Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

FEMEIA CAPTIVĂ SANDRA BROWN CAPITOLUL 1 O să scape.Burke Basile întinse degetele de la mâna dreaptă apoi le strânse în pumn.Mişcarea aceasta devenise pentru el un tic nervos.Mai mult ca sigur că n-o să fie condamnat.Căpitanul Douglas Patout,comandant al Secţiei Narcotice şi Moravuri din Departamentul poliţiei din New Orleans,oftă dezamăgit şi îngână: -Poate. -Nu „poate”!O să scape,repetă hotărât Burke.O clipă mai târziu,Patout întrebă: -De ce 1-a desemnat Littrell tocmai pe acest procuror să se ocupe de caz?A fost detaşat aici de câteva luni,de undeva,din nord.Wisconsin sau cam aşa ceva.N-a înţeles…subtilităţile acestui proces.Burke,care privea în gol pe fereastră,se întoarse din nou cu faţa spre interiorul încăperii. -Pinkie Duvall le-a înţeles destul de bine. -Ticălosul ăsta bun de gură!Nu scapă nici o ocazie să lovească în poliţia din New York şi să ne facă o presă proastă.Deşi nu-i făcea plăcere să-1 complimenteze pe avocatul apărării,Burke spuse: -Ce-i al lui e-al lui,Doug,pledoaria lui finală a fost admirabilă.Era evident împotriva poliţiei,dar la fel de evident în favoarea justiţiei.Toţi cei doisprezece juraţi rămăseseră cu gurile căscate şi,practic,îi sorbeau cuvintele de pe buze. Sc uită la ceasul de la mână. -Au trecut treizeci de minute.Prevăd că o să mai dureze vreo zece. -Aşa puţin? -Da,aşa cred.Burke se aşeză pe un scaun de lemn plin de zgârieturi.Când problema este prezentată limpede,nu stăm niciodată prea mult pe gânduri. Indiferent cine a fost procurorul cazului sau câtă de multă alergătură au avut de făcut ambele părţi,cert este că Wayne Bardo n-a apăsat pe trăgaci.Nu el a tras glonţul care 1-a ucis pe Kev. -Aş vrea să am câte o monedă de cinci cenţi pentru fiecare afirmaţie de acest gen făcută de Pinkie Duvall în timpul procesului,spuse Patout posomorât. „Clientul meu nu a tras glonţul fatal.”O ţinea una şi bună,ca un călugăr la rugăciune. -Din păcate,ăsta e adevărul.Discutaseră chestiunea de cel puţin zece mii de ori-o întorseseră pe toate părţile,dar reveniseră de fiecare dată la acea certitudine irevocabilă,irefutabilă,indiscutabilă.Acuzatul din acest proces,Wayne Bardo, nu-1 împuşcase mortal,tehnic vorbind,pe sergentul Kevin Stuart.Burke Basile îşi dădu pe spate părul nepieptănat,îşi netezi mustaţa,apoi îşi frecă nerăbdător palmele de coapse,îndoind degetele de la mâna dreaptă.În cele din urmă îşi puse coatele pe genunchi şi rămase cu privirile în gol,pe podea,cu umerii uşor înclinaţi înainte.Patout îi aruncă o privire dezaprobatoare. -Arăţi ca naiba.De ce nu ieşi puţin să fumezi?Burke clătină din cap. -O cafea? Mă duc eu să-ţi aduc,ca să nu trebuiască să dai ochii cu ziariştii. -Nu,mulţumesc.Patout se aşeză pe un scaun alături de Burke. -E prematur s-o considerăm o înfrângere.Juraţii sunt nişte ființe ciudate. Uneori,când crezi că l-ai înfundat pe câte un ticălos,îl vezi cum pleacă liber din tribunal.Alteori ți se dau chiar asigurări că o să fie achitat,însă jurații dau verdictul”vinovat”,iar judecătorul pronunţă sentinţa maximă.Nu poţi să știi niciodată -Ba cu pot,spuse Burke cu o resemnare încăpățânată.Bardo o să scape. Câtva timp,nimeni nu mai rupse tăcerea apăsătoare.Apoi Patout spuse: -Astăzi este aniversarea Constituţiei mexicane.Burke ridică privirea. -Poftim? -Aniversarea Constituţiei mexicane.A fost adoptată la 5 februarie.Am observat chestia în calendar,de dimineaţă -Oh! -Da’ nu se precizează anul.Acum vreo două sute,dacă nu mă înşel. -Îhî.După încheierea acestei conversaţii,tăcură din nou,cufundaţi în propriile gânduri.Burke încerca să-şi imagineze cum o să reacţioneze atunci când se va da citire verdictului.Ştiuse de la început că avea să fie un proces.Pinkie Duvall nu era dispus să cadă la o învoială atâta vreme cât miza pe achitarea clientului său. Burke ştiuse şi care va fi rezultatul procesului.Acum,când se apropia momentul adevărului-dacă prezicerile lui se vor dovedi corecte încerca să-şi înăbuşe dinainte furia care avea să-1 cuprindă când îl va vedea pe Bardo părăsind teafăr şi nevătămat curtea tribunalului.Îi venea să-1 strângă de gât pe ticălos.O muscă mare şi zgomotoasă,probabil imună la insecticid şi la intemperii,reuşise să se strecoare cumva în cămăruţa mică a tribunalului din Orleans,unde nenumăraţi alţi procurori şi inculpaţi asudaseră îngrijoraţi în aşteptarea verdictului. Înnebunită,musca încerca să scape izbindu-se cu zgomot de geam.Nu înţelegea ea tentaţiile ei zadarnice,deşi foarte curajoase,nu făceau decât să-i scoată în evidenţă prostia.Burke schiţă un surâs dispreţuitor gândindu-se la sine.Se identifica cu musca şi ştia că ar fi fost şi el în stare să dea cu capul de un bolovan.Când se auzi ciocănitura,Patout şi Burke se uitară mai întâi unul la altul, apoi spre uşa pe care o deschise aprodul pentru a anunţa întoarcerea juriului. În timp ce se îndreptau spre ușă,Patout se uită la ceas şi murmură: -Ia te uită,zece minute.Apoi către Burke: Cum de-ai ştiut? Dar Burke nu-1 asculta.Atenţia îi fusese absorbită de uşile deschise ale sălii de judecată de la capătul coridorului.Publicul şi ziariştii se îmbulzeau prin portal cuprinşi de ațâțarea care-i anima şi pe romanii ce treceau prin porţile Coloseului, avizi să-i vadă pe martirii devoraţi de lei. Kevin Stuart,soţ,tată,un poliţist excepţional şi cel mai bun dintre prieteni,fusese martirizat.Ca şi mulţi alţi martiri din istorie,murise din cauza unei trădări.Cineva în care Kev avusese încredere,un om care ar fi trebuit să-i sprijine cauza,să-1 acopere,se dovedise a fi un trădător.Un alt poliţist le spusese „băieţilor răi” că „băieţii buni” sunt pe urmele lor.Un telefon secret dat de cineva din interiorul secţiei pecetluise soarta lui Kevin Stuart.E drept că fusese ucis la datorie,dar asta nu schimba lucrurile.Murise prosteşte.Procesul lui nu era decât „curăţirea,ştersul pe jos”.Fusese numai exerciţiul costisitor şi cronofag al unei societăţi civilizate menit să dea aparenţă de onorabilitate sentinţei de achitare a unui ticălos după ce pusese capăt vieţii unui om cumsecade.Alegerea juraţilor durase două săptămâni.Încă de la bun început,procurorul fusese pus în inferioritate de avocatul apărării,strălucitul Pinkie Duvall,care se dăduse peste cap ca să găsească un juriu perfect pentru clientul lui,fără a întâmpina aproape nici o rezistenţă din partea oponenţilor.Procesul în sine se desfășura pe parcursul a patru zile.Durata acestuia era disproporționată în raport cu interesul stârnit de deznodământul lui.Se făcuseră o sumedenie de preziceriÎn dimineaţa care urmase după accidentul fatal,şeful politiei declarase: -Toţi poliţiştii noştri îi resimt acut pierderea.Kevin Stuart era toarte respectat şi iubit de colegii săi.Vom folosi toate resursele de care dispunem pentru a instrumenta o anchetă temeinică şi documentată în legătură eu împuşcarea acestui admirabil ofiţer. „Procesul ar trebui închis imediat după deschidere”,se afirmase în editorialul ziarului Times Pieayune în ziua în care acesta începuse.”O greşeală din partea poliţiei din New York a avut drept rezultat moartea unuia de-ai lor.Tragic? Cu siguranţă.Dar este aceasta o justificare pentru căutarea unui ţap ispăşitor? Autorul rândurilor de faţă nu împărtăşeşte acest punct de vedere.” „Procurorul îi obligă pe contribuabili să suporte costurile procesului intentat unui cetăţean nevinovat căruia i s-a adus o acuzaţie falsă,menită să cureţe poliţia din New Orleans de ruşinea publică pe care o merită pentru acest incident. Oamenii vor trebui să ţină minte lucrul acesta când procurorul Litterell va candida din nou pentru postul său.”Era un citat din pledoaria lui Pinkie Duvall, rostită în favoarea unui „cetăţean inocent”,Wayne Bardo,născut Bardeaux,care avea un cazier lung ca o zi de post.Prezenţa lui Pinkie Duvall în orice proces capta interesul ziariştilor.Toţi cei care lucrau în domeniul relaţiilor cu publicul, toţi funcţionarii dornici de publicitate folosiseră procesul Bardo ca pe un pretext pentru a-şi face cunoscută propria platformă,indiferent care era aceasta.Părerile neavizate curgeau cu aceeaşi abundență cu care se împrăştie mărgelele colorate în Marţea Grasa.În schimb,din noaptea morţii lui Kev Stuart,locotenentul Burke Basile sc refugiase într-o tăcere încăpățânată şi dispreţuitoare,în timpul audierilor de dinaintea procesului,pe parcursul cărora s-au depus moţiuni de ambele părţi,taciturnului ofiţer de la Narcotice nu i se atribuise nici o afirmaţie care să poată fi citată.Partenerul şi cel mai bun prieten al său murise din cauza unui glonte de revolver în noaptea în care rataseră arestarea unui infractor. Acum,în timp ce se îndrepta spre sala de judecată ca să audă verdictul, un reporter îi vârî un microfon sub nas şi îl întrebă dacă are ceva de declarat. Răspunsul succint al lui Burke Basile fu; -Da.Să te ia dracii’!Căpitanul Patout,recunoscut de ziarişti ca persoană cu autoritate,a fost,de asemenea,reţinut în timp ce încerca să-1 urmeze pe Burke în sala de judecată.Afirmaţiile lui Patout erau mult mai diplomatice decât acelea ale subordonatului său,însă acesta declara tară nici un echivoc că Wayne Bardo era răspunzător de moartea lui Stuart şi că se va face dreptate numai dacă juraţii vor da un verdict de vinovăţie.Burke se aşezase deja la locul lui când îl ajunse şi Patout din urmă. -Îmi pare rău pentru Nanci,zise el aşezându-se.Văduva lui Kev Stuart şedea pe acelaşi rând cu ei,dar dincolo de intervalul din mijloc.În stânga şi în dreapta ei stăteau părinţii.Aplecându-se puţin înainte,Burke îi prinse privirea şi îi făcu un gest de încurajare cu capul.Nanci îi răspunse printr-un zâmbet abia schiţat,care nu exprima mai mult optimism decât simţea.Patout îi făcu semn cu mâna. -Pe de altă parte,e un om de ispravă. -Da,când soţul ei zace într-o baltă de sânge,poţi conta pe ea că va prelua ştafeta. Patout se încruntă la auzul răspunsului sarcastic al lui Basile. -A fost o glumă deplasată.Ştii la ce mă refeream.Burke nu spuse nimic.După o clipă,silindu-se să nu pară deloc afectat,Patout întrebă: -O să vină şi Barbara? -Nu. -Credeam că o să fie alături de tine în cazul în care treaba asta n-o sa iasă aşa cum vrem noi.Burke nu era dispus să-i explice de ce soţia lui preferase să nu asiste la proces.Se mulţumi doar să-i spună: -Mi-a cerut să-i telefonez de îndată ce voi şti rezultatul.Cele două părţi implicate în proces aveau dispoziţii sufleteşti foarte diferite.Burke împărtăşea părerea lui Patout că procurorul nu fusese deloc la înălţime în acest caz.După ce îşi făcuse treaba de mântuială,acum şedea la masa lui şi bătea cu guma de la capătul creionului într-un bloc cu file albe pe care nu era însemnat nimic,îşi bâțâia nervos piciorul stâng şi arăta de parcă ar fi preferat să se afle oriunde în altă parte,numai acolo nu.Între timp,la masa apărării,Bardo şi Duvall părea că-şi spun în şoaptă nişte bancuri bune.Amândoi chicoteau încântaţi,cu mâinile pavăză la gură.Lui Burke i-ar fi venit greu să spună pe care din cei doi îl ura mai mult-pe criminalul de carieră sau pe avocatul lui la fel de odios. Duvall fu solicitat de unul din asistenţii de la biroul său de avocatură să se uite printr-un teanc de documente,iar Bardo se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi aţinti privirile în tavan.Burke se îndoia că ticălosul ar fi în stare să se roage la Dumnezeu.Ca şi cum ar fi simţit privirea duşmănoasă a lui Burke,Bardo întoarse capul şi aţinti asupra locotenentului cu ochi negri şi furioşi în care cu siguranţă nu se reflectase niciodată vreo licărire de conştiinţă.Buzele subţiri ca de şopârlă se depărtară,schițând un fel de zâmbet care îţi dădea fiori.În clipa următoare, Bardo coborî una din pleoape,facându-i cu ochiul.Burke ar fi sărit de pe scaun şi s-ar fi repezit la Bardo dacă Patout,care văzuse gestul insolent,nu l-ar fi apucat imediat de brat şi nu l-ar fi silit să rămână pe loc. -Ce,ai înnebunit? şopti el.Dacă scoţi mânerul spadei te trezeşti direct în ghearele ticăloşilor.O să confirmi toate suspiciunile pe care le-au formulat în timpul acestui proces.Dacă asta vrei,n-ai decât,dă-i drumul. Neacceptând dojana nici măcar printr-o înclinare a capului,Burke îşi smulse braţul din mâna superiorului său.Cu acelaşi zâmbet viclean întipărit pe chip. Bardo întoarse din nou faţa spre judecător.Câteva secunde mai târziu,juraţii îşi reluară locurile pe bancă,iar judecătorul atrase atenţia asistenţei pe un ton mieros să se comporte corect în timp ce se va da citire verdictului.Juraţii,şapte bărbaţi şi cinci femei,hotărâseră în unanimitate că Wayne Bardo nu era vinovat de împuşcarea detectivului sergent Kevin Stuart.Burke Basile nu se aşteptase la un alt rezultat,dar îi venea mai greu să accepte verdictul decât îşi imaginase.Şi îşi imaginase că va fi imposibil.În ciuda recomandărilor judecătorului,cei aflaţi în sală nu reuşiră să-şi stăpânească sentimentele.Nanci Stuart scoase un ţipăt ascuţit,apoi se prăbuşi leşinată.Părinţii o protejară împotriva blitzurilor şi a camerelor video,mânuite de fotoreporterii care o înconjuraseră. Judecătorul le mulţumi juraţilor şi îi eliberă din funcţie.Apoi,după ce şedinţa fu ridicată oficial,ineficientul procuror îşi,băgă blocul alb în servieta nou-nouţă şi o porni pe intervalul dintre bănci ca şi cum tocmai s-ar fi anunţat că tribunalul luase foc.În clipa în care trecu pe lângă Burke şi Patout,le evită privirile. Burke descifra expresia de pe chipul lui în felul următor:Nu e vina mea.Uneori câștigi,alteori pierzi.Oricum,vineri lot primim salariul,aşa că s-o lăsăm baltă. -Ticălosule!murmură Burke.Aşa cum era de prevăzut,la masa apărării toată lumea jubila,iar judecătorul renunţase să mai intervină pentru a calma spiritele! Pinkie Duvall perora cu elocienţă în fața camerelor şi a microfoanelor Wayne Bardo îşi mută privirile de la o cameră la alta cu un aer plictisit.Din când în când schiţa gestul de a se apăra cu mâna,şi butonii cu pietre preţioase sclipeau în lumina reflectoarelor.Burke observă că fruntea lui măslinie nici măcar nu era umedă.Ticălosul ştia că va ieşi basma curată şi de astă dată,aşa cum se întâmplase de atâtea ori.Patout,asumându-şi rolul de purtător de cuvânt al poliţiei din New York,se străduia să scape de tirul întrebărilor formulate de reporteri.Burke îi urmărea pe Bardo şi Duvall în timp cc-şi croiau triumfători drum prin mulţimea de reporteri,îndreptându-se spre ieşire.Nu evitau nici un microfon,nici o cameră de luat vederi.Dimpotrivă,Duvall cultiva publicitatea şi se desfăta în lumina reflectoarelor.Spre deosebire de procuror,nu se grăbeau să plece,ba chiar zăboveau cât mai mult ca să se lase îmbrăţişaţi de suporteri. Şi nici nu-i evitară privirile lui Burke Basile.Dimpotrivă,încetiniră pasul când ajunseră la capătul rândului unde stătea Burke,încleştând şi descleştând degetele de la mâna dreaptă întinsă de-a lungul coapsei.Fiecare din ei îl privi cu intensitate pe Burke drept în ochi.Wayne Bardo merse chiar până acolo încât se aplecă şi şopti cu vocea încărcată de ură: -Nu eu am tras în poliţistul ăla,Basile.Tu l-ai împuşcat. CAPITOLUL 2 -Remy?Femeia se întoarse şi îşi dădu la o parte cu mâna înmănuşată o şuviţă de păr de pe frunte. -Bună!Nu mă aşteptam să vii.Pinkie Duvall păşi pe aleea din mijlocul serei şi o strânse în braţe,sărutând-o apăsat. -Am câștigat. -Mă aşteptam la asta,spuse ea zâmbind. -Încă o achitare. -Felicitări. -Mulţumesc,însă de data asta n-a fost mare lucru,zise el,încercând să-şi alunge zâmbetul radios de pe buze. -Pentru un avocat mai puţin strălucit ar fi fost o mare problemă.Încântat de laudele ei,zâmbi şi mai larg. -Mă duc la birou să dau câteva telefoane,dar la întoarcere vin şi cu invitaţii. Roman a făcut toate pregătirile.De fapt,în drum spre casă am observat maşinile de la restaurant care tocmai soseau.Majordomul lor Roman,şi întregul personal al casei fuseseră în alertă încă de când începuse procesul.Petrecerile pe care le dădea Pinkie ca să sărbătorească victoriile în procese contribuiau aproape tot atât de mult la notorietatea lui ca şi inelul cu diamant sclipitor pe care îl purta pe degetul mic de la mâna dreaptă,de unde i se trăgea de altfel şi porecla. Festinurile lui de după procese,ca şi pledoariile propriu-zise erau amplu oglindite în presa.Uneori,Remy îi suspecta pe juraţi ca votau pentru achitare numai ca să trăiască pe viu experienţa vestitelor lui petreceri. -Să te ajut cu ceva?Bincânţeles că nu era nimic de făcut,dar Remy întrebase ca de obicei,deşi cunoştea răspunsul. -E de-ajuns să-ţi faci apariţia ca să dai strălucire petrecerii,spuse el,lăsându-şi mâinile să alunece în josul spatelui ei şi acoperind-o cu sărutări.După ce îi dădu drumul,se strâmbă uşor din cauza mirosului de pământ de pe fruntea ei. -De fapt,ce făceai? Ştii că nu-mi place să fie prea multă circulaţie pe aici. -N-a fost nici un fel de circulaţie.Am adus o ferigă din casă,unde nu-i mergea prea bine,şi m-am gândit s-o transplantez aici.Nu te teme,n-am pus mâna pe nimic.Sera constituia domeniul lui Pinkie.Horticultura era hobby-ul lui,dar el luase treaba în serios şi ţinea la fel de mult la ordine şi curăţenie în sera lui ca şi în avocatură şi în toate celelalte sfere ale vieţii sale. Se uită o clipă plin de mândrie la şirurile de plante pe care le cultivase.Puţini dintre prietenii lui şi încă şi mai puţini dintre duşmani ştiau că una dintre pasiunile lui Pinkie Duvall o constituiau orhideele,în care se specializase. Pentru menţinerea echilibrului delicat al mediului din seră se luau măsuri foarte severe.Exista şi o nişă specială în seră unde era amplasată instalaţia care monitoriza microclimatul.Făcuse studii aprofundate asupra acestei probleme şi participa din trei în trei ani la Congresul mondial al orhideelor.Ştia exact ce cantitate de lumină,umiditate şi temperatură sunt necesare pentru fiecare speciePinkie le îngrijea cu atenţia şi devotamentul unei surori de la secţia de prematuri,asigurând fiecărei plante vasul potrivit,drenajul şi aerisirea de care avea nevoie.Şi,drept răsplată a eforturilor lui,dorea ca plantele sale să fie extraordinare.Şi,de parcă n-ar fi vrut să-şi dezamăgească stăpânul,aşa şi erau. De obicei.Dar acum se încruntă uşor în timp ce se apropia de un grup de plante denumite Oncidium varicosum.Aveau tulpinile pline de flori,dar nu erau la fel de impresionante ca unele dintre vecinele lor. -Le-am îngrijit săptămâni în şir.Cc s-a întâmplat cu ele? Arată foarte rău. -Poate că încă n-au avut timp să… -Au avut timp berechet. -Uneori,când… -Sunt nişte plante inferioare.Asta-i…   descărcați cartea direct de aici:….adăugat link nou 

Texas Sage de Sandra Brown uzele ei dulci şi ademenitoare le atinseră pe ale lui, apoi suspină şi şopti: - Un Crăciun fericit! - Şi eu îţi doresc un Crăciun fericit, Sage. Zîmbind, îşi încrucişă braţele pe după gîtul lui şi îşi lipi din nou buzele de gura lui, punînd mai multă pasiune în sărutul lor... sau încercînd să o facă. - Travis! - Ce? - Sărută-mă. - Asta fac. - Adică, sărută-mă cu adevărat, spuse ea şi murmură erotic: Să ştii că ai voie să mă săruţi pătimaş, chiar dacă e Crăciunul. - Sage, te rog. Tînărul privi nervos spre ferestre. În casă, petrecerea era în toi. S-ar putea să ne vadă cineva. Ea îşi desprinse braţele de pe gîtul lui şi pufni supărată: - Pentru Dumnezeu, Travis, eşti afurisit de corect. Nu ne vede nimeni. Şi chiar dacă ne-ar vedea, cui îi pasă că stăm aici şi ne îmbrăţişăm? - Mamei. Îţi place brăţara? Distrăgîndu-i-se pe moment atenţia, ea răspunse: - Fireşte că-mi place brăţara. Cărei femei nu i-ar plăcea? E minunată. Ridicîndu-şi braţul, scutură cercul din aur masiv de la încheietura mîinii. Mă bucur că m-ai lăsat să-mi deschid cadoul în seara asta şi nu în ziua de Crăciun. - M-am gîndit că aşa te poţi bucura de ea pe toată perioada sărbătorilor. - Foarte drăguţ din partea ta. Mulţumesc. - Totuşi, încă simt că eşti dezamăgită. Sage Tyler îl privi printre genele ei dese şi îi mărturisi în şoaptă: - M-am gîndit că-mi vei da inelul de logodnă de Crăciun. Şi, înainte ca el să poată spune ceva, ea se grăbi să adauge: Dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să-mi oferi un inel. Cine ştie? S-ar putea să nici nu-mi doresc un tradiţional inel de logodnă. - Probabil nu voi respecta convenţiile şi-mi voi alege ceva cu totul original. Să zicem, o piatră colorată în loc de diamant. Travis privi în jos spre pantalonii ei albi de piele. Puloverul era destul de potrivit - din lînă albă de angora cu o mulţime de ţinte lucioase şi pietre scînteietoare presărate cu gust pe umeri şi în faţă. Totuşi pantalonii erau teribil de extravaganţi. Zîmbi strîmb. - Nimeni nu te-a acuzat vreodată că ai fi convenţională, Sage. - Slavă Domnului. Cu o mişcare a capului făcu să-i alunece pe umeri părul bogat, un blond închis. Am crezut că mama ta va leşina cînd m-a văzut coborînd în pantalonii ăştia şi alăturîndu-mă celorlalţi oaspeţi. - Păi, ea cred că asociază hainele de piele cu îngerii diavolului şi starurile rock. - Hm! Poate ar fi trebuii să mă îmbrac într-o rochiţă de tafta în culori pastel. El se încruntă, dezaprobîndu-i sarcasmul: - Mama e mama. Ea şi prietenele ei se aseamănă, mai mult sau mai puţin. Au aceleaşi gusturi. Se duc în aceleaşi locuri, se îmbracă aproape la fel. E obişnuită cu anumite lucruri. - Dacă urmează să-i devin noră, ar fi bine să se obişnuiască şi cu mine. Sper că nu se aşteaptă să port fuste lungi şi bluze respectabile, atunci cînd voi deveni soţia ta. În ziua în care ne vom căsători, nu-mi voi schimba decît numele de familie. Şi, fiindcă veni vorba, adăugă ea într-un moment de inspiraţie, Valentine's Day, ar fi o zi romantică să ne logodim oficial. Chiar mai frumoasă decît Crăciunul. Sage îl tîrîse afară pe Travis pe veranda lungă, albă, a casei familiei Belcher, pentru a respira puţin aer proaspăt. Clădirea din cărămidă roşie în stil georgian era decorată cu beculeţe strălucitoare de Crăciun. În sufrageria din spatele lor, un imens pom de Crăciun, împodobit de un decorator care prefera dantela, perlele şi fluturii, atrăgea atenţia de la una din ferestrele mari care dădeau spre verandă. Trei brebenei fuseseră transferaţi temporar pe pajiştea din faţa casei şi împodobiţi special pentru trecătorii care veneau din toate părţile ţinutului pentru a admira aranjamentele de Crăciun, pregătite în fiecare an cu mare grijă de aceşti bogaţi locuitori din Houston. Un şir lung de maşini, una în spatele celeilalte, se tîrau pe stradă, cu farurile estompate de ceaţă. Deşi temperatura nu era prea scăzută, Travis îşi ridică gulerul de la costumul negru şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. Atitudinea lui pioasă reuşea întotdeauna să o enerveze pe Sage, care credea că îl face să arate ca un puşti de bani gata bosumflat. Şi, de obicei, însemna că are ceva pe suflet de care îi era groază să discute. - Adevărul este, Sage, că mă întreb' dacă nu e prea devreme să ne anunţăm logodna. Afirmaţia lui o luă prin surprindere, însă imediat îi captă întreaga atenţie. - Ce vrei să spui? Travis îşi drese glasul. - Ei bine, după semestrul de primăvară, mai am încă un an de practică la interne. Şi, după aceea, trebuie să trec de toate cursurile de specializare în dermatologie, - Ştiu exact ce anume trebuie să faci, înainte de a putea să-ţi deschizi un cabinet. Totul va fi în regulă. Acum, că mi-am luat diploma, voi găsi o slujbă. - Nu mă gîndesc la bani. Părinţii mă vor sprijini pînă îmi aranjez propriul cabinet. - Atunci, de ce-ţi mai faci probleme? Bucură-te. E Crăciunul! Travis privi spre şirul de maşini care se tîrau prin faţa casei. - Sage, nu cred că înţelegi ce anume vreau să-ţi spun. Ei îi îngheţă zîmbetul pe buze. - Se pare că nu, dar trebuie să fie ceva îngrozitor. Arăţi de parcă ai de gînd să verşi tot ce-ai mîncat. Nu te mai chinui atît şi nu mă mai ţine sub tensiune. Dacă ai ceva de spus, spune-o. El se scărpină în cap, tuşi în pumn, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. - M-am gîndit foarte mult la asta în ultimul timp şi... - Şi? - Şi nu cred... nu că nu ai fi..., Sage, doar că nu sîntem... - Nu sîntem, ce? El se chinui să vorbească, deschizînd şi închizînd gura de mai multe ori, înainte să spună: - Potriviţi. Nu sîntem potriviţi unul cu celălalt. Acum, că-i spusese, umerii i se relaxară. Răsuflă adînc. Era evident că se eliberase de o înspăimîntătoare povară. împietrită, Sage se holba la el. Nu putea să-şi creadă urechilor. Era împreună cu Travis de mai mult de un an. Era de la sine înţeles că se vor căsători, după ce ea îşi va obţine diploma. Semestrul era pe sfîrşite, iar ea se aşteptase la un inel de logodnă şi la anunţarea oficială a iminentei lor căsătorii, în timpul acestei vacanţe de sărbători. Era ridicol să se gîndească că el dorea să scape de ea. De Sage Tyler! Probabil că înţelesese greşit. - Doar nu vrei să spui că rupi logodna? Travis îşi drese din nou glasul. - Cred că ar trebui să ne gîndim mai bine. - Nu mai bate cîmpii, Travis, spuse ea, sfidătoare. Dacă vrei să scapi de mine, măcar ai curajul şi spune-mi-o în faţă. - Nu vreau să scap de tine. Mai exact, mama crede... - Oh, „mama crede”,.. Mama crede că nu sînt destul de bună pentru băieţaşul ei. - Nu-mi atribui cuvinte pe care nu le-am spus. - Atunci, dă-i drumul, exprimă-te. - Mama crede, şi eu sînt de acord cu ea, că eşti, cum să zic, prea zgomotoasă pentru mine. - Zgomotoasă? - Ţipătoare. - Ţipătoare? - Plină de temperament. - Pentru că port pantaloni de piele? - Sage, fii rezonabilă, protestă el. - N-am chef. Sînt furioasă. - Nu ai nici un motiv. - Nici un motiv? - Dacă te gîndeşti bine, eu niciodată nu ţi-am cerut să te căsătoreşti cu mine. Nu-i aşa? întrebă el, nesigur. - Ba da, strigă ea. Discutam tot timpul despre asta. Familia mea... - Va fi încîntată dacă nu te vei mărita cu mine, o întrerupse el. Fraţii tăi mă consideră un dobitoc. Mama ta mă suportă doar pentru că e drăguţă cu toată lumea. Şeriful acela care e mereu prin preajmă îşi drege afectat glasul şi clatină din cap dezaprobator de fiecare dată, cînd dă cu ochii de mine. - Îţi imaginezi toate astea, afirmă ea cu tărie, deşi ştia că are dreptate. - Ei bine, fie că-mi imaginez sau nu, continuă el impacientat, cred că avem nevoie de puţin timp, departe unul de altul. Furia ei făcu loc durerii. - Credeam că mă iubeşti. - Te iubesc. - Atunci, ce rost are discuţia asta? Şi eu te iubesc. Travis arăta sincer dezamăgit. - Te iubesc, Sage. Eşti frumoasă şi sexy. Eşti cea mai imprevizibilă, cea mai fascinantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să-mi pierd minţile. - Eşti plină de viaţă. Îţi place să dai ordine şi să-i faci pe ceilalţi să se supună voinţei tale. - Vorbeşti de parcă aş fi comandant de pluton. - Nu asta îmi e intenţia. Ai o poftă de viaţă care mă depăşeşte. Eşti spontană şi impetuoasă. Eu sînt metodic şi ordonat. Tu îi preferi pe liberali. Eu pe conservatori. Tu crezi din toată inima într-un Dumnezeu al tău. Eu mă îndoiesc de existenţa lui. Luînd totul în considerare, diferenţele dintre noi sînt mult prea mari. - Contrariile se atrag. - Încep să cred că nu. - Toate astea sînt nişte prostii, Travis. Încerci să-ţi linişteşti conştiinţa, nu-i aşa? îmi înşiri motivele tale. Dacă tot ai de gînd să-mi dai papucii, măcar fă-o cît mai demn şi nu mai fi aşa mieros. - Nu mă face să-mi fie şi mai greu decît îmi este deja, se plînse el. Lui îi era greu? Sage strînse pumnii, de „parcă se pregătea să-i tragă o mamă de bătaie. - Nu mă mai iubeşti. De fapt, despre asta e vorba, nu-i aşa? - Nu. Tot ce ţi-am spus pînă acum este adevărat. Te iubesc, Sage. Dar, fir-ar să fie, îmi cere atît de multă energie să ţin pasul cu tine. Rîse silit. Eşti ca un căţeluş care are chef de joacă. Ai o nevoie permanentă de atenţie şi afecţiune. - N-am băgat de seamă să te fi plîns pînă acum de natura mea afectuoasă, spuse ea, rece. De fapt, ai cerut chiar mai mult de nenumărate ori. Travis avu buna-cuviinţă să arate ruşinat. - Merit pe deplin să-mi vorbeşti aşa. Sage, continuă el descurajat, adevărul e că mi-am pierdut vitalitatea. M-ai secat. Nu pot să ţin pasul cu tine şi să mă ocup şi de studiile mele, aşa cum ar trebui. Cred că ar fi bine să ne luăm o pauză şi să reanalizăm situaţia, înainte să ne repezim să ne căsătorim. O atinse pentru prima oară, punîndu-şi uşor mîinile pe umerii ei. - După ce vei avea timp să te gîndeşti, sînt convins că vei fi de acord cu mine. Eu nu sînt potrivit pentru tine, cum nici tu nu eşti potrivită pentru mine. Poate crezi că mă iubeşti, dar eu sînt de părere că doar te-ai autoconvins de asta. Ea îşi eliberă umerii. - Să nu începi să gîndeşti în locul meu, Travis, Nu poate fi decît un vis urît, un coşmar, îşi zise ea. În curînd, se va trezi, îl va suna pe Travis şi îi va povesti despre visul ei bizar şi îl va preveni să nu devină niciodată realitate. Deşi totul era prea real pentru a fi doar un vis. Podoabele sărbătorilor străluceau peste tot, în jurul ei. Simţea mirosul crengilor de brebenel şi din casă se auzeau colinde. O ustura înţepătura lacrimilor. Umilinţa avea un gust coclit. Întotdeauna ea fusese cea care întrerupsese legăturile cu admiratorii ei. Dacă o despărţire era inevitabilă, ea era cea care o declanşa. Travis, chiar dacă temperat şi ambiţios, fusese nebun după ea. Nu-i venea să creadă că-şi dorea să se despartă de ea. Păi, doar cu cîteva luni în urmă, se rugase de ea să se mute în apartamentul lui, ceea ce ea refuzase. După ce a rămas îmbufnat cîteva zile, a pretins că o iubeşte şi mai mult pentru caracterul ei puternic. Rar se certau îşi avea momentele lui enervante, cînd se încăpăţîna şi refuza să cedeze. Ca şi acum'. Totuşi, dacă era strîns cu uşa, de obicei ceda în faţa voinţei ei. - Sinceră să fiu, Travis, nu prea cred în amînări. Ori mă iubeşti şi vrei să te însori cu mine, ori nu. Îşi aruncă părul pe spate şi îl înfruntă provocatoare. Hotărăşte-te. Acum sau niciodată. El arăta îndurerat în timp ce-i studia expresia fermă şi bărbia ridicată agresiv. În cele din urmă, spuse: - Dacă o iei aşa, Sage, atunci cred că niciodată. Asta o făcu să-şi piardă răsuflarea, deşi reuşi să păstreze o ţinută mîndră. Un refuz atît de total era de neconceput. Nu putea să-i facă ei aşa ceva! Cînd va avea timp să se gîndească la ce a făcut, va regreta. Se va tîrî în genunchi în faţa ei, implorînd-o să împartă cu el viitorul luminos de dermatolog de succes. Pînă atunci, mai bine moare decît să-i arate cît de mult o jignise. Nu va vedea nici o singură lacrimă. Doamna Belcher era, fără îndoială, în spatele acestei hotărîri pripite. Mama lui îi făcea să o asculte doar aruncîndu-i o singură privire poruncitoare, dar lui Sage nu-i era frică de ea. Aroganţa ei n-o făcea pe Sage decît să-şi dorească să o provoace şi mai mult - cum ar fi pantalonii de piele la un dineu important. După ce lui Travis îi vor veni minţile la cap şi se va întoarce tîrîndu-se la picioarele ei, se va mărita cu el şi va face şase copii, fiecare, la o distanţă egală de zece luni. Între timp, nu avea de gînd să-l lase pe Travis să scape aşa uşor. Sfidătoare, i se adresă: - Îmi convine de minune. Voi ieşi din viaţa ta de îndată ce-mi voi împacheta lucrurile. - Acum? spuse el. Dar nu poţi pleca acum, Sage. Maşina ta a rămas în Austin. Unde să mergi? - Mă descurc eu. El scutură din cap cu tot mai puţină răbdare, de parcă avea de-a face cu un copil îndărătnic. - Nu poţi pleca acum. - Pe dracu', nu pot! se răsti ea, ştiind că Laurie Tyler s-ar cutremura dacă ar auzi cum vorbeşte fiica ei. - Uite, Sage, nu există nici un motiv să nu ne bucurăm împreună de aceste sărbători, aşa cum am plănuit. Ca prieteni. Aş vrea să rămînem prieteni. - Ia mai du-te dracului. - Dacă nu vii înăuntru, vei strica petrecerea mamei. Vom fi un număr impar la cină. - Mă doare în cot de cina mamei tale! strigă ea. Afurisiţii ăia de pui pe care îi serveşte în fiecare an sînt întotdeauna aţoşi şi tari. Nu merg înapoi nici dacă mor. Oricum, era o petrecere sufocantă, stupidă şi plictisitoare, Ar trebui să-ţi mulţumesc că mi-ai oferit un motiv bun ca să scap de ea. Neliniştit din cauza volumului vocii ei, Travis aruncă o privire peste umăr. Oaspeţii, înveşmîntaţi în haine elegante, se învîrteau în cerc prin sufrageria i opulentă, ciugulind din aperitivele servite de chelneri în vestoane albe închinînd în cinstea evenimentului şi a fiecăruia dintre ei cu pahare cu whisky şi sifon, şi cocktailuri de ouă ce răspîndeau un miros înţepător. - Sage, încearcă să înţelegi. Eu... eu nu aveam de gînd să discut despre asta cu tine decît după sărbători, dar tu, tu m-ai forţat într-un fel să-ţi spun totul în seara asta. Nu vreau să te simţi prost. - Eu, să mă simt prost? rîse ea, batjocoritor. Mă simt excelent. Acum pot să mă bucur de Crăciun, fără să-mi mai fac probleme dacă o mare doamnă din înalta societate va aproba felul în care mă îmbrac. De fapt, nu-mi pasă cîtuşi de puţin. - Nu te purta aşa, se rugă el. Sage ridică o sprînceană, privindu-l răutăcioasă. - Cum aşa? - Ca o mucoasă răsfăţată. - Mai întîi, mă faci la fel de agresivă ca un înaintaş la rugby, apoi, mă compari cu un căţeluş enervant, apoi, cu o debilă mintală care nu ştie ce vrea şi acum, am ajuns o mucoasă răsfăţată, Şi pretinzi că mă iubeşti? - Nu se poate discuta cu tine, cînd eşti în starea asta. Travis înjură în gînd şi se întoarse să plece de lîngă ea. Mama ne va observa lipsa, Ne vedem înăuntru, după ce termini cu istericalele, Simţindu-se, pe bună dreptate, indignat, Travis intră în casă. - Poţi să aştepţi mult şi bine, strigă ea după el. Uşa era decorată cu o ghirlandă, care, după părerea lui Sage, era atît de extravagantă, încît părea vulgară. La fel era şi pomul de Crăciun din sufragerie. Unde erau globurile multicolore, bomboanele de ciocolată şi beteala cu care se împodobea un pom de Crăciun, acasă la ea? Aruncă o căutătură cruntă pomului artificial şi strident împodobit, prin ferestrele luminate puternic. Luminiţele aşezate la intervale egale, de-a lungul crengilor perfecte, începură să se estompeze: Lacrimile ţinute în frîu pînă acum îi umplură ochii făcînd ca decoraţiile strălucitoare să pară cristaline. Pe măsură ce se potolea furia, începu să simtă şocul provocat de afirmaţiile lui Travis. Cineva pe care îl iubea, despre care crezuse că o iubeşte, o respinsese. Tot ce-i spusese putea fi parafrazat în trei cuvinte simple: „Nu te vreau”. Putea ea să fie dulce, drăgălaşă şi drăgăstoasă, adevărul era că el nu o dorea. Pofta ei de viaţă, aşa cum se exprimase el, îl plictisea. Îşi puse braţele în jurul uneia dintre cele şase coloane albe care sprijineau balconul de deasupra verandei. Îmbrăţişînd-o, îşi lipi obrazul de suprafaţa rece şi striată. Ce le va spune tuturor? Cum va mai putea să-şi ţină capul sus, cînd se vor afla toate astea? Ce va crede familia ei? Singurul lucru pe care îl aşteptau de la ea era să se căsătorească cu cineva care să o iubească la fel de mult, pe cît îl iubea şi ea. Ei, treaba asta nu-i reuşise. Ca şi multe altele. Cum putea Travis să-i facă aşa ceva? îl iubea. Erau perfect compatibili. El nu-şi dădea seama? Ei îi plăcea să tragă sforile; el mai degrabă prefera să fie manevrat. Lui îi plăcea să muncească; ea ştia bine ce înseamnă munca. Era atît de apatic, avea nevoie de cineva exuberant în viaţa lui - chiar el i-o spusese. Fireşte că suferea de o pierdere temporară a minţii, îşi zise ea. Şi se va întoarce la ea în cele din urmă. Bănuia că nici nu va trebui să aştepte prea mult. Ea îi va lipsi îngrozitor de mult. Fără ea, viaţa lui va fi la fel ca a părinţilor lui, incoloră şi insipidă. Iar cînd se va întoarce, ruşinat, la ea, cu coada între picioare şi mîndria cît un ou mare de gîscă vîrît în gît, nu se va grăbi să-l ierte. O făcuse să sufere. Îi stricase vacanţa de Crăciun. Acum, ar fi trebuit să sărbătorească faptul că-şi luase diploma, ceea ce nici unul dintre fraţii ei nu reuşise. S-ar putea să nu-l ierte niciodată. Îndepărtîndu-se de coloană, îşi şterse lacrimile, refuzînd să se lase doborîtă. Încă de copil, ori de cîte ori îi erau rănite sentimentele, mai bine înfrunta cu obrăznicie orice situaţie, decît să-şi arate adevăratele sentimente. Dacă ar fi făcut-o, ar fi părut ridicolă. Să fi vărsat lacrimi în faţa fraţilor ei ar fi însemnat să nu fi supravieţuit niciodată copilăriei. Nu pentru că ei i-ar fi făcut vreun rău; ea ar fi murit de ruşine dacă ar fi fost prinsă plîngînd. Deci, nu-i rămînea altă şansă să reziste pînă cînd Travis îşi va da seama cît de prosteşte se purtase cu ea. Nici nu putea fi vorba să fugă acasă la familia ei, ca o femeie respinsă, cu lacrimi în ochi şi disperată. Mai întîi trebuia să găsească o cale de a pleca de aici. Mai bine pleacă pe jos acasă, decît să se întoarcă la petrecerea familiei Belcher. Şi nici nu le va cere ajutorul, deşi ştia că doamna Belcher ar fi bucuroasă să-i găsească un mijloc de transport. Trăgînd adînc aer în piept, pentru a-şi aduna curajul, se întoarse cu faţa spre colţul verandei. Făcu doar un pas înainte de a se opri brusc. Bărbatul se sprijinea leneş de peretele acoperit cu iederă, ascuns parţial de umbra aruncată de un brebenel pus într-un ghiveci. Totuşi, prin ferestre se strecura destulă lumină, ca Sage să-l vadă bine. Chiar prea bine. Era înalt şi deşirat, mai zvelt decît fratele ei, Lucky. Deşi cea mai mare parte a părului îi era ascuns sub o pălărie neagră, jilavă, de cowboy, Sage observă că părul de deasupra urechilor era blond închis, stropit cu fire palide, argintii. Viaţa în aer liber îi făcuse pielea arămie şi îi crestase riduri în colţul ochilor albaştri, pătrunzători, care o priveau cu un amuzament nedisimulat. Avea o bărbie puternică, pătrată, care sugera că nu e bine să-l superi, şi alura unui bărbat aspru şi musculos, ce părea să explice poziţia arogantă a capului şi privirea insolentă. Purta o cămaşă de un albastru decolorat, cu nasturi albi, rotunzi, Jeanşii aveau tivul rupt. Marginile decolorate şi în zdrenţe erau ridicate peste gleznele vîrîte în nişte cizme jerpelite ale căror vîrfuri erau umede şi pline de noroi. Singura concesie făcută serii răcoroase era o vestă neagră, matlasată. Era deschisă în faţă, lăsînd să i se vadă cămaşa pentru că degetele mari de la ambele mîini erau agăţate în buzunarele din spate ale pantalonilor, Un texan de aproape doi metri, cu umeri largi, picioare lungi şi talie subţire. Un texan care arăta ca unul din băieţii răi. Sage îl dispreţui imediat, mai ales Încercînd să-şi ascundă ruşinea, Sage îl întrebă furioasă: - Şi tu cine dracu' mai eşti? - Moş Crăciun. Mi-am trimis la spălat costumul roşu. Ei nu i se păru deloc amuzant răspunsul lui. - De cît timp stai aici? - De suficient de mult, replică el rînjind, ca pisicile Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. - Ai tras cu urechea. - N-am rezistat tentaţiei. Ar fi fost nepoliticos din partea mea să întrerup o scenă plină de tandreţe. Ea îşi îndreptă spinarea şi îi aruncă o privire intenţionat arogantă, măsurîndu-l din cap pînă în picioare. - Eşti unul dintre oaspeţi? El dădu, în sfîrşit, drumul hohotului de rîs. - Vorbeşti serios? - Atunci, ai apărut de acolo? întrebă ea, indicînd traficul de pe stradă. Ţi s-a stricat cumva maşina? în timp ce clătina din cap, o măsură şi el din priviri. - Tipu' e homist, sau ce-i cu el? Ea nu catadicsi să răspundă. Străinul plescăi din buze scoţînd o exclamaţie de regret. - Adevărul e că ar fi mare păcat să renunţi la pantalonaşii ăştia de piele, după cît de bine ţi se potrivesc. - Cum îndrăzneşti? - Şi dacă te-ai fi lipit de mine aşa cum te-ai lipit de el, ţi-aş fi dat cel mai pătimaş sărut din istorie, şi să-i la dracu' pe cei care ne-ar fi văzut. Nimeni, nici măcar cei-mai înflăcăraţi admiratori ai ei nu ar fi avut vreodată tupeul să-i vorbească aşa. Dacă nu i-ar fi împuşcat ea însăşi, ar fi făcut-o fraţii ei. Cu obrajii în flăcări şi ochii fulgerînd, îi spuse: - Chem poliţia. - Oare de ce ai face aşa ceva, Miss Sage? Faptul că-i folosise numele, o opri după ce făcu doi paşi spre uşă. Exact, spuse el citindu-i gîndurile. Ştiu cum te numeşti. - Nu ţi-a fost greu să-ţi dai seama, spuse ea cu mai multă nepăsare decît simţea de fapt. În timp ce cu neruşinare trăgeai cu urechea la o conversaţie, care nu te priveşte, l-ai auzit pe Travis spunîndu-mi pe nume. - Oh, am înţeles perfect tot ce s-a spus. Vorbeaţi în engleză. Băieţaşul mamei, pur şi simplu, ţi-a dat papucii. M-am gîndit să aştept politicos pînă cînd termină şi apoi să-ţi transmit mesajul. Ea îi aruncă o privire feroce, plină de furie înăbuşită şi neîncredere evidentă. - Ai venit aici ca să-mi transmiţi mie ceva? - Parcă începi să înţelegi. - De ce? - Am fost trimis să te caut. - Să mă cauţi? - Ca să te duc acasă. - La Milton Point? - Acolo e casa ta, nu? întrebă el, zîmbindu-i sardonic. M-a trimis fratele tău. - Care dintre ei? - Lucky. - De ce? - Pentru că pe cumnata ta, soţia lui Chase, au apucat-o durerile facerii în această după-amiază. Pînă la acest punct îi făcuse jocul. Nu credea nici un cuvînt, dar era curioasă să afle cît de creativă putea fi mintea unui vagabond. Spre surprinderea ei, descoperi că ştia destule despre familia ei. - Au apucat-o durerile facerii? - Cam a ora două, în această după-amiază. - Dar nu trebuia să nască decît după Anul Nou. - Copilul a avut alte planuri. Probabil că nu a vrut să piardă Crăciunul. Poate că la ora asta a născut deja, dar cînd am plecat eu, încă nu se întîmplase nimic. Sage rămase în continuare prudentă. - De ce te-ar trimite Lucky după mine? De ce nu mi-a dat un telefon? - A încercat. Una dintre colegele de cameră din Austin i-a spus că ai plecat deja spre Houston cu craiul tău. Arătă cu capul spre ferestrele în spatele cărora oaspeţii erau conduşi spre sala unde se servea cina. Ţinînd seama de asta, continuă el, Lucky a fost de părere că ar merge totul mai repede dacă Vin să te iau de aici. Se împinse de la perete şi aruncă o privire neîncrezătoare spre cerul acoperit de nori. Putem pleca? - Nu plec nicăieri cu tine! exclamă ea batjocoritor la presupunerea lui că ar fi fost în stare de aşa ceva. Conduc maşina de la optsprezece ani şi de atunci am făcut destule drumuri singură. Dacă e nevoie de mine acasă, familia mea ar fi luat legătura cu mine. - Mi-a spus că, probabil, vei fi o adevărată pacoste. Bombănind şi clătinînd din cap plictisit, vîrî mîna în buzunarul de la piept şi scoase afară o bucată de hîrtie. I-o întinse. Lucky a scris asta, să ţi-o dau în cazul în care începi să faci pe nebuna. Sage desfăcu hîrtia şi examină rîndurile care, era evident, fuseseră scrise în mare grabă. Abia reuşea să descifreze scrisul, însă nimeni nu era capabil să înţeleagă ce scria Lucky. Fratele ei o informa că purtătorul mesajului era noul angajat al Companiei de Foraj Tyler, Harlan Boyd, - Domnul Boyd? Acesta zîmbi în colţul gurii, - După toate prin care am trecut împreună, poţi să-mi spui Harlan. - N-am de gînd să-ţi spun nicicum, se răsti ea la el. Dar asta nu făcu decît să-i lărgească zîmbetul. Fratele ei îi cerea să-l însoţească pe acest om la Milton Point, fără discuţii. Ultimele două cuvinte erau subliniate... pentru că aşa era mai bine. - Ai fi putut să falsifici asta, spuse ea acuzator. - De ce aş face aşa ceva? întrebă el, zîmbind din nou sarcastic. - Pentru a mă răpi. - De ce? - Răscumpărare. - N-ar fi o mişcare prea inteligentă. Ai tăi sînt lefteri. Asta era adevărat. Compania de Foraj Tyler abia reuşea să supravieţuiască şi doar pentru că Marcie Johns îi împrumutase bani fratelui mai mare ai lui Sage, Chase, atunci cînd se căsătorise cu el. Din cauza preţului scăzut al petrolului, contractele de forare erau tot mai puţine şi tot mai rare. În prezent, familia Tyler făcea parte dintr-un fel de aristocraţie sărăcită. Şi în zilele astea era ca şi cum ar fi purtat o decoraţie de onoare. Totuşi, mîndria ei era rănită de faptul că acest netrebnic ştia despre dificultăţile financiare ale familiei ei. Îşi micşoră ochii căprui deschis. - Dacă firma are probleme financiare atît de mari, cum de ai fost angajat? - N-am fost angajat. Lucrez doar pe bază de contract. Şi din cînd în cînd mai fac cîte un ciubuc. Ca şi în seara asta. Lucky mi-a oferit cincizeci de dolari ca să vin să te duc acasă. - Cincizeci de dolari? exclamă ea. El îşi împinse spre spate pălăria de cowboy. - Pari surprinsă. Crezi că e prea mult sau prea puţin? - Nu cred decît că nu merg nicăieri cu tine. Voi pleca singură cu maşina spre Milton Point. - Ai uitat? Ţi-ai lăsat maşina în Austin şi ai venit aici cu Buze Fierbinţi. Cînd îi zîmbi ştrengăreşte i se încreţiră liniile din jurul ochilor. Presupun că ai putea să-l rogi să te ducă acasă. Deşi, probabil, mămica ar face o criză de isterie dacă scumpul ei băieţel nu ar fi acasă de Crăciun. Însă nu ai de gînd să-i ceri aşa ceva, nu-i aşa, Miss Sage? Ştia răspunsul şi fără să o mai fi întrebat şi îl urî pentru asta. În timp ce un grup de colindători trecea pe trotuar, cîntînd despre pace pe pămînt, Sage turba de furie, îşi evaluă opţiunile şi se gîndi dacă era înţelept să părăsească relativa siguranţă de pe veranda casei Belcher în compania unui bărbat care arăta de parcă comiterea unei crime era distracţia lui preferată. Pe de altă parte, familia ei era cel mai important lucru pentru ea. Dacă aveau nevoie de ea acasă... Biletul de la Lucky părea destul de autentic, dar, dacă un escroc era destul de isteţ pentru a o găsi în casa logodnicului ei. - La ce oră zici că a fost Sarah dusă la spital? Zîmbetul lui tandru, cuceritor, ar fi topit şi inima Reginei Gheţurilor. - Asta e o întrebare cheie, aşa-i? Ca să vezi dacă nu te păcălesc? Netulburată, îşi încrucişă braţele la piept, privindu-l fix şi aşteptînd răspunsul. -OK, hai să ne jucăm atunci, spuse el. Pe soţia lui Chase nu o cheamă Sarah, ci Marcie Johns, pe numele de fată, E agent de vînzări-cumpărări şi cîteodată Chase o alintă spunîndu-i cu afecţiune Gîsculiţă, poreclă pe care i-a dat-o cînd mergeau împreună la şcoală. Trecîndu-şi greutatea pe un picior şi relaxîndu-şi un genunchi, adoptă o postură care era în acelaşi timp arogantă şi bătăioasă. Deci, Miss Sage, vii de bună voie sau ai de gînd să mă faci să trudesc pentru cei cincizeci de dolari? Sage îşi muşcă buzele. Avea dreptate în mai multe privinţe, în special că era blocată în casa lui Travis Belcher. Nici nu-i trecea prin cap să-i ceară acestuia ajutorul, Chiar dacă Harlan Boyd era un gunoi al societăţii, iar fraţii ei îi cereau să se lase în seama lui - le va arăta ea cu prima ocazie - mîndria o împiedica să ceară ajutorul cuiva din casa aceea. - Nu prea îmi dai posibilitatea să aleg, domnule Boyd. - Nu ai din ce să alegi. Să mergem. - Trebuie să-mi fac bagajul. încercă să treacă pe lîngă el, dar bărbatul făcu un pas lateral blocîndu-i drumul. Înclinîndu-şi capul pe spate îi aruncă o privire ucigătoare. Trebui să-şi încline bine capul. Moştenise înălţimea familiei Tyler de la tatăl ei, ca şi cei doi fraţi ai săi. Erau puţini bărbaţi pe care să-i privească ridicînd ochii. O situaţie alarmantă. Ca şi ardoarea care radia din privirea lui. Ca şi vocea, plăcută dar vibrînd de asprime şi hotărîre masculină. - Dacă mi-ai fi dat şansa pe care i-ai dat-o imbecilului, te-aş fi sorbit cu lăcomie ca un motan pus în faţa unui borcan cu smîntînă dulce şi proaspătă. Ea înghiţi greu zicîndu-şi că e din cauza faptului că avea capul atît de înclinat pe spate. - Cumnata mea a primit odată un telefon de la un tip anormal care a început să-i debiteze porcării. Acum ştiu cît de dezgustată trebuie să se fi simţit. - Tu nu eşti dezgustată. Ţie ţi-e frică. - Frică? - Ţi-e frică că s-ar putea să-ţi placă dacă te sărut. Ea rîse batjocoritor. - Aş vrea să o văd şi pe asta. - Speram că vei spune aşa ceva. Faţa ei era încă încordată din cauza căldurii teribile care puse stăpînire pe ea cînd el îi cuprinse capul în mîini şi o trase spre gura lui pentru un sărut mistuitor. În mai puţin timp decît îi trebui creierului ei să înregistreze ce se întîmplă, limba lui era în gura ei, explorînd-o iscoditor. Cu ochii măriţi de uimire, putea să vadă peste umărul lui fereastra de la sala unde se servea cina. Chelnerii se mişcau în jurul mesei lungi, minunat aranjate, servind găini Rock Cornish şi cartofi dulci oaspeţilor familiei Belcher, în timp ce gura fostei-viitoarei nurori era devorată scandalos pe verandă de un bărbat cu un rînjet lasciv şi cizme ude. Dacă n-ar fi îngheţat din cauza şocului, ar fi izbucnit într-un rîs isteric. Peste cîteva secunde totuşi, reuşi să-şi revină în fire. Lovindu-l în piept cu toată puterea, îl împinse la o parte. Respiraţia nu-i reveni uşor. Sorbi lacomă oxigen şi înghiţi aer de mai multe ori, înainte să şuiere: - Dacă mai încerci o şmecherie ca asta, îţi vei dori să nu o fi făcut. - Sincer să fiu, mă îndoiesc de aşa ceva, Miss Sage. Ca şi tine, de altfel. Aruncă din nou spre cer o privire îngrijorată. Ar fi bine să plecăm cît mai repede, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Adu-ţi bagajul. Te aştept exact aici: Prea furioasă ca să mai replice ceva, Sage se năpusti înăuntru, - Asta-i pozna cea mai abjectă şi mai ticăloasă pe care mi-ai făcut-o vreodată, spuse Sage la telefon. Receptorul puţea a duhoare de ţigară şi era lipicios, numai Dumnezeu ştie de ce. - Sage, tu eşti? Devon şi-a băgat limba în urechea mea. Va trebui să vorbeşti mai tare. - Ştiu că mă auzi, Lucky, strigă ea. Şi mai ştiu că cumnata mea nu s-ar giugiuli cu tine pe coridorul spitalului. Apropo, s-a născut copilul? - Nu. Deşi nu mai poate dura mult. Ar fi bine să iasă odată, fiindcă Chase ne înnebuneşte pe toţi. În timp ce fratele ei o informa despre sarcina lui Marcie şi toanele lui Chase, viitorul tată, ceva negru şi  cu blană se strecură printre lăzile aflate doar la cîţiva metri de cabina telefonică. Sage se cutremură şi şi-ar fi ridicat picioarele de pe asfalt, doar că nu avea unde altundeva să meargă. Asta era cea mai îngrozitoare noapte din viaţa ei. Mai întîi, logodnicul,îi dăduse papucii, apoi se trezise „dusă acasă” de un individ dubios şi şmecher, ale cărui maniere erau înfiorătoare. Servitoarea familiei Belcher o însoţise pe scările din spate pînă în camera oaspeţilor, unde o ajută să-şi împacheteze lucrurile. După cum spusese, Harlan Boyd o aştepta atunci cînd coborî. O conduse spre o maşină care era surprinzător de curată şi aproape nouă. Totuşi, abia se resemnase să facă lunga călătorie în compania lui, că el o apucă pe un drum lateral, care era practic nemarcat şi nici iluminat. - Unde mergem? Nu va intra în panică, îşi spuse ea. Oamenii de acest gen puteau fi convinşi cîteodată să renunţe la acţiunile lor violente, dacă victima rămînea stăpînă pe sine. Îşi promise în gînd că nu va apuca mînerul uşii, nu o va deschide şi nu se va arunca în bezna nopţii, decît dacă va fi sigură că planul lui era să ceară o răscumpărare mare familiei ei în schimbul informaţiei privind locul unde se afla corpul ei maltratat cu brutalitate. Cu o voce mai raţională decît gîndurile ei, el îi replică: - E drumul care duce la pista de decolare. - Pista de decolare? - Unde mi-am lăsat avionul. - Avionul? - N-auzi bine sau ce? Nu mai repeta ce spun. - Adică vom zbura acasă? - Exact. Ce-ai crezut? Că vom merge cu maşina? - Da. - Cît de mult poate greşi cineva. Cam la fel ai păţit şi cu acel Casanova. Lăsă să treacă remarca lui fără alte comentarii şi se cufundă într-o tăcere ostilă tot restul drumului. Era o serioasă înrăutăţire a situaţiei faţă de prima parte a serii, cînd stătuse cot la cot cu crema societăţii din Houston. Acum se afla într-un hangar răcoros şi umed prin care bătea vîntul, mişunînd de rozătoare, aşteptînd un bărbat care săruta de parcă din asta trăia, şi care o tachina şi o insulta de fiecare dată cînd i se ivea prilejul. Îşi vărsă nemulţumirea pe fratele ei pe care reuşise să-l găsească la spitalul din Milton Point. - Lucky, cum de ai putut să trimiţi după mine pe acest... acest individ? - Sînteţi gata de plecare? - Da, sîntem gata de plecare, dar sînt supărată pe tine. De ce ai trimis după mine un tip ca ăsta? - Ce nu-ţi convine la Harlan? - Ce nu-mi convine la Harlan? Se repeta din nou. E o convorbire interurbană, spuse ea, încercînd să-şi maseze tîmplele pentru a scăpa de durerea de cap şi mi-ar cere prea mult timp ca să-ţi înşir toate defectele lui. De ce l-ai trimis? De ce nu ai telefonat la familia Belcher să-mi spui să vin acasă? - Pentru că am ştiut că ai plecat cu maşina lui Travis şi ai lăsat-o pe a ta în Apstin. Mi-a spus colega ta de cameră. Tu mi-ai povestit că părinţii lui Travis nu erau prea încîntaţi de faptul că urma să veniţi aici chiar în dimineaţa zilei de Crăciun, aşa că am ştiut că n-ar dori ca el să plece cu două zile mai devreme şi să piardă seara de Crăciun, pe drum. Aşa că... - OK, OK, dar ai fi putut să mă previi că-mi vei trimite o escortă. - Îmi pare rău, Sage, dar nu am avut cînd. Chase îşi smulge părul din cap şi scrîşneşte din dinţi. E foarte îngrijorat pentru că Marcie are treizeci şi şase de ani şi e primul ei copil. - Dar e bine, nu-i aşa? întrebă Sage, alarmîndu-se imediat pentru starea sănătăţii femeii pe care o admira. - În principiu, da. Dar nu-i e uşor. Mama nu reuşeşte decît să-l facă pe Chase să se poarte cît de cît civilizat, nu să-l şi calmeze. Ştii ce înseamnă copilul ăsta pentru ei. Lauren se smiorcăie pentru că-i iese un dinte. - Oh! Primul? - Exact. Şi închipuieşte-ţi, e aşa un drăcuşor împieliţat, că şi muşcă cu el. Oricum, Devon e ocupată cu copilul nostru, aşa că toţi sîntem agitaţi şi nervoşi. Sage îşi putea imagina scena de la spital. Nimeni nu-i putea ţine deoparte pe cei din familia Tyler, dacă unul de-ai lor avea necazuri. Îşi aminti de noaptea cînd Devon o născuse pe Lauren. Haos total. Fireşte, au existat nişte circumstanţe atenuante, în noaptea aceea unul din clienţii lui Marcie încercase să o violeze. Sage ajunsese acasă după ce Marcie fusese salvată şi trimisă la spital, dar înţelesese spaima ei. Crize de acest gen uneau şi mai mult familia. I se puse un nod în gît. Indiferent cît de infernali puteau fi fraţii ei, abia aştepta să ajungă lîngă ei. - Aş fi putut să închiriez o maşină, spuse Sage, îmbufnată. - N-am vrut să o faci. Frontul de aer rece încă nu a ajuns în Houston, dar a trecut pe aici la prînz şi acum e frig. Şi umed. N-am vrut să conduci maşina pe o vreme aşa de rea şi ştiam că te vei împotrivi. Aşa că am hotărît să nu-ţi dăm nici o şansă să faci cum îţi trece prin cap, şi l-am trimis pe Harlan. - Aş fi mai în siguranţă pe o şosea umedă decît cu Harlan. - Ce-ai spus? N-am auzit. A trecut pe lîngă mine un cărucior pe roţi. - N-are importanţă, Nu avea nici un sens să-l vorbească de rău pe Harlan în faţa fratelui ei care, era evident, avea încredere în el. N-ar face decît să îngrijoreze pe toată lumea. Deşi, odată ajunsă acasă, intenţiona să le facă o prezentare detaliată a purtării sale neruşinate. Ne vedem cînd ajung acolo. Salută-i pe toţi din partea mea. Şi, în special, pe Marcie. - În regulă. Pe curînd, mucoaso. Închise telefonul şi rămase dusă pe gînduri. Încerca să-şi şteargă murdăria de pe mîini, cînd Harlan apăru lîngă ea. - A născut deja? - Nu încă. Lucky spune că în curînd. - Avionul e gata de plecare. - Există pe aici un loc unde aş putea să mă spăl pe mîini mai întîi? - Vino cu mine. Ai grijă şi de celelalte necesităţi, înainte de decolare. Va fi un zbor non-stop. Ei nu i se păru deloc amuzant şi i-o şi arătă trecînd pe lîngă el fără să-l bage în seamă, cînd îi deschise uşa de la toaletă. Cînd aprinse lumina, se opri brusc, spatele ei lovindu-se de pieptul lui. - Dumnezeule mare! Era o încăpere dezgustătoare, în care nu se făcuse Curăţenie de ani de zile. - Are tot ce-ţi doreşti, spuse Harlan, rîzînd amuzat de reacţia ei. Sage, învingîndu-şi repulsia, intră în cameră şi îi trînti uşa în nas. Făcu doar ce era absolut necesar, fiind atentă să nu atingă nimic. După ce-şi spălă mîinile în chiuveta ruginită, le scutură pentru a şi le usca. Ieşind din clădirea strîmbă de tablă, îl găsi pe Harlan aşteptînd-o pe pista de asfalt. - Unde sînt valizele mele? - La bord, stimată domnişoară. Sînteţi amabilă să-mi prezentaţi biletul de călătorie? Ea îl săgetă cu privirea. - Ce-ar fi să plecăm odată! - Don Juan ţi-a trimis simţul umorului drept în iad, nu-i aşa? Apucînd-o de cot, o conduse spre avionul cu un singur motor. Cu cît se apropia mai mult de aparat cu atît îi creştea spaima. Era o epavă, o relicvă din vremuri de demult. Carcasa fusese peticită şi revopsită de atîtea ori că acum arăta ca o cuvertură. Elicea se învîrtea, dar motorul hîrîia, gemea şi horcăia de moarte. Îşi trase braţul din mîna lui şi se întoarse spre el, sfidătoare. - Ai construit singur hîrbu' ăsta? - Nu e al meu. L-am împrumutat doar. - Sper că nu te aştepţi să mă urc în el? - Dacă nu ţi-au crescut cumva aripi. - Ştii ce, las-o baltă. Am auzit nişte rable de maşini de cusut care ţăcăneau mai plăcut decît motorul ăsta. Fraţii mei ştiu cu ce aparat zburăm' - Au încredere în judecata nea. - Atunci mi-am pierdut-o eu. - Eşti în perfectă siguranţă. Apucînd-o din nou de braţ, o trase după el pe pista plină de denivelări. Cînd au ajuns la locul pasagerului din micul avion, îi luă în palme şezutul, sprijinind-o să păşească pe aripă. Sus cu,tine. Ea se căţără în cabina minusculă. După ce se aşeză şi el pe scaunul pilotului, întinse braţul peste pieptul ei pentru a se asigura că uşa de lîngă ea,era bine închisă. Mîna îi alunecă pe sîni. Putea fi o întîmplare, dar nu voia să rişte să privească pentru a descoperi adevărul. Se zgîia nemişcată prin parbriz, pretinzînd că nu-i e frică. - Ţi-ai fixat centura de siguranţă? - Îhî. - Stai bine? - Da. - S-ar putea să vrei să-ţi dai jos jacheta, spuse el arătînd cu capul spre partea de sus a costumului ei din piele albă.  Şi-l făcuse cadou de Crăciun. Aştepta să-l poarte încă din august. Pînă acum, Harlan Boyd era singurul căruia îi plăcuse. Şi asta nu era prea apreciativ la adresa gustului ei. - Vrei să te grăbeşti şi să decolezi odată, ca să nu mai tremur de groază de ce s-ar putea întîmpla? întrebă ea supărată. În următoarele cîteva minute, Harlan fu ocupat cu permisiunea de decolare de la „turnul de control”, o cameră la etajul al doilea din clădirea cea mare. Duse avionul la capătul pistei, aşteptă să i se dea drum liber, apoi porni înainte. Sage era tentată să pedaleze din picioare pentru a-i ajuta să se înalţe. Cu mult înainte ca ei să i se pară că aveau suficientă viteză la sol, micul avion ţîşni în sus. Harlan urcă atît de abrupt încît o făcu să se încline pe locul ei ca în scaunul de la dentist. Apucîndu-se de marginile pernei de sub ea, riscă să privească pe fereastră. - Nu se mai vede pămîntul! - Bineînţeles că nu. Sîntem în nori. - Ce căutăm noi în nori? - Ce-ar fi să te calmezi? Un an şi ceva am zburat cu elicoptere la platformele din Golf. Asta-i floare la ureche. - Care între timp ţi-a alunecat pe ochi. Nu văd nimic. De unde ştii că nu vei intra în ceva? - Ştiu, OK? După ce vom trece de acest plafon jos, vom zbura direct spre Milton Point. - Eşti sigur că ştii unde să-l găseşti? - Nimeresc de fiecare dată. Am o sculă de nădejde. - Grozav, spuse ea scurt. Dacă ţii la slujba ta, mai bine termină. - Ce? - Cu aluziile sexuale. - De ce? Mă vei pîrî lui Chase şi lui Lucky? - Ei nu te vor considera atît de isteţ pe cît te consideri tu. El se lăsă pe spate în scaunul lui şi îşi întinse picioarele lungi atît cît îi permitea cabina strîmtă. - Pun pariu că nu le vei spune absolut nimic din ce s-a întîmplat în seara asta. - De ce nu? - Pentru că eu cunosc o poveste şi mai grozavă. Cea despre tine şi Buze Fierbinţi. În ochi i se reflectară lacrimile de la aparatura de bord. Nu cred că le vei spune adevărul, nu-i aşa? - Indiferent ce s-a întîmplat între mine şi Travis, mă priveşte doar pe mine, spuse ea indignată. Ce voi face şi ce voi spune familiei mele, e doar problema mea. Nu e cazul să-ţi bagi nasul, domnule Boyd. El rîse pe înfundate. - Na, na. Nu le vei spune adevărul. Nu le vei spune că te-a lăsat cu buzele umflate. E în regulă, Miss Sage. Îi făcu cu ochiul. Va fi micul nostru secret. Ea murmură ceva total nepotrivit pentru o tînără bine crescută şi îşi întoarse capul pentru a privi pe geam. Sub avion se vedea doar o pătură de nori gri, ireală. Privitul în jos o făcea nervoasă, aşa că îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise ochii. - Cît va dura? - O oră. Sau aproape. Depinde de turbulenţă. Sage îşi săltă capul. - Turbulenţă? - Glumeam doar, să văd dacă ai adormit într-adevăr. Nu vrei nişte cafea? întinse mîna printre genunchi spre podea şi luă de jos un termos lucios. l-l întinse. Un sandviş? Dădu drumul manetei pentru a desface un pachet maroniu şi a privi înăuntru. Venind vorba de mîncare, stomacul îi chiorăi grosolan, amintindu-i că îi scăpase cina cu găini Rock Cornish a familiei Belcher. - Tu fii atent la avion. Despachetez eu sandvişurile.   El îi întinse punga. Ea îşi puse termosul între coapse. - Salam, brînză şi muştar, spuse ea cercetînd conţinutul primului sandviş. Îl despachetă şi pe al doilea, ridicînd bucata de pîine de deasupra. De două ori salam, brînză şi muştar. Îi întinse unul şi muşcă din celălalt. În timp ce mesteca zdravăn, spuse: - Mama e de obicei mai inventivă cînd face sandvişuri. - Laurie? mormăi el cu gura plină. Nu ea le-a pregătit. - De unde le-ai luat? - De la firma lui Moe. - Cine e Moe? Harlan înghiţi şi mai băgă în gură o muşcătură zdravănă. - Moe. Am luai maşina lui ca să ajung pînă la casa familiei Belcher. Cred că nu l-ai întîlnit. Exact. Cînd el a coborît, erai la toaletă. Moe e proprietarul pistei de unde am plecat. L-am rugat să pregătească ceva cît mai repede. Sage scuipă mîncarea în palmă. - Glumeşti, nu? - Nu. Ei poftim, dacă nu mai vrei, dă-mi-l mie. Ea i-l aruncă ca pe o minge. Ateriză în poala lui, exact deasupra fermoarului decolorat al jeanşilor. Nu-ţi place cum găteşte Moe? - Nu! Ştiai prea bine că nu voi mînca nimic din locul ăla plin de şobolani. Furia ei îl amuza. - Ai mînca dacă ţi-ar fi foarte foame. Toarnă-mi nişte cafea în capacul termosului. - Toarnă-ţi singur. - În regulă. Dar va trebui să las maneta din mînă. Şi va trebui să-l trag de acolo. Termosul era încă între coapsele ei. Harlan îi zîmbi inocent, ridicînd o sprînceană ca un semn de întrebare elocvent. Sage îi turnă cafeaua. La zece minute după ce Sage ajunse la spital, Marcie născu. Sage abia dacă avu timp să îmbrăţişeze pe toată lumea, că Chase se năpusti prin uşile duble. - E băiat! Era tras la faţă, cu ochii duşi în fundul capului, părul îi stătea vîlvoi şi arăta ca un nătîng în halatul albastru, însă radia un zîmbet de o mie de waţi. Suferise cumplit după moartea primei lui soţii, Tanya. Copilul lui murise în pîntecele mamei în acel accident de maşină, în care fusese implicată şi, Marcie Johns. Anul trecut, spre surprinderea tuturor, se căsătorise cu Marcie. Amănuntele privind legătura dintre ei şi hotărîrea bruscă de a se căsători au rămas un mister pentru Sage. Au trecut mai multe luni de la nunta lor, pînă cînd ea se convinse că se iubeau şi că această căsătorie va fi de durată. După cît putea să-şi dea seama, părea să funcţioneze excepţional de bine. Chase nu arătase niciodată atît de extenuat dar şi fericit. - Copilul e perfect, spuse el mîndru. Patru kilograme şi treizeci de grame. Marcie se simte bine. Dar e foarte obosită. - Peste patru kilograme? „Hmmm. Destul de mare pentru primul născut, spuse Lucky lovindu-l cu cotul în coaste pe fratele său. - James Lawrence, ai grijă cum te porţi, îl dojeni mama lui. - Înainte să începeţi toţi să socotiţi, recunosc că Marcie a rămas însărcinată chiar în noaptea nunţii. - N-ai pierdut vremea, scumpul meu frate. - Fii sigur că nu, spuse Chase, făcîndu-i cu ochiul lui Lucky. Apropo, fiul meu îţi va purta numele. Ne-am hotărît să-l botezăm James Chase. - La naiba, spuse Lucky, înghiţind greu. Nu ştiu ce să spun. - Ar fi o schimbare. Chase îl bătu pe umăr pe fratele său şi amîndoi arătau jenant de emoţionaţi. Şi pentru a nu se face de rîs, Chase privi repede în altă direcţie şi o observă pe Sage. Salut, răzgîiată mică, mă bucur că ai ajuns la timp. Chase era cu zece ani mai vîrstnic decît Sage. Între el şi Lucky nu erau nici doi ani distanţă. Fraţii ei gălăgioşi au fost un permanent izvor de suferinţă pentru ea, dar îi adorase întotdeauna. Voia să creadă că afecţiunea era reciprocă. Găsi multă căldură în îmbrăţişarea lui Chase. - Da, am ajuns. Cu chiu, cu vai, adăugă ea, străfulgerîndu-l cu o privire urîtă pe Harlan. - Felicitări, Chase, spuse acesta, făcînd un pas înainte şi întinzîndu-i mîna. - Mulţumesc. După ce şi-au strîns mîinile, Chase spuse: Vă rog să mă scuzaţi acum. Vreau să mă întorc la Marcie. - Nu vrei să stai acasă la noi în seara asta? îi propuse Laurie. - Nu, mulţumesc. Rămîn aici cît de tîrziu voi putea, apoi mă duc la mine acasă. Începu să meargă cu spatele spre uşile duble. Deşi fusese atît de dornic să le aducă vestea despre naşterea fiului său, Sage îşi dădea seama că prefera să fie lîngă soţia lui. Simţi un junghi de invidie gîndindu-se la fericirea lor. Nimeni, altcineva nu mai era atît de important în viaţa lor pe cît erau ei doi, unul pentru celălalt. Sage se îndoia că va ajunge şi ea atît de esenţială pentru o altă persoană, centrul universului cuiva, un izvor de lumină şi dragoste. Respingerea lui Travis nu i făcuse decît să-i crească îndoielile. Peste cîteva minute, o soră îl aduse pe James Chase Tyler la fereastra salonului cu nou-născuţi şi îi spuse Lucky. Mai ales că Lauren are nevoie de patul ei. Fetiţa lui de şapte luni dormea în braţele mamei ei, dar zarva şi entuziasmul din jur reuşiseră să o trezească parţial. Începu să se agite. - Şi eu am nevoie de patul meu, spuse Devon, zîmbind slab. O ţin în braţe de ore întregi. - Dă-mi-o mie, spuse Sage, întinzînd mîinile după nepoata ei pe care n-o vedea suficient de des. Ceea ce era poate mai bine. Devon spuse că dacă ar fi fost după Sage, Lauren ar fi ajuns un copil teribil de răsfăţat. Fă o pauză, îi spuse ea cumnatei ei. O ţin eu în braţe pînă ajungem acasă - dacă n-ai nimic împotrivă să merg cu maşina ta. Refuza să mai Facă un singur pas în compania lui Harlan Boyd, în special datorită camionetei care îi aşteptase lîngă mica pistă de aterizare din Milton Point, pentru că nu era cu nimic mai grozavă decît avionul cu care veniseră din Houston. Nu pentru că era snoabă în privinţa tipului sau modelului de vehicule în care călătorea. Fraţii ei conduceau maşinile de teren ale companiei care arătau de parcă trecuseră prin război. Travis o tachinase din cauza faptului că maşina ei hîrîia. Era aceeaşi maşină pe care şi-o luase în primul an de studenţie. Totuşi, se aştepta ca o maşină să aibă cîteva lucruri esenţiale, cum ar fi geamul de la locul pasagerului şi cheile de contact. Harlan pornise maşina atingînd două fire. Îl credea în stare să o fi furat. Geamul din stînga fusese înlocuit cu o bucată de carton, prin care intra cu uşurinţă frigul şi vîntul răcoros. Harlan nu părea jignit de lipsa ei de entuziasm. - Ne vedem mai tîrziu, spuse el, îndreptîndu-se spre ascensor. Sage se enervă cînd observă că, traversînd holul, mai multe surori îl priviră pline de interes. Îi studiară mersul legănat, umerii largi. Sage recunoscu în sinea ei că părul lui era o combinaţie atrăgătoare de castaniu, blond şi fire argintii, că ochii îi erau extraordinar de frumoşi, că blugii obişnuiţi, marca Levi's, îi scoteau în evidenţă extrem de bine partea posterioară, dar se dispreţui pentru gîndurile ei. - O conduc eu pe Laurie acasă, se oferi Pat. - Există loc şi în maşina noastră, Pat, spuse Lucky. Nu e nevoie să faci un drum atît de lung. - Nici o problemă. Au părăsit toţi spitalul. Cînd Lucky ieşi din parcare, Sage privi prin oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Harlan urcînd în camioneta lui. - Sper să-şi amintească să-mi ducă valizele acasă, remarcă ea. După ce aterizaseră, i le aruncase în spatele camionetei şi le acoperise cu o prelată, încă ploua. Din fericire, prelata era la locul ei. - Cine? Harlan? Te poţi baza pe el. - Se pare că tu o faci. Lucky o privi întrebător. - Mi s-a părut mie, sau am auzit, într-adevăr, o notă de dispreţ în vocea ta? I se oferea o şansă nesperată de a-şi exprima opinia despre noul angajat şi nimic nu o mai putea opri. - Fie că ai o părere foarte bună despre el, fie că nu-ţi pasă deloc de surioara ta. - Am o părere foarte bună despre Harlan. Şi de tine îmi pasă la fel de mult ca întotdeauna, spuse el vrînd să o enerveze. În oglindă, Sage văzu cum ochii lui - despre care crezuse că sînt cei mai albaştri din lume pînă cînd îi văzuse pe-ai lui Harlan - sclipesc amuzaţi. Însă de data asta, farmecul lui Lucky nu-şi mai făcu efectul asupra ei. Se săturase de tachinări pentru toată viaţa. - Cine e acest individ, Lucky? vru ea să ştie. Apare, aşa, de nicăieri, eu n-am auzit niciodată de el, îi oferi o slujbă şi îi încredinţezi viaţa singurei tale surori. Ce s-a întîmplat cu tine? - Mai întîi, începu Lucky, înfrîngîndu-şi faimosul temperament vulcanic, nu a apărut aşa, de nicăieri. Chase l-a cunoscut la Houston, anul trecut. - Aha, de ce nu ai spus aşa? întrebă ea sarcastic, îi aruncă prin oglindă o privire furioasă. Houston e plin de escroci şi asasini. Nu citeşti ziarele? Faptul că l-a cunoscut la Houston nu-l face imediat demn de încredere. - Chase are totuşi încredere în el. - Bazîndu-se pe ce? - Pe instinctul visceral, - Atunci încep să mă îndoiesc şi de judecata lui Chase. Şi Harlan ăsta a apărut aşa într-o bună zi, fără să-l fi chemat nimeni? - În urmă cu şase săptămîni. Pentru că fusese atît de ocupată cu studiile ei, nu venise acasă de Ziua Recunoştinţei. Altfel, l-ar fi întîlnit atunci, iar, în ultimele săptămîni, nu avusese timp pentru nimic altceva decît pentru scrierea tezei de diplomă. Telefoanele date acasă au fost scurte şi rare. În timpul acestor conversaţii nimeni nu amintise de noul angajat, cu numele, sau altfel. - Presupun că a vrut să stoarcă nişte bani de la Chase, spuse ea. - N-a cerut bani. Căuta de lucru. Îi expirase contractul. - Ca să vezi! Arată ca un vagabond. Un hoinar viclean şi şmecher care, probabil, va fugi cu banii companiei. - Compania nu are bani, spuse Lucky, posomorît. Devon, care preferase-să nu-şi bage nasul în cearta lor, puse mîna pe umărul lui Lucky într-o încercare de a-l linişti. - Ei speră ca unele dintre ideile lui Harlan să salveze compania, Sage. Sage se uită cu gura căscată cînd la unul, cînd la celălalt. - Poftim? Vă bateţi joc de mine? El? Ideile lui? Mi-a scăpat ceva?. A căzut cumva din cer? L-a clocit vreo cloşcă de aur? - Termină, Sage, spuse Lucky, morocănos. Am înţeles unde baţi. Se pare că Harlan nu ţi-a făcut o impresie prea bună. - E puţin spus. - Oare ce-a putut să facă atît de groaznic, a Intrat cu cizmele pline de noroi în holul de marmură al familiei Belcher? - Mult mai rău. A... A tras cu urechea la o conversaţie despre care fraţii ei nu trebuiau să afle că a avut loc. I-a spus lucruri pe care nu dorea să le repete fraţilor ei, pentru că s-ar fi lăsat cu vărsare de sînge. O sărutase cu o voluptate care-i tăiase respiraţia. Prefera să pretindă că nici sărutul, nici reacţia ei neaşteptată nu au existat niciodată. - Ei bine? o îmboldi Lucky să vorbească. Ce-a făcut? Înghiţindu-şi toate cuvintele care-i stăteau pe limbă, Sage le înlocui cu altele. - E vulgar şi respingător. - Harlan? întrebă Devon, părînd surprinsă. De obicei, e foarte politicos. Sperînd că măcar Devon îi va împărtăşi 'impresiile în privinţa lui Harlan, Sage se simţea acum abandonată. Răspunse tăios: - Nu-mi place. - Atunci evită-l, spuse Lucky. Nu ai nici o legătură cu afacerile companiei, aşa că, nu-ţi pasă cine lucrează pentru noi. În curînd te vei căsători şi oricum, vei pleca de aici. Şi, fiindcă veni vorba, ce mai face viitorul doctor de coşuri? Insulta adresată lui Travis trecu nebăgată în seamă. Atenţia lui Sage era îndreptată spre ultima afirmaţie a lui Lucky, că nu are nici o legătură cu afacerile familiei. Remarca lui nonşalantă dar dureros de corectă o ustura mai mult decît ar fi putut bănui cineva. Bineînţeles că nu avea nimic de-a face cu Compania de Foraj Tyler. Era doar fetiţa familiei. O întîmplare. Probabil o greşeală a naturii. O pacoste. Nu apăruse ea la opt ani după cel de-al doilea băiat al familiei, atît de puternic, sănătos şi talentat? Băieţii formau o echipă, o pereche. Ori de cîte ori cineva din oraş aducea vorba despre băieţii Tyler, nu exista nici un dubiu la cine se referea. Ea era sora cea mică a băieţilor Tyler. Fraţii ei nu au fost prea încîntaţi de faptul că vor avea o mică surioară. De cînd se ţinea minte pe lumea asta, o tachinaseră fără milă. Oh, ştia că o iubesc. Ar fi protejat-o de orice rău posibil şi i-ar fi dat indiferent ce le-ar fi cerut. Dar erau foarte apropiaţi unul de celălalt, foarte buni prieteni, confidenţi, şi fraţi, în acelaşi timp. Ea nu făcuse niciodată parte din acea specială legătură masculină şi întotdeauna fusese în secret geloasă pe ei şi le purtase pică. Nu-i trecuse nici acum. Înăbuşindu-şi durerea adînc înrădăcinată, îi răspunse, iritată, lui Lucky: - Travis e bine. - Vine de Crăciun, aşa cum aţi plănuit? - Uf, mă îndoiesc. E... e prea ocupat cu cursurile, îi va fi foarte greu să facă o călătorie aşa de lungă. Iar acum, odată cu venirea lui Jamie, Crăciunul va fi aşa de haotic... Cu riscul de a se pune mai degrabă într-o lumină proastă decît să spună o minciună gogonată, lăsă fraza neterminată... Adevărul neplăcut era că Travis nu va veni de Crăciun, şi cu asta basta. Ei nu trebuie să afle nimic în plus. După ce ea şi Travis se vor împăca, s-ar putea să le povestească despre „greşeala” lui de Crăciun, dar, probabil, că nu o va face. Va trece mult timp pînă cînd refuzul lui va putea fi calificat ca unul din acele episoade din viaţă la care te gîndeşti şi ţi se pare amuzant. - Ce mare păcat că nu va fi aici, spuse Lucky cu sinceritate prefăcută. Devon îi dădu un ghiont zdravăn cu cotul. În orice alt moment, Sage l-ar fi luat la rost pe Lucky pentru că îşi bătea joc de Travis, dar, din nou, comentariul lui trecu practic neobservat. Simţea o uşoară mustrare de conştiinţă şi se consola cu gîndul că, de fapt, nu spusese nici o minciună. Lucky nu o întrebase direct: „Mai eşti încă logodită cu Travis?”, sau „A rupt logodna puţin mai devreme în seara asta?”, raţionă Sage. Evitase doar să aducă vorba despre asta, atîta tot. Atunci de ce o urmărea rîsul şiret al lui Harlan? De ce auzea ecoul” cuvintelor sale: „Nu cred că le vei spune adevărul”. Toată viaţa ei reuşise să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă faţă dezamăgirilor, păcălindu-i pe cei din jur. Era neliniştitor că un străin, o haimana precum Harlan, văzuse direct prin ea. Laurie Tyler nu era niciodată mai fericită decît atunci cînd se învîrtea prin bucătăria ei, înconjurată de familie. Era casnică de cînd se căsătorise cu Bud Tyler, la vîrsta de optsprezece ani. Nu-şi dorise să facă o carieră în afara căminului. Niciodată nu-i trecuse prin minte să regrete modul ei de viaţă, pentru că fusese mereu fericită din cauza alegerii făcute. Participa la activităţile organizaţiilor sociale din oraş şi se descurca la fel de bine dacă i se cerea să conducă sau să organizeze ceva, sau dacă se ocupa doar de problemele gospodăreşti. Se simţea bine în ambele situaţii. Însă în bucătărie, alături de copiii ei, zgomotoşi şi nedisciplinaţi, era şi mai mult în elementul ei. În seara asta, era în special fericită pentru că fusese binecuvîntată cu un nou nepot... iar Sage venise acasă. Sage fusese concepută cu mult timp după ce ea şi Bud crezuseră că familia lor era completă. Fetiţa fusese o surpriză, un cadou deosebit într-un înveliş superb. Frumuseţea ei blondă împodobise familia, iar personalitatea ei adăugase sare şi piper existenţei lor. Laurie nu avea iluzii în privinţa fiicei, după cum nu avea nici în privinţa băieţilor. Sage avea multe calităţi, dar avea şi slăbiciuni. Era de o încăpăţînare feroce, tenace şi poseda aceeaşi trăsătură de caracter ca şi Chase, era foarte severă cu ea însăşi. Ca şi Lucky, moştenise temperamentul Tyler. Nu era sfioasă şi modestă, calităţi care reprezentau pentru unii idealul, Nu şi pentru Laurie, care era fericită că fiica ei era mai degrabă pătimaşă decît ascultătoare. Prefera vioiciunea unui caracter puternic, Iar Sage îl avea din plin. Laurie îşi iubea fiica într-un mod special, deşi, cîteodată, Sage făcea dificilă această iubire. Nu accepta şi nu-şi exprima uşor iubirea. De parcă se temea să nu fie respinsă, o parte a ei rămînea mereu ascunsă. În privinţa asta, semăna din nou foarte mult cu Chase şi deloc cu Lucky, care deseori se lăsa dominat de emoţii puternice. - Ai vrea să mănînci ceva, draga mea? îşi întrebă Laurie fiica, nerezistînd impulsului de a o mîngîia drăgăstos pe păr. - Da, te rog, mamă, dacă nu te deranjez prea mult. Pentru o clipă îşi lipi obrazul de dosul palmei mamei ei. Apoi, parcă jenată de acest gest copilăresc, se retrase. - Hmm, prăjituri de Crăciun. - Da, replică Laurie, rîzînd în timp ce privea dezordinea din bucătărie. Pe Marcie au apucat-o durerile tocmai cînd mă pregăteam să le pun glazura. După cum vezi, am lăsat totul baltă şi am plecat în grabă. Le terminăm mîine. - Mi-ar plăcea să te ajut, spuse Sage, îmbrăţişînd-o rapid, înainte de a se aşeza la masă. - Îmi pare atît de rău că ţi-am întrerupt vacanţa cu Travis. Laurie puse o bucată de unt într-o tigaie şi începu să pregătească un sandviş cu brînză. - Nu-ţi face probleme. - Dar mă bucur că vei fi acasă mîine. - Şi eu. - Crăciunul nu ar mai fi acelaşi, dacă tu nu ai fi aici, vîrîndu-ţi nasul în toate cadourile. - Nu mi l-am vîrît niciodată! - Pe' dracu', nu. Lucky intră agale în bucătărie şi se aruncă pe un scaun. Îţi aminteşti de Crăciunul cînd eu şi Chase ţi-am desfăcut cadourile şi am pus înăuntru greieri morţi? Atunci ţi-ai dorit să nu-ţi fi băgat nasul în ele. - Păgînule. Sage aruncă cu un biscuit după el. Rînjind, Lucky îl prinse şi îl mîncă. - Şi eu îmi amintesc, spuse Pat. Era rezemat de dulapul din bucătărie, luînd pe ascuns din aluatul crud de prăjituri şi bînd cafea. Bud a trebuit să vă altoiască pe amîndoi chiar în seara de Crăciun. Şi nu i-a plăcut deloc că a fost obligat să o facă. Laurie, tu ai încercat să-l faci să se răzgîndească. - Deşi numai Dumnezeu ştie că aveau nevoie de pedeapsa pentru scamatoria lor. Unde e Devon, Lucky? - Mi-a spus să vă spun tuturor noapte bună. Era extenuată. - După cîte pozne mi-aţi făcut, tu şi Chase, mă mir că n-am ajuns o psihopată, remarcă Sage. - Eu cred că eşti. Ea aruncă după el cu un alt biscuit. De data asta, el îl aruncă înapoi. Ea aruncă încă unul. Şi pe ăsta i-l aruncă înapoi. În curînd, biscuiţii zburau prin bucătărie. - Copii! Sînteţi mai răi ca nişte mucoşi de trei ani. Încă rîdeau cînd Harlan intră prin uşa din spate ducînd valizele lui Sage. Ori de cîte ori îl vedea, indiferent cît de puţin sau mult timp trecuse de cînd îl văzuse ultima dată, Laurie era mereu puţin surprinsă de cît de atrăgător era tînărul Harlan Boyd. Judecînd obiectiv, credea că fiii ei sînt cei mai frumoşi bărbaţi din împrejurimi. Această opinie se datora numărului mare de domnişoare pe care le curtaseră înainte de a se îndrăgosti de actualele lor soţii. Iar la vîrsta lui, Pat era şi el un bărbat încă bine. Multe, femei din oraş- şi din împrejurimi erau foarte geloase datorită devotamentului lui pentru Laurie. Totuşi, Harlan era frumos ca un star de cinema. Cîţiva idoli îi puteau invidia trăsăturile perfecte ale feţei şi forma provocatoare a gurii. Iar ochii... O singură privire aruncată acelor ochi putea să facă pînă şi pe o bătrînă, ca ea, să-şi piardă răsuflarea. - Mulţumesc, Harlan, îi spuse ea. Pune jos valizele. Le vom duce sus mai tîrziu. Nu vrei să mănînci ceva? - Nu, mulţumesc. Îşi scoase pălăria udă şi îşi trecu degetele prin părul des, încîlcit. Doar nişte cafea, vă rog. Laurie îi turnă o ceaşcă. Cînd se întoarse pentru a i-o întinde, o surprinse pe Sage privindu-l cu o scîrbă aşa de mare, de parcă ar fi fost unul din greierii morţi puşi de fraţii ei în locul cadourilor de Crăciun. Ce-i drept, Harlan era cam necioplit cîteodată, dar era dezamăgită că Sage nu se arăta mai înţelegătoare faţă de el. Apoi îl văzu pe Harlan zîmbindu-i lui Sage şi făcîndu-i cu ochiul. Nu era de mirare că Sage era aşa de trufaşă. Greşise persoana dacă încerca să flirteze cu Sage. Dacă încăpăţînata ei fiică nu putea să ducă de nas un bărbat, aşa cum făcea cu Travis, nici nu o  interesa.  

TU EŞTI TATĂL COPILULUI MEU SANDRA BROWN Sînt însărcinată. Privirea lui Taylor MacKensie se opri brusc pe la jumătatea fluierului piciorului Riei Lavender, punînd capăt aprecierii lascive a membrelor ei splendide. îşi îndreptă privirea asupra chipului ei. Nu părea să-şi fi pierdut minţile, dar ori acest lucru se întîmplase totuşi, ori el nu auzise bine. Poftim? Sînt însărcinată, Tayior se lăsă încet pe spate în fotoliul său de piele şi făcu tot posibilul să strîngă destulă salivă să înghită. „Felicitări", nu părea un răspuns potrivit. Ea îi aruncase acele cuvinte ca pe nişte săgeţi. Afirmaţia era mai mult decît o descriere a condiţiei ei fizice. Reprezenta o provocare şi acea provocare se citea şi în ochii ei de un verde întunecat. Îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar aş fi putut să aştept anunţul pentrubotez, spuse el tăios. Eşti primul care află. Există vreun motiv? Chiar unul foarte bun. Insinuezi că aş avea vreo legătură cu sarcina ta? Nu, nu insinuez nimic. Copilul .e al tău. Ria lavender era extrem de calmă, dar Tayior se încinse din cap pînă-n picioare. Putea să-şi ia gîndul de la a înghiţi prea curînd, căci glandele lui salivare erau blocate şi se îndoia că aveau să mai funcţioneze vreodată. Spre surprinderea lui, începu să rîdă uşor. E o glumă cumva? Deloc, domnule MacKensie. Farsa n-a fost niciodată genul meu preferat de comedie. Nici al meu, numai că aşa pare, spuse el categoric. Fii convins că nimeni n-o să dea buzna în biroul ăsta să-ţi pună o puşcă în spate. Nu m-ar mira nimic după chestia asta. Ce ţi-a venit să apari aici plinăde graţie şi să-mi arunci bomba asta? N-am apărut plină de graţie, spuse Ria cu calm. M~arn înscris înaudienţă, am urmat toate căile necesare pentru a sta de vorbă cu un consilier al primăriei şi... Domnişoară Lavender, scuză-mă, dar cînd un cetăţean al acestui oraşvine în audienţă la mine, mă aştept să discutăm despre legile privind impozitele sau mijloacele de transport. Poate că ar fi trebuit să te sun la biroul companiei, dar m-am temut sănu crezi că aş vrea să discutăm afaceri. El îşi trecu degetele prin părul des de un castaniu închis. Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios. Cît se poate de serios. Nu-i o glumă proastă? Eu nu fac glume proaste, spuse ea cu un aer de superioritate. De unde naiba să ştiu asta? Nici nu te cunosc. Se priviră peste suprafaţa lustruită a biroului. Ria fu prilma care se uită în altă parte şi Tayfor zări o roşeaţă colorîndu-i obrajii. Era şi timpul, îşi spuse el, căci se simţise tulburat şi încins încă din clipa în care ea intrase. Era nevoie să o vadă roşind pentru a-şi da seama exact cît de mult o cunoştea, de fapt Mai ales că nu se mai întîlniseră decît o dată. Ah, scuzaţi-mă! Nu-i nevoie să vă scuzaţi. .Nu v-am înţepat cu scobitoarea? ~ Cîteva cusături şi o să fie ca nou, spuse el ridicînd din umeri indiferent şi sugîndu-şi degetul lovit. îmi pare rău, spuse Ria rîzînd. Nu face nimic. Vă rog să luaţi crevetele. Nici gînd. Dacă aţi pus ochii pe acel crevete, nici prin cap nu- mi trece să vi-l iau. Ria îi zîmbi acelui chip incredibil de frumos, care completa un trup superb. Înalt, subţire, îmbrăcat într-un costum din trei piese, cămaşă albă şi cravată roşie. Cravată roşie? Doar era Ajunul Crăciunului. Cravata şi batista asortată de mătase, ale cărei trei colţuri se zăreau ieşind din buzunarul de la piept, erau concesii pe care el le făcea acelei sărbători. Unde alţi bărbaţi ar fi părut caraghioşi datorită unei asemenea frivolităţi, el o purta foarte bine fără să-I fie ameninţată masculinitatea. La acest lucru contribuia şi zîmbetul larg care îi dezvelea dinţii de un alb imaculat. Inocent, deschis şi cald. Din ce în ce mai cald, sau focul din propriul ei pîntec era aţîţat de acel zîmbet şi de acei ochi albaştri uluitori? Ria Lavender, spuse ea-mutînd farfuria în mîna stîngă pentru a i-o puteastrînge pe a lui. Taylor MacKensie. El încă nu avea farfurie, doar scobitoarea de cocktail cu care fusese gata să străpungă acelaşi crevete spre care ţintise ea. îi strînse mîna. - Acel Taylor MacKensie? întrebă ea şi mîna ei ar fi vrut să rămînă cuibărită în acea strînsoare caldă şi fermă o veşnicie. Există vreun acel Taylor MacKensie? Ochii lui făcură riduri !a colţuri cînd zîmbi. îi plăcea exteriorul. Şi exteriorul îl plăcea pe el. Ravagiile lui îl făceau să pară drăguţ. Deşi maxilarul acela pătrat numai drăguţ nu putea fi considerat. Sînteţi celebrul consilier de primărie MacKensie, candidat pentru funcţiade primar? El făcu o plecăciune rigidă. El şi nimeni altul. Încîntat, doamnă Lavender. Ria îşi lăsă capul într-o parte. Foarte inteligent. Ce anume? „Doamnă Lavender". E evident că vreţi să mă faceţi să vă spun dacăsînt căsătorită sau nu. El îşi coborî glasul foarte mult. Suspansul mă omoară. Este domnişoară şi niciodată n-a fost doamnă. Nemaipomenit, spuse el pocnind din degete. Totdeauna am avut unnoroc fenomenal. Încîntaţi de ce vedeau, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt pînă cînd cineva îl înghionti pe Taylor pe la spate. Mai vreţi creveţi? o întrebă el politicos. Am nfiîncat destui deja, dar mulţumesc. El îşi aruncă privirea peste masa încărcată cu delicatese. Atunci, curcan? Riei îi plăcea ce simţ al umorului avea. Deocamdată nu existase nimic în legătură cu el care să-i displacă. Şi îi plăcea curcanul. îi aruncă un zîmbet fermecător şi spuse: ~ Te rog. îşi luă şi el o farfurie şi începură să se servească, deşi acum mîncarea era ultimul lucru la care se gîndeau. Petrecerea organizată cu ocazia acelei sărbători de familia Graham devenise interesantă. Fiecare din ei venise din obligaţie şi îşi pusese în gînd să plece destul de repede. Taylor uită, însă, de scuza pe care intenţionase să le-o prezinte gazdelor, iar Ria era bucuroasă că nu mai trebuia să născocească una. Unde ne aşezăm? întrebă Taylor aruricîndu- şi privirea prin încăpereaaceea aglomerată, în căutarea a două locuri libere alăturate. Era cîte un scaun liber din loc în loc, dar el nu păru înclinat să sugereze nici unul din ele, ceea ce îi făcu plăcere Riei, care îl întrebă subit: Tu eşti tatăl copilului meu Cît de amabil ai de -gînd să fii? Pot să fiu extrem de nepoliticos şi, totuşi, să dorm noaptea, îi zise elaruncîndu-i un zîmbet diabolic. Atunci, urmează-mă. Făcîndu-: cu ochiul conspirativ barmanului, Taylor luă o sticlă de şampanie rece şi două pahare şi o urmă pe Ria care se îndreptă spre scară. Un covor persan era ţintuit de trepte cu nişte vergele din alamă, dar scara părea, totuşi, modernă datorită construcţiei în consolă. -Ai o „rochie de-a dreptul superbă, remarcă el în timp ce urcau. Ea îi aruncă o privire peste umăr. Ochii lui erau - aţintiţi asupra spatelui ei, dezgolit datorită decolteului foarte adîric al rochiei albastre plină de paiete. Şi în faţă era decoltată, coborînd adînc între sîni. Fusta era strimtă şi lungă pînă la genunchi. Mijlocul îi era strîns cu un cordon din acelaşi material cu rochia. Umerii căptuşiţi purtau un model din paiete argintii. O agrafă asortată îi finea o parte a părului lung şi drept. Mulţumesc. Cu plăcere. Scările duceau spre o galerie de unde se vedeau camerele de dedesubt. - O idee grozavă, spuse Taylor privind împreună cu ea în jos, la mulţimea gălăgioasă. Mă bucur că eşti de acord. Rămaseră o clipă lîngă balustradă, privindu- se. El părea mai pofticios după buza ei de jos decît după orice fărîmă de mîncare de pe farfurie. Ei i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să fie ciugulită. Pe aici, spuse ea răguşită puţin şi îl conduse într-o încăpere spaţioasă,luminată doar de focul unui cămin şi de pomul de Crăciun uriaş care se afla într-un coif. Camera en mobilată cu canapele şi fotolii albe, din piele, extrem de moi şi de confortabile. Covorul gros de culoare crem aproape că înghiţi tocurile înalte ale pantofilor din satin negru ai Riei. Aceasta traversă încăperea şi îşi puse farfuria pe măsuţa de cafea acoperită cu sticlă. întrerupătorul e în stînga ta, îi spuse ea lui Taylor, care rămaseînmărmurit în prag, uitîndu-se în jur apreciativ. Dar, dacă ai mîinile ocupate, aprind eu lumina. Te deranjează dacă o lăsăm aşa? Susţinîndu-i privirea, ea scutură din cap. De fapt, prefer aşa. Şi eu la fel. Veni lîngă ea, între canapea şi cămin, şi, printr-o înţelegere tacită, se aşezară pe jos. Ria îşi strînse picioarele sub ea, iar Taylor se rezemă cu spatele de canapea şi îşi ridică un genunchi. Desfăcu sticla de şampanie cu dexteritate, astfel încît dopul sări cu zgomot, dar lichidul nu se vărsă. Ria îşi înclină capul în semn de salut faţă de priceperea lui şi îşi ridică paharul. El i-l umplu. Cînd fu şi al iui plin, îl ridică spre al ei. Crăciun fericit, Ria. Crăciun fericit, Taylor. Privindu-se pe deasupra paharelor, băură şi se linseră pe buze. E mult mai bună decît punciul cu şampanie. Hm, spuse ea lăsînd lichidul acela efervescent să-i inunde gura înaintede a-i înghiţi răceala. Nimic nu e mai bun ca originalul. Taylor luă un aperitiv cu o măslină. De unde ai ştiut de camera asta? Eu am proiectat-o. Evident impresionat, el îşi înălţă uşor sprînce- nele. Decoratoare de interioare? Nu. Am sugerat doar cum să fie decorată. Eu ani fosî arhitecta. Tu ai fost arhitecta care a proiectat casa asta? .Ea încuviinţă. Mestecînd o roşie umplută cu salată de raci, Taylor îşi aruncă din nou privirea prin încăpere, văzînd-o cu alţi ochi acum. Începînd de la covorul de sub ei şi pîriă la tavanul înalt, li plăcea ceea ce vedea. Ria îşi dădu seama, de acest lucru după felul în care ochii lui zăboveau asupra fiecărui detaliu. Se aştepta ia un compliment, aşa încît, cînd îi auzi spunînd „Ninge", fu surprinsă. îşi dădu capul pe spate şi văzu că fulgi mari şi pufoşi se aşezau pe luminatoarele de deasupra capetelor lor. Ce minunat, un Crăciun alb, spuse ea visătoare. .. ~ Sînt tentat să-incep să cînt. Vrei? Ştii să cînţi? Reuşesc foarte bine sub duş. Atunci, mai bine, nu. Nu crezi că ştiu să cînt? Va trebui să mă însoţeşti sub duş ca să te convingi. Ria sorbi calmă din paharul de şampanie. Aluzia nu era jignitoare. Zîmbetul iui era prea dezarmant şi, totuşi, sexy, exact cum intenţionase Punîndu-şi paharul jos, ea îi privi printre gene. Eşti la fe! de periculos precum se spune, domnule MacKensie. Cine spune? întrebă el adulmecînd suspicios pasta de arişoa. Toată lumea care te acuză că eşti .uri Don Juan. Ah, ei, spuse el ridicînd din umeri indiferent, atît faţă de afirmaţia ei, cjtşi faţă de aperitivul pe care îi puse înapoi pe farfurie. Adversarii mei politici au răspîndit aceste zvonuri. Sau femeile nemulţumite. Cred că no sînt prea multe, spuse el zîrnbind cu tristeţe,. N-am vrut să spun că n-ai ii un politician şi un om de afaceri serios, zisesa cu sinceritate. Ştia din ziare că era proprietarul unei companii producătoare de articole electrice. In ciuda noroiului pe care îi aruncă adversarii tăi, cred că o să cîştigi alegerile. Vei vota pentru mine? Dacă-mi mai pui şampanie, spuse ea şi îi întinse paharul cu cochetărie. Ei i-1 umplu,'după care făcu acelaşi lucru şi cu  al său. Aş dori ca toate voturile să fie obţinute ia fel de uşor. De ce o să votezipentru mine? Pentru că gîndeşti modern. Poate puţin prea sincer şi agresiv. Bleeker m-a numit un „dur". Ea rîse cînd auzi părerea adversarului său. Descrierea se potriveşte, deşi sînt sigură că Bleeker n-a vrut să-ţi facăun compliment. Nu cred că ai lăsa pe cineva să-şi bată joc de tine. Ai dreptate. Am crescut într-o suburbie, un puşti ca toţi puştii, dar le veneam de hac ticăloşilor. îmi dai impresia unui om de acţiune. Unii se tem de schimbare, dar eudemult sînt de părere că oraşul ăsta are nevoie de ceva schimbări. - Sper doar că o să-i pot urni pe toţi nătărăii din consiliul primăriei. Dacă voi fi ales, mormăi el şi, peste cîteva secunde, adăugă pe acelaşi ton: La naiba. Ce este? Pînă la urmă am uitat să-mi pun curcan. Uite, ia de la mine, spuse ea întinzîndu-i farfuria, dar el ridică ambele mîini. Nu, zău, nu se poate. Era ea ameţită sau protestul lui era prea exagerat şi caraghios? Haide. Insist. în fond, eu ţi-am luat crevetele. Apucă o bucăţică de carnealbă şi i-o întinse. El se uită la ea de parcă ar fi fost ultima fărîmă de mîncare de pe pămînt şi el nu era demn să o mănînce. L-ai cîştigat într-o luptă dreaptă. Te rog, spuse ea apropiindu-şi mîna de gura lui. Bine, dacă insişti. Muşcă din bucata aceea gustoasă de piept de curcan. Riei nu îi trecuse niciodată prin cap că dinţii puteau fi sexy, dar simţi muşcătura chiar în stomac. Era o senzaţie extrem de tulburătoare. îi simţea răsuflarea caldă pe degete. Carnea era atît de fragedă, încît putea fi tăiată cu furculiţa, dar el mişcă din cap într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut s-o reteze. Ea simţi un gol în stomac atît de puternic, de parcă ar fi coborît brusc pe panta cea mai abruptă a unui carusel. Delicios, spuse el. Bun şi gustos. -Îhî. Ea îşi dădu seama că el îi privea gura. Ochii lui nu clipeau, exact ca aceia ai unei pisici sălbatice şi ea se simţi vulnerabilă sub acea privire albastră. Mîna îi tremură uşor cînd se întinse spre piciorul paharului de şampanie. El încetă să o mai privească abia cînd ea se mişcă, rupînd vraja. Pomul ăsta îmi place mai mult decît cei de jos, spuse el. Ria se bucură că el schimbase subiectul. îi uşura tensiunea din piept. Zgomotul de jos se auzea îndepărtat. Din cînd în cînd, cîte un hohot de rîs străpungea liniştea din jur, dar, în general, singurul sunet din încăpere era al lemnelor din cămin şi şoapta ispititoare a hainelor de seară ori de cîte ori se mişca unul dintre ei. O atmosferă gen scoate-ţi-pantofii-şi-relaxează-te se lăsase asupra lor. Ea nu se mai simţise niciodată atît de relaxată. Nici atît de emoţionată. Ca o precauţie, îşi ţinu pantofii în picioare. Se uită la pomul de Crăciun. Rămurelele lui verzi şi frumos mirositoare fuseseră decorate cu beculeţe care licăreau, globuri de sticlă, beteală şi batoane de zahăr candel. Şi mie îmi place mai mult, spuse ea. Prefer ceea ce e mai demodat. Nu contează decît dacă îi poţi simţi mirosul. Exact. Cel de jos, din living-room, e superb, dar atît de formal. .. De neatins. A fost aranjat de un decorator profesionist. Dar îţi dai seama că ai caseil-au gătit pe acesta. Ornamentele sînt aşezate inegal. Gazdele, soţii Graham, aveau cîţiva copii şi numeroşi nepoţi. Ria îşi putea imagina rîsetele, glumele pline de afecţiune, ţipetele de plăcere care aveau să răsune între pereţii aceia a doua zi dimineaţă, cînd urmau să se deschidă numeroasele pachete. Aplecîndu-se mai aproape de ea, Taylor şopti: Dacă te uiţi mai bine, vezi că unele sînt stricate. Ea încuviinţă visătoare. Dar sînt cele mai îndrăgite. Cu cît mai vechi, cu atît mai bune. Amintesc de zilele de Crăciun din anii trecuţi şi nu vor fi aruncate niciodată. El îi atinse obrazul cu degetele. Doamna arhitect e sentimentală. Ea se înfioră de plăcere. Trebuie să recunosc. Renunţînd la a pretinde că mănîncă, îşi abandonară farfuriile. O altfel de foame pusese stăpînire pe ei, Nu avea nici un sens să o nege. Taylor o privea fix. - Nu m-am mai bătut niciodată'în scobitori cu o persoană afrt de drăguţă ca tine. Eşti sigură că eşti reală? Riei îi stătea pe limbă să-i spună: „Atinge-mă să te convingi", dar nu o făcu. El părea gata să treacă la atac. Dacă zvonurile erau adevărate, Taylor MacKensie nu avea nevoie de încurajări. Fie că erau răspîndite de adversarii săi politici din răutate sau nu, trebuiau să aibă vreo bază reală. Ria era prea cu capul pe umeri ca să se lase fermecată de cîteva cuvinte şi de un zîmbet seducător. Dar se simţea prea bine pentru a-l respinge, aşa că hotărî să menţină totul într-o atmosferă amicală şi plăcută. Ah, sînt cit se poate de reală. Ceea ce n-ai ştiut a fost că stomacul meuscotea nişte sunete extrem de lipsite de delicateţe cînd am zărit crevetele acela trandafiriu, spuse ea. -. Taci, acum, zise el astupîndu-i gura cu degetul. Mă faci să-mi lase gura apă. Pauză! îşi spuse Ria. Destul cu flirtul. Nu mai era inofensiv. Taylor MacKansie o făcea pe ea să-i lase gura apă. Camera slab luminată, şemineul, atmosfera sărbătorii de Crăciun aveau un efect periculos asupra ei. Simţea cum îşi pierde controlul şi ştia că trebuie să şi-l recapete. Poate ar fi bine să coborîm. El se încruntă, dar păru să-şi dea seama că era o idee bună. Situaţia le scăpa din mînă prea repede. Şi eu cred că ar fi bine. Sînt o mulţime de alegători acolo. Se ridică şi îi întinse mîna, pe care ea o acceptă bucuroasă. Ar fi trebuit să mănînce mai mult, căci şampania îi urcase direct la cap. Şi se scursese şi în picioare, acestea fiind, dintr-odată, nesigure. Se clătină uşor cînd se ridică, dar el o cuprinse pe după mijloc, lipind-o de el pentru cîteva clipe. - E în regulă? o întrebă cu o voce joasă care ei îi aminti de sunetele scoase de un animal în perioada de împerechere. Da, e în regulă. El îi dădu drumul, dar ea îi simţi ezitarea. Coborîră luînd şi farfuriile. îmi place casa, spuse el. E ceva inedit. Modernă, fără să fie rece. Mi-a plăcut cum a ieşit, spuse Ria cu modestie. N-o asculta. Se întoarseră amîndoi cînd auziră glasul gazdei lor. îmbrăcată într-o rochie de tafta ecosez care foşnea la.fiecare pas, doamna Graham îi aruncă un zîrnbet Riel şi o îrnbrăţişă cu afecţiune. E mult prea modestă, Taylor. Mă bucur foarte .mult că ai cunoscut-o pecea mai ingenioasă şi mai originală arhitectă a oraşului nostru. Am organizai: această petrecere numai cu scopul- de a-! prezenta capodopera. - Cred că aveţi un gusî excelent, spuse Taylor zimbind in felul sau. fermecător. Âtît in ce priveşte casele, cat şi arhitecţii. Doamna Graham o luă pe Flia de braţ şi o îndepărtă de Taylor.,. - O prietenă de-a mea arde de nerăbdare să te cunoască. Moare de invidie din cauza casei şi ar vrea şi ea una. Are o proprietate superbă ~ pentru numele iui Dumnezeu, Taylor, nu fi atît de posornorît. O să vorbeşti cu Ria mai tîrziu. Acum, fii drăguţ şi plirnbă-te puţin. Cred că o parte din bărbaţi joacă biliard. Reveni iîngă Ria trei sferturi de oră mai tîrziu,. O văzu în mijlocul unui grup strîns în jurul pianului mare şi alb. Taylor străbătu mulţimea pentru a ajunge iîngă ea şi pentru a i se alătura în cîntatul unui colind vechi. Bună. Bună. Ai jucat biliard? Da. Şi am cîştigat. Dar nu rni-am luat banii. Totdeauna de Crăciun sînt filantrop. începu un alt colind pe care îi cîntară şi ei. La mijlocul celui de ai doilea vers, Ria spuse: - Ai avut dreptate. Nu.,, Poftim? Nu te aud, spuse el şi se apleca destui de mult pentru ca buzeleei să-i atingă puful de pe lobul urechii. Ai avut dreptate, repetă ea, iar cînd el o privi nedumerit, ea adăugă: Nuştii să cînti. El rise şi îi strînse cotul. El luă haina lungă din blană de vulpe argintia din rnîna cameristei şi i-o puse pe umeri, aruncîndu-şi paltonul pe braţ. Porniră apoi spre uşa ele la intrare, unde soţii Graham îşi luau la revedere de la oaspeţi. A fost minunat. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi invitat, le spuse Riacelor doi şi o sărută pe doamna Graham pe obraz. Aceasta o bătu uşor pe mînă. Petrecerea a fost minunată pentru că această casă e minunată, şi casamea e minunată pentru că tu eşti minunată. Iar dacă te gîndeşti cumva că o să te las să pleci singură pe vremea asta, te înşeli amarnic. Sînt obişnuită să conduc pe zăpadă! exclamă Ria. Dar nu pe gheaţa asta pe care în mod greşit o numim drum, spusedomnul Graham. Voi fi îneîntat să o conduc acasă, spuse Taylor cu curajul unui voluntardin Alamo care trecea linia marcată cu sabia pe nisip. Excelent, spuse doamna Graham zîmbind larg. Dragul meu, să ai grijăsă contribui ia fondul pentru campania lui Taylor, îi zise ea apoi soţului. - Bine, dar maşina mea? protestă Ria, care nu era obişnită să i se poarte de grijă ca unui copil. O să trimit pe cineva mîine să ţi-o aducă. Acum ar fi timpul să plecaţi pînă nu se lasă şi mai mult gerul. 'Noapte bună, dragilor, şi un Crăciun fericit. Soţii Graham le făcură cu rnîna veseli şi îşi îndreptară atenţia asupra altor oaspeţi care plecau. Nevrînd să provoace o scenă, Ria nu avu de ales şi se supuse imboldului dat de Taylor cotului ei. Nu te superi, nu? o întrebă el aplecîndu-şi capul în ninsoarea puternică. -Nu. Tu? Bineînţeles că nu. Te-au pus în faţa faptului împlinit. N-ai prea avut de ales. Ba sigur că aveam, doar ţi-am spus mai devreme că pot. fi extrem denepoliticos, zise el şi îi strînse cotul puţin mai tare. Şi, în plus, chiar dacă n-ar fi spus ei, tot m-aş fi oferit să te conduc. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să ştiu că mergi singură pe vremea asta. Sînt sigură că mă pot descurca. El îşi ridică privirea spre cer. Nu-i joacă. Şi nu uita, spuse el strîngîndu-i cotul, ştiu cîtă şampanie ai băut.Rîzînd, trecură pe lîngă un şir lung de maşini parcate pe alee pînă ajunseră la o Corvette nouă. Căutîndu-şi cheile în buzunar, el îi spuse: Ştii, eu tot nu sînt sigur că eşti reală. Eşti superbă, talentată,deşteaptă, nostimă. Ai propriile tale bijuterii şi... Astea? întrebă ea arătînd spre cerceii cu diamante. Sînt false. Dar asta nu e, spuse el trecîndu-şi degetele peste gulerul hainei de blană.Ca să-i ţină mai cald, ea şi-l ridicase pînă aproape de urechi. .Haina fusese singura extravaganţă pe care şi-q permisese cînd se angajase la cea mai prestigioasă firmă de arhitecţi din oraş. Preferase să se învăluie în cîţiva yarzi de vulpe argintie decît să se închidă în interiorul de piele al vreunei maşini de lux. Ai deja propria- ta haină de blană, pe deasupra tuturor celorlaltecalităţi. Trebuie să fie ceva în neregulă cu tine, spuse el privind-o prin . ninsoare. Poate că ai dinţii cariaţi. Ea îl ciupi uşor de nas după care urcă în maşină. Drumul era mult mai periculos decît se aşteptase ea. Era bucuroasă că soţii Graham insistaseră să meargă cu cineva, deşi nu credea - că Taylor MacKensie era cea mai bună alegere. Se simţea ameţită. Urechile îi ţiuiau şi nu era ecoul clopotelor de la biserică. Nu era sigură nici că toate cele zece degete de la picioare mâi erau la locul lor. Poate pentru că mersese pe zăpadă în pantofi de seară. Dar cum îşi putea explica faptul că, în rest, îi era foarte cald? Era adevărat că radiatorul maşinii funcţiona, dar căldura pe care o simţea ea provenea de sub propria-i piele. îşi spuse că băuse prea muit, sau atracţia lui Taylor MacKensie o îmbătase. Oricum, îi era ruşine că se purtase atît de prosteşte. Ştergătoarele se mişcau la fel de hipnotic ca un metronom. Fulgii de zăpadă dansau veseli în lumina farurilor. Noaptea avea un aer ireal. Dar dacă toate acestea erau fantezii, cine avea nevoie de realitate? De ce să nu se bucure de acea atmosferă atîta timp cît dura? Muzică? Poftim? întrebă ea şi el arătă din cap spre radio. Da, te rog, spuse eaapoi şi îi făcu cu ochiul: Dacă promiţi că n-o să cînţi şi tu. Se parg că toată lumea cîntă colinde în seara asta, spuse el după cecăută cîteva posturi. Mie-mi place. Mă bucur să le aud o dată pe an.- Şi mie. Cum de îfi petreci Ajunul Crăciunului singură? o întrebă ei deodată. Aş fi crezut că o duzină de pretendenţi au aşteptat la uşa ta. implorîndu-te să-ţi petreci cu ei această seară. Ria îi mulţumi în gînd pentru compliment. Bărbatul cu care mă văd e plecat. Există un bărbat? Da, şi are o mamă foarte în vîrstă în Florida, îşi petrece sărbătorile cu ea. .. Taylor digeră informaţia fără să spună nimic. Părinţii? S-au hotărît să plece în Anglia la nişte prieteni. Nu prea voiau în aceastăperioadă, dar eu i-am îndemnat să o facă. în fond, Ajunul Crăciunului e o seară ca oricare alta. Chiar crezi asta? o întrebă el aruncîndu-i o privire. Ea îi susţinu privirea puţin timp. Nu, spuse ea încet, scuturînd din cap, dar nu voiam ca ai mei să-şirateze călătoria din cauza mea. Şi bărbatul? Nu voiam să mă simt vinovată că-şi neglijează mama. Pentru a nu mai discuta despre ea, îl întrebă: Dar tu? De ce eşti singur? N-ai familie? Pe tata, dar el are o altă familie acum. El şi Janey locuiesc la LosAngeles. îi spuse că tatăl lui se recăsătorise cu o femeie mult mai tînără după moartea mamei lui şi că aveau doi copii împreună. Am un frate şi o soră vitregi îndeajuns de mici pentru a-mi putea fi copii.Sînt totdeauna binevenit acasă la ei, dar cred că prezenţa mea acolo îi face pe toţi să se simtă prost, temîndu-se să nu spun sau să nu fac ceva ce nu trebuie. Prieteni? Se referea la prietene, în mod clar, şi se urî pentru faptul că voia să ştie. Am fost invitat la schi împreună cu un grup. Cît de mare? El zîmbi dîndu-i de înţeles că ştia ce urmăreşte. Din şapte persoane. Printre care şi cea cu care mă văd. Dar amrenunţat în ultima clipă. De ce? V-aţi certat? Nu. Alaltăieri mi-am sucit glezna la tenis şi m-am gîndit că ar fi stupid sămerg aşa la schi. Atunci ne-am certat. Şi a plecat fără tine? El ridică din umeri. E o -persoană foarte independentă. Ciudat cum Crăciunul poate fi ori haotic şi exuberant, ori pustiu şi trist. Depinde dacă e petrecut cu cineva sau de unui singur. Cred că da. Deşi ar putea fi îngrozitor dacă ar fi petrecut cu o persoanăpe care nu o iubeşti sau nici n-o' placi măcar. Cred că ar fi mai groaznic decît clacă îl petreci singur. Ria îl dăduse adresa cînd plecaseră de la familia Gra aşa că ei merse direct fără să ceară lăm Tîhăruî şl uşuraticul candidat pentru funcţia ae primar-îş! cunoştea oraşul foarte bine. Oprind în fata casei ei, ei răsuci cheia în usa si îşi încetară activitatea - Aş putea... lartă-mă. ~ Şi eu te rog să mă-scuzi. Doamnele întîi. Voiam să spun doar că-ţi mulţumesc pentru că m-ai adus acasă. . ....Taylor întoarse capul şi privi prin parbrizul care se acoperea repede cu zăpadă. Ria îl. văzu muşeîndu-şî obrazul prin interior. El o privi din nou aproape imediat. Aş putea fi convins să beau o cafea. Ea ezită doar cîteva clipe, după care încuviinţă". El coborî şi veni să-i deschidă portiera. Degeţele iui o fineau cu fermitate de braţe în timp ce înaintau pe aieea alunecoasă. Ria scoase cheia din poşeta argintie şi deschise uşa. Aerul caid din interior îi îmbrăţişa pe aniîridoi ca un prieten vechi şi drag. Ria apăsă pe întrerupător,, Lampa de pe masă nu se aprinse, exact aşa cum se aşteptase. în schimb, se aprinseră beculeţele din'pomul de Crăciun. Ah, am uitat că am conectat instalaţia electrică la priza activată deîntrerupătorul ăsta, Ar fi trebuit să. pui un electrician să facă asta, zise el. Frumos pom. Mulţumesc. ~ în genul demodat, Lăsînd-o iîngă uşă, - el 'se duse spre şemineu/ uncie cărbunii roşiatici mai pîipîiau sub lemnele arse. Dădu ecranul la o parte, împrăştie cenuşa cu un vătrai şi puse doi buşteni care se aprinseră imediat. în lumina focului, fulgii de zăpadă topiţi din părul- şi de pe umerii lui sclipeau ca nişte diamante. El se întoarse şi se uită la ea. Ochii lui, chipul umbrit şi pasul lui hotărît cînd veni spre ea o făcură să tremure. Mă duc să pun de cafea, spuse ea cu răsuflarea tăiată, dar el o prinse de mînă.'-Ria? . Poftim. Ai zăpadă în păr, şopti el şi ea scutură din cap. El privi mişcarea senzuală a părului ei liber. E superb. Negru ca noaptea. Atît de strălucitor şi de mătăsos. Atît de seducător.Seducător era felul în care el îşi trecea degetele prin părul ei şi M răsfira pe umerii hainei de blană, îşi spuse ea. Privirea lui îi-alunecă pe faţă, pe" gît, pînă în .adîncul decolteuiui. Ria se înfiora. O să se încălzească imediat, spuse ea. Iubito, e deja cald." . "Vocea lui îi amintea de zumzăitul scăzut .al motorului maşinii. Puterea ascunsă în el era ţinută sub control. O mişcare greşită şi putea să devieze. Venind mai aproape, el îi luă faţa în mîini şi îi mîngîie obrajii reci cu degetele mari, încălzindu-i instantaneu. îşi plecă appi capul şi îşi plimbă buzele peste ale ei. Primul lui sărut fu uşor şi cercetător. Următorul fu ferm şi cercetător. Ria icni şi îşi feri capul repede. îmi pare rău, spuse el. Nu aveam nici un drept să fac asta. Doar că... lanaiba, am vrut să te sărut. - Ea îşi ridică din nou faţa spre el. Avea impresia că nu mai are oase şi se simţea uşoară ca aerul. Ochii li rămăseseră deschişi doar pentru -că erau lacomi să-l privească. Nu te scuza. Doar e Ajunul Crăciunului. ,.în cazul ăsta . . Ai avut dreptate, Ria, îi spuse el -cu un glas răguşit, mîşcîndu-şi buzelepeste gura ei umedă. Nimic nu e mai bun ca originalul. O trase la. piept şi mîinile lui o mîngîiară prin haina de blană pe care o azvîrli apoi ca pe o capă de matador. Aceasta ateriză pe canapea, la cîţiva paşi de ei. Mîinile lui curioase şi nerăbdătoare începură să o pipăie. îi exploră valea adîncă a şirei spinării, şoldurile, pulpele - partea din spate, laterală şi din faţă a acestora. Ea scoase un sunet de uimire cînd el îşi lipi palma de partea inferioară a trupului ei. Taylor nu îşi mişcă mîna-şi îi privi chipul cu o întrebare mută în ochi. Ea gîfîia uşor printre buzele întredeschi şi umede. Pieoapele i se ridicară uşor cînd ea isi înălţă privirea spre el şi, îşi mişcă trupul înainte, umplîndu- i palma cu triunghiul feminităţii ei. Amîndoi gemură de durerea delicioasă a dorinţei. El o mîngîie, o apăsă, căutînd sursa căldurii ei. în timp ce se sărutau cu disperare, el îşi scoase haina. Ria avu impresia că vesta lui trebuia să fi avut cel puţin,o mie de nasturi, dar, în cele din urmă, aceştia se desfăcură şi mîinile ei îi mîngîiau pieptul prin cămaşa albă de mătase. Ei îi puse mîinile pe umeri şl îi trase rochia încet în jos. Vîrfurile degetelor îi alunecară pe gît şi pe claviculă. Ea îşi dădu capul pe spate şi el îi sărută gîtul. Gura lui era deschisă, fierbinte şi extrem de posesivă. Ria începu să-i descheie nasturii de la cămaşă după ce i-o scoase din pantaloni. Cînd îi descheie pe toţi, îşi strecură degetele prin părul de pe pieptul lui. Se delecta cu pielea lui care vibra. Înconjurînd-o cu mîinile, el îi trase fermoarul rochiei. Corsajul îi căzu pînă Ia mijloc. Nu purta nimic pe dedesubt. în mod instinctiv, ea dădu să se acopere, dar el îi îndepărtă mîinile cu blindaje. - Nu te rog, şopti el. Eşti superbă. Fermecat, urmări mişcarea dulce a sînilor ei cînd ea îşi scoase mînecile .strimte.' El o atinse extrem de uşor cînd îi luă sinii în mîini. Apoi îşi lăsă mîinile să alunece în jos pe braţe pînă Ia încheieturi. Atunci, îi ridică mîinile şi i le împreună pe după gîtul lui. O ţinea strîns, piele lipită de piele. Pentru moment, era de ajuns. Dar apoi, gemetele Iw de plăcere deveniră răguşite de dorinţă. El îi mîngîie sînii, frecîndu-i sfircurile cu pricepere. Ridică unul la gură şi îl înconjură cu buzele. Limba lui umedă şi aspră îl făcu să se întărească imediat. Murmură ceva despre supt, după care îşi puse cuvintele în aplicare. Dorinţa o învăluia pe Ria cu fiecare mişcare a gurii lui. Cînd e! îi desfăcu cordonul şi îi trase rochia peste şolduri, singurul ei protest'fu că nu a făcut-o mai repede. Rochia acoperită în întregime de paiete alunecă la picioarele ei şi ea trecu peste acei morman sclipitor purtînd doar un portjartier negru, o pereche de bikini, negri şi ciorapi de mătase în pantofii cu tocuri înalte. . ' Taylor înjură uşor. Probabil că Moş Crăciun crede că am fost foarte, foarte cuminte, spuseel cufundîndu-şi toate degetele în părul ei negru şi pîrjolindu-i gura cu un sărut lung şi apăsat. Ridicînd-o în. braţe, o duse pe canapea. Privind-o cum se întinde peste haina de biană, el se dezbrăcă de restul veşmintelor. Gol şi minunat ele viril, se întinse lîngă ea. -Nu-i nici un secret că te doresc, spuse el strecurîndu-şi rnîna pe sub bikinii ei. Tu mă doreşti, Ria? Trupul ei spunea da.Degetele lui se cufundară în bogăţia ei umedă, dar voia să audă cuvintele rostite de gura ei frumoasă şi sexy. Spune-mi. . Da, te doresc. . Atunci, el se strecură între pulpele ei şi ea îşi trecu braţul pe după gîtul lui, trăgîndu-l mai aproape. Buzele li se uniră exact în clipa în care sexul lui tare, neted şi plin pătrunse adînc în ea. Cum s-a putut întîmpia aşa ceva? întrebă Taylor încruntîndu-se.- Tată! tău n-a avut niciodată o discuţie cu tine ca între bărbaţi despre păsări şi albine? îl.întrebă Ria cu dulceaţă în glas şi cuta dintre sprâncenele iul se adînci şi mai rnull Dacă da, atunci ştii cum s-a putut întîmpia. continuarea o gasiti aici....