Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

22 Indigo Place de Sandra Brown Motocicleta ţîşni din spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat cînd auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de uşă îşi apăsă pe piept pumnul în care ţinea strîns cheia. - Sînteţi doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul. - Nu, nu sînt agentul imobiliar. Sînt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puţin mai imperios: Şi, ţin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulţumi pentru că m-aţi speriat de moarte. De ce stăteaţi ascuns după copac? El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care îşi roti piciorul peste şaua îngrozitoarei maşinării ocolind apoi roata din spate. - Nu mă ascundeam. Aşteptam. Şi nici n-am vrut să vă sperii. Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet şi cu intenţie, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer. Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimîntată.   Oricine vedea anunţul de pe şosea ar fi putut să vină pînă acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Cîţi mergeau în căutare de case cu motocicleta? îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze: - Dacă o aşteptaţi pe doamna Hightower, cred că... - Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu eşti chiar domnişoara Laura Nolan în persoană. Pentru cîteva clipe ei îi fu imposibil să scoată vreun cuvînt. - De... de unde mă cunoaşteţi? Rîsul lui, gros şi gutural, nu tocmai sinistru, dar, totuşi, de speriat, o făcu să simtă fiori prin şira spinării. El ajunsese la uşă şi acum se afla la acelaşi nivel cu ea. Numai că era mai înalt. Cu mult. Părea să o domine în întunericul plin de umbre. - Ei, nu fi modestă, domnişoară Laura. Toată lumea o cunoaşte pe cea mai frumoasă fetiţă bogată din Gregory, Georgia. Ea observă cîteva lucruri. Tonul vocii, de exemplu. Era ofensiv, oricum numai respectuos nu. Inflexiunea din glas era insolentă şi uşor ironică. Apoi s-a simţit jignită de aluzia făcută la bogăţia familiei sale. Menţionarea acestor lucruri era o dovadă de cel mai prost gust şi demonstra că el nu avea nici un fel de maniere şi foarte puţină, dacă avea vreun pic, consideraţie faţă de convenţii. Şi, în sfîrşit, dar cel mai tulburător, era modul în care se apropia de ea, făcînd-o să meargă cu spatele, pînă cînd oasele i se lipiră de uşa din lemn de la intrare.   Bărbatul stătea atît de aproape încît Laura îi putea simţi căldura trupului şi mirosi colonia. Puţini oameni aveau tupeul să îi aţină calea, cu atît mai puţin să pătrundă pe teritoriul ei. Nu îi plăcea absolut deloc  impertinenţa acestui necunoscut care încălca toate regulile bunei cuviinţe. Cine se credea, oare? - Mă aflu în dezavantaj fiindcă eu nu vă cunosc, îi spuse ea cu răceală, lăsînd să se înţeleagă că dorea ca lucrurile să rămînă aşa. Dacă vă interesează să vedeţi, casa, vă rog să o aşteptaţi pe doamna Hightower aici, adăugă ea arătînd spre canapeaua din răchită. Obişnuieşte să îşi respecte întîlnirile, aşa că sînt sigură că nu va mai întîrzia mult. Acum vă rog să mă scuzaţi, zise ea şi îi întoarse spatele brusc pentru a descuia uşa. Probabil că nu a fost gestul cel mai indicat, dar acum era mai mult tulburată decît speriată. Dacă el ar fi avut vreo intenţie criminală şi-ar fi pus-o în aplicare pînă atunci. Astfel că, deocamdată, principalul era să pună distanţă între ei. Potrivi cheia în broască mulţumind cerului că intrase imediat fără să fie nevoie să bîjbîie prea mult din cauza întunericului. Descuie şi deschise uşa. De cum intră, căută repede întrerupătorul şi aprinse luminile de afară. Erau trei la număr, frumos spaţiate şi agăţate de lanţuri lungi de alamă care atîrnau de balconul de deasupra. Curtea fu inundată de lumină. Cînd se întoarse să închidă uşa, Laura rămase surprinsă, în parte pentru că bărbatul o urmase pînă în prag, dar în mare parte pentru că acum îl recunoscu. - James Paden, şopti ea răguşit. El zîmbi. Dar cînd o făcu, zîmbetul îi ridică puţin colţurile gurii triste şi senzuale, făcîndu-l să pară cît se poate de îngîmfat. Îşi agăţă degetele mari în găicile blugilor, se rezemă cu un umăr de tocul uşii şi spuse: - Deci mă mai ţii minte. Dacă îl mai ţinea minte? Bineînţeles că da. Personaje ca James Paden nu se puteau uita. Asemenea persoane rămîneau în memoria cuiva întotdeauna dacă nu din alte motive, atunci datorită neasemănării lor cu altcineva. Şi, spre deosebire de orice altă persoană din amintirea Laurei, James Paden era singurul din cîţi cunoştea care plecase din oraş. - Ce cauţi aici? - Pofteşte-mă înăuntru şi o să-ţi spun. Sau tot n-am voie să intru în sacrele încăperi din 22 Indigo Place?   O deranja aluzia la faptul că era o snoabă şi că nu toată lumea era binevenită în casa ei. Totuşi acest lucru era foarte adevărat. Randolph şi Missy Nolan ar fi făcut o criză dacă unica lor fiică ar fi invitat indivizi ca James Paden la vreuna din numeroasele lor petreceri. - Sigur că poţi intra, spuse ea înţepat. El se desprinse de tocul uşii şi trecu pe lîngă ea. - Mulţam. Sarcasmul lui o făcu să strîngă din dinţi, dar închise uşa şi stătu deoparte în vreme ce el inspectă cu mare atenţie holul de la intrare. Între timp, şi Laura îl inspecta pe el. James Paden. Sălbatic, răzvrătit, cu o proastă reputaţie. Fusese pacostea şcolii din Gregory pînă la absolvire, care a avut loc cu cîţiva ani înaintea Laurei. Şi departamentul local de poliţie îl cunoştea foarte bine. Ah, nu fusese un tîlhar. Exact. Doar un incorigibil. El împreună cu o şleahtă de băieţi, care îl urmau cu motocicletele ca nişte cavaleri credincioşi pe un rege exilat, îşi întemeiaseră cartierul general în sala de biliard. Cînd nu erau acolo, se aflau în căutare de pradă. Provocau numai necazuri şi toată lumea îi ocolea pe cît posibil. Se ştia că beau foarte mult, înjurau cu glas tare, conduceau cu viteză şi trăiau o viată foarte dezordonată, aceasta era versiunea orăşelului în legătură cu îngerii iadului.   Liderul lor, James Paden, crescuse fără să ştie de nici un fel de disciplină, fără ambiţie şi fără pic de respect faţă de cineva sau ceva. Tinerii erau sfătuiţi să se ţină departe de el pentru a nu risca să dea de buclucuri, iar fetele erau sfătuite la fel, numai că riscurile asocierii cu el ar fi avut consecinţe mult mai grave. Buna reputaţie şi însoţirea cu James Paden erau două lucruri care nu se puteau împăca. Ca o ironie, avea o personalitate care atrăgea extraordinar de mult. Atît bărbaţii cît şi femeile erau atraşi de el la fel cum i-ar fi atras orice viciu. Era interesant şi amuzant. Păcătos. Dar negativ atrăgător. Era de ajuns o anumită privire, o sugestivă arcuire a sprîncenelor, un semn din deget şi victimele, oameni lipsiţi de stăpînire şi cu foarte puţină voinţă, dădeau fuga spre el. Avea cu siguranţă şi o înfăţişare plăcută care se potrivea cu personalitatea sa amăgitoare. Cu mult înainte ca aceştia să devină acceptaţi şi mai puţin la modă, el purtase blugi strimţi şi uzaţi, tricouri, geacă de piele cu gulerul ridicat şi cizme.   Părul castaniu închis şi-l purtase totdeauna lung şi puţin îi păsa să şi-l aranjeze. Privea lumea cu nişte ochi verzi, visători, din belşug adumbriţi de gene întunecate. Gura îi era foarte senzuală, buza de jos fiind mai plină decît cea de sus. Gura îi putea fi chiar bosumflată atunci cînd un zîmbet ironic nu îi ridica un colţ... ca acum cînd se întoarse şi o văzu pe Laura privindu-l cu atîta atenţie. Ea îi aruncă un zîmbet şters şi îl întrebă: - Nu vrei să o aştepţi pe doamna Hightower în salon? El răspunse la fel de formal: - După dumneata, domnişoară Laura. Cît de mult ar fi vrut Laura să îi şteargă acel rînjet ironic de pe chip cu palma care aproape că o durea de dorinţa de a lua contact cu obrazul lui. În schimb se întoarse şi îl conduse în salon. Pe parcurs aprinse toate luminile. El fluieră încet şi prelung cînd intră în încăpere. Stînd în centru îşi strecură mîinile cu palmele în afară în buzunarele de la spate ale blugilor si se răsuci încet pe călcîie cu trei sute şaizeci de grade. Laura nu putu să nu observe schimbarea calităţii hainelor lui, dacă nu chiar şi a stilului. Cizmele, de exemplu, erau scumpe.   Erau zgîriate şi prăfuite, dar ea ştia să îşi dea seama de calitate cînd o vedea. Ceea ce nu voia să observe, dar nu putea fi ignorat, era cît de puţin se schimbase fizic de cînd nu îl mai văzuse, de mai mult de zece ani. Se împlinise, ajunsese la o maturitate deplină, dar nu se îngrăşase, ci era zvelt şi voinic. Mijlocul îi era subţire, burta plată, şoldurile înguste, umerii laţi şi pieptul larg. Se mişca tot sinuos şi încet, asemeni unei păsări de pradă. Părea să nu se grăbească niciodată. - Minunată încăpere. - Mulţumesc. - Totdeauna mi-am dorit să văd interiorul acestei case, zise el şi fără nici o invitaţie se prăbuşi pe una din canapele. Dar n-am fost niciodată invitat. - Bănuiesc că nu a existat niciodată ocazia, spuse Laura aşezîndu-se pe marginea unui scaun tapiţat, ca şi cum ar fi fost gata să plece în grabă. - Hm, nu e interesant? îmi amintesc de cîteva ocazii cînd aş fi putut fi invitat.   Ea îi aruncă o privire ucigătoare. Avea de gînd să îngreuneze lucrurile, nu? Voia chiar să o facă să îi spună verde în faţă că indivizi ca el nu ar fi fost bineveniţi la nici una din petrecerile oferite de familia ei? Nu putea fi atît de nepoliticoasă, indiferent cît de mult era provocată. Bunele maniere îi fuseseră prea puternic insuflate. - Erai mai mare. Aveam cu totul alte cercuri de prieteni. Găsi tactul ei amuzant şi izbucni în rîs. - Cu siguranţă, domnişoară Laura, spuse el atunci şi, înclinîndu-şi capul, o privi printre gene. Bănuiesc că eşti tot domnişoara Laura Nolan. - Da. - Cum aşa? - Nu înţeleg. - Cum de eşti tot domnişoară? - Prefer să trăiesc singură.   Emanînd dezaprobare din toţi porii faţă de întrebarea lui nepoliticoasă, ea îi aruncă o privire albastră şi rece şi îşi dădu părul pe spate. El se rezemă de pernele de pe canapea, îşi întinse braţele de-a lungul spătarului şi îşi ridică un picior peste celălalt. - El, domnişoară Laura, părerea mea a fost totdeauna că diferenţa dintre „o femeie singură” şi o „fată bătrînă” este numărul amanţilor pe care i-a avut. Cîţi ai avut? Laura se făcu roşie de furie. Deveni şi mai rigidă şi îl privi cu ceea ce spera să fie cel mai deschis dispreţ, deoarece asta simţea. - Destui. - Cineva cunoscut? - Viaţa mea nu te priveşte. - Ia să vedem, spuse el şi îşi ridică privirea în tavan dînd impresia că se gîndeşte la ceva. Dacă ţin minte bine, băieţii din orăşelul ăsta se împart în două categorii. Cei care se întorc de la colegii pentru a conduce firmele taţilor şi cei care pleacă şi nu se mai întorc niciodată, pentru a se apuca de treburi mai  serioase şi mai bune. Iar printre cei care s-au întors, nu cred să fie vreun burlac. După cum am auzit, sînt cu toţii căsătoriţi şi au o droaie de copii, adăugă el privind-o aţîţător. Asta mă face să mă cam întreb de unde îţi alegi amanţii.   Laura ţîşni în picioare cu intenţia clară de a-l pune la punct şi de a-i cere să părăsească imediat casa. Dar îi văzu privirea plină de satisfacţie şi renunţă. Nu voia să îi dea de înţeles că reuşise să o învingă. Buzele ei erau atît de strînse, încît abia se mişcară cînd întrebă: - Doreşti să bei ceva între timp? Făcu cîţiva paşi spre vechiul dulap cu băuturi, unde erau aliniate pahare de cristal şi sticlărie extrem de scumpă. - Nu, mulţumesc. Refuzul lui nu îi dădu de ales decît să se aşeze din nou, simţindu-se din ce în ce mai ridicolă. Stătea rigidă  încercînd să evite să îl privească în vreme ce el o studia. Tăcerea era apăsătoare. - Ţi-ai fixat o întîlnire cu doamna Hightower? El scoase un sunet neclar pe care ea îl luă drept afirmaţie. - Vrei cu adevărat să cumperi casa asta? - E de vînzare, nu? - Da, e de vînzare. Numai că... adică...   Se fîstîci cînd privirea lui deveni dură şi rece ca gheaţa. îşi umezi buzele nervoasă. - Nu-mi pot închipui ce a putut să o reţină pe doamna Hightower. De obicei e foarte punctuală. - Nu te-ai schimbat deloc, Laura. Faptul că îi spusese pe nume îi dădu fiori. Vocea lui nu mai era ironică, ci blîndă şi răguşită, aşa cum îşi amintea că suna cînd se întîlneau pe stradă şi el îi vorbea. Ea îi răspunsese totdeauna politicos, plecîndu-şi capul cu modestie şi grăbindu-se în drumul ei, ca nu cumva cineva care i-ar fi auzit să ia atitudinea ei prietenoasă drept invitaţie. Dintr-un anume motiv, schimbul de saluturi cu James Paden o lăsase totdeauna fără suflare şi derutată. Se simţea compromisă numai dacă el îi rostea numele, de parcă ar fi atins-o. Poate pentru că ochii lui transmiteau mai mult decît un simplu salut. Dar, oricare ar fi fost motivul, ea fusese mereu afectată. La fel se simţea şi acum. Stînjenită. Amuţită. Şi vinovată fără motiv. - Am mai îmbătrînit. - Arăţi bine. - Mulţumesc, spuse ea împletindu-şi degetele în poală.   Avea palmele atît de umede, încît îi lăsară o pată pe fustă. - Da, arăţi într-adevăr încă foarte bine. Ochii lui o măsurau cu priceperea unui bărbat obişnuit să dezbrace femeile în gînd. Ridicîndu-şi din nou ochii spre faţa ei, o privi de sub o pereche de sprîncene groase. - Încerc să-mi menţin silueta. Se simţea prost să fie cîntărită cu atîta interes sexual evident, dar nu se putea hotărî să îi facă obsevaţie pentru acest lucru. Era mai bine să pretindă că nu văzuse nimic. - Părul îţi este încă strălucitor şi moale. Mai ţii minte cînd ţi-am spus că are culoarea unui cerb? Minţind, ea scutură din cap. - Ţi-a căzut cartea de chimie în hol şi eu m-am aplecat să o ridic. Părul îţi căzuse pe obraz. Atunci ţi-am spus că are culoarea unui cerb. Fusese cartea de algebră şi se aflau în cofetăria şcolii, nu în hol, dar ea nu spuse nimic. - Are aceeaşi culoare caldă. Şi şuviţele alea blonde din jurul chipului. Sau ţi le-ai făcut acum? - Nu, sînt naturale.   El zîmbi auzind răspunsul ei tăios. Laura găsi graţia de a-i zîmbi la rîndul ei, sfioasă. O privi multă vreme. - Cum am mai spus deja, eşti cea mai drăguţă fată din oraş. - Cea mai drăguţă fată bogată. El ridică din umeri. -La naiba, toată lumea avea drept criteriu familia Paden. Laura îşi privi mîinile, simţindu-se stînjenită pentru ei. James crescuse în sărăcie, în adevăratul sens al cuvîntului. Locuise într-o baracă din tot soiul de materiale pe care tatăl lui, un alcoolic, le adunase de prin gunoaie.   Din exterior, căsuţa arăta ca o cuvertură peticită, un caraghioslîc. Laura se întrebase mereu cum de reuşea James să fie curat trăind într-o asemenea colibă. - Mi-a părut rău pentru tatăl tău, spuse ea încet. Bătrînul Hector Paden murise cu cîtiva ani în urmă. Moartea lui trecuse pur şi simplu neobservată şi cu siguranţă nejelită. James rîse batjocoritor. - În cazul ăsta ai fost singura. - Ce mai face mama ta? El se ridică deodată încordat. - Bine, îmi închipui.   Laura era uimită de aparenta lui indiferenţă. În vreme ce James creştea, Leona Paden fusese nevoită să îşi ia nenumărate slujbe pentru a-şi putea întreţine băiatul şi soţul. Dar, datorită faptului că absenta foarte mult din cauza bolii, şi-a cîştigat renumele de persoană pe care nu se putea pune bază. La puţin timp după moartea soţului ei, însă, plecase din baraca de lîngă calea ferată mutîndu-se într-o căsuţă curată într-o zonă respectabilă. Laura o vedea acum rareori. Trăia izolată. Circula zvonul că James era cel care o întreţinea, de aceea Laura a fost şocată acum cînd l-a văzut ridicînd indiferent din umeri în privinţa mamei sale. El porni să se plimbe prin încăpere luînd cîte un obiect şi examinîndu-l cu atenţie înainte de a-l pune la loc si a lua altul. - De ce vinzi casa? Laurei nu-i plăcea să se simtă ca şi cum ar fi fost în faţa unui procuror care o interoga, aşa că se ridică la rîndul ei şi se duse la fereastră în speranţa că va vedea maşina doamnei Hightower apărînd pe alee. - Tata a murit în februarie anul trecut, aşa că trăiesc aici singură. E ridicol ca o persoană să trăiască singură într-o casă atît de mare.   El o privi cu atenţie. Ea era atentă să nu i se citească nimic pe chip. - Înainte de moartea lui, numai tu şi el aţi locuit aici? - Da. Mama a murit acum cîţiva ani, spuse ea ferindu-şi privirea. Sigur, mai erau şi Bo şi Gladys, adăugă ea referindu-se la perechea care lucraseră ca servitori pentru familia ei de cînd ţinea minte. - Şi nu mai locuiesc? - Nu, i-am lăsat să plece. - De ce? - Nu mai aveam nevoie de ei. - N-ai nevoie de o menajeră care să te ajute să ai grijă de o asemenea casă? Şi Bo nu făcea toate treburile grele? - Îmi place să fac totul singură. - Hmm. Acea observaţie fără cuvinte îi dădu de înţeles foarte clar că nu o credea. Îndoiala lui era cît se poate de enervantă. - Uite ce e, domnule Paden... - Ei, haide, Laura. Ştiu că nu ne-am văzut de multă vreme, dar îmi mai poţi spune James, tare şi răspicat. - Bine, James. Se pare că nu te-ai înţeles prea bine cu doamna Hightower. Ce-ar fi să-ţi fixezi o altă întîlnire cu ea pentru mîine? - Vreau să văd casa în seara asta. - Îmi pare rău. Ea nu-i aici şi nici nu se pare că ar avea de gînd să apară. - Am aşteptat foarte mult acolo în întuneric pînă cînd ai apărut. De fapt, n-am nevoie de nici un agent imobiliar, din moment ce tu eşti aici. Îmi poţi arăta tu casa. - Nu cred că se cuvine.   O sprînceană i se ridică pînă cînd formă un arc întrebător deasupra ochiului lui. - Dar ce, domnişoară Laura, te gîndeai la ceva necuvenit? - Bineînţeles că nu, se răsti ea. Vreau să spun numai că această casă se află pe lista doamnei Hightower. M-a întrebat astăzi dacă îi poate arăta casa unui client în cursul serii, eu am fost de acord şi am promis să nu-mi fac simţită prezenţa. Singurul motiv pentru care am venit a fost că mi-am închipuit că aţi plecat deja. Sînt convinsă că nu i-ar plăcea să mă amestec, - Nu-mi pasă dacă-i place sau nu. Eu sînt clientul. Acesta are totdeauna dreptate şi mie mi-ar face mare plăcere amestecul tău. Cine mi-ar putea arăta casa mai bine decît cineva care a locuit în ea chiar din ziua cînd s-a născut? Vorbele lui o sfredeliră ca nişte cioburi de sticlă. Chiar aşa, cine? Cine cunoştea şi iubea fiecare colţişor şi crăpătură din podeaua de lemn a casei care fusese construită de străbunicul ei? Cine lustruia argintăria de familie, cu mult înainte să fie nevoie, numai de dragul de a o atinge? Cine ceruia mobila străveche pînă cînd strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre? Cine cunoştea cîte o poveste în legătură cu aproape fiecare obiect din casă? A cui inimă era zdrobită acum fiindcă era nevoită să vîndă? Laura Nolan. Deoarece, din cîte îşi amintea, casa şi povestea ei o fermecaseră întotdeauna. Bunica ei îi spusese povestiri pe care Laura, copil fiind, ceruse să i se repete mereu, povestiri de care nu se săturase niciodată. Acum se silea să nu plîngă de cîte ori îşi amintea că, în curînd, forţată de împrejurări, va trebui să se despartă de casă. - E adevărat că ştiu mai multe în legătură cu casa decît doamna Hightower, dar continui să cred că n-ar fi bine să mă amestec. - Sau nu-ţi convine clientul?   Ea îl privi repede. - Nu ştiu ce vrei să spui, spuse ea şovăitor, iar el se apropie foarte mult, încît ea trebui să îşi dea capul puţin pe spate pentru a-i privi în ochi. - Crezi că nu sînt destul de bun pentru a-ţi cumpăra casa? Laura rămase uluită de faptul că lovise direct la ţintă. - Nu cred deloc aşa ceva. - Ba da. Însă, indiferent ce părere ai despre mine, să ştii că banii mei sînt verzi şi îmi pot permite să cumpăr casa. Simţindu-se prinsă în capcană, ea se îndepărtă de el. - Am aflat de succesul tău cu acele... acele... - Magazine de piese auto. - M-am bucurat foarte mult pentru tine. El rîse uşor, batjocoritor. - Da, sînt convins că toată lumea din oraş a toastat pentru succesul meu. Cînd am plecat de aici acum zece ani erau cu toţii convinşi că voi ajunge la închisoare. - Păi, ce te-ai fi aşteptat să creadă toată lumea? Felul în care tu... Las-o baltă. - Nu, hai spune acum, zise el apărîndu-i din nou în faţă. Spune-mi. Felul în care eu ce? - Felul în care chefuiai în maşinile alea pe care le tot reparai. - Doar lucram într-un garaj. Îmi cîştigam existenţa reparînd maşini. - Dar aveai o plăcere deosebită să-i sperii pe ceilalţi şoferi trecînd în viteză pe lîngă ei în automobilele tale sport sau cu motocicletele tale. Aşa ţi-ai cîştigat antipatia. Exact ca în seara asta! spuse ea arătînd spre alee prin ferestrele mari şi înalte. De ce stăteai ascuns în verdeaţă aşteptînd să mă sperii de moarte?   El rînji. - Nu te aşteptam pe tine, ci pe doamna Hightower. - Ei bine, să ştii că şi pe ea ai fi speriat-o. Ieşind din beznă cu porcăria aceea oribilă şi zgomotoasă. Ar fi leşinat. Ar trebui să-ţi fie ruşine. El se aplecă rîzînd uşor. - Tot te mai înfurii ca naiba, nu-i aşa, Laura? Ea îşi recăpătă atunci calmul. - Sînt extrem de calmă. El rîse din nou. - Îmi amintesc cum te-ai înfuriat pe Joe Don Perkins pentru că ţi-a vărsat paharul de Coca-Cola în drogherie. Mersesem cîţiva să cumpărăm... ăăă... nu mai contează ce voiam să cumpărăm, dar nu pot să uit cum a ieşit Joe Don cu coada între picioare după ce-ai tăbărît pe el cu toată forţa. L-ai făcut bădăran mare şi din topor. Se aplecă deasupra ei acum, lipind-o de pervazul ferestrei. Întinse mîna şi trase în joacă de o şuviţă de păr blond care îi cădea pe lîngă obraz, zăbovind puţin cu palma. - Îmi amintesc că-mi spuneam cît de tulburătoare erai cînd te enervai, spuse el încet. Încă mai eşti tulburătoare, adăugă el mîngîindu-i obrazul. - Nu, spuse ea tăios întorcînd capul. Zîmbetul senzual de pe buzele lui se transformă într-o linie de amărăciune. Îşi retrase mîna. - Nu vrei să te ating? De ce? Mîinile mele nu sînt destul de curate? întrebă el întinzînd amîndouă mîinile şi desfăcîndu-şi degetele la cîţiva centimetri de faţa ei. Uite, Laura. Nu mai lucrez într-un garaj ca să repar maşinile bogătaşilor. Vezi? Nu mai am nici un pic de ulei sub unghii. - N-am vrut să... - Pe naiba. Dar lasă-mă să-ţi mai spun ceva. Acum sînt destul de curat ca să intru pe uşa casei din 22 Indigo Place şi sînt destul de curat ca să te ating. Răsuflarea lui fierbinte îi atinse buzele. Îşi ridică spre el ochii albaştri temători. El mai făcu un pas spre ea.   Deodată se treziră scăldaţi în lumina farurilor unei maşini care intră pe aleea în formă de semicerc din faţa casei. Laura vru să se lase în jos şi să pună cît mai multă distanţă între James Paden şi ea. Dar nu putu să facă nici o mişcare pînă cînd el nu se dădu la o parte şi acest lucru i se păru că durează foarte mult. Şi tot timpul cît i-a trebuit pentru a se îndrepta complet şi pentru a se îndepărta, el şi-a ţinut privirile aţintite asupra chipului ei. Fîstîcită, ea îşi netezi părul, şi îşi trecu mîinile umede peste fustă înainte de a se duce la uşă să îi deschidă doamnei Hightower. - Bună, draga mea, spuse agentul imobiliar, o femeie plinuţă, veselă şi prietenoasă, făcîndu-şi o  intrare zgomotoasă. Am încercat să sun... Ah, bună seara! Trebuie să fiţi domnul Paden, spuse ea îndreptîndu-se spre el ca un tanc Sherman, cu mîna întinsă, strîngîndu-i-o o cu putere pe a lui. Îmi cer scuze din nou că am întîrziat. N-a fost un noroc imens că aţi găsit-o pe Laura acasă? Ar fi trebuit să fiu aici să vă fac cunoştinţă, dar mi-aţi spus la telefon că o cunoaşteţi deja, nu-i aşa? - Da, spuse el cu o voce groasă şi tunătoare. Ne cunoaştem de mulţi ani. Laura evita să îl privească. - Şi aţi văzut casa? - V-am aşteptat, spuse el. - Ei bine, atunci n-o să vă fac să mai aşteptaţi. Este atît de frumoasă. Laura, tu ştii atît de multe lucruri despre ea. Vrei să ne însoţeşti, te rog? - Cu mare plăcere, zise ea ignorînd expresia lui James care parcă spunea „ţi-am zis eu".   În următoarea jumătate de oră se plimbară prin minunatele încăperi ale casei din 22 Indigo Place. Deşi aparţinuse familiei Laurei timp de cîteva generaţii, fusese întreţinută cu extrem de multă grijă şi dragoste. Existau cîteva părţi care necesitau îmbunătăţiri, dar, în general, casa era în perfectă stare. Avea în total paisprezece camere, holul de la intrare şi cel central de la etaj. Fiecare încăpere era superb mobilată în concordanţă cu renaşterea arhitecturii greceşti. Laura încercă să pară detaşată în timp ce povestea, dar, ca întotdeauna cînd vorbea despre Indigo Place, se înfierbîntă repede datorită subiectului. Cei doi o ascultau atent. James era fermecător şi politicos cu agentul imobiliar, care radia de încîntare. Laura scrîşnea din dinţi ori de cîte ori doamna Hightower zîmbea afectat cînd el spunea cîte ceva spiritual. Încheiară circuitul în holul de la intrare. Doamna Hightower îi zîmbi lui James. - Nu-i aşa că-i minunată, domnule Paden? Am exagerat cumva la telefon? - Nu, doamnă Hightower, n-aţi exagerat, dar cunoşteam foarte bine această adresă. Totdeauna am admirat casa de afară. Laura acceptă înţepătura, dar ignoră privirea plină de înţeles care i se aruncă. - Mă voi gîndi foarte bine în noaptea asta. - Foarte bine. Vă rog să mă sunaţi dacă aveţi ceva întrebări, spuse femeia, după care se întoarse spre Laura. Îţi mulţumesc că ne-ai dat voie să vedem casa în seara asta. De cum voi afla ceva de la domnul Paden, voi lua legătură cu tine. - Vă mulţumesc, doamnă Hightower. - Noapte bună, Laura. Ea se uită la mîna care i se întinse. Era, într-adevăr curată. Şi bronzată. Şi puternică. O mînă de bărbat frumos conturată pe care ea o crezu în stare să aibă o forţă extraordinară şi să ofere plăceri nemaipomenite unei femei. - Noapte bună, James, spuse ea strîngînd scurt atrăgătoarea mînă. Bun venit înapoi în Gregory. El îi zîmbi într-un fel care spunea că ştia că era la fel de binevenit în Gregory ca un sconcs la o expoziţie florală.   Plecă împreună cu doamna Hightower şi Laura închise uşa în urma lor. Chiar şi prin uşa grea o putea auzi scoţînd laude la adresa casei. Îl trata pe acel posibil cumpărător cu mănuşi. O proprietate care valora atît de mult ca aceea din 22 Indigo Place nu putea fi accesibilă decît cîtorva persoane. Deocamdată, nimeni nu privise în mod serios casa. James Paden era cel dintîi adevărat candidat la proprietate, iar doamna Hightower nu avea de gînd să rateze acea vînzare. Laura nu se mişcă de lîngă uşă decît cînd auzi motocicleta ieşind de pe alee în urma maşinii doamnei Hightower. Trecînd prin încăperi şi stingînd luminile se mustră că nu o întrebase cine era clientul ei cînd femeia o sunase mai devreme în după-amiaza aceea. Nu îi spusese decît că era un milionar din Atlanta în căutarea unei case în care să se poată retrage liniştit.  

Eden Pass de SANDRA BROWN   Capitolul unu.   Niciodată nu i-au plăcut pisicile. Avea o problemă acum - femeia întinsă lîngă ei torcea ca o pisică. O satisfacţie profundă îi vibra în tot corpul, de la gît pînă la pîntec. Ochii înguşti, puţin oblici se mişcau fluid. Femeia se furişa, stătea la pîndă. Jocul iniţial al dragostei a fost un program bine regizat, s-a întins, s-a frecat de el ca o pisică în călduri, iar în momentul culminant a ţipat şi i-a înfipt unghiile în umeri. După părerea lui, pisicile sînt şirete şi alunecoase, nedemne de încredere. Cînd i-a întors spatele,uneia, nu a făcut-o niciodată cu inima uşoară. Cum am fost? Vocea ei era fierbinte ca aerul nopţii de dincolo de jaluzele. M-ai auzit plîngîndu-mă? Keiy Tackett nu suporta evaluările după actul sexual. Dacă a fost bun, discuţia era inutilă. Dar n-a fost bun, cu cît vorbeau mai puţin cu atît era mai bine. Femeia a înţeles greşit răspunsul lui, l-a luat drept un compliment şi mulţumită s-a rostogolit din pat. Goală, a traversat camera spre măsuţa de toaletă aflată într-o dezordine de nedescris şi şi-a aprins o ţigară cu o brichetă încrustată cu diamante. -Vrei? Nu, mulţumesc. Băutură? Dacă ai la îndemînă. Ceva rapid. Plictisit, bărbatul privea acum fix candelabrul de cristal din mijlocul camerei. Armătura metalică era prea mare pentru dormitor, chiar dacă lumina becurilor din spatele ţurţurilor de sticlă abia licărea. Covorul de un roz şocant era vulgar şi strident, iar barul nichelat era ornat cu tot felul de sticle din cristal. Femeia îi turnă un pahar de bourbon. Nu trebuie să te grăbeşti, îi spuse ea zîmbind. Soţul meu este plecat din oraş, iar fiica mea îşi petrece noaptea acasă la o prietenă. Fată sau băiat? Fată. Pentru Dumnezeu, nu are decît şaisprezece ani. Ar fi fost nepoliticos din partea lui să îi spună că ea şi-a cîştigat reputaţia de femeie uşoară cu mult înainte de vîrsta de şaisprezece ani. Tăcu, mai mult din indiferenţă. Vreau să spun, că avem timp pînă mîine dimineaţă. Femeia îi întinse lui Keiy paharul de băutură, se aşeză lîngă el şi începu să se frece de coapsele lui.  El se ridică de pe perna de mătase şi luă o înghiţitură din pahar. Trebuie să ajung acasă. Am ajuns în oraş de... îşi privi ceasul... de trei ore şi jumătate şi, iată, deja am reuşit să pătez onoarea familiei tale. Dar ai spus că nu eşti aşteptat. Nu, dar am promis să ajung cît pot de repede. Femeia îşi răsuci o buclă din părul lui negru în jurul degetului arătător. Dar nu ţi-ai imaginat că dai de mine la Palmierul, imediat ce ajungi în oraş, nu-i aşa? El îşi goli paharul şi i-l întinse. Mă întreb de ce i se spune Palmierul, Nu este nici un palmier pe o rază de trei sute de mile. Mergi des acolo? Destul. Keiy o privi răutăcios. De cîte ori bătrînul este plecat din oraş? De cîte ori plictiseala din casa asta enormă devine de nesuportat! Dumnezeu ştie că asta se întîmplă practic în fiecare zi. De obicei găsesc la Palmierul o companie interesantă. El îi privi sînii abundenţi. Mda, cred şi eu. Pun pariu că reuşeşti să storci de vlagă fiecare tip care îţi iese în cale. Mă cunoşti atît de bine! Rîzînd răguşit, femeia se aplecă şi îl sărută cu buzele-i umede. El se feri. Nu te cunosc deloc. Nu este adevărat, Keiy Tackett. Se rezemă de perne şi îl privi vexată. Am fost la şcoală împreună. Am fost la şcoală împreună cu o mulţime de copii. Asta înseamnă că iam cunoscut pe toţi? Dar m-ai sărutat. Mincinoaso. Lăsă politeţea la o parte şi adăugă: Nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidenţă, deci nu m-am întîlnit niciodată cu tine.. Ochii ei de felină se închiseră pe jumătate cu răutate, dar expresia dispăru imediat. Pe cît de repede şi-a scos ghearele din teacă, tot atît de repede le-a retras. Este adevărat. Nu ne-am întîlnit niciodată, se pisici ea. Dar, într-o vineri noaptea, după victoria împotriva echipei Gladewater, tu şi restul echipei de fotbal ieşeaţi de pe teren. Prietenele mele şi eu - şi aproape toată lumea din Eden Pa’ss - ne-am aliniat pe drumul spre vestiare să vă ovaţionăm. Tu, sublinie ea împungîndu-l cu un deget, erai cel mai frumos dintre toţi. Erai cel mai dulce, tricoul tău era cel mai murdar şi bineînţeles toate fetele se gîndeau că tu eşti cel mai frumos. Şi eu gîndeam la fel. Se opri aşteptînd un comentariu, dar Keiy o privea indiferent. îşi amintea zeci de nopţi de vineri ca aceea pe care i-a descris-o ea. Emoţiile dinaintea jocului şi extazul victoriei. Luminile strălucitoare ale stadionului. Cadenţa marşului cîntat ce fanfară. Aroma de floricele de porumb. Gaşca de suporteri. Mulţimea ovaţionînd. Şi Jody i a ovaţionat mai tare decît toţi. Pentru el. Asta se întîmpla cu mult, mult timp în urmă. Cînd ai trecut pe lîngă mine, continuă femeia, m-ai prins de talie, m-ai ridicat în braţe şi m-ai sărutat direct pe gură. M-ai sărutat apăsat. Ca un sălbatic. Şi cum sugerezi să fac asta? şopti el. Scumpiţo? Eşti sus? Keiy auzi paşi pe treptele de marmură şi apoi pe covorul din hol. Am terminat devreme şi m-am hotărît să vin acasă, să nu mai aştept pînă mîine dimineaţă. Agitată, femeia îl împinse pe Keiy spre uşile de la balcon. Cu cizmele şi cămaşa în mînă, el deschise şi se strecură afară. Abia după ce ieşi pe balcon realiză că se afla la etajul al doilea. Privi peste balustrada cu înflorituri metalice şi îşi dădu seama că nu-i era uşor să ajungă jos. înjură în şoaptă şi cumpăni cu rapiditate situaţia în care se afla. Ce dracu'? A trecut el prin situaţii şi mai grele. Taifune, gloanţe, cutremure, provocate de Dumnezeu sau mutilări făcute de om. Un soţ venit acasă pe neaşteptate nu era o experienţă nouă. O să iasă pur şi simplu din cameră şi se va descurca. Intră înapoi în dormitor. Sertarul noptierei era deschis. Iubita lui se afla în pat cu cearceafurile de satin trase pînă la bărbie. într-o mînă ţinea un pistol îndreptat spre el. Ce naiba faci? Urletul ei strident îl împietri. în secunda următoare tunetul pistolului îl asurzi. Cîteva momente mai tîrziu îşi dădu seama că este rănit. Privi spre rana deschisă, apoi o privi pe femeie, nevenindu-i să creadă. Pe hol bărbatul alerga, - Iubiţico! Femeia urlă din nou de se încreţi pielea pe el. Şi din nou aţinti arma spre el. Galvanizat, Keiy se întoarse exact în momentul în care ea trase din nou. Se gîndi că nu l-a nimerit, dar nu avea timp să verifice. Aruncă cizmele şi cămaşa peste balustradă, se balansă, apoi sări în întuneric. Căzu pe piciorul drept. Durerea îi sfîşie glezna. Clipi des, luă o gură de aer, se rugă în gînd să nu vomite şi cu ultimul dram de putere luă cămaşa şi cizmele şi începu să fugă. Lara tresări cînd auzi bătaia în uşă. Era absorbită de un film cu Bette Davis. Blocă sonorul televizorului şi ascultă. Bătaia în uşă se auzi din nou, mai tare şi mai agitat. Aruncă de pe, ea pătura şi părăsi canapeaua confortabilă, îndreptîndu-se spre hol şi aprinzînd luminile pe măsură ce înainta. Cînd ajunse la uşa din spate, prin storuri, întrezări o siluetă de bărbat. Cu multă grijă desfăcu lamelele şi îl privi. Prin lumina slabă de pe terasă, văzu faţa bărbatului, albă ca varul. Era nebărbierit, transpiraţia îi arunca pe frunte două şuviţe de păr negru. Nişte ochi negri, pătrunzători, priveau prin stor. Doctore? Bărbatul ridică pumnul şi bătu din nou în uşă. Hei, doctore, deschide. îţi murdăresc treptele. îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi Lara văzu sînge. Uitînd de orice precauţie, ea deblocă sistemul de alarmă şi descuie uşa. Imediat ce uşa se deschise el intră împiedicîndu-se. A durat cam mult, bolborosi bărbatul. Dar te iert dacă mai ai sticla aceea de Jack Daniels. Fără alte cuvinte, el se îndreptă direct spre barr. N-ai să găseşti nici un Jack Daniels acolo. Abia cînd îi auzi vocea, bărbatul se întoarse. O privi uluit cîteva secunde. Lara îl privi la rîndul ei. Avea un aer animalic atrăgător şi respingător, deşi era obişnuită cu mirosul sîngelui. Instinctiv ar fi vrut să se retragă din calea lui, dar nu de frică. Era pur şi simplu impulsul feminin de autoapărare. Totuşi îl înfruntă şi îl supuse unui studiu dezaprobator. Tu cine dracueşti? Unde este doctorul? Din partea stîngă a corpului, pe sub cămaşa neîncheiată, sîngera abundent. Mai bine stai jos. Eşti rănit. Eu nu am timp de prostii, doamnă. Unde este doctorul? Probabil că doarme în patul său, în cabana de pescuit de pe marginea lacului. A ieşit la pensie acum cîteva luni şi s-a mutat acolo. Bărbatul o privi intens. într-un tîrziu, spuse cu dezgust: Grozav. Exact asta mai lipsea. Murmură cîteva înjurături şi îşi trecu degetele prin păr. Făcu cîţiva paşi spre uşă, dar se prăbuşi pe masa de tratamente. Cu un gest reflex, Lara întinse mîna spre el. El o îndepărtă, dar rămase sprijinit de masă. Respira greu şi era^ epuizat de durere. îmi dai un pahar de whisky? Ce-ai păţit? Ce te interesează? Nu numai că m-am mutat în casa doctorului Patton, dar am preluat şi cabinetul medical. Ochii lui ca două safire o priviră tăios. Eşti doctor? Ea îi făcu semn că da şi cu mîna îi arătă sala de consultaţii. Să fiu al naibii! Continua să o studieze. Probabil că eşti ultima modă în spital cu hainele astea. Aşa se îmbracă doctoriţele în ultima vreme? Lara era îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni strimţi şi scurţi pînă la genunchi. Deşi era în picioarele goale, îi vorbi cu autoritate. în general nu port halatul după miezul nopţii. Este după orele de program, dar sînt licenţiată în medicină, aşa că nu te mai uita cum sînt îmbrăcată şi lasă-mă să-ţi examinez rana. Ce s-a întîmplat? Un mic accident. în timp ce îi scotea cămaşa, Lara observă că nu avea cureaua încheiată şi nici nasturii de la pantaloni. îi îndepărtă mîna plină de sînge de pe rana de deasupra taliei. Provocată de armă! Nuuu. După cum ţi-am spus, am avut un mic accident. Evident o minţea, părea obişnuit să mintă fără prea multe remuşcări. Ce fel de „accident"? Am călcat pe greblă. Curăţ-o, pune un bandaj şi mîine am să mă simt perfect. Lara se îndreptă şi foarte serioasă îi privi chipul ironic. Să terminăm cu prostiile. Ştiu foarte bine cum arată o rană produsă de glonţ. Nu pot să am grijă de tine aici. Trebuie să mergi la spital. îi întoarse spatele şi ridicînd receptorul, începu să formeze numărul. Am să te dezinfectez pînă vine ambulanţa. Te rog să stai întins. îi anunţ şi vin să văd cum pot opri sîngerarea. Da, alo, spuse ea în receptor, sînt doctoriţa Mallory din Eden Pa’ss. Am o ur... El întinse mîna din spatele ei şi întrerupse convorbirea. Alarmată, Lara privi peste umăr. Să fiu al naibii dacă mă duc la spital. Nici o salvare. Nu am nimic. Nimic, înţelegi? Opreşte sîngerarea şi pune un bandaj. Uşor ca bună ziua. Ai nişte whisky? o întrebă pentru a treia oară. Încăpăţînată, Lara începu să formeze din nou numărul de telefon. înainte de a termina, el îi smulse receptorul şi, furios, smulse cablul din aparat. Lara se întoarse să îl înfrunte, dar pentru prima dată de cînd îi deschisese uşa, i se făcu frică. Chiar şi în acest orăşel din estul Texasului, abuzul de droguri era o problemă. La scurt timp după ce s-a mutat în Clinică a instalat sistemul de alarmă pentru a preveni furturile de medicamente pe bază de narcotice. Probabil că bărbatul i-a intuit gîndurile. Aruncă receptorul pe măsuţă şi îi zîmbi încordat. Uite ce-i, doctore, dacă aş fi venit să-ţi fac vreun rău, l-aş fi făcut şi aş fi plecat imediat. Nu vreau să implic alţi oameni în toată povestea asta. Fără spital, da? Ai grijă de mine aici, cum poţi, şi plec imediat. în timp ce vorbea, buzele îi deveniră albe de durere. Inspiră adînc printre dinţii încleştaţi. Simţi că leşini? Nu, dacă mă stăpînesc. Te doare rău. Mda. Doare ca dracu'. Mă laşi să sîngerez pînă mor şi între timp ne mai certăm puţin? Ea îi studie faţa hotărîtă, apoi trase concluzia că ori făcea cum dorea el, ori îl vedea plecînd. Prima variantă era de preferat, altfel risca sănătatea şi posibil viaţa pacientului. îi ordonă să se întindă şi să îşi lase mai jos pantalonii. Am auzit chestia asta de sute de ori, spuse, dar execută ordinul. Nu mă surprinde. Neimpresionată de lăudă- - roşenia lui, Lara se duse spre chiuvetă şi se spălă cu săpun dezinfectant. Dacă îl cunoşti pe doctorul Patton destul de bine, şi ştii unde ţinea sticla de Jack Daniels, probabil că locuieşti aici. Născut şi crescut. Atunci cum de nu ai ştiut că s-a pensionat? Am fost plecat o vreme. Ai fost pacientul lui? Toată viaţa. Cu el am trecut de pojar, amigdalită, mi-a vindecat două coaste rupte, o claviculă şi o mînă ruptă, şi tăietura de la o cutie de conservă ruginită. Mai am încă cicatricea pe coapsă. Te trata acasă? La naiba, nu! exclamă el de parcă ar fi fost în afară de orice discuţie. Nu numai o dată am venit eu la uşa aceasta la miezul nopţii avînd nevoie de doctor pentru un motiv sau altul. El nu era aşa de zgîrcit cu whisky-ul medicinal. Ce pregăteşti acolo? Un sedativ. Lara întinse calm pistonul seringii şi aruncă în aer un jet de medicament. Apoi, se aşeză lîngă el şi îi tamponă braţul cu un ghemotoc de vată îmbibată în alcool. înainte ca ea să-şi dea seama, el îi luă seringa şi apăsînd pistonul împrăştie lichidul pe duşumea. Mă crezi prost? Domnule... Dacă vrei să mă anesteziezi, adu-mi un pahar de whisky. în mine nu bagi nimic - nu mă adormi tu, să chemi după aceea salvarea. Cu greutate se ridică şi în momentul acela un şuvoi de sînge se prelinse din rană. Gemu de durere. Lara luă la repezeală o pereche de mănuşi chirurgicale şi începu să tamponeze rana cu tifon, pentru a vedea cît de serioasă este. Ţi-e teamă că te contaminezi cu SIDA? întrebă el privind spre mănuşi. Măsură de precauţie profesională. Nu-ţi face griji, toată viaţa mea am fost foarte atent. Nu şi în noaptea asta. Ai trişat la poker? Ai flirtat cu o femeie măritată? Sau îţi curăţai pistolul şi ai tras din întîmplare? Ţi-am spus doar, a fost un... Da. Grebla. Dacă ea te-ar fi înţepat, nu ţi-ar fi sfîşiat ţesuturile. Lara lucra repede şi eficient. Uite ce-i, trebuie să sutez marginile rănii, Va fi dureros. Trebuie să te anesteziez. Las-o baltă.,încercă să se ridice de pe masă, cu intenţia de a pleca. Lara îi puse mîinile pe umeri şi îl împinse. Mănuşile îi erau pline de sînge. Lidocaină, anestezic local, îi explică ea. Luă un flacon din dulapul de medicamente şi îi arătă eticheta. Te-ai convins? El acceptă încordat şi o privi pregătind o altă seringă. Lara îl injectă la marginea rănii. Cînd ţesuturile amorţiră, îl mai dezinfectă o dată, curăţă interiorul, apoi fixă un tub de drenaj. Asta ce naiba mai este? Bărbatul era palid şi transpira abundent, dar privea suspicios fiecare mişcare a ei. Se numeşte tub de drenaj. Drenează infecţiile. Ţi-l scot peste cîteva zile. închise rana, sută din nou apoi puse peste ea un bandaj steril. După ce lăsă mănuşile pline de sînge într-o cutie metalică, Lara se întoarse la chiuvetă şi se spălă din nou. Apoi îi ceru să se ridice şi îl bandajă în jurul taliei şi peste piept. Făcu un pas înapoi şi îşi privi critic opera. Ai avut noroc că nu a fost un ţintaş bun. Cîţiva centimetri la dreapta şi glontele ar fi penetrat mai multe organe vitale. Sau cîţiva centimetri mai jos şi eu nu aş mai fi fost în stare să penetrez nimic toată viaţa. Lara îl privi critic. Ce noroc pe capul tău. A rămas profesională, detaşată, deşi de fiecare dată cînd îl încercuia cu braţele obrazul ei se lipea de pieptul lui. Era un bărbat bine făcut. Lucrase în multe săli de urgenţă la multe spitale din oraşe mari; tratase mulţi bărbaţi dubioşi - dar nici unul nu era atît de vorbăreţ, amuzant şi atît de bine făcut. Crede-mă, doctore. Am norocul diavolului. Oho, te cred. Pari să fii un om care trăieşte pe muchie de cuţit, ajutat de intuiţie. Cînd ai făcut ultima dată o injecţie anti- tetanos? Anul trecut. Lara îl privi sceptic. El ridică mîna dreaptă în semn de jurămînt. Pe Dumnezeul meu! Se ridică încet de pe masă, se sprijini de ea încheindu-şi nasturii pantalonilor. Cît îţi datorez? Cincizeci de dolari pentru consultaţie după orele de program, cincizeci pentru sutură şi bandaj, doisprezece pentru fiecare injecţie, inclusiv cea risipită, şi patruzeci pentru medicaţie. Medicaţie? Lara scoase două flacoane de plastic dintr-un dulap încuiat şi i le întinse. Un antibiotic şi un calmant. Imediat ce lidocaina îşi pierde efectul, o să te doară foarte rău. El scoase portmoneul cu bani. Vasăzică, cincizeci plus cincizeci, plus douăzeci şi patru, plus patruzeci, face... O sută şaizeci şi patru. El ridică o sprînceană, amuzat de promptitudinea calculului. Corect. O sută şaizeci şi patru. Scoase bancnotele şi le puse pe masă. Păstrează restul. Lara rămase surprinsă să vadă că are atîţia bani. Chiar după ce i-a plătit, în portmoneu rămăseseră destui bani. Mulţumesc, ia două capsule de antibiotic în seara asta şi apoi patru pe zi pînă le termini. El citi etichetele, deschise flaconul cu calmante şi înghiţi repede una. Ar merge mai repede cu o gură de whisky. Vocea i se ridică cu o notă de speranţă. Lara dădu din cap. Ia una la patru ore. Două dacă este absolut necesar. Şi ia-le cu apă, sublinie foarte serios, îndoindu-se că el o va asculta. Mîine după-amiază în jur de patru treizeci, vino să-ţi schimb bandajul. Şi alţi cincizeci de dolari. Nu, am inclus în plată. -- Rămîn îndatorat. Nu fi. Imediat ce pleci, îl sun pe şeriful Baxter. Încrucişîndu-şi mîiniîe peste, piepti el o privi cu indulgenţă. Şi să-l scoţi din pat la ora asta? dădu din cap cu remuşcare. De cînd mă ştiu, îl cunosc pe Elmo Baxter. Era prieten cu tata. Erau tineri în perioada cînd înfloreau afacerile cu petrol. Spuneau deseori că au făcut un război împreună. El şi tata probabil că au făcut şi lucruri pe care acum Elmo preferă să le uite. Oricum, dă-i drumul, sună-l. Dar dacă ajunge aici va fi foarte bucuros să mă vadă. O să mă bată pe umăr şi o să spună „Nu te-am văzut demult", apoi o să mă întrebe ce naiba am mai făcut în ultima vreme. Se opri aşteptînd reacţia Larei. Privirea ei îngheţată nu-l dezarmă.' Elmo este obosit şi puţin plătit. Să îl scoli la ora asta pentru un accident de nimic, îl dai peste cap şi, deja din firea lui, el este un arţăgos. Dacă vei avea vreodată o urgenţă adevărată -• poate nişte drogaţi nebuni căutînd ceva care să oprească drăcuşorii verzi din ei - şeriful se va gîndi de două ori înainte să-ţi sară în ajutor. Şi apoi, adăugă el coborînd vocea, oamenii nu te vor privi cu ochi buni pentru că nu-ţi pot încredinţa secretele. Oamenii dintrun orăşel ca Eden Pa’ss pun foarte mult preţ pe informaţiile intime. Mă îndoiesc foarte mult că ştiu exact ce înseamnă informaţie intimă, îl contrazise Lara sec. Şi, contrar celor spuse de tine, de cînd sînt eu aici, am învăţat exact cît de departe sînt strugurii. Secretele au viaţă foarte scurtă în oraşul ăsta. Dar mesajul tău în legătură cu şeriful Baxter a fost foarte limpede. Ceea ce mi-ai spus este că el aplică o lege arhaică şi chiar dacă eu raportez rana provocată de o armă de foc, aici se va termina totul. Mi se pare corect, spuse el deschis. Prin locurile astea, dacă şeriful ar cerceta fiecare împuşcătură, ar muri de epuizare într-o lună. Dîndu-şi seama că probabil are dreptate, Lara oftă. Ai fost împuşcat în timp ce făceai ceva ilegal, o crimă? Poate cîteva păcate, spuse el zîmbind insolent. Dar nu cred că erau ilegale. în cele din urmă, Lara renunţă la atitudinea profesională şi începu să rîdă. Bărbatul acesta nu părea un criminal, deşi categoric era un mare păcătos. Se îndoia că ar putea fi periculos, poate doar cu femeile susceptibile. Ia te uită! Doamna doctor nu este chiar ţepoasă. Ştie să şi zîmbească. Ba chiar foarte frumos. Îngustîndu-şi ochii, el o întrebă blînd: Ce altceva frumos mai ştii să faci? De obicei aşa începi? întotdeauna am fost convins că între băieţi şi fete vorbele nu sînt necesare. Chiar? Economie de timp şi de energie. Mai bine îţi consumi energia pe alte lucruri. Nu îndrăznesc să întreb „Cum ar fi?" Îndrăzneşte, întreabă. Nu mă ruşinez prea uşor. Tu? De multă vreme un bărbat nu mai flirtase cu ea. Deşi, de mai multă vreme, ea nu flirtase cu un bărbat, se simţea bine. Dar numai pentru cîteva secunde. Apoi îşi aminti de ce nu-şi poate permite să flirteze, oricît de nevinovate ar fi vorbele. Zîmbetul i se topi încet de pe buze. Se îndreptă de spate şi reluă atitudinea profesională. Să nu uiţi cămaşa, spuse brusc. Poţi s-o arunci. Făcu un pas de lîngă masă, se sprijini din nou de ea, cu faţa deformată de durere. Fir-ar să fie! Ce este? Afurisita de gleznă. Am răsucit-o cînd am.... ce durere! Ea îngenunche repede şi cu gesturi delicate începu să îi rotească gamba. De ce nu mi-ai arătat-o mai devreme? Glezna era umflată şi vînătă. Pentru că sîngeram ca un mistreţ rănit. Le-am luat în ordinea priorităţii. O să fie bine. Se aplecă şi îi împinse mîinile de pe picior, apoi îşi trase pantalonul. Ar trebui să faci o radiografie. Este posibil să fie ruptă. Nu este. Nu eşti calificat pentru opinii medicale. Nu, dar am avut destule oase rupte la viaţa mea, să le cunosc, iar ăsta nu este... Eu nu pot să-mi asum responsabilităţi dacă... Hai, relaxează-te! Nu te fac responsabilă pentru nimic. Fără cămaşă şi desculţ, el începu să sară spre uşă. - Nu vrei să-ţi speli mîinile? îşi privi mîinile pătate de sînge. Au fost ele şi mai murdare. Pentru felul în care l-a tratat, Lara se simţea superficială. Dar era adult şi răspundea de faptele lui. Ea a făcut doar ce i-a permis el. Nu uita să-ţi iei antibioticele, îi reaminti şi i se strecură pe, sub mîna dreaptă pentru a-l sprijini. La cîţiva metri în faţa casei era parcată o camionetă. Aproape că i-a distrus stratul de petunii. Ai de unde să iei cîrje? Găsesc dacă am nevoie. Ai să ai nevoie. Nu-ţi lăsa greutatea corpului pe glezna asta, timp de mai multe zile. Cînd ajungi acasă pune o compresă cu gheaţă şi schimb-o des. Şi nu uita să vii la... Patru treizeci, mîine. Nu uit pentru nimic în lume. Ea îl privi. Privirile lor se încrucişară. Lara simţea cum emană căldură prin toţi porii. Era bine făcut şi ea era sigură că acest trup plin de energie se va vindeca repede. Era un specimen, pe care ea încercase, dar nu reuşise, să îl privească doar cu ochi de profesionistă. Bărbatul îi vorbi răguşit: -- Fir-ar să fie, nu arăţi deloc ca un doctor. Mîna lui alunecă de pe umăr spre coapsă. Nici nu simţi ca un doctor. Cum ar trebui să simtă doctorii? Nici într-un caz aşa, spuse el blînd. Abrupt şi impertinent, el o sărută. Tresărind surprinsă, Lara se îndepărtă de el. îi bătea inima şi roşise. O mie de variante, despre cum îl putea certa acum, îi trecură prin minte, dar consideră că mai bine era să pretindă că nu s-a întîmplat nimic. Dacă vorbea, ar fi însemnat că îi dă importanţă, ceea ce trebuia să evite. îşi luă o poză distantă şi dispreţuitoare. Vrei să te duc eu acasă? El începu să rîdă cu gura pînă la urechi de parcă ar fi văzut prin ea. Nu, mulţumesc, spuse mîndru. Camioneta are transmisie automată. Mă descurc cu piciorul stîng. Dacă aud că s-au petrecut incidente în noaptea aceasta, va trebui să-i raportez şerifului Baxter. Rîzînd, deşi suferea dureri cumplite, el urcă în maşină. Nu-ţi face probleme. Nu obstrucţionezi justiţia. Cu vîrful degetului făcu o cruce imaginară pe piept. Pe cuvîntul meu şi să-mi sară ochii. Porni motorul. La revedere, doctore, -          Fii atent, domnule... Tackett, strigă el prin fereastra deschisă. Poţi să îmi spui Keiy. Toate fibrele din trupul Larei îngheţară. Inima care acum cîteva momente bătea nebuneşte, încetă să bată. I se scurse sîngele şi ameţi. Probabil că era foarte palidă, dar afară era prea întuneric ca el să observe. O claxonă de două ori şi o salută cu vîrful degetelor, apoi se pierdu în întuneric. Lara se prăbuşi pe treptele de piatră, pătate de picături de sînge. îşi acoperi faţa cu palmele reci, umede şi tremurînde. Noaptea era caldă şi parfumată, dar ea tremura. I se uscase gura. Keiy Tackett. Fratele mai mic al lui Clark. în sfîrşit a venit acasă. Era ziua pe care o aşteptase de multă vreme. El era o persoană esenţială în planul îndrăzneţ pe care îl punea ea la cale de mai bine de un an. Şi, acum, el era aici. într-un fel, nu ştia nici ea cum, trebuia să îl convingă să o ajute. Dar cum? Doctor Lara Mallory era ultimul om din lume pe care Keiy Tackett ar fi dorit să îl cunoască.   descarcati cartea de aici....

DRAGOSTE ÎN SATIN ALB SANDRA BROWN PROLOG   Trei zile după naştere. Iris îşi ţinea cu dragoste micuţa în braţe — copilul pe care ea şi Jeff şi-l doriseră atât de mult. Joy era o fetiţă durdulie, cu obrăjorii roziori şi cu un pufuşor gălbior şi mătăsos pe cap. Pentru Iris, era frumoasă şi perfect normală. Refuzase să creadă că Joy nu va fi niciodată ca toţi ceilalţi oameni. «Dacă pleoapele vă îngrijorează, îi declarase ea cu seninătate doctorului Hargraves, să ştiţi că şi Jeff le are aşa. Probabil, seamănă cu el...»Iris continuase să susţină privirea doctorului, cu un aer sfidător, în timp ce acesta o punea pe fetiţă în leagănul ei. Apoi, doctorul luase mâinile lui Iris într-ale lui şi o anunţase cu o voce gravă: —Am făcut testele. Joy va fi un copil... retardat. Pentru moment, tot ce pot să vă spun e că va avea nevoie de multă, foarte multă dragoste şi înţelegere. —NU! urlase ea. NU! E NORMALĂ! Fetiţa mea e un copil drăgălaş şi normal, şi perfect ca toţi ceilalţi copii! Anunţase pe toată lumea că ea, mama fetiţei, ea, Iris McKenna, va rezolva problema lui Joy... Doar ştia să repare totul, tencuiala căzută, robinetele care curg, motoarele recalcitrante... Când doctorul Hargraves îi repetase, îi explicase că ea nu va putea face nimic ca să-şi ajute fetiţa, ea, Iris McKenna, făcuse o criză de isterie. Doctorul fusese nevoit să-i administreze cu forţa un sedativ puternic, iar pe Joy — să o încredinţeze, temporar, unei creşe. După această crudă lovitură a sorţii, Iris înţelesese că nimic altceva n-o va mai putea atinge.Niciodată. Un an mai târziu, Jeff o părăsise. O anunţase simplu, pe un ton egal, că nu mai putea trăi alături de ea, alături de creatura pe care ea o numea fetiţa lor. O acuzase că era singura vinovată de acea stare a lucrurilor şi că era decis să renunţe la tot — mai puţin la casă, dar că această problemă o va rezolva tribunalul.După acest nou cadou al vieţii, Iris îşi acceptase propria singurătate, convinsă fiind că nimic nu mai putea fi dramatic. Că nimic nu o va mai putea răni...   CAPITOLUL 1   Cu un gest nervos, Iris McKenna îşi îndepărtă buclele palid aurii, lăsăndu-şi faţa mângâiată de soare. După gripa care o epuizase, căldura dulce a razelor de octombrie îi făcea bine; pastila luată de dimineaţă începea să-şi facă efectul. Totul părea să reintre în normal. Trase adânc aer în piept şi se sprijini de bariera veche, roasă de carii, contemplând casa la care visase dintotdeauna — dar, niciodată, neîndrăznind să se apropie prea mult de ea. Îşi spuse în sinea ei că, printr-o luptă tenace şi perseverentă, Kalmia Hill ar fi putea fi a ei în cel mai scurt timp. Acest ultim gând o făcu să se binedispună. Mai fusese de câteva ori acolo, dar împreună cu Jeff. De fiecare dată, se sprijineau de barieră şi îşi imaginau amândoi cam cum ar renova-o şi cât de grozavă ar fi — într-un final! — această casă. Există, însă, amintiri pe care e mai bine să le uiţi....Preferă să se întoarcă la prezent şi la numeroasele ei proiecte. Plasată în vârful unei mici coline, Kalmia Hill părea să domine împrejurimile. Faţada ei albă se contura maiestuos în decorul sălbatic al copacilor, iar albastrul fără de pată al cerului o făcea să strălucească. Un drumeag — tăiat de-a curmezişul gardului de lemn al casei — cobora în pantă uşoară până la apele liniştite şi argintii ale lacului Willoree.   Iris nu mai avea altceva de făcut decât să se întoarcă la Columbia, pentru a descărca provizia şi a semna actul de vânzare. Pentru că, după mai multe refuzuri, bătrâna doamna Purdy acceptase — în sfâr it — să-şi vândăș proprietatea, urmând să-şi trăiască sfâr itul vieţii într-o casă de odihnăș confortabilă.Dacă nu ar fi fost bolnavă, Iris ar fi pus mâna pe casă de cel puţin o săptămână. Aşa însă... Se hotărî să revină a doua zi şi să întocmească o listă cu lucrările prioritare. Imaginaţia începu să-i lucreze imediat: mai întâi, ar verifica dacă nu există infiltraţii de apă — deşi acoperişul vechi de ardezie părea încă solid. Ar repara eventualele fisuri şi ar controla starea tencuielii. Apoi, ar angaja un instalator care să modernizeze instalaţiile şi un electrician care să înlocuiască circuitele defecte — şi să adauge chiar câteva prize de perete. Şi, în fine, cel mai interesant ar fi să restaureze baghetele de pe plafon, să lăcuiască balustradele şi să refacă parchetul de nuc.   Îndreptându-se visătoare către Chevrolet-ul ei, ridică privirea spre coasta colinei. Îi atrase atenţia sclipirea metalică a unui autoturism care se apropia. Dar nu reuşi să-l identifice, din cauza tufelor dese de azalee de pe marginea drumului, care îl ascunseră privirii imediat.   Tresări involuntar  îşi dorea prea mult casa şi nu voia s-o piardă. Puteau fi turişti sau pensionari în căutarea unei locuinţe sub cerul blând al Carolinei de Sud... Mulţi oameni urcau până acolo, minunându-se în faţa acestei zidiri ce data din 1896. Din păcate, nu era de vânzare şi aproape toţi se resemnau, mulţumindu-se cu locuinţe mai modeste pe care Iris le repara şi le redecora cu dragoste.Acum  cam târziu, ce-i drept  venise şi momentul în care să poată face fericită o familie. Pentru că, imediat după restaurarea corespunzătoare, avea de gând să revândă Kalmia Hill. Încântată de această perspectivă, sări sprinten în cabina furgonetei, având grijă să nu-şi aga e pliurile largi ale fustei de lână. Făcu contactul, apăsă peț  acceleraţie şi maşină demară brusc. Vru să ridice imediat piciorul de pe pedală, dar constată stupefiată că tocul îi rămase fixat în ea. Furgoneta ţâşni înainte  sfărâmând bariera cu un zgomot sec  şi se izbi violent de un stejar gros. Totul se petrecu într-o fracţiune de secundă. Iris rămase aplecată peste volan, privind speriată înainte, prin parbriz. Abia acum intrase în panică, dându-şi seama că ar fi putut s-o ia în direcţia lacului. Avu, totuşi, prezenţa de spirit să scoată imediat cheile din contact, înainte ca privirea să i se împăienjenească de tot. Îşi întoarse capul spre geamul lateral şi observă că în cadrul portierii se afla un bărbat. Clipi de câteva ori dar, spre marea ei surprindere, imaginea nu dispăru.   —Plecaţi, murmură ea. Tipul îşi muşcă buza de jos. În ochii lui de culoarea tăciunelui  deasupra cărora se încruntară sprâncenele dese şi întunecate  se putea citi îngrijorarea. O mustaţă fină îi acoperea buzele. Bluzonul de lână gri şi gulerul asortat dovedeau un bun gust de netăgăduit. Iris scutură din cap cu putere spre a-şi limpezi mai bine gândurile. —Voiam să zic... Daţi-vă la o parte, ca să pot coborî mai repede din cabină, se scuză ea. Am ceva defecţiuni? —Sunteţi rănită? —Nu, doar ameţită. —În acest caz, cum vă puteţi da seama că nu aveţi nimic? Necunoscutul deschise portiera prudent, de parcă s-ar fi aşteptat s-o vadă leşinând în braţele lui. Dar nu se întâmplă aşa, ci dimpotrivă, mâinile ei erau atât de crispate pe volan, încât deveniseră livide. El îi desprinse degetele unul câte unul, cu gesturi blânde. —Aşa... Acum va fi mai bine, şopti el.Apoi, o cuprinse pe după umeri şi o ridică de pe scaun cu foarte multă grijă, de parcă ar fi fost vorba de un copil. Lui Iris îi plăcu vocea lui gravă şi melodioasă. Îşi dădu seama că nu mai era chiar atât de ameţită  din moment ce se înfiorase la atingerea lui, iar bătăile inimii deveniseră atât de intense... Ridică faţa către el, rugându-se încet s-o lase jos. —Nu sunte i în stare să mergeţi, îi răspunse tipul, cu un accent ce nu părea a fiț        din sud. Ar fi mai bine să vă aşezaţi. Deodată, Iris începu să vadă totul învăluit de o ceaţă tulbure, dansând parcă întrun cerc de foc. —Aveţi... dreptate...I se părea că trăieşte un vis. Puse asta pe seama medicamentului pe care-l luase cu câteva ore înainte. Înainte de a o pune jos, bărbatul îşi scoase cu dibăcie haina şi o aruncă pe iarbă, aşezând-o cu piciorul.Iris simţea că o priveşte direct, cu insistenţă, dar, toropită ca de leşin, renunţă la orice protest. Lăsă să-i cadă capul pe umărul lui şi se sprijini de el, simţindu-se mai în siguranţă. Iată cum  datorită întâmplării  un bărbat se lăsase prins în capcana farmecului ei, a părului ei moale ca mătasea şi a ochilor de culoarea ambrei. Iris nu fusese niciodată conştientă de frumuseţea ei. Mai ales, atunci când se privea în oglindă... La fel, nimeni  în afară de ea  n-ar fi contestat faptul că Iris McKenna avea o personalitate ieşită din comun. Era mult prea pretenţioasă şi prea severă cu ea însăşi. Nu-i plăceau ochii ei aurii, năsucul cârn, gura puţin cam prea mare pentru a fi senzuală şi sprâncenele dese. Chiar dacă această configuraţie a feţei nu corespundea neapărat unor criterii clasice de frumuseţe... Cu toate acestea, străinul în bluzon gri nu înceta să-şi repete în gând: «Doamne, cât e de frumoasă!». Şi nimeni n-ar fi reuşit, în acel moment, să-l convingă de contrariu. —Mă numesc Adam Hracek, se prezentă el, emoţionat de gestul tinerei de a-şi lăsa capul pe umărul lui. N-ar fi bine să vă vadă un medic? —Vă... asigur că mi-e bine, protestă ea slab, preocupată mai mult de studiul liniilor bine arcuite ale profilului său.   «Arată bine, chiar foarte bine», gândi ea tulburată, admirându-i părul negru, pomeţii înalţi şi conturul dur al maxilarelor. Rezista cu greu unei neînţelese porniri tandre; ar fi avut un chef nebun să urmărească cu degetul linia sprâncenelor lui, apoi ridurile fine care îi subliniau ochii, mustaţa lui seducătoare... —Se pare că n-aveţi nimic, obiectă el, dar vi s-au stricat pantofii. Aţi pierdut un toc.Iris coborî repede privirea şi constată că avea dreptate. —Tocul mi s-a prins sub pedala de acceleraţie, explică ea. Chiar îmi pare rău de aceşti pantofi... Erau noi... —Iar mie  de barieră! Era foarte interesantă... —Da, răspunse ea, rotindu-şi prudentă capul şi masându-şi ceafa. Era cam veche, dar avea personalitatea ei... Cred că aş putea s-o înlocuiesc... Nesimţind nici o durere în urma mişcărilor făcute, Iris se desprinse de lângă el. —Ce faceţi? întrebă el, brusc alarmat. —Vreau să evaluez stricăciunile.Bărbatul o ajută galant să se ridice, apoi ridică haina de pe jos şi i-o puse pe umeri. Urmând-o, începu să culeagă firele de iarbă prinse de ţesătură, în timp ce Iris se îndrepta cu paşi inegali către barieră. —Cumpăr nişte scânduri de la joagărul din sat, gândi ea cu voce tare, şi le pun într-o soluţie de sodă, până devin la fel de cenuşii ca şi celelalte. Vă promit că nu veţi sesiza nici o diferenţă. —Aveţi aerul că ştiţi despre ce vorbiţi, se miră Adam. —Eu sunt arhitectul acestui orăşel. Tipul se uită la ea nedumerit. —Glumiţi! —Deloc. Sunt specialistă în restaurarea caselor vechi. Repar duşumele, pun tapete, înlocuiesc lambriuri, curăţ... — Bine, bine... Am înţeles. Numai că nu vă închipuiam astfel... Iris scotoci rapid în buzunarul fustei şi scoase o carte de vizită. Adam o citi cu glas tare, uşor amuzat. —Iris McKenna. Reparaţii de toate tipurile. Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care el o privea amuzat. —Trebuie să plec, zise ea deodată, amintindu-şi de întâlnirea cu doamna Purdy. —Chiar trebuie? îndrăzni el, imaginându-şi-o, din ce în ce mai sedus, în mijlocul unor scări rabatabile şi a borcanelor cu vopsele multicolore. —Am o întâlnire de afaceri la Columbia, îi explică ea, uitându-se neliniştită la ceas.Datorită ocului, ceasul se oprise exact la secunda în care maşina izbiseș   copacul. —Aveţi ceas? întrebă ea nerăbdătoare. —Da, dar nu puteţi pleca aşa... cu un far spart şi un cauciuc dezumflat. —A! Roata... Pot s-o înlocuiesc imediat. —Nici nu mă-ndoiesc. Sunt absolut convins că motoarele de automobile şi generatoarele vapoarelor n-au nici un secret pentru dumneata. Dar, fiind deja trei şi jumătate, de întors o să vă întoarceţi... la noapte. Orice poliţai întâlnit v-ar trânti o amendă sau, cel puţin, un avertisment! Mai mult, adăugă el pe un ton moralizator, e cam imprudent să conduci cu un singur far... Maşina mea le are pe amândouă, rezervorul e plin... Aşa că, daţi-mi voie să vă însoţesc. —Până la Columbia? Sunt 80 de kilometri până acolo! —De ce nu? N-am nimic de făcut... Eu mă întorceam la hotel — hotelul Willoree ar cam avea nevoie de serviciile dumitale. Deci?... Iris cunoştea bine singurul hotel din oraş: un fel de clădire, în care n-ar fi înnoptat pentru nimic în lume. —Ce faci dumneata în locul acela imposibil? îl întrebă ea surprinsă. —Sunt inginer independent şi am semnat un contract de un an cu uzina Polybags. Stau puţin, deci... Slavă Domnului! —Adam Hracek.Am auzit vorbindu-se mult despre dumneavoastră Sunte i celț aşteptat să facă minuni. Bine aţi venit printre noi!Iris îi întinse entuziasmată mâna. El i-o luă într-a sa şi, spre marea ei surprindere, o întoarse să se uite în palmă. —Nici o bătătură! glumi el, privind-o pe sub sprâncene. Dimpotrivă, o piele moale precum catifeaua... O lucire ironică păru că-i străbate privirea, dar atât de fulgerător, încât Iris crezu că se înşelase, îşi ascunse repede mâna în buzunar. —Port mănuşi când lucrez, zise ea pe un ton neutru, implorând cerul să-i potolească bătăile inimii.Era clar că acest bărbat o impresiona. —Mă duc să-mi aduc maşina, o anunţă el, fără să-i lase timp să protesteze. Nu puteţi merge fără tocuri. —Bine, dar...Adam pornise deja, cu paşi uşori, fără prea multă grabă. Puloverul i se mula pe corp, punându-i în evidenţă muşchii puternici, bine făcuţi. Iris se întrebă deodată ce vârstă putea să aibă: trezeci şi şapte, treizeci şi opt de ani? Ei bine, fie! Dacă voia s-o însoţească, de ce să-l refuze? Avusese destule de tras în dimineaţa aceea şi, într-un fel sau altul, trebuia să ajungă la Columbia. Se urcă în Chevrolet-ul ei, îşi căută geanta şi verifică dintr-o privire dacă mai avea contractul de vânzare şi cecul destinat doamnei Purdy. Apoi, alese o şurubelniţă din trusa de unelte şi-şi recupera tocul de sub pedala de acceleraţie. Tocmai voia să-şi pună mocasinii, pe care-i ţinea mereu în lada maşinii, când apăru Adam la volanul unui Lamborghini albastru-metalizat. Era prima oară când vedea unul la Willoree şi era foarte mirată. Renunţă să mai schimbe cauciucul spart. Iris deschise portiera luxoasei maşini şi se lăsă să alunece pe scaunul scund al maşinii. Adam nu păru să remarce lipsa ei de eleganţă. Motorul torcea silenţios, husele împrăştiau un miros plăcut, de piele naturală, nouă. Iris împături cu grijă haina lui Adam şi şi-o aşeză pe genunchi. Gesturile ei stârniră un parfum de mosc, care îi pătrunse dintr-o dată simţurile. Era sensibilă la parfumurile fine; capta orice adiere şi se înfiora, încântată. Adam Hracek părea să stăpânească bordul maşinii cu siguranţa unui pilot de performanţă. Schimba vitezele cu o sprinteneală uimitoare. La încheietura mâinii stângi purta un ceas impresionant; Iris ar fi jurat că e un Piaget Cum se făcea că un bărbat cu o astfel de alură şi cu maniere atât de elegante putea locui — un an întreg— într-un orăşel pierdut în Carolina de Sud? —De ce Willoree? întrebă ea ezitantă. —Mă interesează munca asta, răspunse el imediat. —Aţi fi putut alege o regiune mai... însufleţită! —Am fost deja peste tot. Chicago, Des Moines, Saint-Paul, New Orleans şi Manchester în Anglia... Vancouver, New York şi Portand. Portland pe Main, preciza el. Am lucrat chiar şi la Milano, în Italia. —Sunte i, cumva, un nomad modern?Iris constată surprinsă că el se schimbaseț       la faţă. Privirea îi rămase atentă la drum, dar buzele se strânseră imperceptibil. —Am călătorit mult, după bunul meu plac, reluă el, cu vocea destul de încordată. Am ales Willoree pentru că nu m-am oprit niciodată în Sud — mai ales, într-un astfel de orăşel... Experienţa mă atrăgea... —Şi contractul cu Polybags?... —Polybags va înlocui sacii de hârtie aproape peste tot. E o simplă chestiune de timp. —Cum puteţi fi aşa de sigur? îl chestiona ea curjoasă. —Acest fenomen s-a întîmplat, deja, în vestul ţării... Acum câ iva ani, explicăț el, fabricile de hârtie intraseră în grevă. Imediat ce stocurile de saci şi pungi de hârtie ameninţau cu epuizarea, toate magazinele de alimentaţie au început să importe modelele de plastic, de provenienţă italiană. Industriile Polybags pot să acapareze o bună parte din această piaţă. Asta poate să însemne până la un miliard de dolari pe an... Părea să-şi fi regăsit, în sfâr it, buna dispoziţie.ș —Sunte i specialist în materiale plastice?ț —A, pentru numele lui Dumnezeu! Nu folosiţi acest termen când vorbiţi de Polybags.Pungile noastre sunt din răşină de polietilenă, de mare densitate şi... Lui Iris puţin îi păsa de Polybags şi de ceea ce producea această fabrică. —Îl cunosc bine pe Ed Sheedy, îl întrerupse ea, ca să curme o discuţie prea tehnică pentru gustul ei. E proprietarul fabricii. Zvonurile spun că merge spre faliment şi populaţia e îngrijorată, într-un astfel de orăşel, închiderea fabricii Polybags ar putea fi catastrofală pentru economia locală. —Da... Ed are ceva probleme, recunoscu Adam. E şi motivul pentru care m-a angajat, împreună, însă, vom reechilibra situaţia. Sper. «Oricum, e foarte sigur pe el şi e foarte optimist», îşi spuse Iris în gând. «De parcă simpla prezenţă e suficientă pentru a schimba mersul lucrurilor.» Iris îşi închipuise că o conversaţie neutră, impersonală, ar ajuta-o să treacă peste atracţia ce o simţea faţă de el. Dimpotrivă! Transfigurat de entuziasmul lui subit, era şi mai seducător, împrăştia în jur forţă şi energie comunicativă. Ea îl analiza în tăcere, fiind fascinată de profilul lui. —Cred că o să-mi placă la Willoree, făcu el deodată. Cel puţin, imediat ce am să părăsesc hotelul! —Apropo, unde o să locuiţi? întrebă ea, vrând să schimbe, bucuroasă, subiectul. —La Kalmia Hill! Mâine mă mut acolo... Iris amuţi. Răspunsul lui o luă cu totul pe nepregătite. Rămase, pur şi simplu, mută de uimire. Era singurul loc la care s-ar fi gândit.   download carte......