Deci, Miss Sage, vii de bună voie sau ai de gînd să mă faci să trudesc pentru cei cincizeci de dolari? Sage îşi muşcă buzele. Avea dreptate în mai multe privinţe, în special că era blocată în casa lui Travis Belcher. Nici nu-i trecea prin cap să-i ceară acestuia ajutorul, Chiar dacă Harlan Boyd era un gunoi al societăţii, iar fraţii ei îi cereau să se lase în seama lui - le va arăta ea cu prima ocazie - mîndria o împiedica să ceară ajutorul cuiva din casa aceea. - Nu prea îmi dai posibilitatea să aleg, domnule Boyd. - Nu ai din ce să alegi. Să mergem. - Trebuie să-mi fac bagajul. încercă să treacă pe lîngă el, dar bărbatul făcu un pas lateral blocîndu-i drumul. Înclinîndu-şi capul pe spate îi aruncă o privire ucigătoare. Trebui să-şi încline bine capul. Moştenise înălţimea familiei Tyler de la tatăl ei, ca şi cei doi fraţi ai săi. Erau puţini bărbaţi pe care să-i privească ridicînd ochii. O situaţie alarmantă. Ca şi ardoarea care radia din privirea lui. Ca şi vocea, plăcută dar vibrînd de asprime şi hotărîre masculină. - Dacă mi-ai fi dat şansa pe care i-ai dat-o imbecilului, te-aş fi sorbit cu lăcomie ca un motan pus în faţa unui borcan cu smîntînă dulce şi proaspătă. Ea înghiţi greu zicîndu-şi că e din cauza faptului că avea capul atît de înclinat pe spate. - Cumnata mea a primit odată un telefon de la un tip anormal care a început să-i debiteze porcării. Acum ştiu cît de dezgustată trebuie să se fi simţit. - Tu nu eşti dezgustată. Ţie ţi-e frică. - Frică? - Ţi-e frică că s-ar putea să-ţi placă dacă te sărut. Ea rîse batjocoritor. - Aş vrea să o văd şi pe asta. - Speram că vei spune aşa ceva. Faţa ei era încă încordată din cauza căldurii teribile care puse stăpînire pe ea cînd el îi cuprinse capul în mîini şi o trase spre gura lui pentru un sărut mistuitor. În mai puţin timp decît îi trebui creierului ei să înregistreze ce se întîmplă, limba lui era în gura ei, explorînd-o iscoditor. Cu ochii măriţi de uimire, putea să vadă peste umărul lui fereastra de la sala unde se servea cina. Chelnerii se mişcau în jurul mesei lungi, minunat aranjate, servind găini Rock Cornish şi cartofi dulci oaspeţilor familiei Belcher, în timp ce gura fostei-viitoarei nurori era devorată scandalos pe verandă de un bărbat cu un rînjet lasciv şi cizme ude. Dacă n-ar fi îngheţat din cauza şocului, ar fi izbucnit într-un rîs isteric. Peste cîteva secunde totuşi, reuşi să-şi revină în fire. Lovindu-l în piept cu toată puterea, îl împinse la o parte. Respiraţia nu-i reveni uşor. Sorbi lacomă oxigen şi înghiţi aer de mai multe ori, înainte să şuiere: - Dacă mai încerci o şmecherie ca asta, îţi vei dori să nu o fi făcut. - Sincer să fiu, mă îndoiesc de aşa ceva, Miss Sage. Ca şi tine, de altfel. Aruncă din nou spre cer o privire îngrijorată. Ar fi bine să plecăm cît mai repede, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Adu-ţi bagajul. Te aştept exact aici: Prea furioasă ca să mai replice ceva, Sage se năpusti înăuntru, - Asta-i pozna cea mai abjectă şi mai ticăloasă pe care mi-ai făcut-o vreodată, spuse Sage la telefon. Receptorul puţea a duhoare de ţigară şi era lipicios, numai Dumnezeu ştie de ce. - Sage, tu eşti? Devon şi-a băgat limba în urechea mea. Va trebui să vorbeşti mai tare. - Ştiu că mă auzi, Lucky, strigă ea. Şi mai ştiu că cumnata mea nu s-ar giugiuli cu tine pe coridorul spitalului. Apropo, s-a născut copilul? - Nu. Deşi nu mai poate dura mult. Ar fi bine să iasă odată, fiindcă Chase ne înnebuneşte pe toţi. În timp ce fratele ei o informa despre sarcina lui Marcie şi toanele lui Chase, viitorul tată, ceva negru şi  cu blană se strecură printre lăzile aflate doar la cîţiva metri de cabina telefonică. Sage se cutremură şi şi-ar fi ridicat picioarele de pe asfalt, doar că nu avea unde altundeva să meargă. Asta era cea mai îngrozitoare noapte din viaţa ei. Mai întîi, logodnicul,îi dăduse papucii, apoi se trezise „dusă acasă” de un individ dubios şi şmecher, ale cărui maniere erau înfiorătoare. Servitoarea familiei Belcher o însoţise pe scările din spate pînă în camera oaspeţilor, unde o ajută să-şi împacheteze lucrurile. După cum spusese, Harlan Boyd o aştepta atunci cînd coborî. O conduse spre o maşină care era surprinzător de curată şi aproape nouă. Totuşi, abia se resemnase să facă lunga călătorie în compania lui, că el o apucă pe un drum lateral, care era practic nemarcat şi nici iluminat. - Unde mergem? Nu va intra în panică, îşi spuse ea. Oamenii de acest gen puteau fi convinşi cîteodată să renunţe la acţiunile lor violente, dacă victima rămînea stăpînă pe sine. Îşi promise în gînd că nu va apuca mînerul uşii, nu o va deschide şi nu se va arunca în bezna nopţii, decît dacă va fi sigură că planul lui era să ceară o răscumpărare mare familiei ei în schimbul informaţiei privind locul unde se afla corpul ei maltratat cu brutalitate. Cu o voce mai raţională decît gîndurile ei, el îi replică: - E drumul care duce la pista de decolare. - Pista de decolare? - Unde mi-am lăsat avionul. - Avionul? - N-auzi bine sau ce? Nu mai repeta ce spun. - Adică vom zbura acasă? - Exact. Ce-ai crezut? Că vom merge cu maşina? - Da. - Cît de mult poate greşi cineva. Cam la fel ai păţit şi cu acel Casanova. Lăsă să treacă remarca lui fără alte comentarii şi se cufundă într-o tăcere ostilă tot restul drumului. Era o serioasă înrăutăţire a situaţiei faţă de prima parte a serii, cînd stătuse cot la cot cu crema societăţii din Houston. Acum se afla într-un hangar răcoros şi umed prin care bătea vîntul, mişunînd de rozătoare, aşteptînd un bărbat care săruta de parcă din asta trăia, şi care o tachina şi o insulta de fiecare dată cînd i se ivea prilejul. Îşi vărsă nemulţumirea pe fratele ei pe care reuşise să-l găsească la spitalul din Milton Point. - Lucky, cum de ai putut să trimiţi după mine pe acest... acest individ? - Sînteţi gata de plecare? - Da, sîntem gata de plecare, dar sînt supărată pe tine. De ce ai trimis după mine un tip ca ăsta? - Ce nu-ţi convine la Harlan? - Ce nu-mi convine la Harlan? Se repeta din nou. E o convorbire interurbană, spuse ea, încercînd să-şi maseze tîmplele pentru a scăpa de durerea de cap şi mi-ar cere prea mult timp ca să-ţi înşir toate defectele lui. De ce l-ai trimis? De ce nu ai telefonat la familia Belcher să-mi spui să vin acasă? - Pentru că am ştiut că ai plecat cu maşina lui Travis şi ai lăsat-o pe a ta în Apstin. Mi-a spus colega ta de cameră. Tu mi-ai povestit că părinţii lui Travis nu erau prea încîntaţi de faptul că urma să veniţi aici chiar în dimineaţa zilei de Crăciun, aşa că am ştiut că n-ar dori ca el să plece cu două zile mai devreme şi să piardă seara de Crăciun, pe drum. Aşa că... - OK, OK, dar ai fi putut să mă previi că-mi vei trimite o escortă. - Îmi pare rău, Sage, dar nu am avut cînd. Chase îşi smulge părul din cap şi scrîşneşte din dinţi. E foarte îngrijorat pentru că Marcie are treizeci şi şase de ani şi e primul ei copil. - Dar e bine, nu-i aşa? întrebă Sage, alarmîndu-se imediat pentru starea sănătăţii femeii pe care o admira. - În principiu, da. Dar nu-i e uşor. Mama nu reuşeşte decît să-l facă pe Chase să se poarte cît de cît civilizat, nu să-l şi calmeze. Ştii ce înseamnă copilul ăsta pentru ei. Lauren se smiorcăie pentru că-i iese un dinte. - Oh! Primul? - Exact. Şi închipuieşte-ţi, e aşa un drăcuşor împieliţat, că şi muşcă cu el. Oricum, Devon e ocupată cu copilul nostru, aşa că toţi sîntem agitaţi şi nervoşi. Sage îşi putea imagina scena de la spital. Nimeni nu-i putea ţine deoparte pe cei din familia Tyler, dacă unul de-ai lor avea necazuri. Îşi aminti de noaptea cînd Devon o născuse pe Lauren. Haos total. Fireşte, au existat nişte circumstanţe atenuante, în noaptea aceea unul din clienţii lui Marcie încercase să o violeze. Sage ajunsese acasă după ce Marcie fusese salvată şi trimisă la spital, dar înţelesese spaima ei. Crize de acest gen uneau şi mai mult familia. I se puse un nod în gît. Indiferent cît de infernali puteau fi fraţii ei, abia aştepta să ajungă lîngă ei. - Aş fi putut să închiriez o maşină, spuse Sage, îmbufnată. - N-am vrut să o faci. Frontul de aer rece încă nu a ajuns în Houston, dar a trecut pe aici la prînz şi acum e frig. Şi umed. N-am vrut să conduci maşina pe o vreme aşa de rea şi ştiam că te vei împotrivi. Aşa că am hotărît să nu-ţi dăm nici o şansă să faci cum îţi trece prin cap, şi l-am trimis pe Harlan. - Aş fi mai în siguranţă pe o şosea umedă decît cu Harlan. - Ce-ai spus? N-am auzit. A trecut pe lîngă mine un cărucior pe roţi. - N-are importanţă, Nu avea nici un sens să-l vorbească de rău pe Harlan în faţa fratelui ei care, era evident, avea încredere în el. N-ar face decît să îngrijoreze pe toată lumea. Deşi, odată ajunsă acasă, intenţiona să le facă o prezentare detaliată a purtării sale neruşinate. Ne vedem cînd ajung acolo. Salută-i pe toţi din partea mea. Şi, în special, pe Marcie. - În regulă. Pe curînd, mucoaso. Închise telefonul şi rămase dusă pe gînduri. Încerca să-şi şteargă murdăria de pe mîini, cînd Harlan apăru lîngă ea. - A născut deja? - Nu încă. Lucky spune că în curînd. - Avionul e gata de plecare. - Există pe aici un loc unde aş putea să mă spăl pe mîini mai întîi? - Vino cu mine. Ai grijă şi de celelalte necesităţi, înainte de decolare. Va fi un zbor non-stop. Ei nu i se păru deloc amuzant şi i-o şi arătă trecînd pe lîngă el fără să-l bage în seamă, cînd îi deschise uşa de la toaletă. Cînd aprinse lumina, se opri brusc, spatele ei lovindu-se de pieptul lui. - Dumnezeule mare! Era o încăpere dezgustătoare, în care nu se făcuse Curăţenie de ani de zile. - Are tot ce-ţi doreşti, spuse Harlan, rîzînd amuzat de reacţia ei. Sage, învingîndu-şi repulsia, intră în cameră şi îi trînti uşa în nas. Făcu doar ce era absolut necesar, fiind atentă să nu atingă nimic. După ce-şi spălă mîinile în chiuveta ruginită, le scutură pentru a şi le usca. Ieşind din clădirea strîmbă de tablă, îl găsi pe Harlan aşteptînd-o pe pista de asfalt. - Unde sînt valizele mele? - La bord, stimată domnişoară. Sînteţi amabilă să-mi prezentaţi biletul de călătorie? Ea îl săgetă cu privirea. - Ce-ar fi să plecăm odată! - Don Juan ţi-a trimis simţul umorului drept în iad, nu-i aşa? Apucînd-o de cot, o conduse spre avionul cu un singur motor. Cu cît se apropia mai mult de aparat cu atît îi creştea spaima. Era o epavă, o relicvă din vremuri de demult. Carcasa fusese peticită şi revopsită de atîtea ori că acum arăta ca o cuvertură. Elicea se învîrtea, dar motorul hîrîia, gemea şi horcăia de moarte. Îşi trase braţul din mîna lui şi se întoarse spre el, sfidătoare. - Ai construit singur hîrbu' ăsta? - Nu e al meu. L-am împrumutat doar. - Sper că nu te aştepţi să mă urc în el? - Dacă nu ţi-au crescut cumva aripi. - Ştii ce, las-o baltă. Am auzit nişte rable de maşini de cusut care ţăcăneau mai plăcut decît motorul ăsta. Fraţii mei ştiu cu ce aparat zburăm' - Au încredere în judecata nea. - Atunci mi-am pierdut-o eu. - Eşti în perfectă siguranţă. Apucînd-o din nou de braţ, o trase după el pe pista plină de denivelări. Cînd au ajuns la locul pasagerului din micul avion, îi luă în palme şezutul, sprijinind-o să păşească pe aripă. Sus cu,tine. Ea se căţără în cabina minusculă. După ce se aşeză şi el pe scaunul pilotului, întinse braţul peste pieptul ei pentru a se asigura că uşa de lîngă ea,era bine închisă. Mîna îi alunecă pe sîni. Putea fi o întîmplare, dar nu voia să rişte să privească pentru a descoperi adevărul. Se zgîia nemişcată prin parbriz, pretinzînd că nu-i e frică. - Ţi-ai fixat centura de siguranţă? - Îhî. - Stai bine? - Da. - S-ar putea să vrei să-ţi dai jos jacheta, spuse el arătînd cu capul spre partea de sus a costumului ei din piele albă.  Şi-l făcuse cadou de Crăciun. Aştepta să-l poarte încă din august. Pînă acum, Harlan Boyd era singurul căruia îi plăcuse. Şi asta nu era prea apreciativ la adresa gustului ei. - Vrei să te grăbeşti şi să decolezi odată, ca să nu mai tremur de groază de ce s-ar putea întîmpla? întrebă ea supărată. În următoarele cîteva minute, Harlan fu ocupat cu permisiunea de decolare de la „turnul de control”, o cameră la etajul al doilea din clădirea cea mare. Duse avionul la capătul pistei, aşteptă să i se dea drum liber, apoi porni înainte. Sage era tentată să pedaleze din picioare pentru a-i ajuta să se înalţe. Cu mult înainte ca ei să i se pară că aveau suficientă viteză la sol, micul avion ţîşni în sus. Harlan urcă atît de abrupt încît o făcu să se încline pe locul ei ca în scaunul de la dentist. Apucîndu-se de marginile pernei de sub ea, riscă să privească pe fereastră. - Nu se mai vede pămîntul! - Bineînţeles că nu. Sîntem în nori. - Ce căutăm noi în nori? - Ce-ar fi să te calmezi? Un an şi ceva am zburat cu elicoptere la platformele din Golf. Asta-i floare la ureche. - Care între timp ţi-a alunecat pe ochi. Nu văd nimic. De unde ştii că nu vei intra în ceva? - Ştiu, OK? După ce vom trece de acest plafon jos, vom zbura direct spre Milton Point. - Eşti sigur că ştii unde să-l găseşti? - Nimeresc de fiecare dată. Am o sculă de nădejde. - Grozav, spuse ea scurt. Dacă ţii la slujba ta, mai bine termină. - Ce? - Cu aluziile sexuale. - De ce? Mă vei pîrî lui Chase şi lui Lucky? - Ei nu te vor considera atît de isteţ pe cît te consideri tu. El se lăsă pe spate în scaunul lui şi îşi întinse picioarele lungi atît cît îi permitea cabina strîmtă. - Pun pariu că nu le vei spune absolut nimic din ce s-a întîmplat în seara asta. - De ce nu? - Pentru că eu cunosc o poveste şi mai grozavă. Cea despre tine şi Buze Fierbinţi. În ochi i se reflectară lacrimile de la aparatura de bord. Nu cred că le vei spune adevărul, nu-i aşa? - Indiferent ce s-a întîmplat între mine şi Travis, mă priveşte doar pe mine, spuse ea indignată. Ce voi face şi ce voi spune familiei mele, e doar problema mea. Nu e cazul să-ţi bagi nasul, domnule Boyd. El rîse pe înfundate. - Na, na. Nu le vei spune adevărul. Nu le vei spune că te-a lăsat cu buzele umflate. E în regulă, Miss Sage. Îi făcu cu ochiul. Va fi micul nostru secret. Ea murmură ceva total nepotrivit pentru o tînără bine crescută şi îşi întoarse capul pentru a privi pe geam. Sub avion se vedea doar o pătură de nori gri, ireală. Privitul în jos o făcea nervoasă, aşa că îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise ochii. - Cît va dura? - O oră. Sau aproape. Depinde de turbulenţă. Sage îşi săltă capul. - Turbulenţă? - Glumeam doar, să văd dacă ai adormit într-adevăr. Nu vrei nişte cafea? întinse mîna printre genunchi spre podea şi luă de jos un termos lucios. l-l întinse. Un sandviş? Dădu drumul manetei pentru a desface un pachet maroniu şi a privi înăuntru. Venind vorba de mîncare, stomacul îi chiorăi grosolan, amintindu-i că îi scăpase cina cu găini Rock Cornish a familiei Belcher. - Tu fii atent la avion. Despachetez eu sandvişurile.   El îi întinse punga. Ea îşi puse termosul între coapse. - Salam, brînză şi muştar, spuse ea cercetînd conţinutul primului sandviş. Îl despachetă şi pe al doilea, ridicînd bucata de pîine de deasupra. De două ori salam, brînză şi muştar. Îi întinse unul şi muşcă din celălalt. În timp ce mesteca zdravăn, spuse: - Mama e de obicei mai inventivă cînd face sandvişuri. - Laurie? mormăi el cu gura plină. Nu ea le-a pregătit. - De unde le-ai luat? - De la firma lui Moe. - Cine e Moe? Harlan înghiţi şi mai băgă în gură o muşcătură zdravănă. - Moe. Am luai maşina lui ca să ajung pînă la casa familiei Belcher. Cred că nu l-ai întîlnit. Exact. Cînd el a coborît, erai la toaletă. Moe e proprietarul pistei de unde am plecat. L-am rugat să pregătească ceva cît mai repede. Sage scuipă mîncarea în palmă. - Glumeşti, nu? - Nu. Ei poftim, dacă nu mai vrei, dă-mi-l mie. Ea i-l aruncă ca pe o minge. Ateriză în poala lui, exact deasupra fermoarului decolorat al jeanşilor. Nu-ţi place cum găteşte Moe? - Nu! Ştiai prea bine că nu voi mînca nimic din locul ăla plin de şobolani. Furia ei îl amuza. - Ai mînca dacă ţi-ar fi foarte foame. Toarnă-mi nişte cafea în capacul termosului. - Toarnă-ţi singur. - În regulă. Dar va trebui să las maneta din mînă. Şi va trebui să-l trag de acolo. Termosul era încă între coapsele ei. Harlan îi zîmbi inocent, ridicînd o sprînceană ca un semn de întrebare elocvent. Sage îi turnă cafeaua. La zece minute după ce Sage ajunse la spital, Marcie născu. Sage abia dacă avu timp să îmbrăţişeze pe toată lumea, că Chase se năpusti prin uşile duble. - E băiat! Era tras la faţă, cu ochii duşi în fundul capului, părul îi stătea vîlvoi şi arăta ca un nătîng în halatul albastru, însă radia un zîmbet de o mie de waţi. Suferise cumplit după moartea primei lui soţii, Tanya. Copilul lui murise în pîntecele mamei în acel accident de maşină, în care fusese implicată şi, Marcie Johns. Anul trecut, spre surprinderea tuturor, se căsătorise cu Marcie. Amănuntele privind legătura dintre ei şi hotărîrea bruscă de a se căsători au rămas un mister pentru Sage. Au trecut mai multe luni de la nunta lor, pînă cînd ea se convinse că se iubeau şi că această căsătorie va fi de durată. După cît putea să-şi dea seama, părea să funcţioneze excepţional de bine. Chase nu arătase niciodată atît de extenuat dar şi fericit. - Copilul e perfect, spuse el mîndru. Patru kilograme şi treizeci de grame. Marcie se simte bine. Dar e foarte obosită. - Peste patru kilograme? „Hmmm. Destul de mare pentru primul născut, spuse Lucky lovindu-l cu cotul în coaste pe fratele său. - James Lawrence, ai grijă cum te porţi, îl dojeni mama lui. - Înainte să începeţi toţi să socotiţi, recunosc că Marcie a rămas însărcinată chiar în noaptea nunţii. - N-ai pierdut vremea, scumpul meu frate. - Fii sigur că nu, spuse Chase, făcîndu-i cu ochiul lui Lucky. Apropo, fiul meu îţi va purta numele. Ne-am hotărît să-l botezăm James Chase. - La naiba, spuse Lucky, înghiţind greu. Nu ştiu ce să spun. - Ar fi o schimbare. Chase îl bătu pe umăr pe fratele său şi amîndoi arătau jenant de emoţionaţi. Şi pentru a nu se face de rîs, Chase privi repede în altă direcţie şi o observă pe Sage. Salut, răzgîiată mică, mă bucur că ai ajuns la timp. Chase era cu zece ani mai vîrstnic decît Sage. Între el şi Lucky nu erau nici doi ani distanţă. Fraţii ei gălăgioşi au fost un permanent izvor de suferinţă pentru ea, dar îi adorase întotdeauna. Voia să creadă că afecţiunea era reciprocă. Găsi multă căldură în îmbrăţişarea lui Chase. - Da, am ajuns. Cu chiu, cu vai, adăugă ea, străfulgerîndu-l cu o privire urîtă pe Harlan. - Felicitări, Chase, spuse acesta, făcînd un pas înainte şi întinzîndu-i mîna. - Mulţumesc. După ce şi-au strîns mîinile, Chase spuse: Vă rog să mă scuzaţi acum. Vreau să mă întorc la Marcie. - Nu vrei să stai acasă la noi în seara asta? îi propuse Laurie. - Nu, mulţumesc. Rămîn aici cît de tîrziu voi putea, apoi mă duc la mine acasă. Începu să meargă cu spatele spre uşile duble. Deşi fusese atît de dornic să le aducă vestea despre naşterea fiului său, Sage îşi dădea seama că prefera să fie lîngă soţia lui. Simţi un junghi de invidie gîndindu-se la fericirea lor. Nimeni, altcineva nu mai era atît de important în viaţa lor pe cît erau ei doi, unul pentru celălalt. Sage se îndoia că va ajunge şi ea atît de esenţială pentru o altă persoană, centrul universului cuiva, un izvor de lumină şi dragoste. Respingerea lui Travis nu i făcuse decît să-i crească îndoielile. Peste cîteva minute, o soră îl aduse pe James Chase Tyler la fereastra salonului cu nou-născuţi şi îi spuse Lucky. Mai ales că Lauren are nevoie de patul ei. Fetiţa lui de şapte luni dormea în braţele mamei ei, dar zarva şi entuziasmul din jur reuşiseră să o trezească parţial. Începu să se agite. - Şi eu am nevoie de patul meu, spuse Devon, zîmbind slab. O ţin în braţe de ore întregi. - Dă-mi-o mie, spuse Sage, întinzînd mîinile după nepoata ei pe care n-o vedea suficient de des. Ceea ce era poate mai bine. Devon spuse că dacă ar fi fost după Sage, Lauren ar fi ajuns un copil teribil de răsfăţat. Fă o pauză, îi spuse ea cumnatei ei. O ţin eu în braţe pînă ajungem acasă - dacă n-ai nimic împotrivă să merg cu maşina ta. Refuza să mai Facă un singur pas în compania lui Harlan Boyd, în special datorită camionetei care îi aşteptase lîngă mica pistă de aterizare din Milton Point, pentru că nu era cu nimic mai grozavă decît avionul cu care veniseră din Houston. Nu pentru că era snoabă în privinţa tipului sau modelului de vehicule în care călătorea. Fraţii ei conduceau maşinile de teren ale companiei care arătau de parcă trecuseră prin război. Travis o tachinase din cauza faptului că maşina ei hîrîia. Era aceeaşi maşină pe care şi-o luase în primul an de studenţie. Totuşi, se aştepta ca o maşină să aibă cîteva lucruri esenţiale, cum ar fi geamul de la locul pasagerului şi cheile de contact. Harlan pornise maşina atingînd două fire. Îl credea în stare să o fi furat. Geamul din stînga fusese înlocuit cu o bucată de carton, prin care intra cu uşurinţă frigul şi vîntul răcoros. Harlan nu părea jignit de lipsa ei de entuziasm. - Ne vedem mai tîrziu, spuse el, îndreptîndu-se spre ascensor. Sage se enervă cînd observă că, traversînd holul, mai multe surori îl priviră pline de interes. Îi studiară mersul legănat, umerii largi. Sage recunoscu în sinea ei că părul lui era o combinaţie atrăgătoare de castaniu, blond şi fire argintii, că ochii îi erau extraordinar de frumoşi, că blugii obişnuiţi, marca Levi's, îi scoteau în evidenţă extrem de bine partea posterioară, dar se dispreţui pentru gîndurile ei. - O conduc eu pe Laurie acasă, se oferi Pat. - Există loc şi în maşina noastră, Pat, spuse Lucky. Nu e nevoie să faci un drum atît de lung. - Nici o problemă. Au părăsit toţi spitalul. Cînd Lucky ieşi din parcare, Sage privi prin oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Harlan urcînd în camioneta lui. - Sper să-şi amintească să-mi ducă valizele acasă, remarcă ea. După ce aterizaseră, i le aruncase în spatele camionetei şi le acoperise cu o prelată, încă ploua. Din fericire, prelata era la locul ei. - Cine? Harlan? Te poţi baza pe el. - Se pare că tu o faci. Lucky o privi întrebător. - Mi s-a părut mie, sau am auzit, într-adevăr, o notă de dispreţ în vocea ta? I se oferea o şansă nesperată de a-şi exprima opinia despre noul angajat şi nimic nu o mai putea opri. - Fie că ai o părere foarte bună despre el, fie că nu-ţi pasă deloc de surioara ta. - Am o părere foarte bună despre Harlan. Şi de tine îmi pasă la fel de mult ca întotdeauna, spuse el vrînd să o enerveze. În oglindă, Sage văzu cum ochii lui - despre care crezuse că sînt cei mai albaştri din lume pînă cînd îi văzuse pe-ai lui Harlan - sclipesc amuzaţi. Însă de data asta, farmecul lui Lucky nu-şi mai făcu efectul asupra ei. Se săturase de tachinări pentru toată viaţa. - Cine e acest individ, Lucky? vru ea să ştie. Apare, aşa, de nicăieri, eu n-am auzit niciodată de el, îi oferi o slujbă şi îi încredinţezi viaţa singurei tale surori. Ce s-a întîmplat cu tine? - Mai întîi, începu Lucky, înfrîngîndu-şi faimosul temperament vulcanic, nu a apărut aşa, de nicăieri. Chase l-a cunoscut la Houston, anul trecut. - Aha, de ce nu ai spus aşa? întrebă ea sarcastic, îi aruncă prin oglindă o privire furioasă. Houston e plin de escroci şi asasini. Nu citeşti ziarele? Faptul că l-a cunoscut la Houston nu-l face imediat demn de încredere. - Chase are totuşi încredere în el. - Bazîndu-se pe ce? - Pe instinctul visceral, - Atunci încep să mă îndoiesc şi de judecata lui Chase. Şi Harlan ăsta a apărut aşa într-o bună zi, fără să-l fi chemat nimeni? - În urmă cu şase săptămîni. Pentru că fusese atît de ocupată cu studiile ei, nu venise acasă de Ziua Recunoştinţei. Altfel, l-ar fi întîlnit atunci, iar, în ultimele săptămîni, nu avusese timp pentru nimic altceva decît pentru scrierea tezei de diplomă. Telefoanele date acasă au fost scurte şi rare. În timpul acestor conversaţii nimeni nu amintise de noul angajat, cu numele, sau altfel. - Presupun că a vrut să stoarcă nişte bani de la Chase, spuse ea. - N-a cerut bani. Căuta de lucru. Îi expirase contractul. - Ca să vezi! Arată ca un vagabond. Un hoinar viclean şi şmecher care, probabil, va fugi cu banii companiei. - Compania nu are bani, spuse Lucky, posomorît. Devon, care preferase-să nu-şi bage nasul în cearta lor, puse mîna pe umărul lui Lucky într-o încercare de a-l linişti. - Ei speră ca unele dintre ideile lui Harlan să salveze compania, Sage. Sage se uită cu gura căscată cînd la unul, cînd la celălalt. - Poftim? Vă bateţi joc de mine? El? Ideile lui? Mi-a scăpat ceva?. A căzut cumva din cer? L-a clocit vreo cloşcă de aur? - Termină, Sage, spuse Lucky, morocănos. Am înţeles unde baţi. Se pare că Harlan nu ţi-a făcut o impresie prea bună. - E puţin spus. - Oare ce-a putut să facă atît de groaznic, a Intrat cu cizmele pline de noroi în holul de marmură al familiei Belcher? - Mult mai rău. A... A tras cu urechea la o conversaţie despre care fraţii ei nu trebuiau să afle că a avut loc. I-a spus lucruri pe care nu dorea să le repete fraţilor ei, pentru că s-ar fi lăsat cu vărsare de sînge. O sărutase cu o voluptate care-i tăiase respiraţia. Prefera să pretindă că nici sărutul, nici reacţia ei neaşteptată nu au existat niciodată. - Ei bine? o îmboldi Lucky să vorbească. Ce-a făcut? Înghiţindu-şi toate cuvintele care-i stăteau pe limbă, Sage le înlocui cu altele. - E vulgar şi respingător. - Harlan? întrebă Devon, părînd surprinsă. De obicei, e foarte politicos. Sperînd că măcar Devon îi va împărtăşi 'impresiile în privinţa lui Harlan, Sage se simţea acum abandonată. Răspunse tăios: - Nu-mi place. - Atunci evită-l, spuse Lucky. Nu ai nici o legătură cu afacerile companiei, aşa că, nu-ţi pasă cine lucrează pentru noi. În curînd te vei căsători şi oricum, vei pleca de aici. Şi, fiindcă veni vorba, ce mai face viitorul doctor de coşuri? Insulta adresată lui Travis trecu nebăgată în seamă. Atenţia lui Sage era îndreptată spre ultima afirmaţie a lui Lucky, că nu are nici o legătură cu afacerile familiei. Remarca lui nonşalantă dar dureros de corectă o ustura mai mult decît ar fi putut bănui cineva. Bineînţeles că nu avea nimic de-a face cu Compania de Foraj Tyler. Era doar fetiţa familiei. O întîmplare. Probabil o greşeală a naturii. O pacoste. Nu apăruse ea la opt ani după cel de-al doilea băiat al familiei, atît de puternic, sănătos şi talentat? Băieţii formau o echipă, o pereche. Ori de cîte ori cineva din oraş aducea vorba despre băieţii Tyler, nu exista nici un dubiu la cine se referea. Ea era sora cea mică a băieţilor Tyler. Fraţii ei nu au fost prea încîntaţi de faptul că vor avea o mică surioară. De cînd se ţinea minte pe lumea asta, o tachinaseră fără milă. Oh, ştia că o iubesc. Ar fi protejat-o de orice rău posibil şi i-ar fi dat indiferent ce le-ar fi cerut. Dar erau foarte apropiaţi unul de celălalt, foarte buni prieteni, confidenţi, şi fraţi, în acelaşi timp. Ea nu făcuse niciodată parte din acea specială legătură masculină şi întotdeauna fusese în secret geloasă pe ei şi le purtase pică. Nu-i trecuse nici acum. Înăbuşindu-şi durerea adînc înrădăcinată, îi răspunse, iritată, lui Lucky: - Travis e bine. - Vine de Crăciun, aşa cum aţi plănuit? - Uf, mă îndoiesc. E... e prea ocupat cu cursurile, îi va fi foarte greu să facă o călătorie aşa de lungă. Iar acum, odată cu venirea lui Jamie, Crăciunul va fi aşa de haotic... Cu riscul de a se pune mai degrabă într-o lumină proastă decît să spună o minciună gogonată, lăsă fraza neterminată... Adevărul neplăcut era că Travis nu va veni de Crăciun, şi cu asta basta. Ei nu trebuie să afle nimic în plus. După ce ea şi Travis se vor împăca, s-ar putea să le povestească despre „greşeala” lui de Crăciun, dar, probabil, că nu o va face. Va trece mult timp pînă cînd refuzul lui va putea fi calificat ca unul din acele episoade din viaţă la care te gîndeşti şi ţi se pare amuzant. - Ce mare păcat că nu va fi aici, spuse Lucky cu sinceritate prefăcută. Devon îi dădu un ghiont zdravăn cu cotul. În orice alt moment, Sage l-ar fi luat la rost pe Lucky pentru că îşi bătea joc de Travis, dar, din nou, comentariul lui trecu practic neobservat. Simţea o uşoară mustrare de conştiinţă şi se consola cu gîndul că, de fapt, nu spusese nici o minciună. Lucky nu o întrebase direct: „Mai eşti încă logodită cu Travis?”, sau „A rupt logodna puţin mai devreme în seara asta?”, raţionă Sage. Evitase doar să aducă vorba despre asta, atîta tot. Atunci de ce o urmărea rîsul şiret al lui Harlan? De ce auzea ecoul” cuvintelor sale: „Nu cred că le vei spune adevărul”. Toată viaţa ei reuşise să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă faţă dezamăgirilor, păcălindu-i pe cei din jur. Era neliniştitor că un străin, o haimana precum Harlan, văzuse direct prin ea. Laurie Tyler nu era niciodată mai fericită decît atunci cînd se învîrtea prin bucătăria ei, înconjurată de familie. Era casnică de cînd se căsătorise cu Bud Tyler, la vîrsta de optsprezece ani. Nu-şi dorise să facă o carieră în afara căminului. Niciodată nu-i trecuse prin minte să regrete modul ei de viaţă, pentru că fusese mereu fericită din cauza alegerii făcute. Participa la activităţile organizaţiilor sociale din oraş şi se descurca la fel de bine dacă i se cerea să conducă sau să organizeze ceva, sau dacă se ocupa doar de problemele gospodăreşti. Se simţea bine în ambele situaţii. Însă în bucătărie, alături de copiii ei, zgomotoşi şi nedisciplinaţi, era şi mai mult în elementul ei. În seara asta, era în special fericită pentru că fusese binecuvîntată cu un nou nepot... iar Sage venise acasă. Sage fusese concepută cu mult timp după ce ea şi Bud crezuseră că familia lor era completă. Fetiţa fusese o surpriză, un cadou deosebit într-un înveliş superb. Frumuseţea ei blondă împodobise familia, iar personalitatea ei adăugase sare şi piper existenţei lor. Laurie nu avea iluzii în privinţa fiicei, după cum nu avea nici în privinţa băieţilor. Sage avea multe calităţi, dar avea şi slăbiciuni. Era de o încăpăţînare feroce, tenace şi poseda aceeaşi trăsătură de caracter ca şi Chase, era foarte severă cu ea însăşi. Ca şi Lucky, moştenise temperamentul Tyler. Nu era sfioasă şi modestă, calităţi care reprezentau pentru unii idealul, Nu şi pentru Laurie, care era fericită că fiica ei era mai degrabă pătimaşă decît ascultătoare. Prefera vioiciunea unui caracter puternic, Iar Sage îl avea din plin. Laurie îşi iubea fiica într-un mod special, deşi, cîteodată, Sage făcea dificilă această iubire. Nu accepta şi nu-şi exprima uşor iubirea. De parcă se temea să nu fie respinsă, o parte a ei rămînea mereu ascunsă. În privinţa asta, semăna din nou foarte mult cu Chase şi deloc cu Lucky, care deseori se lăsa dominat de emoţii puternice. - Ai vrea să mănînci ceva, draga mea? îşi întrebă Laurie fiica, nerezistînd impulsului de a o mîngîia drăgăstos pe păr. - Da, te rog, mamă, dacă nu te deranjez prea mult. Pentru o clipă îşi lipi obrazul de dosul palmei mamei ei. Apoi, parcă jenată de acest gest copilăresc, se retrase. - Hmm, prăjituri de Crăciun. - Da, replică Laurie, rîzînd în timp ce privea dezordinea din bucătărie. Pe Marcie au apucat-o durerile tocmai cînd mă pregăteam să le pun glazura. După cum vezi, am lăsat totul baltă şi am plecat în grabă. Le terminăm mîine. - Mi-ar plăcea să te ajut, spuse Sage, îmbrăţişînd-o rapid, înainte de a se aşeza la masă. - Îmi pare atît de rău că ţi-am întrerupt vacanţa cu Travis. Laurie puse o bucată de unt într-o tigaie şi începu să pregătească un sandviş cu brînză. - Nu-ţi face probleme. - Dar mă bucur că vei fi acasă mîine. - Şi eu. - Crăciunul nu ar mai fi acelaşi, dacă tu nu ai fi aici, vîrîndu-ţi nasul în toate cadourile. - Nu mi l-am vîrît niciodată! - Pe' dracu', nu. Lucky intră agale în bucătărie şi se aruncă pe un scaun. Îţi aminteşti de Crăciunul cînd eu şi Chase ţi-am desfăcut cadourile şi am pus înăuntru greieri morţi? Atunci ţi-ai dorit să nu-ţi fi băgat nasul în ele. - Păgînule. Sage aruncă cu un biscuit după el. Rînjind, Lucky îl prinse şi îl mîncă. - Şi eu îmi amintesc, spuse Pat. Era rezemat de dulapul din bucătărie, luînd pe ascuns din aluatul crud de prăjituri şi bînd cafea. Bud a trebuit să vă altoiască pe amîndoi chiar în seara de Crăciun. Şi nu i-a plăcut deloc că a fost obligat să o facă. Laurie, tu ai încercat să-l faci să se răzgîndească. - Deşi numai Dumnezeu ştie că aveau nevoie de pedeapsa pentru scamatoria lor. Unde e Devon, Lucky? - Mi-a spus să vă spun tuturor noapte bună. Era extenuată. - După cîte pozne mi-aţi făcut, tu şi Chase, mă mir că n-am ajuns o psihopată, remarcă Sage. - Eu cred că eşti. Ea aruncă după el cu un alt biscuit. De data asta, el îl aruncă înapoi. Ea aruncă încă unul. Şi pe ăsta i-l aruncă înapoi. În curînd, biscuiţii zburau prin bucătărie. - Copii! Sînteţi mai răi ca nişte mucoşi de trei ani. Încă rîdeau cînd Harlan intră prin uşa din spate ducînd valizele lui Sage. Ori de cîte ori îl vedea, indiferent cît de puţin sau mult timp trecuse de cînd îl văzuse ultima dată, Laurie era mereu puţin surprinsă de cît de atrăgător era tînărul Harlan Boyd. Judecînd obiectiv, credea că fiii ei sînt cei mai frumoşi bărbaţi din împrejurimi. Această opinie se datora numărului mare de domnişoare pe care le curtaseră înainte de a se îndrăgosti de actualele lor soţii. Iar la vîrsta lui, Pat era şi el un bărbat încă bine. Multe, femei din oraş- şi din împrejurimi erau foarte geloase datorită devotamentului lui pentru Laurie. Totuşi, Harlan era frumos ca un star de cinema. Cîţiva idoli îi puteau invidia trăsăturile perfecte ale feţei şi forma provocatoare a gurii. Iar ochii... O singură privire aruncată acelor ochi putea să facă pînă şi pe o bătrînă, ca ea, să-şi piardă răsuflarea. - Mulţumesc, Harlan, îi spuse ea. Pune jos valizele. Le vom duce sus mai tîrziu. Nu vrei să mănînci ceva? - Nu, mulţumesc. Îşi scoase pălăria udă şi îşi trecu degetele prin părul des, încîlcit. Doar nişte cafea, vă rog. Laurie îi turnă o ceaşcă. Cînd se întoarse pentru a i-o întinde, o surprinse pe Sage privindu-l cu o scîrbă aşa de mare, de parcă ar fi fost unul din greierii morţi puşi de fraţii ei în locul cadourilor de Crăciun. Ce-i drept, Harlan era cam necioplit cîteodată, dar era dezamăgită că Sage nu se arăta mai înţelegătoare faţă de el. Apoi îl văzu pe Harlan zîmbindu-i lui Sage şi făcîndu-i cu ochiul. Nu era de mirare că Sage era aşa de trufaşă. Greşise persoana dacă încerca să flirteze cu Sage. Dacă încăpăţînata ei fiică nu putea să ducă de nas un bărbat, aşa cum făcea cu Travis, nici nu o  interesa.  

TU EŞTI TATĂL COPILULUI MEU SANDRA BROWN Sînt însărcinată. Privirea lui Taylor MacKensie se opri brusc pe la jumătatea fluierului piciorului Riei Lavender, punînd capăt aprecierii lascive a membrelor ei splendide. îşi îndreptă privirea asupra chipului ei. Nu părea să-şi fi pierdut minţile, dar ori acest lucru se întîmplase totuşi, ori el nu auzise bine. Poftim? Sînt însărcinată, Tayior se lăsă încet pe spate în fotoliul său de piele şi făcu tot posibilul să strîngă destulă salivă să înghită. „Felicitări", nu părea un răspuns potrivit. Ea îi aruncase acele cuvinte ca pe nişte săgeţi. Afirmaţia era mai mult decît o descriere a condiţiei ei fizice. Reprezenta o provocare şi acea provocare se citea şi în ochii ei de un verde întunecat. Îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar aş fi putut să aştept anunţul pentrubotez, spuse el tăios. Eşti primul care află. Există vreun motiv? Chiar unul foarte bun. Insinuezi că aş avea vreo legătură cu sarcina ta? Nu, nu insinuez nimic. Copilul .e al tău. Ria lavender era extrem de calmă, dar Tayior se încinse din cap pînă-n picioare. Putea să-şi ia gîndul de la a înghiţi prea curînd, căci glandele lui salivare erau blocate şi se îndoia că aveau să mai funcţioneze vreodată. Spre surprinderea lui, începu să rîdă uşor. E o glumă cumva? Deloc, domnule MacKensie. Farsa n-a fost niciodată genul meu preferat de comedie. Nici al meu, numai că aşa pare, spuse el categoric. Fii convins că nimeni n-o să dea buzna în biroul ăsta să-ţi pună o puşcă în spate. Nu m-ar mira nimic după chestia asta. Ce ţi-a venit să apari aici plinăde graţie şi să-mi arunci bomba asta? N-am apărut plină de graţie, spuse Ria cu calm. M~arn înscris înaudienţă, am urmat toate căile necesare pentru a sta de vorbă cu un consilier al primăriei şi... Domnişoară Lavender, scuză-mă, dar cînd un cetăţean al acestui oraşvine în audienţă la mine, mă aştept să discutăm despre legile privind impozitele sau mijloacele de transport. Poate că ar fi trebuit să te sun la biroul companiei, dar m-am temut sănu crezi că aş vrea să discutăm afaceri. El îşi trecu degetele prin părul des de un castaniu închis. Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios. Cît se poate de serios. Nu-i o glumă proastă? Eu nu fac glume proaste, spuse ea cu un aer de superioritate. De unde naiba să ştiu asta? Nici nu te cunosc. Se priviră peste suprafaţa lustruită a biroului. Ria fu prilma care se uită în altă parte şi Tayfor zări o roşeaţă colorîndu-i obrajii. Era şi timpul, îşi spuse el, căci se simţise tulburat şi încins încă din clipa în care ea intrase. Era nevoie să o vadă roşind pentru a-şi da seama exact cît de mult o cunoştea, de fapt Mai ales că nu se mai întîlniseră decît o dată. Ah, scuzaţi-mă! Nu-i nevoie să vă scuzaţi. .Nu v-am înţepat cu scobitoarea? ~ Cîteva cusături şi o să fie ca nou, spuse el ridicînd din umeri indiferent şi sugîndu-şi degetul lovit. îmi pare rău, spuse Ria rîzînd. Nu face nimic. Vă rog să luaţi crevetele. Nici gînd. Dacă aţi pus ochii pe acel crevete, nici prin cap nu- mi trece să vi-l iau. Ria îi zîmbi acelui chip incredibil de frumos, care completa un trup superb. Înalt, subţire, îmbrăcat într-un costum din trei piese, cămaşă albă şi cravată roşie. Cravată roşie? Doar era Ajunul Crăciunului. Cravata şi batista asortată de mătase, ale cărei trei colţuri se zăreau ieşind din buzunarul de la piept, erau concesii pe care el le făcea acelei sărbători. Unde alţi bărbaţi ar fi părut caraghioşi datorită unei asemenea frivolităţi, el o purta foarte bine fără să-I fie ameninţată masculinitatea. La acest lucru contribuia şi zîmbetul larg care îi dezvelea dinţii de un alb imaculat. Inocent, deschis şi cald. Din ce în ce mai cald, sau focul din propriul ei pîntec era aţîţat de acel zîmbet şi de acei ochi albaştri uluitori? Ria Lavender, spuse ea-mutînd farfuria în mîna stîngă pentru a i-o puteastrînge pe a lui. Taylor MacKensie. El încă nu avea farfurie, doar scobitoarea de cocktail cu care fusese gata să străpungă acelaşi crevete spre care ţintise ea. îi strînse mîna. - Acel Taylor MacKensie? întrebă ea şi mîna ei ar fi vrut să rămînă cuibărită în acea strînsoare caldă şi fermă o veşnicie. Există vreun acel Taylor MacKensie? Ochii lui făcură riduri !a colţuri cînd zîmbi. îi plăcea exteriorul. Şi exteriorul îl plăcea pe el. Ravagiile lui îl făceau să pară drăguţ. Deşi maxilarul acela pătrat numai drăguţ nu putea fi considerat. Sînteţi celebrul consilier de primărie MacKensie, candidat pentru funcţiade primar? El făcu o plecăciune rigidă. El şi nimeni altul. Încîntat, doamnă Lavender. Ria îşi lăsă capul într-o parte. Foarte inteligent. Ce anume? „Doamnă Lavender". E evident că vreţi să mă faceţi să vă spun dacăsînt căsătorită sau nu. El îşi coborî glasul foarte mult. Suspansul mă omoară. Este domnişoară şi niciodată n-a fost doamnă. Nemaipomenit, spuse el pocnind din degete. Totdeauna am avut unnoroc fenomenal. Încîntaţi de ce vedeau, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt pînă cînd cineva îl înghionti pe Taylor pe la spate. Mai vreţi creveţi? o întrebă el politicos. Am nfiîncat destui deja, dar mulţumesc. El îşi aruncă privirea peste masa încărcată cu delicatese. Atunci, curcan? Riei îi plăcea ce simţ al umorului avea. Deocamdată nu existase nimic în legătură cu el care să-i displacă. Şi îi plăcea curcanul. îi aruncă un zîmbet fermecător şi spuse: ~ Te rog. îşi luă şi el o farfurie şi începură să se servească, deşi acum mîncarea era ultimul lucru la care se gîndeau. Petrecerea organizată cu ocazia acelei sărbători de familia Graham devenise interesantă. Fiecare din ei venise din obligaţie şi îşi pusese în gînd să plece destul de repede. Taylor uită, însă, de scuza pe care intenţionase să le-o prezinte gazdelor, iar Ria era bucuroasă că nu mai trebuia să născocească una. Unde ne aşezăm? întrebă Taylor aruricîndu- şi privirea prin încăpereaaceea aglomerată, în căutarea a două locuri libere alăturate. Era cîte un scaun liber din loc în loc, dar el nu păru înclinat să sugereze nici unul din ele, ceea ce îi făcu plăcere Riei, care îl întrebă subit: Tu eşti tatăl copilului meu Cît de amabil ai de -gînd să fii? Pot să fiu extrem de nepoliticos şi, totuşi, să dorm noaptea, îi zise elaruncîndu-i un zîmbet diabolic. Atunci, urmează-mă. Făcîndu-: cu ochiul conspirativ barmanului, Taylor luă o sticlă de şampanie rece şi două pahare şi o urmă pe Ria care se îndreptă spre scară. Un covor persan era ţintuit de trepte cu nişte vergele din alamă, dar scara părea, totuşi, modernă datorită construcţiei în consolă. -Ai o „rochie de-a dreptul superbă, remarcă el în timp ce urcau. Ea îi aruncă o privire peste umăr. Ochii lui erau - aţintiţi asupra spatelui ei, dezgolit datorită decolteului foarte adîric al rochiei albastre plină de paiete. Şi în faţă era decoltată, coborînd adînc între sîni. Fusta era strimtă şi lungă pînă la genunchi. Mijlocul îi era strîns cu un cordon din acelaşi material cu rochia. Umerii căptuşiţi purtau un model din paiete argintii. O agrafă asortată îi finea o parte a părului lung şi drept. Mulţumesc. Cu plăcere. Scările duceau spre o galerie de unde se vedeau camerele de dedesubt. - O idee grozavă, spuse Taylor privind împreună cu ea în jos, la mulţimea gălăgioasă. Mă bucur că eşti de acord. Rămaseră o clipă lîngă balustradă, privindu- se. El părea mai pofticios după buza ei de jos decît după orice fărîmă de mîncare de pe farfurie. Ei i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să fie ciugulită. Pe aici, spuse ea răguşită puţin şi îl conduse într-o încăpere spaţioasă,luminată doar de focul unui cămin şi de pomul de Crăciun uriaş care se afla într-un coif. Camera en mobilată cu canapele şi fotolii albe, din piele, extrem de moi şi de confortabile. Covorul gros de culoare crem aproape că înghiţi tocurile înalte ale pantofilor din satin negru ai Riei. Aceasta traversă încăperea şi îşi puse farfuria pe măsuţa de cafea acoperită cu sticlă. întrerupătorul e în stînga ta, îi spuse ea lui Taylor, care rămaseînmărmurit în prag, uitîndu-se în jur apreciativ. Dar, dacă ai mîinile ocupate, aprind eu lumina. Te deranjează dacă o lăsăm aşa? Susţinîndu-i privirea, ea scutură din cap. De fapt, prefer aşa. Şi eu la fel. Veni lîngă ea, între canapea şi cămin, şi, printr-o înţelegere tacită, se aşezară pe jos. Ria îşi strînse picioarele sub ea, iar Taylor se rezemă cu spatele de canapea şi îşi ridică un genunchi. Desfăcu sticla de şampanie cu dexteritate, astfel încît dopul sări cu zgomot, dar lichidul nu se vărsă. Ria îşi înclină capul în semn de salut faţă de priceperea lui şi îşi ridică paharul. El i-l umplu. Cînd fu şi al iui plin, îl ridică spre al ei. Crăciun fericit, Ria. Crăciun fericit, Taylor. Privindu-se pe deasupra paharelor, băură şi se linseră pe buze. E mult mai bună decît punciul cu şampanie. Hm, spuse ea lăsînd lichidul acela efervescent să-i inunde gura înaintede a-i înghiţi răceala. Nimic nu e mai bun ca originalul. Taylor luă un aperitiv cu o măslină. De unde ai ştiut de camera asta? Eu am proiectat-o. Evident impresionat, el îşi înălţă uşor sprînce- nele. Decoratoare de interioare? Nu. Am sugerat doar cum să fie decorată. Eu ani fosî arhitecta. Tu ai fost arhitecta care a proiectat casa asta? .Ea încuviinţă. Mestecînd o roşie umplută cu salată de raci, Taylor îşi aruncă din nou privirea prin încăpere, văzînd-o cu alţi ochi acum. Începînd de la covorul de sub ei şi pîriă la tavanul înalt, li plăcea ceea ce vedea. Ria îşi dădu seama, de acest lucru după felul în care ochii lui zăboveau asupra fiecărui detaliu. Se aştepta ia un compliment, aşa încît, cînd îi auzi spunînd „Ninge", fu surprinsă. îşi dădu capul pe spate şi văzu că fulgi mari şi pufoşi se aşezau pe luminatoarele de deasupra capetelor lor. Ce minunat, un Crăciun alb, spuse ea visătoare. .. ~ Sînt tentat să-incep să cînt. Vrei? Ştii să cînţi? Reuşesc foarte bine sub duş. Atunci, mai bine, nu. Nu crezi că ştiu să cînt? Va trebui să mă însoţeşti sub duş ca să te convingi. Ria sorbi calmă din paharul de şampanie. Aluzia nu era jignitoare. Zîmbetul iui era prea dezarmant şi, totuşi, sexy, exact cum intenţionase Punîndu-şi paharul jos, ea îi privi printre gene. Eşti la fe! de periculos precum se spune, domnule MacKensie. Cine spune? întrebă el adulmecînd suspicios pasta de arişoa. Toată lumea care te acuză că eşti .uri Don Juan. Ah, ei, spuse el ridicînd din umeri indiferent, atît faţă de afirmaţia ei, cjtşi faţă de aperitivul pe care îi puse înapoi pe farfurie. Adversarii mei politici au răspîndit aceste zvonuri. Sau femeile nemulţumite. Cred că no sînt prea multe, spuse el zîrnbind cu tristeţe,. N-am vrut să spun că n-ai ii un politician şi un om de afaceri serios, zisesa cu sinceritate. Ştia din ziare că era proprietarul unei companii producătoare de articole electrice. In ciuda noroiului pe care îi aruncă adversarii tăi, cred că o să cîştigi alegerile. Vei vota pentru mine? Dacă-mi mai pui şampanie, spuse ea şi îi întinse paharul cu cochetărie. Ei i-1 umplu,'după care făcu acelaşi lucru şi cu  al său. Aş dori ca toate voturile să fie obţinute ia fel de uşor. De ce o să votezipentru mine? Pentru că gîndeşti modern. Poate puţin prea sincer şi agresiv. Bleeker m-a numit un „dur". Ea rîse cînd auzi părerea adversarului său. Descrierea se potriveşte, deşi sînt sigură că Bleeker n-a vrut să-ţi facăun compliment. Nu cred că ai lăsa pe cineva să-şi bată joc de tine. Ai dreptate. Am crescut într-o suburbie, un puşti ca toţi puştii, dar le veneam de hac ticăloşilor. îmi dai impresia unui om de acţiune. Unii se tem de schimbare, dar eudemult sînt de părere că oraşul ăsta are nevoie de ceva schimbări. - Sper doar că o să-i pot urni pe toţi nătărăii din consiliul primăriei. Dacă voi fi ales, mormăi el şi, peste cîteva secunde, adăugă pe acelaşi ton: La naiba. Ce este? Pînă la urmă am uitat să-mi pun curcan. Uite, ia de la mine, spuse ea întinzîndu-i farfuria, dar el ridică ambele mîini. Nu, zău, nu se poate. Era ea ameţită sau protestul lui era prea exagerat şi caraghios? Haide. Insist. în fond, eu ţi-am luat crevetele. Apucă o bucăţică de carnealbă şi i-o întinse. El se uită la ea de parcă ar fi fost ultima fărîmă de mîncare de pe pămînt şi el nu era demn să o mănînce. L-ai cîştigat într-o luptă dreaptă. Te rog, spuse ea apropiindu-şi mîna de gura lui. Bine, dacă insişti. Muşcă din bucata aceea gustoasă de piept de curcan. Riei nu îi trecuse niciodată prin cap că dinţii puteau fi sexy, dar simţi muşcătura chiar în stomac. Era o senzaţie extrem de tulburătoare. îi simţea răsuflarea caldă pe degete. Carnea era atît de fragedă, încît putea fi tăiată cu furculiţa, dar el mişcă din cap într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut s-o reteze. Ea simţi un gol în stomac atît de puternic, de parcă ar fi coborît brusc pe panta cea mai abruptă a unui carusel. Delicios, spuse el. Bun şi gustos. -Îhî. Ea îşi dădu seama că el îi privea gura. Ochii lui nu clipeau, exact ca aceia ai unei pisici sălbatice şi ea se simţi vulnerabilă sub acea privire albastră. Mîna îi tremură uşor cînd se întinse spre piciorul paharului de şampanie. El încetă să o mai privească abia cînd ea se mişcă, rupînd vraja. Pomul ăsta îmi place mai mult decît cei de jos, spuse el. Ria se bucură că el schimbase subiectul. îi uşura tensiunea din piept. Zgomotul de jos se auzea îndepărtat. Din cînd în cînd, cîte un hohot de rîs străpungea liniştea din jur, dar, în general, singurul sunet din încăpere era al lemnelor din cămin şi şoapta ispititoare a hainelor de seară ori de cîte ori se mişca unul dintre ei. O atmosferă gen scoate-ţi-pantofii-şi-relaxează-te se lăsase asupra lor. Ea nu se mai simţise niciodată atît de relaxată. Nici atît de emoţionată. Ca o precauţie, îşi ţinu pantofii în picioare. Se uită la pomul de Crăciun. Rămurelele lui verzi şi frumos mirositoare fuseseră decorate cu beculeţe care licăreau, globuri de sticlă, beteală şi batoane de zahăr candel. Şi mie îmi place mai mult, spuse ea. Prefer ceea ce e mai demodat. Nu contează decît dacă îi poţi simţi mirosul. Exact. Cel de jos, din living-room, e superb, dar atît de formal. .. De neatins. A fost aranjat de un decorator profesionist. Dar îţi dai seama că ai caseil-au gătit pe acesta. Ornamentele sînt aşezate inegal. Gazdele, soţii Graham, aveau cîţiva copii şi numeroşi nepoţi. Ria îşi putea imagina rîsetele, glumele pline de afecţiune, ţipetele de plăcere care aveau să răsune între pereţii aceia a doua zi dimineaţă, cînd urmau să se deschidă numeroasele pachete. Aplecîndu-se mai aproape de ea, Taylor şopti: Dacă te uiţi mai bine, vezi că unele sînt stricate. Ea încuviinţă visătoare. Dar sînt cele mai îndrăgite. Cu cît mai vechi, cu atît mai bune. Amintesc de zilele de Crăciun din anii trecuţi şi nu vor fi aruncate niciodată. El îi atinse obrazul cu degetele. Doamna arhitect e sentimentală. Ea se înfioră de plăcere. Trebuie să recunosc. Renunţînd la a pretinde că mănîncă, îşi abandonară farfuriile. O altfel de foame pusese stăpînire pe ei, Nu avea nici un sens să o nege. Taylor o privea fix. - Nu m-am mai bătut niciodată'în scobitori cu o persoană afrt de drăguţă ca tine. Eşti sigură că eşti reală? Riei îi stătea pe limbă să-i spună: „Atinge-mă să te convingi", dar nu o făcu. El părea gata să treacă la atac. Dacă zvonurile erau adevărate, Taylor MacKensie nu avea nevoie de încurajări. Fie că erau răspîndite de adversarii săi politici din răutate sau nu, trebuiau să aibă vreo bază reală. Ria era prea cu capul pe umeri ca să se lase fermecată de cîteva cuvinte şi de un zîmbet seducător. Dar se simţea prea bine pentru a-l respinge, aşa că hotărî să menţină totul într-o atmosferă amicală şi plăcută. Ah, sînt cit se poate de reală. Ceea ce n-ai ştiut a fost că stomacul meuscotea nişte sunete extrem de lipsite de delicateţe cînd am zărit crevetele acela trandafiriu, spuse ea. -. Taci, acum, zise el astupîndu-i gura cu degetul. Mă faci să-mi lase gura apă. Pauză! îşi spuse Ria. Destul cu flirtul. Nu mai era inofensiv. Taylor MacKansie o făcea pe ea să-i lase gura apă. Camera slab luminată, şemineul, atmosfera sărbătorii de Crăciun aveau un efect periculos asupra ei. Simţea cum îşi pierde controlul şi ştia că trebuie să şi-l recapete. Poate ar fi bine să coborîm. El se încruntă, dar păru să-şi dea seama că era o idee bună. Situaţia le scăpa din mînă prea repede. Şi eu cred că ar fi bine. Sînt o mulţime de alegători acolo. Se ridică şi îi întinse mîna, pe care ea o acceptă bucuroasă. Ar fi trebuit să mănînce mai mult, căci şampania îi urcase direct la cap. Şi se scursese şi în picioare, acestea fiind, dintr-odată, nesigure. Se clătină uşor cînd se ridică, dar el o cuprinse pe după mijloc, lipind-o de el pentru cîteva clipe. - E în regulă? o întrebă cu o voce joasă care ei îi aminti de sunetele scoase de un animal în perioada de împerechere. Da, e în regulă. El îi dădu drumul, dar ea îi simţi ezitarea. Coborîră luînd şi farfuriile. îmi place casa, spuse el. E ceva inedit. Modernă, fără să fie rece. Mi-a plăcut cum a ieşit, spuse Ria cu modestie. N-o asculta. Se întoarseră amîndoi cînd auziră glasul gazdei lor. îmbrăcată într-o rochie de tafta ecosez care foşnea la.fiecare pas, doamna Graham îi aruncă un zîrnbet Riel şi o îrnbrăţişă cu afecţiune. E mult prea modestă, Taylor. Mă bucur foarte .mult că ai cunoscut-o pecea mai ingenioasă şi mai originală arhitectă a oraşului nostru. Am organizai: această petrecere numai cu scopul- de a-! prezenta capodopera. - Cred că aveţi un gusî excelent, spuse Taylor zimbind in felul sau. fermecător. Âtît in ce priveşte casele, cat şi arhitecţii. Doamna Graham o luă pe Flia de braţ şi o îndepărtă de Taylor.,. - O prietenă de-a mea arde de nerăbdare să te cunoască. Moare de invidie din cauza casei şi ar vrea şi ea una. Are o proprietate superbă ~ pentru numele iui Dumnezeu, Taylor, nu fi atît de posornorît. O să vorbeşti cu Ria mai tîrziu. Acum, fii drăguţ şi plirnbă-te puţin. Cred că o parte din bărbaţi joacă biliard. Reveni iîngă Ria trei sferturi de oră mai tîrziu,. O văzu în mijlocul unui grup strîns în jurul pianului mare şi alb. Taylor străbătu mulţimea pentru a ajunge iîngă ea şi pentru a i se alătura în cîntatul unui colind vechi. Bună. Bună. Ai jucat biliard? Da. Şi am cîştigat. Dar nu rni-am luat banii. Totdeauna de Crăciun sînt filantrop. începu un alt colind pe care îi cîntară şi ei. La mijlocul celui de ai doilea vers, Ria spuse: - Ai avut dreptate. Nu.,, Poftim? Nu te aud, spuse el şi se apleca destui de mult pentru ca buzeleei să-i atingă puful de pe lobul urechii. Ai avut dreptate, repetă ea, iar cînd el o privi nedumerit, ea adăugă: Nuştii să cînti. El rise şi îi strînse cotul. El luă haina lungă din blană de vulpe argintia din rnîna cameristei şi i-o puse pe umeri, aruncîndu-şi paltonul pe braţ. Porniră apoi spre uşa ele la intrare, unde soţii Graham îşi luau la revedere de la oaspeţi. A fost minunat. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi invitat, le spuse Riacelor doi şi o sărută pe doamna Graham pe obraz. Aceasta o bătu uşor pe mînă. Petrecerea a fost minunată pentru că această casă e minunată, şi casamea e minunată pentru că tu eşti minunată. Iar dacă te gîndeşti cumva că o să te las să pleci singură pe vremea asta, te înşeli amarnic. Sînt obişnuită să conduc pe zăpadă! exclamă Ria. Dar nu pe gheaţa asta pe care în mod greşit o numim drum, spusedomnul Graham. Voi fi îneîntat să o conduc acasă, spuse Taylor cu curajul unui voluntardin Alamo care trecea linia marcată cu sabia pe nisip. Excelent, spuse doamna Graham zîmbind larg. Dragul meu, să ai grijăsă contribui ia fondul pentru campania lui Taylor, îi zise ea apoi soţului. - Bine, dar maşina mea? protestă Ria, care nu era obişnită să i se poarte de grijă ca unui copil. O să trimit pe cineva mîine să ţi-o aducă. Acum ar fi timpul să plecaţi pînă nu se lasă şi mai mult gerul. 'Noapte bună, dragilor, şi un Crăciun fericit. Soţii Graham le făcură cu rnîna veseli şi îşi îndreptară atenţia asupra altor oaspeţi care plecau. Nevrînd să provoace o scenă, Ria nu avu de ales şi se supuse imboldului dat de Taylor cotului ei. Nu te superi, nu? o întrebă el aplecîndu-şi capul în ninsoarea puternică. -Nu. Tu? Bineînţeles că nu. Te-au pus în faţa faptului împlinit. N-ai prea avut de ales. Ba sigur că aveam, doar ţi-am spus mai devreme că pot. fi extrem denepoliticos, zise el şi îi strînse cotul puţin mai tare. Şi, în plus, chiar dacă n-ar fi spus ei, tot m-aş fi oferit să te conduc. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să ştiu că mergi singură pe vremea asta. Sînt sigură că mă pot descurca. El îşi ridică privirea spre cer. Nu-i joacă. Şi nu uita, spuse el strîngîndu-i cotul, ştiu cîtă şampanie ai băut.Rîzînd, trecură pe lîngă un şir lung de maşini parcate pe alee pînă ajunseră la o Corvette nouă. Căutîndu-şi cheile în buzunar, el îi spuse: Ştii, eu tot nu sînt sigur că eşti reală. Eşti superbă, talentată,deşteaptă, nostimă. Ai propriile tale bijuterii şi... Astea? întrebă ea arătînd spre cerceii cu diamante. Sînt false. Dar asta nu e, spuse el trecîndu-şi degetele peste gulerul hainei de blană.Ca să-i ţină mai cald, ea şi-l ridicase pînă aproape de urechi. .Haina fusese singura extravaganţă pe care şi-q permisese cînd se angajase la cea mai prestigioasă firmă de arhitecţi din oraş. Preferase să se învăluie în cîţiva yarzi de vulpe argintie decît să se închidă în interiorul de piele al vreunei maşini de lux. Ai deja propria- ta haină de blană, pe deasupra tuturor celorlaltecalităţi. Trebuie să fie ceva în neregulă cu tine, spuse el privind-o prin . ninsoare. Poate că ai dinţii cariaţi. Ea îl ciupi uşor de nas după care urcă în maşină. Drumul era mult mai periculos decît se aşteptase ea. Era bucuroasă că soţii Graham insistaseră să meargă cu cineva, deşi nu credea - că Taylor MacKensie era cea mai bună alegere. Se simţea ameţită. Urechile îi ţiuiau şi nu era ecoul clopotelor de la biserică. Nu era sigură nici că toate cele zece degete de la picioare mâi erau la locul lor. Poate pentru că mersese pe zăpadă în pantofi de seară. Dar cum îşi putea explica faptul că, în rest, îi era foarte cald? Era adevărat că radiatorul maşinii funcţiona, dar căldura pe care o simţea ea provenea de sub propria-i piele. îşi spuse că băuse prea muit, sau atracţia lui Taylor MacKensie o îmbătase. Oricum, îi era ruşine că se purtase atît de prosteşte. Ştergătoarele se mişcau la fel de hipnotic ca un metronom. Fulgii de zăpadă dansau veseli în lumina farurilor. Noaptea avea un aer ireal. Dar dacă toate acestea erau fantezii, cine avea nevoie de realitate? De ce să nu se bucure de acea atmosferă atîta timp cît dura? Muzică? Poftim? întrebă ea şi el arătă din cap spre radio. Da, te rog, spuse eaapoi şi îi făcu cu ochiul: Dacă promiţi că n-o să cînţi şi tu. Se parg că toată lumea cîntă colinde în seara asta, spuse el după cecăută cîteva posturi. Mie-mi place. Mă bucur să le aud o dată pe an.- Şi mie. Cum de îfi petreci Ajunul Crăciunului singură? o întrebă ei deodată. Aş fi crezut că o duzină de pretendenţi au aşteptat la uşa ta. implorîndu-te să-ţi petreci cu ei această seară. Ria îi mulţumi în gînd pentru compliment. Bărbatul cu care mă văd e plecat. Există un bărbat? Da, şi are o mamă foarte în vîrstă în Florida, îşi petrece sărbătorile cu ea. .. Taylor digeră informaţia fără să spună nimic. Părinţii? S-au hotărît să plece în Anglia la nişte prieteni. Nu prea voiau în aceastăperioadă, dar eu i-am îndemnat să o facă. în fond, Ajunul Crăciunului e o seară ca oricare alta. Chiar crezi asta? o întrebă el aruncîndu-i o privire. Ea îi susţinu privirea puţin timp. Nu, spuse ea încet, scuturînd din cap, dar nu voiam ca ai mei să-şirateze călătoria din cauza mea. Şi bărbatul? Nu voiam să mă simt vinovată că-şi neglijează mama. Pentru a nu mai discuta despre ea, îl întrebă: Dar tu? De ce eşti singur? N-ai familie? Pe tata, dar el are o altă familie acum. El şi Janey locuiesc la LosAngeles. îi spuse că tatăl lui se recăsătorise cu o femeie mult mai tînără după moartea mamei lui şi că aveau doi copii împreună. Am un frate şi o soră vitregi îndeajuns de mici pentru a-mi putea fi copii.Sînt totdeauna binevenit acasă la ei, dar cred că prezenţa mea acolo îi face pe toţi să se simtă prost, temîndu-se să nu spun sau să nu fac ceva ce nu trebuie. Prieteni? Se referea la prietene, în mod clar, şi se urî pentru faptul că voia să ştie. Am fost invitat la schi împreună cu un grup. Cît de mare? El zîmbi dîndu-i de înţeles că ştia ce urmăreşte. Din şapte persoane. Printre care şi cea cu care mă văd. Dar amrenunţat în ultima clipă. De ce? V-aţi certat? Nu. Alaltăieri mi-am sucit glezna la tenis şi m-am gîndit că ar fi stupid sămerg aşa la schi. Atunci ne-am certat. Şi a plecat fără tine? El ridică din umeri. E o -persoană foarte independentă. Ciudat cum Crăciunul poate fi ori haotic şi exuberant, ori pustiu şi trist. Depinde dacă e petrecut cu cineva sau de unui singur. Cred că da. Deşi ar putea fi îngrozitor dacă ar fi petrecut cu o persoanăpe care nu o iubeşti sau nici n-o' placi măcar. Cred că ar fi mai groaznic decît clacă îl petreci singur. Ria îl dăduse adresa cînd plecaseră de la familia Gra aşa că ei merse direct fără să ceară lăm Tîhăruî şl uşuraticul candidat pentru funcţia ae primar-îş! cunoştea oraşul foarte bine. Oprind în fata casei ei, ei răsuci cheia în usa si îşi încetară activitatea - Aş putea... lartă-mă. ~ Şi eu te rog să mă-scuzi. Doamnele întîi. Voiam să spun doar că-ţi mulţumesc pentru că m-ai adus acasă. . ....Taylor întoarse capul şi privi prin parbrizul care se acoperea repede cu zăpadă. Ria îl. văzu muşeîndu-şî obrazul prin interior. El o privi din nou aproape imediat. Aş putea fi convins să beau o cafea. Ea ezită doar cîteva clipe, după care încuviinţă". El coborî şi veni să-i deschidă portiera. Degeţele iui o fineau cu fermitate de braţe în timp ce înaintau pe aieea alunecoasă. Ria scoase cheia din poşeta argintie şi deschise uşa. Aerul caid din interior îi îmbrăţişa pe aniîridoi ca un prieten vechi şi drag. Ria apăsă pe întrerupător,, Lampa de pe masă nu se aprinse, exact aşa cum se aşteptase. în schimb, se aprinseră beculeţele din'pomul de Crăciun. Ah, am uitat că am conectat instalaţia electrică la priza activată deîntrerupătorul ăsta, Ar fi trebuit să. pui un electrician să facă asta, zise el. Frumos pom. Mulţumesc. ~ în genul demodat, Lăsînd-o iîngă uşă, - el 'se duse spre şemineu/ uncie cărbunii roşiatici mai pîipîiau sub lemnele arse. Dădu ecranul la o parte, împrăştie cenuşa cu un vătrai şi puse doi buşteni care se aprinseră imediat. în lumina focului, fulgii de zăpadă topiţi din părul- şi de pe umerii lui sclipeau ca nişte diamante. El se întoarse şi se uită la ea. Ochii lui, chipul umbrit şi pasul lui hotărît cînd veni spre ea o făcură să tremure. Mă duc să pun de cafea, spuse ea cu răsuflarea tăiată, dar el o prinse de mînă.'-Ria? . Poftim. Ai zăpadă în păr, şopti el şi ea scutură din cap. El privi mişcarea senzuală a părului ei liber. E superb. Negru ca noaptea. Atît de strălucitor şi de mătăsos. Atît de seducător.Seducător era felul în care el îşi trecea degetele prin părul ei şi M răsfira pe umerii hainei de blană, îşi spuse ea. Privirea lui îi-alunecă pe faţă, pe" gît, pînă în .adîncul decolteuiui. Ria se înfiora. O să se încălzească imediat, spuse ea. Iubito, e deja cald." . "Vocea lui îi amintea de zumzăitul scăzut .al motorului maşinii. Puterea ascunsă în el era ţinută sub control. O mişcare greşită şi putea să devieze. Venind mai aproape, el îi luă faţa în mîini şi îi mîngîie obrajii reci cu degetele mari, încălzindu-i instantaneu. îşi plecă appi capul şi îşi plimbă buzele peste ale ei. Primul lui sărut fu uşor şi cercetător. Următorul fu ferm şi cercetător. Ria icni şi îşi feri capul repede. îmi pare rău, spuse el. Nu aveam nici un drept să fac asta. Doar că... lanaiba, am vrut să te sărut. - Ea îşi ridică din nou faţa spre el. Avea impresia că nu mai are oase şi se simţea uşoară ca aerul. Ochii li rămăseseră deschişi doar pentru -că erau lacomi să-l privească. Nu te scuza. Doar e Ajunul Crăciunului. ,.în cazul ăsta . . Ai avut dreptate, Ria, îi spuse el -cu un glas răguşit, mîşcîndu-şi buzelepeste gura ei umedă. Nimic nu e mai bun ca originalul. O trase la. piept şi mîinile lui o mîngîiară prin haina de blană pe care o azvîrli apoi ca pe o capă de matador. Aceasta ateriză pe canapea, la cîţiva paşi de ei. Mîinile lui curioase şi nerăbdătoare începură să o pipăie. îi exploră valea adîncă a şirei spinării, şoldurile, pulpele - partea din spate, laterală şi din faţă a acestora. Ea scoase un sunet de uimire cînd el îşi lipi palma de partea inferioară a trupului ei. Taylor nu îşi mişcă mîna-şi îi privi chipul cu o întrebare mută în ochi. Ea gîfîia uşor printre buzele întredeschi şi umede. Pieoapele i se ridicară uşor cînd ea isi înălţă privirea spre el şi, îşi mişcă trupul înainte, umplîndu- i palma cu triunghiul feminităţii ei. Amîndoi gemură de durerea delicioasă a dorinţei. El o mîngîie, o apăsă, căutînd sursa căldurii ei. în timp ce se sărutau cu disperare, el îşi scoase haina. Ria avu impresia că vesta lui trebuia să fi avut cel puţin,o mie de nasturi, dar, în cele din urmă, aceştia se desfăcură şi mîinile ei îi mîngîiau pieptul prin cămaşa albă de mătase. Ei îi puse mîinile pe umeri şl îi trase rochia încet în jos. Vîrfurile degetelor îi alunecară pe gît şi pe claviculă. Ea îşi dădu capul pe spate şi el îi sărută gîtul. Gura lui era deschisă, fierbinte şi extrem de posesivă. Ria începu să-i descheie nasturii de la cămaşă după ce i-o scoase din pantaloni. Cînd îi descheie pe toţi, îşi strecură degetele prin părul de pe pieptul lui. Se delecta cu pielea lui care vibra. Înconjurînd-o cu mîinile, el îi trase fermoarul rochiei. Corsajul îi căzu pînă Ia mijloc. Nu purta nimic pe dedesubt. în mod instinctiv, ea dădu să se acopere, dar el îi îndepărtă mîinile cu blindaje. - Nu te rog, şopti el. Eşti superbă. Fermecat, urmări mişcarea dulce a sînilor ei cînd ea îşi scoase mînecile .strimte.' El o atinse extrem de uşor cînd îi luă sinii în mîini. Apoi îşi lăsă mîinile să alunece în jos pe braţe pînă Ia încheieturi. Atunci, îi ridică mîinile şi i le împreună pe după gîtul lui. O ţinea strîns, piele lipită de piele. Pentru moment, era de ajuns. Dar apoi, gemetele Iw de plăcere deveniră răguşite de dorinţă. El îi mîngîie sînii, frecîndu-i sfircurile cu pricepere. Ridică unul la gură şi îl înconjură cu buzele. Limba lui umedă şi aspră îl făcu să se întărească imediat. Murmură ceva despre supt, după care îşi puse cuvintele în aplicare. Dorinţa o învăluia pe Ria cu fiecare mişcare a gurii lui. Cînd e! îi desfăcu cordonul şi îi trase rochia peste şolduri, singurul ei protest'fu că nu a făcut-o mai repede. Rochia acoperită în întregime de paiete alunecă la picioarele ei şi ea trecu peste acei morman sclipitor purtînd doar un portjartier negru, o pereche de bikini, negri şi ciorapi de mătase în pantofii cu tocuri înalte. . ' Taylor înjură uşor. Probabil că Moş Crăciun crede că am fost foarte, foarte cuminte, spuseel cufundîndu-şi toate degetele în părul ei negru şi pîrjolindu-i gura cu un sărut lung şi apăsat. Ridicînd-o în. braţe, o duse pe canapea. Privind-o cum se întinde peste haina de biană, el se dezbrăcă de restul veşmintelor. Gol şi minunat ele viril, se întinse lîngă ea. -Nu-i nici un secret că te doresc, spuse el strecurîndu-şi rnîna pe sub bikinii ei. Tu mă doreşti, Ria? Trupul ei spunea da.Degetele lui se cufundară în bogăţia ei umedă, dar voia să audă cuvintele rostite de gura ei frumoasă şi sexy. Spune-mi. . Da, te doresc. . Atunci, el se strecură între pulpele ei şi ea îşi trecu braţul pe după gîtul lui, trăgîndu-l mai aproape. Buzele li se uniră exact în clipa în care sexul lui tare, neted şi plin pătrunse adînc în ea. Cum s-a putut întîmpia aşa ceva? întrebă Taylor încruntîndu-se.- Tată! tău n-a avut niciodată o discuţie cu tine ca între bărbaţi despre păsări şi albine? îl.întrebă Ria cu dulceaţă în glas şi cuta dintre sprâncenele iul se adînci şi mai rnull Dacă da, atunci ştii cum s-a putut întîmpia. continuarea o gasiti aici....

Lacrimi uitate de Sandra Brown  CAPITOLUL 1 -Cu riscul să-ţi par nepoliticoasă, Rod, spuse Kate McKay deschizând larg uşa, ce-i atât de important că nu poate s-aştepte până mâine dimineaţă? Când ai dat telefon, tocmai ieşeam din baie. -Iartă-mă că te deranjez la miezul nopţii, îi răspunse bărbatul înalt şi brunet care stătea în pragul uşii. E ceva mult prea important ca să aştepte. Îi aruncă o privire surorii sale care stătea în spatele lui. Sally are ceva să-ţi spună. Kate îşi legă cordonul la halatul de baie şi se dădu un pas înapoi, să-şi lase oaspeţii să intre. Rod Rayburn trecu de ea, apoi şi Sally Daniel, născută de asemenea Rayburn, păşi înăuntru, purtând o jachetă şi un pulover gri, adidaşi, şi aruncându-i o privire otrăvită fratelui ei. Kate se încruntă, închizând uşa. În mod obişnuit cei doi, cei mai buni prieteni ai ei, se iubeau unul pe celălalt. Astă-seară arătau însă gata de bătălie: Îi conduse în living şi apoi în atelierul ei. Rod îşi trânti la întâmplare haina pe un scaun, apoi se rezemă de cămin, cu picioarele depărtate, cu braţele încrucişate pe piept. -OK, Sally, începu el. Spune-i. Sally se lăsă într-un scaun lângă cămin. Era autoare de romane de dragoste şi cele douăzeci din cele mai vândute cărţi ale ei se aflau înşirate pe un raft în apropiere. -I-am spus lui Rod că nu-i nevoie să te deranjăm, spuse ea spre Kate, cu ochii ca de safir strălucindu-i.Kate se aşeză în fotoliu. -Nu-i nimic. Sunteţi deja aici. Ce e, Sally? Orice ar fi, se rezolvă. Nu-i aşa, Rod? -Ar fi al dracului de bine să fie! Tonul lui furios declanşa o privire uimită din partea lui Kate şi un mormăit enervant din partea surorii sale. -Fratele meu crede c-am comis un păcat capital, îi explică Sally. -Ce ai făcut? întrebă Kate. -Am dat un anunţ la "Matrimoniale". -Și? -Din dragoste şi grijă pentru un prieten. Un prieten minunat, pe care îl iubesc foarte mult. -Foarte frumos din partea ta, răspunse Kate, încercând să păstreze o atmosferă de tinsă, în timp ce Sally îşi continuă destăinuirea. Rod înjură în şoaptă, iar eaș     spera să rezolve această problemă de familie. Viaţa e prea preţioasă ca s-o iroseşti aducând întruna argumente. -Mulţumesc, spuse Sally. Ştiam c-o să înţelegi. Kate nu înţelesese. O aşteptă pe Sally să continue, dar Rod vorbi primul. -Oh,. pentru  Dumnezeu!  exclamă el ge ticulând cu mâinile prin aer. încerci săș te tot dai bine pe lângă ea, Sally. Kate, ceea ce încearcă sora mea să evite să spună e că anunţul ei îţi prezintă calităţile şi farmecul. Aparent, ai ieşit pe "piaţă" în căutarea unui bărbat. -Eu!Rod ridică din sprâncene. -Da, tu. Anunţul o s-apară mâine în Sun. Pomeni ziarul cel mai cunoscut din San Bernardino, cu filiale în toată ţara. Acum ştii de ce mi s-a părut important ca să afli astă-seară şi să nu aştepţi până mâine. -Plănuisem să-ţi spun de dimineaţă, Kate, începu Sally repede. Rod mi-a stricat surpriza. -Dar cum ai aflat? îl întrebă Kate pe Rod. Avea să ajungă şi la Sally într-o secundă. -Cumnatul meu - şi arătă spre Sally - soţul ei m-a sunat de la aeroport în seara asta înainte să plece în călătorie de afaceri. Nu eram acasă, dar mi-a lăsat un mesaj pe robot. Sally i-a spus lui Tom despre anunţ, când a sunat-o de la aeroport. Când a realizat ce problemă se va naşte, a încercat s-o prindă din nou la telefon. Plecase de acasă, însă. -Tom a reacţionat exagerat, spuse Sally. Ştii cum sunt bărbaţii. A fost o mică încurcătură. N-ar trebui să dăm vina pe femeia care a preluat anunţul la telefon. E nouă în meserie şi are trei copii mici de crescut. Hai să nu insistăm ca să n-o dea afară. -De ce vorbeşti la plural? întrebă Kate. -Se ascunde în spatele argumentelor, răspunse Rod. -Kate, adu-ţi aminte ce am spus despre sentimentele mele pentru tine. Eşti cea mai bună prietenă a mea. Ştiu prin ce ai trecut în ultimii trei ani de la moartea lui Bill. Să creşti un puşti energic şi exuberant ca Mike nu-i nici o distracţie. Privirea ei rătăcea prin cameră, evitând-o pe Kate. Încurcătura e că, în loc să apară numărul cutiei tale poştale în anunţ, apar adresa şi numărul de telefon. -Poftiiiim? Kate sări din fotoliu. Rod o cuprinse de umeri, trăgând-o lângă el, pentru a împiedica o altercaţie. Simţea cât era de tensionată. Ai dezvăluit lucrurile astea ! Ţi-ai pierdut minţile? -Da, spuse el. Doamna Cea Preocupată de soarta noastră s-a angajat ca agent publicitar, dar a uitat să precizeze că e vorba de un anunţ fără specificarea adresei emitentului. Dacă uiţi să le spui asta, îţi publică automat adresa în ziar. -Cred c-am uitat să le spun asta, mormăi Sally. Cine mai ştie? Nu poţi da de tot vina pe mine, Kate. Dacă nu erau comentariile tale de acum două săptămâni, când am urmărit emisiunea lui Danny şi Phil la televizor, n-aş mai fi dat anunţul, în primul rând. Tu mi-ai dat ideea. Am făcut-o pentru tine. Kate începu să ţipe în gura mare. -Vrei să spui că eu sunt răspunzătoare de asta? -Categoric! -Ce tot spune? întrebă Rod, confuz de-a binelea.Kate privi în jos, tot jucându-se cu cordonul halatului.  -Danny şi Phil au făcut o emisiune despre bărbaţii singuri care tot dau anunţuri pentru a avea câte o companie. Un văduv a pus un anunţ pe moşia sa. Altul a pus unul pe parbrizul maşinii. Amândoi au ajuns să se recăsătorească cu femei serioase, minunate.Aspectul se bucura de interesul lui Rod. -Serios. Amândoi? -Amândoi. -Făcându-şi reclamă?Ea aprobă din cap, iar el fluieră în şoaptă. Kate ştia că un bărbat aşa de arătos ca Rod şi de popular cu femeile n-ar fi dat niciodată un anunţ în căutare de companie feminină. Avea treizeci şi şapte de ani şi era burlac, un avocat de mare succes, care se întâlnea numai cu femei cu picioare lungi, blonde cu ochi albaştri şi nu cu brunete scunde cu ochi violeţi ca ai ei. -Dar de ce adresa mea? o întrebă Kate pe Sally. Tu ai plătit anunţul. De ce nu le-ai dat adresa ta, fiind emitentul? -Ce adresă? întrebă Sally retoric. Casa noastră e vândută, iar cea nouă încă se mai află în construcţie. Toate lucrurile noastre sunt depozitate, în afară de dormitor şi ăsta o să fie la rândul lui mutat, când plec în turneu cu cartea pentru trei săptămâni. De vreme ce am plătit anunţul şi cum eu şi Tom o să fim plecaţi câteva săptămâni, mi-am zis că adresa e un amănunt insignifiant. Nu mi-am dat seama de implicaţii. -Dar ai făcut totul fără să te consulţi cu mine, se enervă Kate. Nu mi-ai lăsat posibilitatea de alegere. Cum îndrăzneşti? -Să îndrăznesc? Sally bătu în retragere ca şi cum ar fi atins-o o săgeată otrăvită. N-am îndrăznit nimic. S-ar putea să fi făcut o eroare din generozitatea mea deosebită, dar am acţionat numai în interesul tău.Kate ţipă. -Nu nega, Kate. I-ai admirat pe bărbaţii aceia pentru că-şi schimbaseră viaţa şi nu căzuseră în suferinţă. Tu însăţi ai spus că ţi-ai dori să ai curajul.Ai zis că ai nevoie de un imbold. Şi eu i-am urmat ideea. Dacă aş fi ştiut ceț       nerecunoscătoare ai să-mi fii, nu mi-aş fi irosit timpulde pomană. Kate fu redusă la tăcere. -Din comentariile alea, întrebă Rod tensionat, i-ai făcut una ca asta lui Kate? E ceva diferenţă de la logică la isterie. -Rod, tuturor le-a plăcut emisiunea, continuă Sally. Dacă cuplurile acelea şi-au găsit fericirea, mi-am închipuit c-o să şi-o găsească şi Kate. -Mi-am făcut o viaţă pentru mine şi Mike, răspunse Kate. Lucrând acasă, sunt aici când vine autobuzul şi-l aduce de la şcoală. Nu m-am gândit să mă recăsătoresc. El ce o să creadă?Sally nu dădu dovadă de remuşcări. -E copil. Lucrul cel mai important pentru el e să fete căţeluşa lui Tom ca să-l poate aduce acasă pe Chopper.Îl botezase deja pe puiul pe care şi-l dorea Chopper. Ce mare lucru? Mama lui are câte o întâlnire. E timpul să mai vadă un bărbat aici.Rod îi aruncă o privire tăioasă. -Vede un bărbat. Pe mine. Sunt aproape în fiecare duminică aici pentru el şi vorbim zilnic la telefon. -Mare lucru. Şi pe Kate n-o pui la socoteală? Eu vorbesc despre dragoste. Tandreţe. Aventură. Emoţie. Pentru Kate, nu pentru tine. Tu te scufunzi în satisfacţiile tale personale. -Nu fi crudă. -OK, voi doi, spuse şi Kate, asta nu ne duce nicăieri. O porni în colo şi-n coace prin cameră, cântărind situaţia în care o băgase Sally. în ciuda metodelor ei neortodoxe, Sally îi voia binele. În timp ce şocul iniţial dispăruse, Kate descoperi alt adevăr. Ce avea să rezulte din publicarea anunţului? Era tentată să afle. De la moartea soţului ei, Bill, îşi ridicase o carapace în jurul ei şi lăsase foarte puţini oameni înăuntru. Se văzuse în postura unei văduve cu un copil mic, care-şi câştiga pâinea făcând ilustraţii pentru cărţi de copii, în continuare, îşi profilase aceeaşi imagine. Totuşi, îi spusese lui Sally că şi-ar fi dorit să aibă curajul să iasă afară din carapace. Îi spusese că era gata pentru ceva nou şi bun. Odată, se bucurase să-şi etaleze feminitatea, să dezvăluie puţin din senzualitatea ei. Ar mai fi făcut-o încă dacă un bărbat - un bărbat deosebit, unul minunat, ca Rod -ar fi fost atras de personalitatea ei, incluzând sexualitatea ei. "Darul" lui Sally îi stârni interesul. Se opri din mers şi privi de la Sally la Rod. -Vă sunt recunoscătoare amândurora pentru că v-aţi gândit la binele meu. Sally, înţeleg că părerile mele ţi-au influenţat acţiunile. M-ai luat prin surprindere. Acum, însă, m-am obişnuit.Kate se aştepta ca Sally să fie mulţumită. În loc de asta, ea tuşi, apoi lăsă privirea în jos, studiindu-şi degetele. -Mai e ceva, spuse ea. Rod înţepeni. -Ce? Ce mai puteai face în plus? Sally ridică uşor capul. -Anunţurile din categoria "Matrimoniale" nu sunt unice. Din acest motiv vreau să vă spun despre conţinutul lui deosebit.Kate făcu ochii mari. Rod tuşi foarte gutural. Schimbară priviri disperate. - Şi cu asta am fost de acord, continuă Sally, observând reacţiile lor. Şi voi admiteţi că asta atrage ochiul. -Despre ce dracului vorbeşti? întrebă Rod. -Despre agenţia care mi-a preluat anunţul pentru publicare, comisionarii... -Ceee? ţipară Rod şi Kate în cor. Sally ridică mâna în semn de protest.   E ceva să-ţi dai seama cum sunt atraşi bărbaţii de o femeie şi cum învaţă să-ţi spună, să-ţi pronunţe numele, Kate. E o fotografie de-a ta în el şi dedesubt o să se poată citi: "S-o cunoşti înseamnă s-o iubeşti". Trivial, ştiu, dar nu aspiram la premiul Nobel pentru literatură. Sper să atragi atenţia unui producător de televiziune.Rod nu-şi găsea cuvintele. -Nu-mi vine să cred că avem aceeaşi părinţi. Cu alte cuvinte, Sally, vrei publicitate pentru Kate ? -Popularitate. E un cuvânt mai bun. Notorietatea duce la popularitate - cu sexul opus.El se întoarse spre Kate. -Dacă mai scapă nevătămată după ce-o să am eu de-a face cu ea, dă-o în judecată. Accept cazul pe gratis. Îmi cer scuze pentru familia mea.Kate, care trecea de la un şoc la altul, era la fel de surprinsă de reacţia adversă a lui Rod. -Sally, care "noi"? Ai spus că "nu aspiraţi'...ştii tu.Sally lăsă capul în jos. -Prietenul meu, Karl Eigen, are o agenţie de publicitate în Palm Springs. Când iam pomenit de anunţul din ziar, mi-a zis că o să fie unul dintr-o sută, o mie. Ca să atrag atenţia, trebuia să vin cu o ideea nouă, unică. Întâmplător, fotografia e cea pe care ţi-am făcut-o anul trecut pe plajă. Nu-ţi face probleme, e doar un portret. Nu ţi se văd bikinii. -Şi ce altceva ţi-a mai sugerat? Vreun anunţ pe stradă? întrebă Rod. -Două. Kate păli. -Unde? -Unul pe Highway 215 lângă Central City Mall, iar celălalt pe 1-10 înainte de Palm Springs.Kate ridică mâna spre Sally. -Mă miră faptul că nu te-ai angajat într-o campanie în Playboy. Mâine dimineaţă spune-i prietenului tău să le scoată. Sally bătu în retragere. -Sunt dezamăgită de tine, Kate. Am crezut că vrei să ţi se întâmple ceva minunat, ceva nou,un început. Anunţurile de pe stradă n-au numele tău pe ele. -Atunci ce ţi-ai închipuit c-o sa câştig?întrebă Kate, confuză. -Ţi-am spus. Interesul. Unicitatea. Prietenul meu face tot felul de studii în domeniu. Ne-am închipuit c-o să atragem oameni în vacanţă, oameni de afaceri, poate vreun redactor de televiziune sau presă. Speram c-o să trezeşti multora interesul să afle cine eşti. Hai să facem faţă situaţiei. Semeni cu Elizabeth Taylor în tinereţe. Ştii de ce succes se bucura ea la bărbaţi. Rod înjură în gura mare. Kate îl privi mirată, întrebându-se de ce era aşa de furios. Sora lui pur şi simplu îl ignora. Se ştie numai numărul de telefon din ziar, continuă Sally. Şi Karl se întreabă dacă o să prindă ideea lui. Dacă îl sună cineva să întrebe despre tine, o să afli imediat. Tu deţii întregul control. Nu accentuez suficient lucrul ăsta. - Doamne, tai unde poate asta să ducă. Dragoste. Un star de cinema.ș -Vreo "canapea" de distribuire a rolurilor! urlă Rod. Kate îl privi cu ochii larg deschişi. Nu-l văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. -Te interesează să afli, o întrebă el pe Sally, câte legi ai încălcat? -Nu, nu mă interesează. Presa, tot restul, scot la iveală tot felul de evenimente. -Kate nu-i un eveniment. - Ar fi bine să fie! O femeie nu-şi găseşte loc m lumea asta dacă nu-i un eveniment! Karl şi-a oferit serviciile pe gratis, ca să mai câştige experienţă în cercetare pentru compania lui. Dacă prinde, o să-şi folosească ideea pentru toţi clienţii lui. -Un eveniment? repetă Rod încet, apoi se întoarse s-o studieze pe Kate. Încerca s-o vadă prin ochii unui pretendent şi nu ai prietenului care îi fusese întotdeauna. Ca pe soţia partenerului lui decedat, ca pe mama lui Mike, ca pe prietena lui Sally. Era într-adevăr drăguţă, se gândi el. Fermecătoare şi energică. Ochii ei aveau o nuanţă de violet, cu gene lungi, grele, negre. Tuşi. Nu ştia dacă se parfuma înainte să se urce în pat, dar oricum, mirosea bine. Al naibii de bine. Ademenitor. Şi acum, când Sally observase o asemănare cu Elizabeth Taylor, vedea că avea cumva dreptate. Nu încăpea îndoială că bărbaţii care vedeau anunţul sau citeau ziarul, or să vrea să afle mai multe despre ea. Mult mai multe. Ce era şi mai rău, Kate părea totuşi interesată de schema grotească a soră-si. -O să mă mai gândesc la noapte, spuse Kate confirmându-i bănuielile. Mâine o să mai revăd o dată totul în minte, ca să decid dacă merită sau nu să acord che tiei ăsteia o şansă.ș -Nu-l lăsa pe Rod să te convingă să renunţi la asta, spuse Sally. Gândeşte-te la asta ca la o oportunitate deosebită. Kate ştia că Sally avea un suflet nemaipomenit. în săptămânile care urmaseră morţii lui Bill, rareori o lăsase singură pe Kate. Kate îşi amintea de nenumăratele nopţi în care plânsese spre ziuă, nici una neputând să doarmă. Totuşi, a doua zi de dimineaţă, găsea o Sally veselă hrănindu-l pe Mike. Îi datora multe prietenei ei bine intenţionate, dar nechibzuite. Şi lui Rod îi datora mult, de asemenea, mai ales pentru devotamentul lui pentru Mike. . -Poate că ai dreptate, Sally, spuse ea. Ai argumente convingătoare şi, cum spui, poate să fie o oportunitate. Bun. O să încerc. -Şi cu reclamele? întrebă Rod. Sally spune că eu am controlul. O să încerc. Ce pot să pierd?Rod tuşi nervos. -O mulţime, Kate. Principala mea preocupare, în afară de fericirea ta şi a lui Mike, e siguranţa voastră. Nu vreau să te ştiu în primejdie, supărată de tot felul de oameni fără caracter, sau poate mai rău. O să-mi accepţi ajutorul? -În ce fel? -În orice fel vrei tu. Vocea îi era fermă, serioasă. Fusese protectorul ei de la mbartea lui Bill. Nu avea să renunţe uşor la rol. O să descurcăm totul pe parcurs. Ea puse o mână pe braţul lui şi zâmbi. Nu se putea stăpâni să nu vadă că-i dispare expresia supărată de pe faţă. -Foarte bine, Rod. Sunt puţin morocănoasă şi ştiu că tu te ai bine cu femeile în general Poţi să mă sfătuie ti unde să calc. tii tu,primele mi cări.ș Ș          ș Sau încă mai ai un cui împotriva noastră? Ea î i stăpâni un hohot de râs.ș Nu mi s-a întâmplat niciodată una ca asta. -Sigur că nu. Dacă nu altceva, tu ai întotdeauna iniţiativa. Rod chicoti. Sally râse în şoaptă. Privirea lui Kate trecu de la frate la soră. Pricepând dublul înţeles, o cuprinse căldura şi roşi în obraji, până în jos la piept. Cuprinzând-o de bărbie, îi ridică uşor capul. Ea riscă să-i arunce o privire. Expresia lui o captura şi tresări neaşteptat la atingerea bărbiei. -Am vorbit serios, şopti el. Contează pe mine, Kate. M-aş simţi mai bine dacă i-ai invita un timp pe părinţii tăi la tine acasă. -E în ordine, Rod, spuse ea, încă privindu-l intens. N-am nevoie de nimeni. Părinţii mei sunt în Florida la rude. Dacă le dau motive de îngrijorare, îşi scurtează imediat vizita acolo. Nu le fac una ca asta. Cu un efort, îşi îndepărtă privirea şi făcu un pas înapoi. Rod, tu le sfătuieşti pe prietenele tale să nu iasă însoţite? -Nu-i acelaşi lucru. -Ce clarificare nemaipomenită, spuse Sally ridicându-se în picioare. Deşi îmi place foarte mult casa ta, Kate, e totuşi o cochilie. Tu eşti înăuntru, iar lumea afară.Kate rătăci cu privirea prin camera încântătoare, realizând că prietena ei avea dreptate. Într-un colţ, pe şevalet, se aflau două ilustraţii: un dinozaur şi un dragon, din care alesese unul pentru o carte de poveşti. Cincisprezece ilustraţii, înrămate, atârnau pe un perete. O uşă glisantă dădea spre grădină, unde se aflau bicicleta lui Mike şi alte jocuri dăruite de Rod, precum şi o minusculă seră, tot de la Rod. -E timpul să mergem, spuse Sally. Trebuie să mă culc. Kate, cine ştie? Un bărbat înalt, brunet, bine-făcut - un bărbat cuceritor - poate să se afle mai   aproape decât îţi închipui. Când apare inevitabilul, lasă-te în voia lui. Binecuvântarea are mai multe înfăţişări. -Unde ai auzit asta? o întrebă Kate. -La fratele meu. Pa, pa, copii. Eu plec. O să te sun pentru noutăţi, Kate. Şi distracţie plăcută. Meriţi să te îndrăgosteşti din nou. Nu-i aşa, Rod? Şi îi zâmbi larg fratelui ei încruntat.El nu se mai obosi să răspundă.   descarcati de aici...

Traieste clipa de Sandra Brown Unu   Drumul i se păruse lung şi chinuitor. Străbătu aleea marelui parc, la capătul căreia se ivi clădirea impunătoare, construită în stil victorian. Jenny Brynn opri maşina în dreptul faţadei albe. Amintirile nemiloase ale unui trecut mult prea îndepărtat se treziră din nou revăzînd această casă imensă, ce făcuse parte din viaţa ei. Rămase nemişcată cîteva clipe, incapabilă să deschidă portiera maşinii. Ridică din nou privirea spre clădire. Totul era neschimbat. Pînă şi ferestrele camerelor erau deschise, la fel ca întotdeauna. Perdelele de dantelă dansau graţios în bătaia vîntului. Obloanele din lemn lăcuit străluceau sub razele aurii ale soarelui de vară, iar înaintea porticului de la intrare, se desfăşura acelaşi covor lung, verde. Jenny coborî şi se apropie de uşă emoţionată. Recunoscu ciocanul din bronz şi tresări auzind zgomotul surd al metalului ce izbea batantul de lemnul uşii. Înţelese atunci că acest sunet fusese prezent mereu în visele sale, deşi îl credea de mult timp uitat. Era îmbrăcată cu un costum de mătase viu colorată, al cărui pantalon larg îi dădea o alură elegantă; totuşi, se simţea stingheră. Trase adînc aer în piept, vrînd parcă să prindă curaj. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. O clipă se gîndi că ar fi mai bine să plece. Va spune că nu a găsit pe nimeni şi că a plecat fără să mai insiste. Tînăra femeie ridică din umeri şi bătu pentru a doua oară în uşa masivă. Lovitura Răsună din nou, însă, de această dată, auzi păşi pe coridor îndreptîndu-se spre uşa de la intrare. Tresări. Îi deschise o femeie înaltă, guvernanta dintotdeauna a familiei Graham-Johnson. Jenny recunoscu în sinea ei că, deşi trecuse mult timp, femeia nu se schimbase deloc. — Domnişoară Jenny, a trecut atît de mult timp de cînd..., murmură surprinsă guvernanta, rugînd-o să intre. Sînt atît de fericită că vă revăd! Jenny tremura şi încerca cu greu să-şi găsească cuvintele. Surîsul lui Melanie, care închisese uşa în urma ei, o mai relaxă puţin. — Bună ziua, răspunse ea într-un sfîrşit, cu voce scăzută. Am trecut să te văd... — Desigur, reluă Melanie, înainte ca ea să fi avut timp să termine. Ray vă aşteaptă în biroul bunicului său. Ar fi trebuit să spun propriul birou, dar după atîţia ani..., spuse guvernanta cu un aer trist. Jenny o urmă pe Melanie pe scara care, la fel ca altădată, avea acelaşi miros ciudat de ceară şi lămîie. În timp ce urca treptele din lemn alb, se strădui din răsputeri să-şi stăpînească lacrimile. Cel mai mic obiect, cel mai ascuns ungher al acestei case, îi răscolea dureros amintirile. În momentul în care au ajuns pe palier, guvernanta rosti: — Domnişoară Jenny, dacă nu vă supăraţi, nu v-aş mai conduce mai departe... Cunoaşteţi drumul... În momentul în care aţi sunat, tocmai puneam pîinea în cuptor... — Încă mai coci singură pîinea? întrebă Jenny, care nu uitase nici o clipă mirosul de pîine caldă ce umplea, cîndva, vechea bucătărie, în fiecare după-amiază. — Sigur! întotdeauna mi-a făcut plăcere să frămînt aluatul... Iar Ray a adorat pîinea făcută de mine, aşa că... Melahie îi zîmbi tandru şi, dacă Jenny nu s-ar fi stăpînit, ar fi strîns-o în braţe pentru a o săruta. — Am uitat să vă spun, continuă guvernanta, după moartea domnului Graham, Joan a plecat, iar Ray a trebuit să angajeze o nouă secretară. Veţi vedea, este adorabilă! Zîmbetul lui Jenny îngheţă dintr-o dată, în timp ce mergea pe culoarul ceruit ce ducea la biroul stăpînului casei. Secretara era într-adevăr o tînără drăguţă, cu ochii albaştri, aşezată la un birou ce părea prea mare pentru ea.   — Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiţi Jenny Brynn, rosti ea pe un ton vesel. Mă numesc Donna Stevenson şi sînt noua secretară a lui Ray. Sînt foarte bucuroasă să vă cunosc personal. Am auzit atîtea despre dumneavoastră! De altfel, e curios că într-un oraş atît de mic ca Rairoard City nu ne-am întîlnit niciodată... Şi-apoi, sînteţi o celebritate de cînd aţi expus la galeria Drek. Îmi place foarte mult arta dumneavoastră; este ceva între vitraliu şi pictură pe pînză! Vă simţiţi mai mult pictor sau maestru sticlar? Jenny fu impresionată de debitul verbal ăl secretarei. Bîlbîi cîteva cuvinte în semn de răspuns, dar Donna reîncepu să vorbească: — În orice caz, sper că ne vom mai revedea. Aţi venit să-l vedeţi pe Ray, nu? În timp ce Jenny se întreba nedumerită dacă nu cumva Ray îi făcea secretarei confidenţe, aceasta se răsucise pe călcîie şi deschisese uşa biroului, anunţînd dezinvolt; — Domnule Johnson, a sosit Jenny... Privind uşa care se închidea în urma ei, Jenny avu senzaţia că i se va face rău. Se simţi cuprinsă de teamă, dar înaintă spre fereastra lîngă care se afla biroul. — Jenny! rosti Ray surprins. Timbrul cald al vocii masculine o aruncă pe Jenny din nou în trecut. Îl privi pe Ray fără să scoată o vorbă. Ochii lui cenuşii erau la fel de frumoşi. Părul său auriu îi încadra faţa ale cărei trăsături pierduseră doar amprenta copilăriei. Jenny regăsi în spatele zîmbetului său acel farmec nedefinit al adolescentului de odinioară, astăzi un bărbat atrăgător, cu umeri laţi, puternici. Vîntul şi soarele înăspriseră pielea aventurierului Ray, al cărui ten bronzat era pus în valoare de un pulover bleumarin. Jenny recunoscu în sinea ei că era mai atrăgător şi mai frumos ca niciodată. Îşi aminti clipa în. care o părăsise. Trebui să facă un efort pentru a-şi ascunde tulburarea; inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. Se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi spuse cu aer detaşat: — Ray, bănuiesc că ai un motiv clar pentru care ai dorit să mă vezi. Despre ce este vorba? Ray primi vorbele ei cu un surîs ce părea să spună: «Nu te-ai schimbat deloc, Jenny.» — Doreşti puţină cafea? întrebă Ray cu voce tare. — Nu, mulţumesc, răspunse Jenny. Era aşezată picior peste picior, pe marginea unui superb fotoliu din piele, cu mîinile pe genunchi, părînd nerăbdătoare să afle motivul pentru care îi telefonase Ray. — Beau, într-adevăr, multă cafea, mărturisi Ray, în timp ce-şt turna o ceaşcă de cafea, vrînd parcă să spargă tăcerea ce se lăsase între ei doi. — A bea cafea nu este un viciu chiar atît de groaznic, replică Jenny, cu o uşoară maliţiozitate în glas. Oricum, ai altele mult măi grave, bătrîne Johnson! Pentru amîndoi, secundele deveniseră insuportabile. Ray îşi încruntă sprîncenele, amintindu-şi că, din clipa în care o părăsise, Jenny nu-i mai spusese niciodată pe nume, aşa cum făcuse în clipele lor de dragoste. — De ce-mi spui aşa? murmură el. Ştii că îmi place mult să te aud rostindu-mi numele... Da... Probabil că îţi par idiot... — Ray, las-o baltă! Despre ce este vorba? . — Nu te-ai schimbat deloc, Jenny. Eşti la fel de încăpăţînată... Dar nu te-am întrebat ce mai face fratele tău? — Michael face foarte bine, mulţumesc, răspunse Jenny pe un ton ce trăda mîndria unei surori mâi mari. Este violonist şi, din toamnă, urmează cursurile şcolii Juillard, Dar nu-ţi cunoşteam acest interes pentru Michael... — Mă interesează pentru că e fratele tău şi... cred că nu ţi-a fost deloc uşor să porţi o asemenea responsabilitate pe umeri… — Johnson, află că umerii mei sunt puternici, asta pentru cazul în care n-o ştiai... Au fost şi banii de la asigurare, care m-au ajutat. — Ţi-ai vîndut casa? — Oricum era prea mare... — Totuşi însemna mult pentru, tine... Am fost fericiţi acolo... amîndoi... — Viaţa e făcută din astfel de hotărîri, pe care, uneori, e bine să le iei... Jenny pronunţă aceste ultime cuvinte cu o tristeţe nedisimulată. O amintire o tulbură deodată: imaginea lui Ray strîngînd-o tandru în braţe şi ea simţindu-se protejată la pieptul lui. Fiind fericită. Tînăra femeie îşi alungă repede acest ultim gînd, făcînd eforturi pentru a-l asculta pe Ray. — Nu mai primisem nici o veste de la părinţii tăi, pînă în momentul tragicului accident de pe autostradă. Jenny nu dorea să evoce trecutul. Nu mai era o fetiţă şi se schimbase mult de la moartea părinţilor săi, ucişi de un şofer beat, cînd se întorceau acasă. — Şi tu, Ray, trebuie să fi trecut prin momente dificile, spuse Jenny încet. — Da, a fost foarte greu. Îţi mulţumesc că ai venit la înmormîntarea bunicului meu. Eram prea tulburat Ca să-ţi vorbesc, la cimitir, dar prezenţa ta m-a mişcat mult. Ray aproape că leşinase aflînd că bunicul său, Graham, avusese lin atac. Era ca şi cum, crezîndu-şi bunicul nemuritor, el ar fi rămas un băieţel. Bătrînul Graham îl părăsise la 'peste optzeci de ani, dar nici astăzi Ray nu se putea obişnui cu ideea. Se trezise brusc singur, înfruntînd viaţa, cu toate capcanele şi necazurile ei. — Melanie a rămas cu tine? întrebă Jenny. — Da. Pretinde că am nevoie de ea şi cred că are dreptate, răspunse Ray cu un aer filozofic. — Tu n-ai nevoie de nimeni! exclamă violent tînăra femeie, ca şi cum tensiunea acumulată de cînd intrase în birou s-ar fi descărcat într-o clipă. — Crezi cu adevărat ceea ce spui? întrebă Ray, rănit de violenţa lui Jenny. Ea preferă să nu răspundă şi îşi fixă privirea pe rafturile de cărţi ce tapisau pereţii încăperii. — Cred că nu este adevărat, Jenny. Şi tu eşti prima care ar trebui să o ştii, adăugă el. Tonul lui Ray devenise brusc mai serios şi mai trist. Jenny nu ştia ce atitudine să adopte. Îşi regretă cuvintele, spuse special pentru a-l răni pe Ray. Totuşi, nu dorea să transpară nici o compasiune pentru omul pe care TI iubise atît de mult. «Trecutul este mort, îşi repeta pentru sine, fiu are nici un rost să fac să renască sentimentele de altădată.» Chiar în clipa în care gîndea asta, îşi dădu seama cît de mult era atrasă de bărbatul, care, de după biroul său, o observa în tăcere. În cameră, o rază de soare pătrunse prin perdelele albe. — Pentru că vorbim despre a avea sau nu nevoie de alţii, voiam de mult timp să te întreb cum ai suportat teribilele ambuscade în care ai căzut în timpul sejurului tău în Egipt? — Cum ai aflat de asta? întrebă Ray. Din cîte ştiu, ziarele n-au vorbit... — Nu, dar în timpul călătoriilor tale, eu şi bunicul tău ne vedeam des. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna aveam ştiri, despre tine... «Deci, îşi spuse el, ea a continuat să primească noutăţi. Nu a putut să uite.» — Cred, spuse Ray, că nu am fost niciodată atît de aproape de moarte ca în acea zi de mai, la Cairo. Cînd cei doi marinari au venit să mă scoată de acolo, am înţeles cu greu ce mi se întîmplase. Trebuie să recunosc că, din ziua aceea, privesc viaţă cu alţi ochi. — Ray, putem să ne întoarcem la motivul pentru care m-ai chemat? întrebă sec Jenny, privindu-şi ceasul. — Bineînţeles, dar trebuie mai întîi să-mi promiţi că nu vei rîde... — Nu sunt într-o dispoziţie prea veselă, replică Jenny coborîndu-şi privirea. — Uite, aş vrea să-ţi comand un portret pictat pe sticlă. De aceea te-am chemat. — Bine, un portret pe sticlă. Ai cui? întrebă imediat Jenny. — Aici se complică lucrurile, adăugă Ray. Aş vrea să faci portretul lui...îţi aminteşti de Beauregard? Jenny îl fixă o clipă cu privirea, apoi izbucni într-un rîs zgomotos. — Vrei ca eu să fac un... portret al acelei păsări oribile, fără pene? — Mi-ai promis că nu vei rîde — Da, răspunse Jenny între două sughiţuri, dar nu ştiam ce ai de gînd să-mi propui. — Ştii, bunicul era înnebunit după această pasăre, reluă Ray, încercînd să fie serios. Ar fi o idee frumoasă... Cu siguranţă, Ray nu credea nici el prea mult în această stratagemă, dar se prinsese în joc, continuînd să vorbească despre ataşamentul bătrînului Graham pentru pasăre, descriind chiar cum ar vedea el portretul. Gluma îi plăcea cu atît mai mult cu cît provocase rîsul lui Jenny. Bineînţeles, după şapte ani, nu putea să spere că, la fel ca în basmele cu zîne sau în tragediile greceşti, femeia pe care o iubise atît va fi mereu acolo, aşteptîndu-l să se întoarcă. Dar plănuise de mult această întîlnire, nu pontează pentru ce motiv, şi acum încerca să reînceapă totul cu ea, să plece de la zero, pentru a regăsi dragostea nebună de la douăzeci de ani. Jenny redeveni brusc serioasă. — Mă tem că trebuie să refuz această comandă atît de specială, Ray! Eu nu fac portrete de păsări! Jenny îşi luă poşeta din piele roşie pe care o lăsase lîngă fotoliu, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — La revedere, Johnson! spuse ea. Aşezat în spatele biroului, Ray o privi cum se îndreaptă spre uşă. Într-o fracţiune de secundă, înţelese că, dacă nu face un gest, dacă nu pronunţă un cuvînt, tînăra femeie va trece pragul, ieşind din viaţa lui pentru totdeauna.

JOCURILE IUBIRII SANDRA BROWN Partea I   CAPITOLUL 1   Gus Halley,cel mai mare dintre fraţii manageri „binecunoscuţi în show bussines se mândrea întotdeauna cu faptul că nasul lui lung e în stare să simtă din timp neplăcerile.Această presimţire ciudată îi apăruse de dimineaţă.Şi,păşind grăbit spre locuinţa Annei Peck,adulmeca cu nările încercând să cuprindă mirosul primejdiei,Eliza Thayer,secretara actriţei,îl întâmpină în camera spaţioasă care reprezenta o parte a excelentului apartament în care locuia domnişoara Peck,la ultimul etaj al unei clădiri bogate ale cărei ferestre dădeau spre Hyde Park. Într-o clipă,Eliza,văzând expresia feţei domnului Halley,îşi dădu seama de starea de spirit a acestuia.Trăsături greoaie,bărbie dublă,ochi cu pleoapele umflate şi nasul acela de coşmar care şoca pe oricine cu excepţia proprietarului lui.Întradevăr,se gândi d-ra Thayer,bătrânul Halley nu e nici pe departe un bărbat frumos.La cei nici 40 ani ai lui are prea multe kilograme,se sufocă şi seamănă cu un delfin uriaş mai ales pe stradă,când înoată prin mulţime.Şi totuşi Gus îi place.Prietenii îl iubesc pe Gus.Mărinimia şi farmecul plac mai mult decât înfăţişarea exterioară.Soţia lui,o blondă minusculă şi frumoasă,pur şi simplu îşi divinizează soţul.Tot New York-ul ştie că inima lui Hui Gus îi aparţine Annei,care este clienta lui numărul unu.Liz,soţia lui Gus,înţelege şi ea acest lucru,aşa că nu este geloasă.Domnişoara Peck îi este şi ei foarte simpatică. Eliza Thayer,o femeie înaltă,slabă şi energică,de vârstă mijlocie,cu tâmplele deja cărunte,îşi aţinti asupra lui Gus privirea tristă.Ştia că pe acesta îl îngrijorează acelaşi lucru ca şi pe ea.De fapt toţi angajaţii firmei se simţeau foarte neliniştiţi.După părerea tuturor,aceasta era pe cale să-şi distrugă viaţa. Fără amabilităţi deosebite,Gus trecu la subiect.Cu accentul lui caracteristic de evreu,care părea a fi cuprins în sine toate amărăciunile poporului său,Gus spuse: —O! Ce catastrofa! Fetiţa şi-a ieşit din minţi! —Înnebunim cu toţii dacă nu ne păstrăm calmul spuse Eliza cu vocea întretăiată,care îi trăda proasta dispoziţie.Deşi d-ra Thayer lăsa impresia unei persoane capricioase,în realitate era o fiinţă blândă şi practică.Încerca să o ferească pe Anna de emoţiile şi problemele care apar mereu în viaţa unui star de cinema Ea răspundea la telefoanele insistente,încuia uşile,nelăsându-i să intre pe fotografi,reporteri,pe vânătorii de bani sau pe simplii cerşetori. Succesul grandios al Annei Peck apăruse de puţin timp.Cucerise inimile spectatorilor americani prin ultimul ei film „O fată săracă, mică,bogată”.De la Hollywood veneau mereu oferte foarte avantajoase. Anna ajunse în primul rând celebră ca actriţă,nu ca fotomodel care se dezbracă,deşi fata era într-adevăr de o frumuseţe deosebită.Se bucura şi de admiraţia intelectualilor şi de cea a publicului mai simplu.Chiar şi Gus,care nu era prea darnic cu complimentele,declarase,după acest film,că Anna este capabilă să devină o a doua Ingrid Bergman. —O! exclamă îngrijorat Gus i î i întinse spre Eliza mâinile grăsulii.Pe degetulș  mic de la mâna stângă străluci un briliant.Dacă avem în vedere că Gus era îmbrăcat cu pantaloni de pânză și cu o cămașă albastră,fără cravată,era clar căș ș această piatră pre ioasă nu se potrivea deloc cu îmbrăcămintea. Era o ziț        înăbuşitoare de iulie.Vara cea mai călduroasă de după anul 1947.New Yorkul se sufoca.Dar în apartament aerul era răcoros pentru că  funcţiona instalaţia de aer condiţionat.Storurile acopereau priveliştea micii grădini de pe terasă.Aceasta era plină de flori.Şezlongul cu perne roşii putea seduce chiar şi un om ca Gus care prefera să lucreze 18 ore din 24. —Unde-i? o întrebă el pe d-ra Thayer. —A făcut un duş şi vine imediat să vorbească cu dumneavoastră. Gus umbla încoace şi încolo prin camera pe care storurile veneţiene o protejeau de arşiţa soarelui.Căzut pe gânduri,se uită împrejur şi pentru a suta oară de când primise scrisoarea Annei,se gândi că aceasta este o tragedie,o crimă,deoarece fata se pregătea să pună cruce carierei ei strălucitoare,care abia începuse.Se gândea că ea printr-o simplă trăsătură de condei,işi semna condamnarea la moarte ca actriţă,semnându-i i lui condamnarea ca manager.Cu o zi în urmă îiș     oferise un contract,care ar fi scos din min i pe oricare fată de 22 ani.Cândț pregătise hârtiile regretase că nu se semnase acceptul mai devreme,ca s-o lege în acest fel pe această prostu ă.Dar voiseră să afle mai întâi opiniile despre”O fatăț săracă,mică bogată”.Chiar că e o fată săracă,mică bogată!Se gândi el cu ciudă.Cu acest film nu prea a făcut avere,însă refuză să câ tige sume omense înș viitor. i de ce?Ș Muşcând capătul havanei,Gus umbla nerăbdător prin cameră.”Seamănă întradevăr cu un delfin sau cu o focă.,se gândi d-ra Thayer intrând în cameră.Păcat de el.Şi de mine.Mi-am terminat cariera după cel mai norocos an din viaţa mea.Nu era uşor să fii secretara personală a unui star de cinema.Dar rolul ei îi plăcea.Şi în plus o iubea pe Anna.Era o fată atât de fermecătoare! Simplă,blândă,nu seamănă deloc cu o celebritate.Era modestă şi timidă ca Garbo.Poate că toate se întâmplaseră tocmai din pricina acestui lucru. Anna putea să devină o a doua Greta Garbo.În viaţa personală încerca să evite luminile strălucitoare,recepţiile şi banchetele.Nici măcar nu voise să închirieze acest apartament scump.Gus o obligase.Anna se pierdea prin această casă care semăna cu un palat.Era fericită în micul ei apartament cu două camere din New Jersey.Dar Gus o convinsese să se mute aici după ce spectatorii şi criticii întâmpinaseră filmul cu entuziasm.Gus avea de gând să facă din Anna Peck un adevărat star.Ea nu trebuia decât să-şi lase destinul pe mâna lui. Nenorocirea e,se gândea Eliza Thayer,că Anna este extraordinar de îndărătnică şi nu o poate controla nimeni.Acum Gus venise să o facă să-şi schimbe hotărârea.Dar îşi pierde timpul degeaba. —O! Exclamă pentru a treia oară Gus,trântindu-se pe o canapea joasă,tapiţată cu mătase.Luând o fotografie de pe masa de sticlă de lângă canapea,se apucă să o studieze cu atenţie Respira din ce în ce mai greu. —Tu! spuse el spre fotografie.Tu eşti vinovat de toate.Dacă te-aş putea ucide mental,ai fi un cadavru zăcând la picioarele mele! Mă auzi,cadavrule?.. —Asta e prea de tot,domnule Halley,protestă d-ra Thayer. Gus îi aruncă o privire distrugătoare. —Cum,nu eşti de acord cu mine? Dacă ar fi fost mort, Anna şi-ar putea continua zborul spre glorie —Îmi pare foarte rău,domnule Halley,dar s-a întâmplat că domnişoara precis s-a îndrăgostit —O! S-a îndrăgostit! Şi de cine mă rog? De acest manechin,de acest tip frumuşel şi prostuţ! —Mie mi se pare că domnul North este foarte atrăgător,spuse Eliza Thayer.Şi ea îl divinizează.Pur şi simplu,e înnebunită după el.În fiecare zi îi scrie în fiecare zi! De multe ori mi-a spus că preferă să fie o simplă soţie,nu celebra Anna Peck care are toată lumea la picioarele ei. Ochii mici ai lui Gus se ascunseră îndărătul pleoapelor grele.Trânti fotografia lui Alvin North pe masa de sticlă,făcând-o pe d-ra Thayer să tresară. —Îţi spun că e îngrozitor.E o greşeală monstruoasă! North este un tânăr obişnuit,cu chipul frumos.Există mii de tineri frumoşi în lume.Îşi distruge viaţa,ne distruge şi nouă destinele,numai ca să plece la Londra şi să se mărite cu un...Păi va avea curând atâţia bărbaţi în preajmă,încât ar putea alege pe oricare şi oricine ar putea fi mai bun decât North.Sunt sigur de asta.Ei,cine e North!...D-ra Thayer îşi strânse buzele supărată. —Pur şi simplu,e bărbatul care îi place Annei Peck E suficient. —Nu cred în asta! continua Gus să se scandalizeze.Mi-a povestit totul despre Alvin şi nu cred că e singura iubire din viata ei.E pur şi simplu omul cu care e logodită de la 20 ani şi,întrucât Anna e o fată cinstită,crede că e obligată să se ţină de cuvânt. —E bine când oamenii se ţin de cuvânt,spuse Eliza cu răceală Şi eu am fost logodită o dată.O,cu un milion de an în urmă,în tinereţe.Numai că fermecătorul meu logodnic nu s-a ţinut de cuvânt i de atunci nu mi-a mai plăcut nimeni.Nuș          vreau să se întâmple la fel i cu logodnicul domnişoarei Peck,deşi asta nuș înseamnă nimic pentru mine.Aproape ameninţător Gus pufăi din ţigară, Slobozind fumul spre domnişoara Thayer. —Deci,pe Anna o doare în cot că mă poate îmbolnăvi de nervi şi că se va dovedi o idioată renunţând la bani şi carieră de dragul unei căsătorii ce o va transforma într-un nimeni. La Londra va deveni una dintre milioanele de soţii,care nu dăruiesc nimic lumii şi nu primesc nimic în schimb. —O! Dumnezeule! Domnule Halley,v-aţi enervat prea tare astăzi,spuse d-ra Thayer,clătinând din cap.Gus întinse mâinile a rugă.Dar domnişoarei Thayer i se părea doar un delfin care cerşeşte un peşte. —N-o poţi face să se răzgândească? Fă-o pe Anne să asculte vocea raţiunii! Cheamă-i părinţii,avocatul,managerul,cheamă-1 pe oricare om de care ar asculta!Din prag se făcu auzită o voce feminină cu un timbru extraordinar de plăcut,care într-adevăr era capabil să farmece săli de cinema supraaglomerate. —Gus,dragul meu,e prea cald astăzi ca să te frămânţi atâta.Te rog,calmează-te şi nu trimite după nimeni.Hotărârea mea e definitivă. —Dar de ce? Gus sări în picioare,ştergându-şi obrajii şi gâtul cu o batistă uriaşă.De ce faci asta? Anna,draga mea,nu eşti normală! Scrisoarea ta m-a cutremurat.Era să-mi tai beregata! Anna Peck zâmbi şi veni mai aproape.Domnişoara Thayer o privea pe fată cu un ataşament de câine. Gus Halley o urmărea pe Anna,conştientizând tot mai mult tragismul situaţiei.În faţa lui stătea o mare actriţă pe care o aştepta întreaga lume Era disperat la modul ce mai sincer O din pricina hotărârii luate de Anna şi cu siguranţă ar fi renunţat la toată partea lui din beneficiu numai ca să o vadă pe culmile gloriei.Se gândea că Anna avusese parte de un avânt nu de ridicare.Poate că astfel putea fi explicat ghinionul Gloria venise la Anna prea devreme.Fata nu avusese timp să se desfete cu ea,să înţeleagă ce pierde . — Gus,te rog stai jos şi relaxează-te,îi spuse cu blândeţe Anna.El se lăsă să cadă pe canapea.Respectuoasă,Eliza ieşi,iar camerista Annei,o austriacă devotată,îi aduse lui Gus cafe-glace-ul preferat. El sorbi o înghiţitură din paharul înalt,apoi îşi deschise larg ochii,studiind-o cu atenţie pe Anna îşi zise în gând că fata arăta ca o zeiţă şi înfloreşte pe zi ce trece.Arăta nemaipomenit de bine în halatul alb,flauşat,strâns pe talia subţire cu un cordon lat.Părul lung,roşcat,îi era strâns într-un coc pe ceafa.Câţiva zulufi moi,încă uzi,îi cădeau pe frunte Tenul ei extraordinar de alb,curat şi proaspăt,se armoniza splendid cu părul.Pe ovalul feţei avea întipărită o expresie de concentrare copilărească.Ochii cenuşii erau plini de farmec de sub umbra genelor lungi.De pe faţa Annei lipsea senzualitatea şi numai buzele frumoase îi trădau natura pasională.Însă,după părerea lui Gus Halley,şi cu el erau de acord mulţi prieteni şi critici - frumuseţea Annei trebuia să înflorească şi mai mult,pe măsura evoluţiei talentului ei de actriţă.Câteva poveşti de iubire uşoare,o porţie rezonabilă de suferinţă şi iubire vor accelera acest proces.Expresia din ochii Annei era aproape nevinovată.Gus avusese dreptate spunându-i Elizei că d-ra Peck era o fată cinstită născută într-o familie de oameni simpli şi buni. Filmul care o făcuse celebră pretinsese tocmai această frumuseţe puţin severă,angelică.Era încă lipsită de sentimentele veritabile pe care trebuia să le posede o actriţa adevărată.Fireşte,promisiunea furtunii de emoţii existase în film.Acest lucru devenise evident în ultima scenă cu amantul. Ducându-şi mâinile la cap,Gus gemu: —O,draga mea! De ce? De ce faci pasul acesta? Anna se lăsă pe spătarul fotoliului.Cu degetele ei lungi şi subţiri ţinea ţigările şi bricheta,dar nu desfăcea pachetul.Lucrând ca manager al ei timp de un an,Gus înţelegea ce înseamnă această expresie şi se temea de ea.Când Gus voia ca ea să facă ceva util după părerea lui,dar ei nu-i plăcea acest lucru,faţa Annei părea că se ascunde îndărătul unor obloane.O,era într-adevăr îndărătnică şi extraordinar de reţinută pentru vârsta ei însă,de fapt,cine este el,ca să-i ştie gândurile? Niciodată nu se destăinuia complet şi poate î i dezvăluia întreg sufletul doar pe platoul deș filmare în lumea iluziilor cinematografice. —Anna,ştii că nu-ţi sunt numai manager,ci şi prieten adevărat,începu Gus cu o voce de mare actor tragic.Te rog,draga mea,micuţa mea Anna,vorbeşte cu mine şi explică-mi de ce ai luat această hotărâre teribilă? Toată lumea... —E la picioarele tale,îl întrerupse Anna şi zâmbi.Ştiu, tiu tot ce vrei să-miș spui.Îmi pare rău că te-am dezamăgit şi i-am înşelat pe cei care au avut încredere în mine —Da,dar te înşeli în primul rând pe tine,protestă Gus,agitându-şi ţigara. Gândeşte-te la opiniile criticii Uită-te la toate acestea,spuse el arătând cu mâna grăsulie prin camera plină de flori,cutii de bomboane de ciocolată şi la cutia cu scrisori primite de la admiratori,pe care Eliza o adusese din biroul Annei —Am încercat să mă explic în scrisoare,Gus,oftă Anna. —În scrisoare nu era nici o explicaţie Pur şi simplu m-ai pus în faţa faptului împlinit,luând hotărârea idioată de a părăsi cinematograful i de a pleca înș Anglia ca să te mări i.ț —Oare e o hotărâre chiar atât de idioată'? —Nebunească.Cine e acest domn North?Ce îţi poate el oferi? —Foarte pu in, dacă în viaţă numai banii şi situaţia au importanţă .ț —Înţelege că tocmai acestea au importanţă.Acum nimeni nu mai crede în aiureala de modă veche că poţi să te simţi ca în rai şi într-un grajd,dacă iubitul îţi e alături. N-o să fii sătulă doar cu sandwich-uri cu brânză şi cu săruturi. Splendizii ochi cenuşii ai Annei licăriră de râs —Cred că Alvin va putea să-mi ofere mai mult decât un sandwich cu brânză.Sunt sigură că va adăuga nişte unt,icre şi chiar,uneori,şi câte un pahar de şampanie.Alvin este managerul unei companii uriaşe din Londra. —Dar tu? Dar viaţa ta? Te aşteaptă gloria,banii,succesul.Iar Alvin North va face din tine o gospodină,care îşi va petrece timpul liber cu un pahar la club,care va juca tenis,golf şi poate chiar bridge. —Va trebui să-mi educ copiii,adăugă Anna cu blândeţe. —Excelent! Naşte copii,îngraşă-te şi transformă-te într-o baborniţă! —Ai rămas în urma vremurilor,Gus Mameie din ziua de astăzi au grijă de silueta lor.Chiar şi Marlene Dietrich este bunică. —Însă a devenit bunică doar după ce şi-a făcut un nume De ce nu amâni căsătoria până când vei deveni adevărata Anna Peck? Un film norocos te-a ridicat pe culmile gloriei dar nu ai cum să rămai mult timp acolo.Trebuie să continui..sau...te transformi într-un simplu meteorit,care străluceşte pe cer şi apoi se loveşte de pământ,spărgându-se ca să nu-1 mai vadă nimeni.    — Gus,nu cred că vreau să devin o stea de cinema şi să rămân pe cer. —Atunci ce rost a mai avut să începi? De ce trebuia să te chinuieşti atât de mult doi ani ca să ajungi sus,pentru ca dintr-o dată să renunţi la toate? întrebă Gus cu încăpăţânare.Anna îşi muşcă buzele.Apoi îşi scoase încet o ţigară din pachet şi scapără cu bricheta. —Aşa a ieşit.N-am prevăzut că o să am acest succes.Nici în visele mele cele mai nebuneşti,nu-mi puteam imagina că voi ajunge la glorie într-un timp atât de scurt.Pur şi simplu nu vrei să mă înţelegi,Gus.Îi aparţin lui Alvin şi vreau să mă căsătoresc cu el. —N-ai remarcat că e un egoist?...Un egoist extraordinar! Să ştie că eşti o stea şi să încerce să te arunce într-o mare plină de peştişori neînsemnaţi,numai pentru ca să fii gospodină la Londra,să te culci cu el şi să-i faci copii? Nu ţi se pare că e o formă extremă de egoism?Anna se ridică. —Mergi prea departe,Gus.În plus Alvin îmi ştie părerea.Nu-mi cere nici un sacrificiu pe care ar trebui să-l fac fără plăcere. Gus sări în picioare,ştergându-şi de transpiraţie faţa şi grumazul.Se enervase vizibil. Şi îl durea acum în cot de cuvintele pe care urma să le rostească. —De ce te deranjează cuvântul „pat”.Oare Anna Peck e atât de puritană,încât nu se poate imagina în braţele unui soţ sau ale unui amant? întotdeauna te-ai ferit de cuvântul „sex”,deşi în film ai jucat splendid şi orice spectator din sală a plecat plin de pasiune.Spectatorii vedeau cum ceda,şi acest lucru îi excita.Eşti plină de senzualitate.Şi să nu încerci să negi.Anna se facu palidă la faţă. —Cearta noastră e absurdă.Nu am avut niciodată aceeaşi părere despre sex,Gus.Nu sunt nici proastă nici pedantă. Dar nu vreau să devin o pisică sexy sau o tipă frumoasă de pe coperta unei reviste. Sexul nu e specialitatea mea.Oricât ar părea de ciudat,am hotărât să plec în Anglia şi să mă căsătoresc.Iar în căsătorie sexul nu poate fi evitat,nu-i aşa? Asta înseamnă că am nevoie de un so .Gus o privi cu tristeţe.Faţa lui grasă se strâmbă de parcă ar fiț  fost gata să plângă. —O,draga mea! Nu trebuie să ne urâm reciproc Te divinizez.Am plâns de bucurie când am aflat de succesul tău.N-am avut până acum nimic mai important în viaţă Poţi deveni cea mai intelectuală actriţă dm lume Ştiu că în viaţa ta,în afără de Alvin,nu a mai existat nimeni.Şi totuşi,sper că îţi vei găsi un amant şi vei afla ce este plăcerea Şi nu te vei mai transforma într-o simplă gospodină şi mamă în orice caz,pentru aceasta nu a venit timpul.O,draga mea,e prea devreme!Ochii Annei,de obicei calmi,iar astăzi îndărătnici,se mai îmbunară puţin.Fata se apropie de Gus şi ,punându- i mâinile pe umeri,îl sărută uşor pe unș obraz. —Scuză-mă,Gus.Ştiu că te-am dezamăgit.Dar voi trăi aşa cum vreau.I-am promis solemn lui Alvin acum doi ani şi port inelul lui..A muncit mult ca să-mi asigure o casă Acum trebuie să merg la el. —Dar după ce te vei căsători,de ce nu te-ai întoarce să mai faci un film? —Pentru că aşa se distrug familiile.Ştiu că lumea cinematografului e plină de divorţuri şi de despărţiri.Iar eu vreau să am o căsătorie fericită şi îi voi oferi lui Alvin totul.Gus începu să geamă. —Şi acest tânăr e în stare să accepte un asemenea sacrificiu? —Presupun că Alvin nu consideră că mă sacrific.E în stare să-mi ofere foarte mult.De aceea e o jignire să-mi spui că mă sacrific căsătorindu-mă cu el.E posibil ca la Londra să nu-şi dea seama ce mare zgomot s-a făcut aici,la New York.I-am trimis câteva articole.Alvin a pomenit de ele în scrisori,numind ştirile interesante.Dar are nevoie de mine.Vrea să renunţ la filmări şi să mă căsătoresc cu el. —E nebun.Şi tu.Amândoi sunteţi nişte nebuni! au fost singurele cuvinte pe care le-a mai putut rosti Gus. Anna se întoarse şi se duse la fereastră.Dând perdeaua la o parte,se uită mult timp la grădiniţa de pe terasă,la cerul torid de deasupra New York-ului.În curând,se gândi ea,deasupra capului voi avea cerul noros al Londrei şi un soare mult mai blând.Casa ei va fi vila albă din Londra.Alvin i-o descria adesea şi chiar îi trimisese o fotografie.Viaţa zgomotoasă de la New York va fi înlocuită de viaţa mai calmă a doamnei North.Nu va ajunge niciodată la Hollywood. Niciodată nu va mai auzi bâzâitul camerelor,nu va mai vedea lumina strălucitoare a proiectoarelor şi regizorii nu o vor mai lăuda niciodată. Se va plictisi fără toate agestea?Nu,îşi zise Anna.E ciudat,dar poate părăsi fără regrete toate aceste lucruri. A avut succes ca actriţă,dar nu ca femeie.Gus are dreptate.E prea reţinută,prea modestă.Dar sub masca aceasta de calmitate,exista un foc gata să răbufnească Sărutările şi îmbrăţişările lui Alvin făcuseră ca acest foc să prindă via ă.Annaț în elegea că vroia acest lucru. A-i fi soţie i se părea culmea fericirii. Lui Gus nu-iascunsese,decât un singur lucru,că n-ar fi trebuit să-şi înceapă deloc cariera.Trăgând cu nervozitate din ţigară,se uita pe fereastra dincolo de care era grădina,iar gândurile întorceau deja în trecut . descarcati cartea de aici....

  FASCINAŢIE SANDRA BROWN   PROLOG Ramsey e făcut foc pe tine, Mackie.Comisionarul care se întîlnise cu celebrul autor de cronici sportive., chiar în faţa liftului, era gata-gata să se împiedice. Se grăbise foarte tare să-l ajungă din urmă, străbătînd holul clădirii celui mai important ziar din oraş, Dallas Tribune. Dar Judd Mackie nu păru prea impresionat de ameninţare. I se mai întîmplase să fie în dizgraţia re- dactoruluişef. Se îndreptă direct spre automatul de cafea. Licoarea din aparat era atît de vîscoasă şi de neagră, încît Judd glumea adesea, spunînd că resturile erau folosite pentru a umple găurile din asfaltul de pe autostrada North Central. M-ai auzit, Mackie? Te-am auzit, Addison. Ai o monedă?în buzunarele pantalonilor lui - scumpi, însă niciodată călcaţi - nu găseai niciodată suficienţi bani. Toată lumea ştia că nu avea bani la el. Era absurd, însă acum cerea bani de la un tip a cărui vîrstă, dar şi salariu erau pe jumătate cît ale lui. Ramsey mai are puţin şi dă în fiert, zise comisionarul în timp ce-i întindea idolului lui un pumn de monede. Aşa e el de obicei. Mackie se uita cu atenţie la ceaşca pe cale de a se umple cu cafea. Singu-rele ei calităţi erau fierbinţeala şi culoarea închisă, opacă, la fel ca a ochelarilor de soare, pe care nu şi-i scosese încă de la ochi, cu toate că intrase în clădire cu mai mult de cinci minute în urmă.   În timp ce sorbea din ceaşca de plastic, lentilele ochelarilor i se aburiră, amintindu-i astfel de prezenţa lor. îşi scoase ochelarii şi-i băgă în buzunarul de la piept al sacoului, care nu arăta mai bine decît pantalonii. Privirea îi era înceţoşată; albul ochilor îi era împînzit cu vinişoare roşii. - Mi-a spus să te aştept la lift şi să te aduc personal în biroul lui. Chiar că e supărat. Ce-am mai făcut de data asta? întrebă Judd, fără să pară prea îngrijorat. Michaei Ramsey era mai mereu furios pe el. Am să-l las să-ţi spună personal. Vii de bunăvoie? întrebă comisionarul, circumspect.   Judd îi aruncă o privire încărcată de milă. Haide. Deschide-mi drumul. Addison Somethingorother, student al Universităţii Southern Methodist, secţia ziaristică, lucra o jumătate de normă la Dallas Tribune. în prima lui zi de serviciu, Judd îi întinsese o batistă îndelung folosită, pe care o pescuise dintr-un buzunar, nici el prea curat, şi-i sugerase să se cureţe după urechi.   Cum Addison păruse jignit, Judd îl bătuse prieteneşte pe spate, spunîndu-i că nu voise să-l necăjească, şi-i dăduse cel mai bun sfat pe care-l putea oferi unui aspirant la cariera de ziarist, sfat pe care ar fi făcut foarte bine dacă l-ar fi urmat chiar el: - Programul este extrem de lung, plata este mizerabilă, condiţiile de lucru sînt, practic, in-existente şi nu poţi spera decît să ajungă cineva să citească ceea ce ai scris înainte ca ziarul să fie ronţăit de cîine, umplut de găinaţuri de vrăbii sau folosit ca ambalaj pentru puiul vreunei gospodine.   Dar Addison nu fugise speriat de cuvintele lui, pe care părea să nu le fi luat prea în serios. Judd ar fi continuat să ironizeze idealismul lui Addison, dacă nu şi-ar fi amintit că şi ochii lui străluciseră la fel, atunci cînd se aflase la începutul carierei sale. Sclipirile din ochi lui dispăruseră de mult. Din cînd în cînd însă, atunci cînd îl cuprindea me-lancolia, îşi amintea de vremurile în care îl copleşeau ambiţii de mărire. Dar avea să afle curînd cît de vane erau acele visuri ale sale şi ce feste urîte îţi joacă, adesea, viaţa.   Dimineaţa era pe sfîrşite, iar în încăpere domnea o activitate febrilă. Reporterii făceau ultimele retuşuri la articolele scrise cu o noapte înainte. Unii vorbeau la telefon, sprijinindu-şi receptoarele cu bărbia. Curierii forfoteau printre birouri, adu- cînd colete şi corespondenţa, încă nedeschisă.   Mai erau cîţiva tipi care, pur şi simplu, îşi pierdeau vremea pe acolo, fumînd, sorbind din cafea, aşteptînd o ştire care să merite efortul lor sau cine ştie vreo inspiraţie divină. ... şi arabii. Dar atunci, Israelul... Bună, Judd. Ce-ai zice dacă... Aşa că i-am spus: Uite ce e, dă-mi înapoi cheile. A, bună Judd. Şi ea mi-a zis...- ... să-mi vîndă un pont. Bună, Judd. Cineva trebuie să-şi rişte gîtul şi să se intereseze de asta. Mackie dădu din cap, în semn de salut către colegii lui, în timp ce-l urma pe Addison. Străbătură împreună încăperea înţesată de birouri, apoi ieşiră pe un hol acoperit cu mochetă, care ducea spre biroul redactorului-şef. Ai venit, în sfîrşit, zise secretara acestuia, exasperată. De vreme ce nu are încă o patrulă, era cît pe ce să mă trimită în căutarea ta. Îţi mulţumesc, Addison. Te poţi întoarce la treburile tale.   Comisionarul nu părea prea. dornic să plece tocmai acum, cînd urmau artificiile. Dar secretara lui Ramsey era la fel de inflexibilă ca şi şeful ei. Se îndepărtă, mormăind. Bună, păpuşă. Ce s-a întîmplat? Judd ochi coşul de gunoi cel mai apropiat, în care aruncă paharul de plastic, gol de-acum. Toarnă- mi şi mie o cafea adevărată, vrei?   Secretara îşi puse mîinile în şolduri. Arăt cumva a chelneriţă? Judd îi făcu cu ochiul şi-i aruncă acea privire a lui, care rareori dădea greş. - Arăţi exact ca un milion de dolari. Şi intră repede în biroul şefului, fără să mai aştepte vreun comentariu despre complimentul deloc măgulitor. De partea cealaltă a uşii îl întîmpină fumul dens, înecăcios, produs de primele două dintre cele patru pachete de ţigări pe care Michael Ramsey le fuma zilnic. Cînd Judd intră în cameră, o ţigară fumega în scrumieră, iar o alta îi atîrna lui Michael în colţul gurii. Era şi cazul. Faţa îi era congestionată de furie.Judd se trînti pe un scaun îmbrăcat în piele. Să ce? Să nu faci pe deşteptul cu mine, Mackie. De data asta ai încurcat-o!   Secretara lui Ramsey îi aduse ceaşca cu cafea cerută. Judd îi mulţumi cu un zîmbet şi o altă privire sugestivă care, din păcate, nu avea şi urmări. O ştia prea bine. După ce ieşi secretara, Ramsey expiră un veritabil nor de fum înţepător. Ai ratat cel mai mare eveniment din lumea tenisului. Judd, care-şi fripsese limba cu cafeaua, reuşi să izbucnească totuşi în rîs. Tenis? De-aia făceai mutrele alea? Din cauza unui nenorocit de meci de tenis? Cînd am văzut cît erai de nervos, am crezut că am dat faliment. Ce s-a întîmplat? Iar l-a jignit McEnroe pe vreunul dintre arbitrii de linie? Stevie Corbett a avut un colaps în timpul meciului de azi- dimineaţă, de la Lobo Blanco.   Expresia lui Judd se schimbă. Ceva îi atrăsese, brusc, atenţia. îşi duse ceaşca - de data asta, de porţelan autentic - la buze şi-l privi pe Ramsey. Acesta îşi stinse ţigara din scrumieră şi mai trase un ultimul fum din cea pe care o ţinea între buze, împrăştiind scrumul pe tot biroul. Cum adică „a avut un colaps”? Păi nu ştim, de vreme ce n-am avut nici un om de-al nostru acolo, îi răspunse dulce Ramsey. Starul reporterilor noştri, cel mai bine plătit din breaslă, a dormit pînă tîrziu în dimineaţa asta. Gata cu sarcasmele, da? Şi ce dacă am dormit? Mare lucru. Ce i s-a întîmplat domnişoarei Corbett? S-a împiedicat şi a căzut în nas? Nu, nu s-a împiedicat. Din fericire, fotograful nostru s-a prezentat la datorie, chiar dacă tu n-ai apărut. Mi-a spus că a avut un colaps. Adică a leşinat? Adică a căzut lată, cît era de mare, în mijlocul terenului. Doamne, ce vocabular poţi să ai!   Ramsey se învineţise de furie. Dac-ai fi fost acolo, ai fi găsit tu o altă expresie. Dar nu era neapărată nevoie să merg eu acolo, se apără Judd. Toată lumea era sigură că Stevie Corbett avea s-o bată fără probleme pe italiancă. - Ei bine, n-a fost aşa. Meciul s-a încheiat prin forfeit. A părăsit turneul. Şi cînd te gîndeşti că, după ce a cîştigat Open-ul francez, meciurile de acum nu aveau cum să-i pună probleme. Tocmai mă pregăteam să asist la cîteva dintre meciurile mai interesante, din după-amiaza asta. Cînd aveai să-ţi revii din mahmureală, zise Ramsey, acru. Oricum, ai ratşt un reportaj de senzaţie despre colapsul lui Stevie Corbett, petrecut în faţa concitadinilor ei, care au putut să se lupte cu traficul la o oră de vîrf, ca să vină şi să o vadă jucînd. Pe cînd tu erai încă în vîrful patului. Ce-aţi aflat pînă acum? Nimic. Antrenorul ei a citit o declaraţie formală din trei propoziţii, în care nu a spus, practic, nimic. La ce spital au dus-o? Judd îşi revizuia deja în minte lista surselor în care se putea încrede, din rîndul personalului medical. Lista celor care erau în stare să-şi vîndă chiar şi mama, pentru o sumă bunicică. Nu e la spital. N-au dus-o la spital? îl copleşi un val de adrenalină. Creierul îi lucra febril. Scoase un hohot de rîs răguşit şi mai luă o înghiţitură din cafeaua pe care o uitase pe un colţ al mesei. Am impresia că a cam sărit calul, Mike. Mititica, drăgălaşa Stevie, a avut, probabil, o noapte grea. Ca şi mine, dealtfel.   Ramsey clătină din cap cu încăpăţînare. A trebuit să fie scoasă pe targă de pe teren. Este ceva mult mai grav decît o „noapte grea“. îi aruncă lui Judd o privire severă care-l ţintui pe scaun. Trebuie să afli exact ce s-a întîmplat... înaintea oricui. Eşti într-o cursă contra- cronometru. Povestea a fost deja difuzată la radio. Mă mir că n-ai auzit nimic în timp ce te îndreptai încoace. Judd clătină din cap.   download de aici.....