Sandra Brown carti

Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.  

Inimă răstignită de Sandra Brown Capitolul 1   Vocea joasă şi sonoră a cântăreţului răsuna din căştile audio pe care Fanny şi le puse de la începutul călătoriei cu avionul: «Bésame, bésame mucho...» Ea închise ochii şi schiţă o grimasă vizibilă. Ah! aceste cântece de dragoste, mai ales cele care sunt în spaniolă! I-au adus aminte de Giuseppe. de ochii lui negri şi expresivi, ce trădau o rugăminte. Ascultă-mă, comoara mea, vreau să mă însor cu tine. Cum ar putea să fie tatăl tău împotrivă? Ştii, am destui bani, aşa că obiecţia lui nu-şi are sensul. Ne vom putea stabili unde ţi-ar plăcea mai mult... Nu, Giuseppe pentru nimic în lume! Săracul! Trebuia să fie sinceră cu el în loc să se ascundă după nişte pretexte inventate: tatăl, necesitatea încheierii studiilor... Dar cum să-i spună bărbatului că pur şi simplu îi este silă când o atinge cu mâinile sale veşnic transpirate? Tulburând melodicitatea cântecului, vocea, comandantului le aminti pasagerilor că peste 15 minute avionul va ateriza pe aeroportul Kennedy. Cine doreşte să asculte convorbirea pilotului cu dispecerul poate comuta pe al doilea canal. Fanny renunţă la căşti şi îşi aranja repede părul cu degetele. Apoi îşi scoase din poşetă pudriera ce avea şi-o oglindă micuţă şi se apucă să-şi analizeze cu atenţie expresia feţei, însă iarăşi nu-şi putu reţine o nouă grimasă. Urât obicei, trebuie să renunţe la el. «Puişor, e timpul să încetezi cu schimonoselile. Doar nu vrei, ca înainte de vreme, să-ţi apară primele riduri? Uită-te la mine!» Nimic de zis, întotdeauna îţi făcea plăcere să te uiţi la mama Eliza, Nu degeaba toată lumea o adoră pe Eliza Machen. După părerea multora, Fanny semăna neobişnuit de mult cu maică-sa, în special la ten şi la culoarea feţei. Cu toate acestea, pe ea n-o cunoşteau oamenii pe stradă. Oglinda îi arăta o faţă serioasă, ba chiar,severă, care părea deosebit de palidă dacă nu ar fi fost petele roz de pe pomeţi. Părul închis, cu şuviţe roşcate, îi cădea pe umeri. Ca şi la Eliza, genele lungi şi negre îi accentuau blândeţea ochilor verzi. Cu atât mai mult, nimănui nu-i venea în cap să se intereseze: nu este oare ea, cunoscuta Eliza Machen? Mama Eliza era înzestrată cu un bust splendid, trecând drept irezistibilă, în ciuda celor patru bărbaţi şi a celor cinci progenituri. - Iar mie, îşi spuse supărată Fanny închizând pudriera, îmi sunt hărăzite, la aproape 22 de ani, aceleaşi riduri de care îmi spusese şi mă avertizase Eliza. Mulţumită ostenelilor tatălui, Fanny a rămas toată viaţa în umbră, într-un timp Eliza era soţia lui sir Patrik Fuller. Era una din perioadele sedentare ale ei, când s-a jurat în public că se va jertfi pe altarul dragostei şi a rangului aristocratic. Când l-a părăsit pe sir Patrik pentru un actor al teatrului shakespearian, mlădiţa ei, adică Fanny a rămas în grija tatălui, a doicii Marilyn şi a afganei Uriah. Totuşi aceasta nu însemna deloc că Eliza nu-şi iubea fiica. Periodic ea îi făcea nişte „vizite” măreţe, cu îmbrăţişări tandre, cu plimbări Ia grădina zoologică şi cu jucării costisitoare. Fetiţa trăia ca şi cum ar fi fost în două lumi paralele care nu se intersectau niciodată, până când tatăl i-a pretins să urmeze şcoala medie. Aceasta s-a întâmplat după ce a făcut cunoştinţă cu sora ei vitregă Lucille, care era cu un an şi jumătate mai mică decât Fanny, dar după câteva vacanţe şcolare petrecute împreună, Fanny se simţea ea ca fiind mezina. Lucille reuşea întotdeauna să fie peste tot, să facă cunoştinţă cu toţi, să cunoască tot. Îi erau specifice interesele lumeşti, atunci când Fanny visa Ia. doctorat şi se delecta cu Wagner. Lumea Lucillei era plină de evenimente şi impresii, sir Patrik se supăra şi protesta. Dar iată că Fanny a împlinit 21 de ani şi era liberă să facă tot ce-i trece prin cap. Dincolo de geamul hubloului licăreau luminiţele pistei de aterizare, iar Fanny, suspinând adânc, se rezemă de speteaza scaunului. O săptămână întreagă la „New York în societatea extravagantei Lucille. După aceea doctoratul nu i se va părea atât de obositor. - Fanny, scumpa mea! Nu şi-a recunoscut sora decât atunci când aceasta a început să fluture cu disperare mâna şi s-o strige. Lucille era coafată în stil „afro”, cu părul scurt şi cârlionţat ca al negreselor. Ochelarii, negri şi mari, îi acopereau nu numai ochii, ci şi o bună jumătate a feţei. În timpul ultimei lor întâlniri, Lucille avea un păr drept şi lung până la brâu şi aproape că nu apela la cosmetică, dar astăzi se rujase strident şi se fardase. - Hello, surioară! Fetele se îmbrăţişară strâns şi aproape că au început să vorbească simultan, recuperând despărţirea care durase 3 ani. - Nu te-aş fi recunoscut dacă nu m-ai fi strigat! - Nu ţi-ar strica să te bronzezi Ia soare. De obicei joci tenis? - În general pe terenuri acoperite. Dar tu? - Aşteaptă, lasă-mă să răsuflu. Oh! Am primit un rol episodic într-un film, de data aceasta întru totul cuviincios. Soră-sa chicoti, aducându-i aminte lui Fanny că acum câţiva ani, spre groaza de nedescris a Elizei, Lucille a apărut dintr-o dată pe ecran într-o ipostază nu prea cuviincioasă. «Una este când se petrece în doi, dar să te afişezi în faţa lumii întregi de una singură!...» - Ai multe bagaje? Pentru Dumnezeu, hai să ieşim mai repede din această îmbulzeală! Trecătorii se uitau cu curiozitate la cele două fetişcane ce apăreau într-un contrast evident. Fanny Machen, într-un costum sobru şi Lucille Lanier, în nişte blugi „Levis” băgaţi în cizmuliţe, prea strâmţi pentru a ascunde de privirile indiscrete deliciile tânărului ei corp. Îţi venea greu să le numeşti surori, dar când se îmbrăcau şi se pieptănau la fel, mulţi înclinau să le creadă gemene. - Îţi aduci aminte de câte confuzii amuzante am avut parte? în special cu sărmanul Gaston la care am ţinut întotdeauna mai mult ca la ceilalţi soţi ai mamei; în el se simţea bunătatea şi se vedea că-i plac copiii. - Oh, da, îl adoram pe Gaston şi nu-l puteam suferi pe Tolbert! Avea un păr respingător pe dosul palmelor şi fuma nişte ţigări puturoase! Nici în ruptul capului nu puteam înţelege cum îl lasă mama Eliza s-o atingă. - În schimb era inimitabil în pat! O punea să facă lucruri inimaginabile şi pe deasupra o mai şi obliga să se declare satisfăcută! Lucille chicoti remarcând expresia lui Fanny. Îi urmăream ascunzându-mă în toaletă. Nu ţi-am povestit? M-am temut să nu mă trădezi. Iar apoi, mi-a plăcut să am micul meu secret. De atunci am învăţat multe. -  Nu mă îndoiesc, îi răspunse sec Fanny, străduindu-se să-şi ascundă zăpăceala. Cu siguranţă că Lucille se amuza, dacă va afla că sora mai mare nu a avut încă treabă cu bărbaţii!         Capitolul 2       Fecioară la 21 de ani! Trebuie să găsească iute pe cineva şi să termine cu asta. Fanny jurase de multe ori că o va face, dar se limitase numai la jurăminte. Puţini bărbaţi o impresionaseră cât de cât. În orice caz, nici unul nu reuşise să treacă de „proba nr. 2”, care consta în capacitatea de a-i rezista inegalabilei Eliza. Peste o oră şedeau pe canapea, în micul atelier al Lucillei. Fanny admira faţa frumoasă a surorii ei, mâinile ei delicate şi-şi punea întrebarea: cum s-ar simţi ea în locul Lucillei, care a trecut prin toate, sau aproape prin toate experienţele sexuale cu mult înainte de a fi împlinit 18 ani? - Mai vrei vin? o întrebă Lucille şi umplu paharele, fără să mai aştepte răspunsul. Trebuie să te relaxezi puţin, scumpa mea surioară. Se aşeză la loc. strângându-şi picioarele sub ea. Apoi ridică paharul: Pentru mine şi pentru singurul lucru pe care încă nu l-am făcut: pentru căsătoria mea! Fraza fu o adevărată bombă pentru Fanny. Exclamă uimită: - Căsătorie?! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Cine-i? Sau pur şi simplu mă păcăleşti? Lucille clătină atât de energic din cap încât începură să se zguduie clipsurile mari de aur; în ochi îi licăriră scântei ştrengăreşti. - Ba nu! Nici vorbă să te păcălesc. Doar ştii că îmi plac surprizele. Trăim de mult împreună, dar acum a trebuit să plece în California să se întâlnească cu fratele lui care vine de la Roma. Este italian şi - Lucille îşi schimbă timbral vocii, iar apoi cu un gest specific italienilor îşi sărută vârful degetelor - un amant fantastic! în afară de asta, e nemaipomenit de frumos. Aşteaptă puţin, ai să te convingi singură. În plus, este într-atât de demodat încât tânjeşte să aibă copii. Poţi să-ţi închipui acest lucru? Vrem să ne petrecem luna de miere în India, întotdeauna am visat să admir Tadji-Majal la lumina lunii. Ce zici de asta? Trebuie să recunosc că mi-ai servit cu adevărat o surpriză! Ultima oară când ne-am văzut, mi se pare că-mi spuneai că nu te vei căsători niciodată pentru că... Lucille dădu cu necaz din mână încât îi zornăiră brăţările. - Ah! Îmi aduc aminte! Spuneam că tind spre varietate, că vreau să încerc totul, lată că am încercat aproape totul şi nu-i nimic de făcut! Dar vezi, e plicticos să-ţi urmezi cu încăpăţânare propriile tale principii. Uită-te la tine. Cine şi-ar fi putut închipui acum 3 ani, că vei fugi pur şi simplu de-acasă şi vei veni repede în State în loc să dai examen la un colegiu de tipul Cambridge sau Oxford? Pariez că tatăl tău s-ar fi bucurat tare mult. Ca răspuns, pe faţa palidă tipic englezească a lui Fanny apăru o slabă roşeaţă. Lucille se grăbi să adauge cu părere de rău în glas: - Iubito, n-am vrut să te necăjesc. Vreau doar să spun că... Înţelegi tu. Acum trei ani şi eu eram cu totul alta, o adevărată sălbatică. Poate că a mai rămas ceva în mine din această sălbăticie. Mi-a plăcut să experimentez şi mă desfătăm cu fiecare clipă a vieţii. Mai adaug-o şi pe mama Eliza: pe oricine ar putea opri de la căsătorie. Îţi aduci aminte că amândouă i-am dat cuvântul că nu ne vom căsători niciodată? Nici n-am crezut în dragoste: pur şi simplu făceam dragoste sau o jonglam, în funcţie de împrejurări şi mai ales de partener. Apoi l-am întâlnit pe Felix şi deodată... Singură nu ştiu cum a ieşit asta şi când a început, dar m-am îndrăgostit lulea şi ceea ce-i mai surprinzător, şi el ! Oh, Fanny! N-ai iubit pe nimeni? Nu te-a atras nici un bărbat? - De multe ori m-am simţit atrasă, dar... mulţumesc, mai bine fără asta. - Ai văzut şi tu de câte ori s-a îndrăgostit mama Eliza şi de câte ori i s-a urât după aceea! Fanny se străduia să vorbească cu un ton nepăsător în speranţa că ochii nu-i vor trăda neliniştea. Lucille radia de bucurie, în timp ce Fanny se bucura din tot sufletul pentru ea. Dar e greu de crezut că o fiinţă atât de nestatornică ca ea s-a liniştit pentru totdeauna. Fanny spuse cum nu se putea mai delicat: - Mai povesteşte-mi despre Felix. Se poartă frumos cu tine? Cât câştigă? Şi ce aveţi de gând să faceţi după nopţile cu lună de la Tadji-Majal? Lucille se încruntă puţin, pentru prima oară în această seară, întorcându-se, bâigui: - Ai ceva împotrivă dacă îmi aprind mai întâi o ţigară? Este o istorie lungă, iar dacă nu-ţi voi explica totul cum trebuie, n-o să înţelegi, dragă Fanny! Eşti atât de echilibrată! Oh. ţin minte din câte situaţii m-ai ajutat să ies. Apoi se întoarse către sora sa şi îi întinse havana groasă. Fanny clătinase din cap şi Lucille surâse. Nu-mi spune că n-ai încercat. Păi, acum prin asta trec până şi copiii. Nu trebuie decât să... Trăgând adânc fumul aromat de ţigară, Lucille îl ţinu în plămâni câteva secunde, tăcută, cu ochii închişi. Părea că, cu toţi porii, cu fiecare celulă absoarbe fumul, aşa că pentru ieşire acestuia nu-i mai rămânea nici o portiţă. Şi mai interesant era că narcoticul nu-şi făcea practic efectul, iar Fanny se aşteptase să-şi vadă sora prăbuşită. - Hai încearcă şi tu! Numai un fum! Îţi garantez că te relaxează. Mai bine faci practică sub directa mea îndrumare, decât s-o faci la Los Angeles. De asta n-o să scapi, scumpa mea surioară. Altfel toţi vor spune că eşti anormală sau că faci pe grozava. - Dar dacă aş motiva că am alergie? - Îţi vor oferi la alegere altceva, cocaină, de exemplu. Ai prizat vreodată cocaină? - Nu. Şi nici nu mă gândesc. - Doamne Dumnezeule, Fanny nu mai fi aşa... peste măsură de corectă. De ce n-ai învăţa să te înfrupţi din plăcerile vieţii? Nu în totalitate ca mine, dar ai de gând să rămâi veşnic deoparte şi să te uiţi cum se distrează alţii? Trebuie să experimentezi, să rişti, să trăieşti, înţelegi? Lui Fanny îi veniră în minte cuvintele: «Este o fetiţă atât de simpatică miss Fanny! Cu ea nu avem nici un fel de probleme, se comportă excelent». Doica Marilyn este o bătrânică simpatică! Şi tata... După una din vizitele lui Lucille a lăudat-o pe Fanny: «Mă bucur că eşti un copil cuminte şi ascultător, Fanny! Rămâi întotdeauna aşa, să nu te schimbi sub nici o influenţă». Dar acum uitându-se în urmă, Fanny înţelese că a obţinut chiar ce-a vrut, ca ea, ferească Dumnezeu, nu cumva să se abată de la legile şi convenţiile cu care el i-a înconjurat sufletul, clădind din acestea un gard înalt care o desparte de viaţă. Doica îi vroia şi ea numai binele, dar, la naiba, e destul de matură să trăiască în armonie cu propria ei fiinţă şi cu restul lumii. Nu, nu va mai sta departe privind cu tristeţe cum frece viaţa fără s-o simtă! - Uite ce-i, mai uită-te o dată cum trag eu şi ai grijă să nu ţi se oprească în gât. Nu-i atât de greu, crede-mă, nu vei avea senzaţii neplăcute. Pur şi simplu te vei deconecta şi vei simţi o ameţeală plăcută. «Puţin probabil», se gândi Fanny şi se decise totuşi să încerce. La urma urmei, a citit destul ca să ştie: marijuana în doze mici nu este periculoasă, e chiar mai inofensivă decât o ţigară, nemaivorbind de alcool. După primul fum începu să tuşească, după al doilea reuşi să se obişnuiască. Şi nu i s-a părut ceva de speriat. Lucille umplu din nou paharele, iar Fanny începu să guste vinul rece vrând să clarifice dacă este dezamăgită sau dacă se simte chiar uşurată. Apoi mai trase un fum de ţigară, înainte ca Lucille s-o strivească în scrumieră. - Ei, ţi s-a tulburat mintea? Te-a ameţit ţigara? Imediat îţi vei veni în fire. Acum pun puţină muzică, e întotdeauna tip-top după iarbă. «Va trebui să-mi însuşesc şi eu vocabularul ăsta» îşi spuse Fanny cuibărindu-se mai lejer pe canapea. Şi, în sfârşit, Lucille îşi începu povestirea despre Felix: cum s-au cunoscut şi cât de dezgustător este fratele lui mai mare. În pahare vinul sclipea ademenitor, muzica era minunată, ba creştea în intensitate, ba se stingea; în acelaşi timp te liniştea şi te alarma. Niciodată Fanny nu se simţea atât de mulţumită, ca atunci când îl asculta pe Wagner. Niciodată nu se mai simţise atât de împăcată cu sine. - Cum îl cheamă? întrebă pe neaşteptate, vrând să-i arate Lucillei că-i urmăreşte atent povestirea. - Pe cine? - Pe fratele lui mai mare. - Ah, acest tiran, acest neobrăzat! Luigi. Răutăciosul Luigi. Lucille chicoti. Numai să nu mă trădezi lui Felix că îi spun aşa, Felix îl priveşte de jos în sus, bănuiesc că-i e cam frică. Luigi Antonio Augustus Laziani - un nume frumos. Şi Felix mai are încă două nume, cred că la ei este un obicei. Dar toţi îl strigă Felix, îl prinde de minune, e un nume frumos ca un zeu. Iar frăţiorul, un adevărat monstru, le impune tuturor voinţa sa, pe baza faptului că el e primul ce a apărut pe lume. Ba-i conte, ba-i duce, într-un cuvânt: ceva idiot. Cine acordă atenţie titlului în ziua de azi? Cu atât mai mult celor italiene, toţi le cunosc valoarea. Unde am rămas? - La faptul că acest bandit, care-i Antonio, trebuie să-i dea permisiunea lui Felix să se căsătorească. Fanny îşi îndreptă poziţia dându-şi părul pe spate. Dar de ce Felix trebuie să-i ceară permisiunea? Câţi ani are? Oare nu-i atât de matur ca să obţină tot ceea ce vrea? - Doar ţi-am spus deja: ei sunt italieni, iar Luigi Antonio, (apropos, în cercul familial este strigat Antonio, cum de ţi-ai dat seama?), în calitate de cap al familiei îi întoarce pe toţi cum îi trăsneşte prin cap. Înţelegi, lui îi aparţine cea mai mare parte a capitalului familiei şi ţine sub control afacerile ei. Se ocupă de automobile, vapoare şi în general e bun la toate şi e bogat ca şi Cresus. Felix lucrează pentru el. Nu are deloc inimă. Lucille îşi scutură umerii sensibili la frig şi coborî vocea în care se simţeau nuanţe dramatice. - Nu m-aş fi mirat dacă aş fi aflat că este legat... Înţelegi tu... de o bandă de infractori. - Ai în vedere mafia? Oh, nu, Lucille, nu-i asta! - Nu sunt convinsă. Se înţelege ... niciodată nu a vorbit ceva asemănător, iar eu nu l-am întrebat. Dar vezi, el a recunoscut odată că pentru realizarea scopului propriu nu se va da în lături de la nimic. Acum îţi este clar ce fel de obstacol s-a ridicat şi de ce am nevoie de ajutorul tău Fanny. Mi-e frică, va încerca să ne despartă în mod sigur. Pentru mine asta înseamnă moartea, pentru Felix de asemenea. Ochii mari şi verzi ai Lucillei se umplură de lacrimi. - De ce să vă despartă? - …Pentru că... este un făţarnic incorigibil. Lucille izbucni în plâns. Toţi sunt nişte catolici sârguincioşi, iar Luigi este unul din aceia pentru care există numai muncă şi iar muncă. Apoi va veni timpul, el singur îl va stabili, ca Felix să se însoare cu vreo tipă aleasă de fratele lui: dintr-o familie binecrescută, cu bani şi fără... - în glasul Lucillei se auziră bocete - fără un trecut ruşinos ca al meu. Toate aceste publicaţii ale presei de scandal, filmele... Ah, Fanny, ştii, că am început de dragul emoţiilor puternice şi pentru a căpăta experienţă(î) Felix înţelege totul şi nu prea acordă atenţie, dar fratelui... Acum vezi cât de mult am nevoie de ajutorul tău? - Zău că nu văd, recunoscu cinstit Fanny. Clipi intens pentru a-şi concentra privirea asupra surorii sale. Lucille stătea, frecându-şi picioarele; două lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Sărmana Lucille! Ce să mai spunem, se comporta într-un mod uşuratic şi nu rareori se abătea de la diurnul său, dar acest lucru era o parte din individualismul său, din farmecul său. Proceda în aşa fel încât nu se gândea la consecinţe, dar acest lucru nu-i dădea dreptul fiecărui neobrăzat să se uite la ea ca la o târfă. Cufundându-se în gândurile sale, Fanny încetă să-şi mai audă sora până ce aceasta nu-i repetă cu insistenţă: - Acum te-ai convins că mie şi Iui Felix nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne căsătorim în secret? Dacă, bineînţeles, vei fi de acord să ne acoperi. «Într-adevăr mă simt ciudat, se gândea cu un aer absent Fanny. Nu chiar rău, dar ciudat. Parcă aş pluti...» Pronunţă cu voce tare, străduindu-se să nu-şi înghită cuvintele: - Bineînţeles, te poţi baza pe mine. Voi avea grijă de Excelenţa Sa Antonio sau cum i-o mai fi zicând. Numai să aibă îndrăzneala să te vorbească de rău, că nu ştiu ce-o să fac cu el. Nu se abţinu şi izbucni în râs pentru că «nu ştiu ce-o să fac cu el» era expresia preferată a doicii Marilyn că în special atunci când Lucille venea în vizită. «Daţi-vă jos din copac, miss, altfel nu ştiu ce voi face cu dumneavoastră!». - Ah, Fanny, te iubesc atât de mult! De altfel i-am spus şi lui Felix că nu ne vei lăsa Ia ananghie. Lucille o îmbrăţişă puternic. Aceasta îi spuse: - Iar acum, când ne-am înţeles, poate mă vei conduce în dormitor? Mi s-a făcut deodată somn...

  Umbre din trecut de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -S-a întâmplat ceva,doamnă? Vă pot ajuta cumva?Leigh Bransom nici nu îl văzu până când nu îi bătu în fereastra maşinii.Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului,nu îşi mai dădea seama de nimic altceva.Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care îi atrăsese atenţia,scoase un geamăt de reînnoită agonie.Presupusul ei salvator arăta a orice altceva,numai a cavaler în armură strălucitoare,nu. -Vă simţiţi bine? întrebă el din nou.Nu,nu se simţea bine,dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan,care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie.Hainele îi erau murdare,pătate de unsoare şi transpiraţie.   Catarama mare din bronz,înfăţişând emblema statului Texas,îi apăru lui Leigh în dreptul ochilor în clipa când necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam.Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac,cu mâneci scurte,cădeau foarte bine pe trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi arunca o umbră sinistră pe chip,ceea ce făcu ca,pe lângă dureri,groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.   Măcar să nu fi avut ochelarii aceia fumurii,care o împiedicau să-i vadă ochii! Parcă ghicindu-i gândurile,necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată.Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi.Omul putea fi murdar,dar nu şi periculos. -Nu vreau să vă fac nici un rău,doamnă.Vreau numai să ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva.Leigh simţi în glasul străinului,ca şi în ochii lui,ceva ciudat de liniştitor. O altă durere îi străbătu trupul,de la şira spinării pornind,apoi în jurul mijlocului, până la abdomen.Îşi muşcă buza inferioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât,după care se prăbuşi în fa ă lovindu-se cu capul deț volan. -Dumnezeule mare! mai zise glasul acela nelinişit înainte ca portiera să fie larg deschisă.Văzându-i burta atât de mare,bărbatul fluieră uşor. -Ce naiba căutaţi aici,singură,în halul ăsta?o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan.Leigh răsufla greu,încercând să numere secundele cât dura contracţia.Întrebarea lui era aparent retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns.Îi puse o mână pe umăr.Pe pielea ei rece şi umedă,mâna lui părea fierbinte şi uscată. -Uşurel,da? Uşor.E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. -Da,zise ea şi închise ochii o clipă,încercând să mai capete ceva putere,ceva demnitate în faţa acelui străin,torturată,în acelaşi timp,de chinurile facerii. Mulţumesc.   -Pe dracu,n-am făcut încă nimic.Spuneţi,ce vreţi să fac? încotro mergeaţi?      -Spre Midland. -Şi eu la fel.Vreţi să vă duc eu până acolo?Ea îl privi atent.Se ghemuise între ea şi portieră.Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun,iar cealaltă pe volan.Acum că nu mai avea ochelarii de soare,îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare.Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului,atunci Leigh ştia că se putea încrede în acel bărbat. -Cred...cred că ar fi cel mai bine.   El zise atunci,după ce aruncă o privire peste umăr: -Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoastră şi să-mi las camioneta aici.Este...Oh,Doamne,iar? Simţise că avea să vină o altă contracţie înainte să o apuce durerea.Apăsându-şi mâinile de ambele părţi ale abdomenului,încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-si controleze durerea.După trecerea contracţiei,se lăsă moale pe spate. -Doamnă,până la Midland sunt vreo patruzeci de mila.N-o să reuşim.De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. -Am oprit acum vreo trei sferturi de oră.Avusesem ceva dureri și până atunci, dar am crezut că e vorba da o indigestie.El zâmbi uşor şi Leigh observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. -Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. -Au trecut doar două maşini,dar n-au oprit.Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a-şi da seama dacă era destul spaţiu. -Credeţi că puteţi merge? Dacă nu,o să vă duc eu.Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică: -Pute i să vă întindeţi în camioneta mea.Nu este o veritabilă sală da naşteri,dar  copilaşul n-o să ştie.De data aceasta zâmbi vizibil.Ridurile erau proeminente şi adânci,albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic,iar dinţii perfecţi şi strălucitori îi luminau chipul arămiu.Leigh îşi dădu seama că,în alte condiţii,l-ar fi găsit dezarmant de atrăgător. -Cred că pot să merg singură,zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan,în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.Braţul lui puternic cuprinse ceea ce,odată, fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă.Cu paşi nesiguri şi mărunţi,se îndreptară spre spatele maşinii.Valuri sufocante de căldură se ridicau din câmpiile din vestul Texasului.Leigh abia putea trage în piept acel aer dogoritor.   -Haideţi,nu mai e mult.Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte,dar îşi concentra atenţia asupra mersului.Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei,mărunţi şi nesiguri,îl făcea să se clatine.Praful de pe şosea se ridica în norişori lăsânduse,apoi,pe unghiile degetelor ei de la picioare,care ieşeau din sandale,şi pe pielea crăpată a cizmelor lui.Camioneta era la fel de murdară ca şi el,acoperită de un strat subţire de praf de preerie.Albul şi albastrul se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire.Era,de asemenea,plină de zgârieturi,dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o inscripţie,obiect obscen sau sugestiv.   -Sprijiniţi-vă puţin până las în jos scăriţa,îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar,de cum se întoarse el cu spatele,ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. -Ah! ţipă Leigh,întinzând instinctiv mâna spre el.O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de  dedesubt. -Gata,gata,faceţi ce trebuie să faceţi.Eu sunt aici.Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două,î i îngropă fa a în umărul lui.Păru să țină o veșnicie,dar,în cele din urmă,trecu.Se surprinse gemând. -Vă puteți ridica?o întrebă el și ea încuviință.Se auzi,apoi,un zdrăngănit de metale,după care el se întoarse și o ajută să se urce în partea din spate a camionetei.Rămase rezemată de o parte a mașinii,în timp ce el întinse repede oș prelată pe podeaua striată a vehicolului.Nu părea deloc prea curată,dar era,oricum mai bine decât fundul ruginit al camionetei.Îl auzi înjurând încet și murmurând reproșuri ca pentru sine,întinzând,în același timp,pânza kaki.  -Haide i,spuse el apoi,luându-i umerii în mâini și așezând-o pe prelată.O să vă simțiți mai bine.Asta a fost. Oftă când spatele atinse suprafa a dură,fără să-i pese și nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte.Transpira ia făcea ca rochia de varăț să i se lipească de trup. -Ați luat lecții ca să învățați  să respirați și așa? -Da.N-am putut să mă duc chiar de câte ori aș fi vrut,dar am învățat câte ceva.            -Simțiți-vă liberă să puneți în aplicare tot ce ați învățat,zise el grijuliu.Aveți ceva  în mașină care ne-ar putea fi de folos? -Am o geantă cu tot felul de lucruri,printre care și o cămașă de noapte din bumbac.În compartimentul pentru mănuși este un pachet de șervețele.Leigh se gândea că mama ei ar fi mândră,deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără a a ceva la drum. -Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Leigh observă că,pentru un om cu greutatea lui,dovedea multă agilitate.Când intră din nou în raza ei vizuală,îl văzu venind cu cămaşa de noapte aruncată pe umăr ca o togă.Îi dădu pachetul de şerveţele.   -Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta.Am văzut odată,într-un film,că,în asemenea cazuri de urgenţă,un ziar este foarte bun.Oricum,aţi putea să-l puneţi sub... ăă...sub şale,zise el şi,după ce îi dădu ziarul împăturit şi necitit,îi întoarse spatele imediat coborând din camionetă.Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru,însă,complet,când dureri puternice îi străpunseră abdomenul.Într-o clipă el îngenunche alături strângându-i mâna cu putere.   Gâfâind,ea zări ceasul de pe mâna lui stângă.Era din oţel inoxidabil,cu tot felul de cadrane şi alte prostii,şi ticăia foarte tare.Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cowboy pline de noroi şi cu hainele murdare.   De la ceas,privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă.Avea,oare,copilul să fie adus pe lume de un bărbat care,nu numai că nu era medic,dar nu era nici măcar tată? -Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. -Nu.Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionetei.Avea părul lung,de un şaten jnchis. -Trebuie să fie groaznic.Îmi pare rău.El zâmbi şi scoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii.Pe Leigh o uimea faptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat.Îşi descheiase câ iva nasturi de la cămaşă pentru a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca  o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat.   -Eh,nu-i chiar aşa.Am avut eu probleme şi mai mari,zise el,buzele senzuale dezvelindu-i dinţii sclipitori.Scoase un şerveţel din pachet,cu care,cu mişcări blânde,îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. -Data viitoare aţi putea să vă alegeţi o zi mai răcoroasă,glumi el smulgându-i un zâmbet. -Doris Day,spuse ea. -Poftim? -Era un film cu Doris Day.James Garner era soţul ei şi era de meserie obstetrician.Pe Arlene Francis au apucat-o durerile facerii într-un Rolls-Royce şi Doris Day l-a ajutat să aducă bebeluşul pe lume. -E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunze râzând: -Cred că da. -Cine ar fi crezut că un asemenea film ar putea fi educativ? zise el ştergând-o cu şerveţelul în jurul gâtului. -Cum vă numiţi? -Chad Dillon,doamnă. -Eu sunt Leigh Bransom. -Încântat,doamnă Bransom.Când o apucară iar durerile,nu mai fu atât de rău deoarece mâinile îndemânatice ale lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul,care se transformase ca într-o minge tare şi chinuitoare. -Cred că nu mai e mult,zise el după ce trecu contracţia.Din fericire,am în cabină un termos cu apă.Mă duc să mă spăl pe  mâini.Luă termosul din care îşi turnă pe mâini cât putu mai bine,afară,lângă camionetă. -Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă Leigh cu tact,mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. -Am reparat un motor de avion.Mecanic,deci.Ciudat,dar nu părea... -Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria îi spuse el încet.Leigh închise ochii,simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea.Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... -Nu e cazul acum să-ţi fie ruşine de mine.Trebuie să scoatem copilaşul. -Iartă-mă,şopti ea,după care îşi ridică rochia.Pentru că nu purta nici furou,nici sutien,din cauza căldurii,nu trebui decât să îşi scoată bikinii.Ajutată de Chad,îi dezbrăcă trecându-i peste picioarele încălţate în sandale. -Nu te-ai simţi mai bine desculţă? -Nu,e bine...Chad,ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenunche imediat între picioarele ei ridicate. -Îi văd căpşorul,zise el zâmbind uşurat.Trebuie să împingi sau...ce?   Gâfâind,ea începu să împingă cât putu de tare. -Aşa,o încuraja el.E foarte bine,doamnă.Glasul lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat peste trupul ei măcinat de durere. -Aproape că am terminat,Leigh,zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-i şterge transpiraţia cu un alt şerveţel.Batista,pe care şi-o legase în jurul frunţii,era udă de propria lui sudoare.Îşi trecu dosul  mâinii peste sprâncenele groase.Părul de pe piept era umed şi ondulat.Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al blugilor,întinzând piciorul ca să îşi poată strecura mâna înăuntru,apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. -Eşti nemaipomenită,ştiai?Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol,dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu,nu,nu sunt!ţipă ea în gând,pentru că nu îl putea lăsa să creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era,de fapt,dar,înainte să apuce să deschidă gura,îl auzi spunând:   -Soţul tău va fi foarte mândru de tine. -Nu...nu am nici un soţ,zise ea strângând din dinţi,când o altă durere îi străbătu fiinţa.Uluit,Chad o privi cu o clipă înainte ca grimasele ei să îl alerteze.Ochii i se măriră de încântare. -Eşti extraordinară.Aşa.Puţin mai tare.Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Copilul se înecă,scuipă şi apoi începu să ţipe. -Haide,Leigh,te descurci de minune.Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa,aşa,acum..Oh Doamne! făcu el prinzând în  mâini trupul alunecos al copilului,ia uite ce fetiţă frumoasă ai!Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecândui pe obraji când îl văzu radiind. -Arată-mi-o,zise ea foarte slab.E sănătoasă? E...e perfectă,spuse el.Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul. Simţi lovituri de pumnişori şi picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. -Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă,fără să îşi ridice privirea. Se concentra asupra a ceea ce avea de făcut.O picătură de sudoare îi atârna pe vârful nasului delicat. -Foarte bine,îi răspunse ea somnoroasă. -Te cred.Să ştii că eşti extraordinară.Ghemuit între picioarele ei,el îşi continua treaba.Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă,după care luă copilul roşu,ud şi cu pielea încreţită,care ţipa şi se zbătea,aşezându-i-l încetişor pe piept. -Oh,Chad,îți mulţumesc.Uită-te la ea,nu-i aşa că-i o minune? -Aşa e,zise el cu un glas aspru.Privirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere.Simţi o uşoară zvâcnire şi,apoi,uşurare. -Aşa,e mai bine acum? o întrebă el adunând placenta în ziar. -Da.Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.Copilaşul scâncea la pieptul mamei,care nu mai simţea zăpuşeala,ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe.Mâinile ei începură să cerceteze trupul umed al copilului.Îi numără degetuţele de la  mâini şi de la picioare,apoi îi sărută căpşorul.Fiica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chad îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte,prinzându-l de mijloc cu un cordon improvizat.   -Ce ciudat e să ai din nou abdomenul plat,zise ea oftând. -Sunt convins,chicoti el.Te simţi rău? Abia acum începea să simtă o durere surdă. -Nu,răspunse ea ştiind,însă,că,din scurta ezitare,se înţelesese că da. -Trebuie să ajungem la un spital,spuse Chad mai mult ca pentru sine. Îi trase,apoi,rochia peste picioare şi îi dădu bikinii cu stângăcie. -Dacă iei tu copilul,eu o să te iau pe tine,îi spuse după aceea şi,prinzând-o pe sub genunchi şi pe după gât,coborî din camionetă.Graţie paşilor lui mari ajunseră la maşină în câteva secunde.Deschise,portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă.După ce o aşeză pe locul însoţitorului,Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. -Aerul condiţionat va răcori atmosfera imediat.Te-aş duce cu camioneta mea,dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi,apoi,e şi plină de fiare. -Nu-i nimic,dar cum ţi-o vei recupera? -Nu-mi fac eu griji pentru asta,dar aşteaptă puţins-o încui.Într-o clipă a fost înapoi.Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi,după care o întrebă:   Scaunul acela nu se întinde? -Ba da. -Cred că ar fi mult mai comod aşa.Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul.Când fu sigur că stăteau cât se putea de bine, îşi puse din nou ochelarii de soare.Pălăria de cowboy îi rămăsese în camionetă,dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. -Chad,poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. -Bineînţeles,spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului. Nu îi trebui mult ca să apuce micul geamantan şi să îl pună pe locul din faţă. -Gata? Te simţi bine? -Foarte bine,îi răspunse ea zâmbind.El îi întoarse zâmbetul şi păru că ar fi vrut să spună ceva,dar se răzgândi,ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu.Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. -Îmi pare rău,ştiu că te doare,dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult.Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital.   Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. -Bine că l-am luat cu mine,zise ea absentă. -Unde ai fost sau unde te duceai,dacă tot veni vorba? -Am fost la Abilene,la o prietenă care s-a căsătorit aseară.Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să o îmbrac cu această ocazie, zise ea arătând spre umeraşul agăţat lângă bancheta din spate.Totuşi,mi-am luat şi ceva mai confortabil..El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Universităţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. -Providenţa a făcut aşa,îi spuse el şi,încruntându-se,îşi luă ochii de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate.Nu aveai ce să cauţi singură pe drum.Când trebuia să naşti? -Peste vreo două săptămâni.Ai dreptate,am căutat-o cu lumânarea.Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi,dacă nu era cine să mă însoţească,am...   Lăsă fraza neterminată. -De ce n-ai rămas pe drumul 1-20? Merge direct de la Abilene la Midland. -Am condus o altă prietenă acasă,în Tarzan.Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan,în Texas.Durerile m-au apucat abia după ce-am plecat deacolo.El murmură ceva,râzând uşor. Sper ca fetiţa să nu aibă nimic,zise ea din nou,privindu-şi fiica ce se afla într-o stare de agitaţie. -La plămâni n-are nimic,spuse Chad zâmbind.Fetiţa urla.Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă.Leigh îl privea pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plânsul ei să nu îl enerveze dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea dificilă,datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea.   Ce-aş fi făcut dacă Chad n-ar fi ajuns la timp?,se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe celălalt.Mai aveau încă vreo douăzeci de mile până la Midland şi ţipetele deveniseră şi mai acute.Leigh se uită la Chad,care îi întâlni privirea peste umăr.Încetini şi opri în mijlocul şoselei.Nu era nimeni pe şosea. -Ce să fac? îl întrebă ea consternată.Ce putea să ştie omul acela despre copii,când el nici măcar nu era căsătorit?Totuşi,conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucru.El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. -Habar n-am.Poate ar trebui...să...o hrăneşti...Leigh era fericită că lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. -Bine,dar nu voi avea lapte...cel puţin câteva zile încă. -Ştiu,dar poate e numai...ştii...nevoia instinctivă de...liniştire,zise el şi ridică din umeri.Copilul ţipa şi mai tare.Micuţele vinişoare albăstrui de pe cap deveniseră alarmant de proeminente,în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii.Luând hotărârea în locul ei,Chad îşi întinse mâna peste spătarul scaunului şi trase de breteaua rochiei de vară a lui Leigh.Incapabilă să îl privească,ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân.   Apucându-l cu mâna,îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei,care cu o surprinzătoare precizie,se agăţă cu guriţa de sfârc.Leigh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp.Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea.Ridicându-şi privirea,Leigh observă că Chad nu mai privea copilul,ci pe ea,iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu.. Îşi dădu seama,după acea privire plină de admiraţie,că,şi aşa neîngrijită cum era,el o găsea tot frumoasă.De fapt,cuvintele lui îi oferiră confirmarea: -Îţi stă bine în postură de mamă,Leigh,zise el încet.   Buclele astea lungi şi castanii,ochii albaştri-cenuşii asemeni norilor aducători de furtună,gura la fel de fragedă şi roză ca a fiicei tale şi,mai ales,expresia ta când te uiţi la copil -îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului al XV -lea în care e zugrăvită Sfânta Fecioară.Numai că tu nu eşti o pictură,mai adăugă el şi continuă să o privească cu admiraţie.Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie.Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat un pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare,chipul brăzdat de sudoare şi neras.Acum îi observă blândeţea din privire.Mâinile,deşi cu bătături,păreau sigure,puternice şi capabile de mângâiere.Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse,îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui.Uitându-se în jos,la fetiţă,văzu mâna lui Chad întinzându-se spre aceasta.Şi mai aproape.Îşi ţinu răsuflarea.Degetul lui arătător atinse obrazul fiicei ei mângâind-o,şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei. -Ce nume o să-i pui? -Sarah,zise ea fără nici o ezitare. -Îmi place. -Da,făcu ea privindu-l din nou.A a o chema pe soacra mea.El îşi retrase mâna de     parcă s-ar fi ars. -Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. -Nu mai sunt.Soţul meu a fost ucis.Chad rămase tăcut un minut privind soarele care apunea,ca o minge roşie la capătul şoselei. -Îmi pare rău,spuse el apoi uşor.Când? -Acum opt luni.Nici n-a ştiut că eram însărcinată.Lucra la departamentul pentru narcotice.A fost împuşcat în timpul unui raid.Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere.Chad se uită din nou la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. -Cred că sunteţi două doamne foarte deosebite,mai şopti el înainte de a porni maşina.Leigh trebuie să fi adormit după aceea,pentru că următorul lucru pe care îl conştientiza fu acela că Chad trăgea maşina în faţa intrării unui spital. Oprind,începu să claxoneze prelung şi tare.Apoi,întorcându-se spre ea,îi luă copilul de la sân şi îi atrase atenţia:   -Aranjează-ţi rochia puţin.Cu o grabă neîndemânatică,ea începu să îşi lege la loc breteaua,iar când Sarah reîncepu să dea semne de agitaţie,Chad i-o dădu înapoi mamei. -Aşteaptă aici,îi spuse el.Era un alt Chad,care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asistentelor venite să vadă ce se întâmplase.Portiera fu deschisă iute şi nişte  mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa.După care veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa.Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţeală şi o uşoară senzaţie de greaţă.Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal.   Unde era copilul? O durea ceva.Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă?O durea când o atingeau şi când o consultau.Cine era doctorul acela care îi tot spunea să nu îşi facă nici o grijă? îi făceau o injecţie?Unde era Chad?Chad...   -Leigh?Îi era foarte somn.Abia îşi putea ţine ochii deschişi.Încăperea era cufundată în întuneric.Când încercă să îşi mişte picioarele,simţi o înţepătură între coapse,iar faţa îi era fierbinte şi o furnica.Încet-încet,îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul.Simţea dureri peste tot.Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat al lui Chad Dillon aplecat asupra ei. -Leigh,eu trebuie să plec acum.Îmi pare rău că te-am trezit,dar voiam să-mi iau rămas bun. -Sarah? -E bine,îi răspunse el zâmbind.Am trecut întâi pe la ea.E la incubator, deocamdată,dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă.N-are nimic la plămâni E perfectă.Leigh închise iar ochii,atât cât să spună în gând o rugăciune de mulţumire. -Când o s-o pot vedea? -După ce o să-ţi mai revii.Ai trecut prin foarte multe,îţi aminteşti?   Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încurcată,tulburată şi dezorientată,Leigh îşi plimbă privirea prin încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. -Flori? făcu ea întrebătoare. -Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva.Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii.Trandafirii aceia costaseră,probabil,o avere,şi el nu îşi putea permite să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. -Îţi mulţumesc,eşti foarte drăguţ,Chad. El îşi lăsă capul în jos,timid ca un băieţandru. -Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring.Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău,pe un cartonaş din acelea de notat -în caz de urgenţă.Vin încoace,i-am spus doctorului unde e parcată maşina,iar cheile i le-am dat asistentei şefe.Cu ajutorul talonului tău de asigurări v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme.Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă,dar mi-au spus că nu ai nevoie decât de odihnă.Nu cred că ţi-am făcut ceva rău.Cum te simţi? -De parcă aş fi născut într-o camionetă,zise ea riscând un zâmbet.Mă înţeapă toată faţa. -Te-a ars soarele,îi spuse el atunci,chicotind încet. -Nu se poate! -Ba da.Vrei să-ţi dau cu puţină crema? Sora a lăsat ceva pe-aici. -Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă dupa tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îl indica.Îşi turnă puţină cremă în palmă şi,cu degetele de la cealaltă mână,începu să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte,nas şi obraji.Atingerea lui era uşoară,degetele lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema.Sprâncene,pomeţi,nas,bărbie,totul cădea pradă ochilor lui.Îi atinse din greşeală colţul gurii.Mâna îi încremeni,deodată,şi se uită le ea.Inima ei încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba,nu pentru mult timp însă. -E mai bine,spuse ea,pe când el închidea sticluţa de cremă.   De ce era,oare,atât de emoţionată? Toate mamele sunt aşa sensibile? Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă acută de a plânge şi nu ştia de ce. -Mă bucur că v-am fost de folos,doamnă,zise el zâmbind,dar cuvintele acelea sunară ciudat de solemn.Leigh se întrebă dacă îşi imaginase doar că,gura lui tremurase puţin. -Ai fost...începu ea şi înghiţi nodul care i se pusese în gât.Habar n-am ce m-aş fi făcut fără tine! Î i mulţumesc mult,Chad.ț -Eu îţi mulţumesc,Leigh,că ai avut încredere în mine.Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine.Se îndreptă şi dădu să plece,dar,după ce făcu doi paşi,se opri. Îşi lăsă capul în jos,ca şi cum i-ar fi fost atârnat de gât,şi ţintui cu privirea podeaua din plăcuţe de ceramică,de parcă ar fi putut afla acolo răspunsul la o mare dilemă.Se întoarse,apoi,deodată,şi,distanţa pe care o făcuse în doi paşi,o făcu acum într-unul singur.Braţele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. -Leigh,spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei,mişcându-le încet şi depărtându-i-le uşor.O sărută fără grabă ca,apoi,imediat să plece,statura lui înaltă,bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii.Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor,absorbite imediat de perna tare de spital.   continuarea o puteti descarca de aici....

Capitolul 1 Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros. Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate. La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul lucru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, Air America, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă. Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare. în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare. Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde. *** – Irish! -Hmm? – La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit. – S-a prăbuşit? – Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază. Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor. – La decolare sau la aterizare? întrebă. – Nu s-a confirmat. – Supravieţuitori? – Nu s-a confirmat. – Aeronavă de linie sau aparat particular? – Nu s-a confirmat. – La dracu’! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască. “… pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt…” Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos. – Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar de cateva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului. Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă. – Cine ne-a anunţat? – dori să ştie Irish. – Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410. – Mai este acolo? – Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui. – Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului. Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume. – Ike mai este? – întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă. – Este pe aici, joacă barbut. – Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie, orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i… – Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii. – La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista Air America, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună. Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri. Tate Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui. – Salut, Shep. Tate se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol. Zeci de mii de oameni îl priveau pe Tate cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Tate era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei. Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat. *** Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Tate intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la San Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv. Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Tate o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse. – Tate. – Ce s-a întîmplat? – întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva. – Nu ai ascultat la radio? – întrebă Nelson. – Nu, am ascultat muzică. De ce ? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră. Tate, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea “Roata Norocului”, pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Tate începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că… Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie. – Avionul lui Carole? – întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai. îşi făcu loc prin pîclă spre lumină. Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue. Simţea o durere cumplită. Din ce în ce mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni, înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi invadată de o flacără oarbă, un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea. Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau. Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei. “… incredibil de norocoasă… cu tot combustibilul îmbibat în haine… arsurile au fost superficiale”. “Cît durează pînă… va răspunde?” “… răbdare… traumatismul după un astfel de accident dăunează… mai mult corpului”. “Cum… va arăta, după ce… se va termina?” “… chirurgul mîine. El va… procedura cu dumneavoastră”. “Cînd?” “… nu mai este pericol… infecţie”. “Va… afecta sarcina?” “Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată”. Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare. – Doamnă Rutledge ? Mă auziţi ? Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse. – îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup. Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte. – Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel? – Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici. Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles. – Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat. Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni. încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform. Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama. Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească. Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă? Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea. – Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine. – Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului. – Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată, nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea. O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei. – Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa. – Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea? – Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion. **** Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu corpul. Işi amintea! Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare. Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe care le făcuse. Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd strîns…Ţinînd strîns ce ? îşi amintea că era ceva preţios, ceva ce trebuia să fie salvat…..îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum. – Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit. – Ţineţi-l afară pînă o stabilizez. – Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de autoritate. – Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva… – Carole? Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură. – O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-‘ Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea. Intinse mîna spre el – adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr. Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei. – Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge. – Mai stau. Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă. Cine este Mandy? se întrebă. Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole? De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge? Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el? Greşeau, desigur. Nu ştiau.   ***** Dar ea, oare îl cunoştea? Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare, în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus: – Bună. Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită. – Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi. Ea clipi. El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură. – Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate? Ea clipi din nou. – Iţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul? Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident. – Au fost numai paisprezece supravieţuitori. Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă pentru un bărbat cu mîini atît de puternice – într-un fel – numai Dumnezeu ştie cum – tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi aminteşti? Ea nu mai clipi. – Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău. Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. Intr-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea. – NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact. Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea el, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui. Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului. Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce. Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou. – Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur. – Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău. Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur. – Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport. Ea scoase un sunet de teroare. – Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva – pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost. Nu avea dinţi, nu avea păr. – l-am adus de acasă fotografii de-ale tale – dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani – aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru. Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru. O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr. – Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.   Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri. Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită. Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a trebuit să i se supună.   download de aici:...........adăugat link nou

CAPITOLUL 1 Părul lins. Fața ovală. Scout Ritland își memora primele impresii despre femeia pe care o zărea, din când în când, de partea cealaltă a sălii de bal. Arăta uluitor, era cu totul aparte. Cei doi erau despărțiți de o mulțime de musafiri puși la ștaif, amețiți de bolul cu punci din fructe tropicale, datorită căruia chiar și cel mai încercat băutor își pierde controlul într-atât încât să se arunce gol în valurile Pacificului. Scout nu era chiar atât de amețit, doar că îi răsuna în urechi un zumzet foarte plăcut. Era tot atât de intens ca și strigătele păsărilor de noapte din jungla care străjuia Coral Reef, splendida stațiune care, în seara asta, își deschidea oficial porțile. Miraculosul punci făcea parcă să dispară inhibițiile, să înăbușe moravurile, să învingă ideile preconcepute referitoare la egalitatea sexelor. Scout o fixa pe femeia cu rochie albă, colantă, cu o privire lacomă și scrutătoare, care de altfel nu-i era caracteristică. Fără cea mai mică urmă de reținere, o evalua, pur și simplu, ca pe un obiect ce-ți oferă plăcere sexuală. Parrish Island produce un asemenea efect asupra vizitatorilor. Locul acesta, un simplu punct dintr-o înșiruire de puncte pe o hartă a Pacificului de Sud, era pur și simplu amețitor. Abundau flori parfumate, copaci și cocotieri. Fastul american nu se făcea simțit. Doar cu câteva ore în urmă, Scout căzuse pradă farmecului insulei. Pentru prima oară de când venise acolo cu câteva luni în urmă, își aruncase privirea peste zidurile hotelului, placate în marmură de un roz sidefiu. Până acum își consumase atât de mult din timpul, energia și gândurile lui, încât nu avusese prilejul să admire insula aceasta neîntinată și locuitorii ei prietenoși. În special pe unul dintre ei, pe femeia în alb. Doamne, era superbă. De la distanță, afișa chiar o aroganță ironică. Ea îi observase privirea insistentă și îi răspunsese cu o uitătură rece, cântărindu-l la rândul ei. Apoi, îl ignorase în mod voit, ca și cum nimic în legătură cu persoana lui nu ar fi putut s-o intereseze vreodată. Scout era intrigat. Nu o văzuse niciodată prin stațiune, cât timp se construise aceasta, așa că nu putea fi o angajată a hotelului. Să fie soția vreunui funcționar? Gândul acesta era al naibii de deprimant. Căuta să scape de el, odată cu paharul de curând golit. Dacă era măritată, unde îi era soțul? Ce om întreg la minte ar lăsa o femeie frumoasă ca ea să se vânture singură într-o încăpere plină de bărbați, care de luni de zile se aflau departe de căminul lor? Nu, Scout nu credea că este măritată sau că ar avea vreo legătură serioasă. Nu arăta a femeie îndrăgostită. Atunci, cine era, se întrebă el, supraveghind dezinteresat aranjamentul de mâncăruri exotice de pe una dintre mese și nepierzând-o din ochi? — Bună treabă, domnule Ritland, comentă cineva în trecere. — Mulțumesc. O mare parte din hotelul stațiunii era construit peste apele unei lagune liniștite. Scout proiectase această minune, lucrând împreună cu arhitectul. El primea astfel partea lui de glorie, grație eforturilor sale ingenioase. I se strânsese mâna de atât de multe ori, încât îl durea de-a binelea. Îl durea și umărul, acolo unde toată lumea îl bătuse cu însuflețire, felicitându-l pentru reușita lui. Amețit mai mult de beția succesului decât de cea dată de punciul de fructe, își croi drum prin mulțime. Vroia să ajungă acolo unde femeia stătea în picioare, în apropierea uneia dintre ieșirile înalte și boltite ale clădirii. În momentul în care ajunse destul de aproape de ea ca să poată fi auzit, ea se întoarse dintr-odată și îl privi drept în ochi. Scout rămase înmărmurit. Respirația îi deveni precipitată. Ochii ei migdalați, ușor lăsați în jos, nu erau de un căprui închis așa cum se așteptase, ci albaștri. Niște ochi electrizanți, uluitori. — Încotro, Scout? Mă bucur că te-am prins înainte de a pleca. Cineva din spate îl apucă de umăr și îl întoarse din drum. Continuând, pe cât posibil, să nu-și desprindă privirea de cea a femeii, capul lui urmă totuși, firesc, mișcarea de rotație a trupului. — Ah, domnul Reynolds, zise el strângând mâna care-i fusese întinsă. — Corey, îl corectă magnatul hotelului. Ai făcut o treabă grozavă. N-ai obosit deja să tot auzi același lucru? Scout dădu din cap și râse autoironie. — Niciodată. — E inutil să spun cât de mulțumiți suntem. Vorbesc în numele tuturor membrilor corporației. — Mulțumesc, domnule. Scout nu-și putea permite să nu fie politicos cu omul care-i semnase niște cecuri grase, dar aruncă rapid o privire peste umăr. Femeia dispăruse. Drace! — N-a fost o sarcină ușoară, spuse Corey Reynolds. Mai ales când iei în considerare toate dificultățile pe care le-ai avut de înfruntat în timpul construcției. Scout întrebă: — Va referiți la atitudinea insularilor față de muncă? Celălalt bărbat dădu din cap. — Ei nu înțeleg absolut deloc importanța termenelor limită sau a zilei de lucru de opt ore, spuse Scout cu tristețe. Niciodată, perspectiva unui salariu mai mare pentru ore suplimentare nu i-a împiedicat să meargă la o petrecere și au cam zece în fiecare lună. Dar asta, totuși, nu m-a deranjat atât de tare ca hoțiile. Îmi cer scuze din nou că am făcut cheltuieli suplimentare de la buget, pentru a reface stocurile. — N-a fost vina ta că dispăreau tot timpul. Eu știu că ai făcut tot posibilul ca să prinzi hoții. — Jigodii nenorocite, spuse Scout, respirând cu greutate. Am stat la pândă timp de patru nopți cu multă atenție. Dar chiar în noaptea în care am hotărât că totul era inutil și m-am dus la culcare, am fost prădați din nou. Având impresia că vede cu coada ochiului o licărire de alb, Scout își întoarse capul spre terasă. Nu era nimic altceva decât lumina lunii în aerul înăbușitor și înmiresmat. Mai era ea oare încă acolo, ascunzându-se în umbrele grădinilor tropicale? — … personal? Oare ce îl întrebase domnul Reynolds? Ah, da! — Nu, nu am văzut nimic din insulă, în afara locuitorilor din imediata apropiere. M-am gândit să-mi iau o săptămână de concediu sau ceva în genul acesta, înainte de a pleca acasă. — Bună idee. Fă-ți timp să lichidezi totul înainte de nuntă. Bănuiesc că mai este încă de actualitate. — La sfârșitul lunii viitoare. Domnul Reynolds zâmbi și întrebă: — Ce mai face domnișoara Colfax? Corey Reynolds îi fusese prezentat lui Jennifer Colfax la un dineu la Boston, unde era sediul central al Grupului Reynolds. Stațiunea Coral Reef era pe atunci doar un proiect arhitectural. Pe Scout îl bucura faptul că el amintise numele logodnicii sale. Întotdeauna putuse conta pe Jennifer ca ea să producă o impresie bună. — Din scrisori reiese că e bine, răspunse el. — E tot așa de frumoasă? Scout zâmbi larg. — Foarte. Bătrânul chicoti: — Ai mare încredere în ea, de o lași singură atâta timp! — Înainte de a pleca, am căzut la o învoială. Nu mă puteam aștepta să stea singură acasă în fiecare seară, cât timp eu sunt plecat. E liberă să se întâlnească cu cine vrea, atâta vreme cât totul rămâne platonic! — Nu numai că ai încredere, dar mai ești și generos. De altfel, cred că abia așteaptă să-și revadă logodnicul acasă, în Statele Unite. Scout ridică din umeri. — A stat în Europa mai multe săptămâni, în timpul verii. S-a ocupat de magazinul de antichități al mătușii ei. — Da? întrebă Reynolds politicos. Dar ce face acolo? — Se află în treabă, asta e! Jennifer se tot face că se ocupă ba de antichități, ba de muzică, ba de modă. — Și soției mele îi place să se afle în treabă. Când nu face cumpărături, adăugă Corey Reynolds, într-un hohot de râs. Și, sorbind din paharul cu punci, întrebă: — Sunt adorabile, nu-i așa? Scout urmări privirea domnului Reynolds. El se uita la una dintre fetele de pe insulă, angajate pentru a servi sandviciuri în timpul serii. Era îmbrăcată într-un sarong scurt cu model floral, care îi înfășura cu eleganță trupul mlădios. Ca majoritatea femeilor de pe insulă, era măruntă și foarte drăguță, avea părul negru, lucios, ochii întunecați și ademenitori și un zâmbet gata fabricat. — Chiar dacă sunt logodit, spuse Scout, nu pot să nu observ că minunata populație feminină este una dintre bogățiile naturale din Parrish Island. Reynolds își întoarse privirea către Scout. — Ce-ai de gând să faci aici, pe insulă, în timpul care ți-a mai rămas? — Să uit de toate. Să scap de termene, de muncitori care de-abia se mișcă, de telefon. Să mă duc la pescuit. Poate să și vânez puțin. Să fac surfing. Să zac pe plajă și să nu fac absolut nimic. Se aplecă puțin și adăugă: — Dacă mă prinde o băștinașă frumoasă cu sânii goi, nu veni prea repede să mă cauți. Corey Reynolds chicoti din nou și-i trase una pe spate. — Mare păcătos mai ești. Îmi place că ai simt umorului. Și-au strâns mâinile, iar Corey Reynolds l-a lăudat din nou pe Scout pentru reușita sa. — Ne vedem la Boston. Vreau să discut cu tine niște proiecte de viitor. Promite-mi că vom lua masa în curând, împreună cu adorabila Jennifer. — Ne-ar face mare plăcere, domnule. Mulțumesc. În momentul în care bătrânul se îndepărtă, Scout simți că se înăbușă de bucurie. El nu voia să facă parte din Grupul Reynolds. Sistemul de corporație nu se potrivea personalității lui. Găsea că astfel i se limitează puterea de creație. Dar, în mod cert, dorea un alt contract cu Grupul și părea că exact la asta se gândea și Corey Reynolds. Proiectul stațiunii Coral Reef fusese pentru Scout prima lui mare lovitură. Și-a dat seama că trebuia să profite de acest succes, atâta timp cât se afla încă în atenția factorilor de decizie. După discuția avută cu Corey Reynolds, simți și mai tare nevoia să sărbătorească ceva. Luând un alt pahar de punci de pe tava de argint a unei chelnerițe, trecu pe sub o arcadă, înspre terasa de alături. Zidurile exterioare ale stațiunii erau împodobite cu vrejuri de Bougainvillea, pline de mănunchiuri de flori fremătătoare. Nu se făcuse niciun fel de economie pentru a decora hotelul în interior și pe dinafară. Vaze orientale imense, neprețuite, purtau ferigi luxuriante și palmieri ornamentali. Lumini, asemeni unor licurici uriași, pâlpâiau, încrustate în zid, puse strategic de-a lungul aleilor șerpuitoare din grădini. Trepte largi și joase coborau de pe terasa principală către un alt nivel. Una din alei o lua la stânga, către piscina cu trei nivele, cu cascadele ei artificiale și artezienele sale frumos decorate. O altă alee ducea jos, spre plajă, unde nisipul părea o panglică gălbuie între pajiștea îngrijită și valurile ce se spărgeau liniștite. Chefliii ce căutau un loc mai izolat părăsiseră sala de bal. Un grup de asiatici discutau afaceri la un pahar, în jurul unei mese, pe terasa de mai jos. Uitând de toate și de toți, în afară de ei înșiși, doi tineri se sărutau lângă unul din palmierii de pe pajiște. Un alt cuplu se plimba mână în mână prin valuri, purtând încă hainele de seară și legănându-și pantofii în mâini. În mijlocul peisajului, luminat de lună, apăru o siluetă solitară. Ca hipnotizat, Scout coborî treptele spre ea. Lumina lunii cădea pe rochia ei albă, făcând-o să strălucească în întuneric ca lumina unui far. Ea stătea nemișcată, cu fața spre ocean, cu privirile pierdute peste apă, de parcă ar fi comunicat cu ea printr-un limbaj tăcut și sacru. Grozavă rochie, se gândi Scout, când ajunse mai aproape. Jennifer n-ar fi purtat așa ceva. Puține femei din Noua Anglie ar fi făcut-o, de altfel. Rochia era uluitor de simplă, dar izbitor de sexy. Era adânc despicată pe coapsă. Veșmântul colant lăsa un umăr complet gol. Adierea parfumată i-l lipea ușor de trup, scoțându-i în evidență sânii și V-ul dintre coapse. El simți o urmă de vinovăție, gândindu-se la Jennifer. Dar ea se afla în cealaltă parte a lumii Această insulă i se părea atât de departe de Jennifer și de Boston, de parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. Regulile de comportament care se aplicau acolo erau aici la fel de inutile ca și o jachetă de lână. Muncise luni de zile, fără oprire. Merita o noapte de plăcere, nu-i așa? Trăise într-unul din locurile cele mai exotice de pe pământ și nu avusese nici cea mai mică șansă să-i guste plăcerile. Tentativele de a se justifica i se adunau în minte, dar ar fi reacționat chiar și fără ele. Luni de abstinență sexuală, licoarea tare pe care o băuse, peisajul tropical, femeia frumoasă, formau o combinație afrodisiacă teribil de puternică, în fața căreia nu putea să reziste. Auzindu-i pașii, ea întoarse capul și îl străpunse din nou cu privirea ei albastră care îți tăia răsuflarea. Părul ei, mai negru decât noaptea, era strâns într-un coc la ceafă și împodobit cu două flori de ibiscus. Singurele bijuterii pe care le purta erau doi cercei cu câte o perlă de mărimea unei pietricele. Oricât de perfecți apăreau, suprafața lor nu se putea compara cu pielea femeii. Netedă și incredibil de perfectă. De altfel, așa era peste tot. La gât, la piept, la curba unui sân, la picioare. Nu purta ciorapi în sandalele cu tocuri înalte. Avea picioare frumoase. Și mâinile, de asemenea. Într-una din ele, ținea o poșetă mică, de seară, din satin. Atâta frumusețe, atâta distincție, atâta perfecțiune. Trupul lui Scout zvâcnea de dorință. Ea stătea lângă o statuie care reprezenta un zeu păgân ce afișa o mimică șugubeață și avea un falus enorm. Scout își aduse aminte de ziua când puseseră acolo statuia. Fusese punctul de atracție al șantierului. Se făcuseră o groază de glume pe seama ei, care mai de care mai deochiate. Ar fi putut să jure acum că rânjetul insolent al statuii îl viza chiar pe el. Era ca și cum micul drăcușor i-ar fi cunoscut starea fizică și s-ar fi bucurat cu malițiozitate. Salută din cap idolul și începu să-i vorbească femeii. — E un prieten al dumitale? Spera ca totul să meargă bine, dar se aștepta și la posibilitatea ca ea să-l respingă. Îi crescu inima când buzele ei lucioase și vopsite se deschiseră într-un zâmbet care descoperi niște dinți tot atât de fără cusur ca tot restul. — El este prieten cu toată lumea. Este zeul erotismului. A, merge bine. Limba nu avea să fie un impediment, căci vorbea engleza. O engleză cu accent, dar frumoasă tocmai prin aceasta. În șoapta valurilor, vocea ei era joasă și răgușită. Scout zâmbi cu tâlc. — Bănuiam eu. Cum îl cheamă? Ea îi spuse. El se încruntă. — Numele ăsta are cel puțin douăsprezece silabe și toate literele sunt vocale. De când venise aici, reușise să rețină câteva cuvinte din dialectul localnicilor, dar toate erau legate de domeniul construcțiilor. „Înapoi la lucru”, cam asta era expresia pe care ar fi putut el să i-o spună femeii. Dar chiar dacă ar fi știut cuvintele corecte, nu ar fi putut să exprime exact ce avea în minte: Cât privește starea mea de excitație, n-am nevoie să-mi dea lecții omulețul ăsta. Sunt tare ca stânca: și, păpușo, tu ești de vină! Mergem la tine sau la mine? Aceste cuvinte nu păreau însă potrivite pentru a începe o conversație. — Numele meu este Scout Ritland. El îi întinse mâna. Ea, la rândul ei, îi dădu mâna. Era rece, mică și moale. — Chantal Du Pont. Retrăgându-și mâna, adăugă: — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Ritland, zise ea și se întoarse să plece. Lui Scout îi trebuiră câteva secunde ca să iasă de sub vraja zâmbetului ei amețitor și a senzației provocate de prezența mâinii ei în mâna lui. Când își reveni, se trezi că pășește pe lângă ea, pe una din aleile acoperite cu pietriș, care ducea spre interiorul stațiunii. — Lucrați la hotel? întrebă el, încercând să prelungească scurta lor discuție. Ea îi aruncă o privire amuzată. — Oarecum, domnule Ritland. — Atunci, ce căutați la petrecere? — Am fost invitată. Fu obligat s-o prindă de braț ca s-o rețină. Ajunseseră față în față. Printre vârfurile copacilor, luna arunca umbre ciudate pe fața ei. — N-am vrut să fiu grosolan, explică el. Bineînțeles că ai fost invitată, numai că eu nu te-am mai văzut pe aici și mă întrebam ce… — Nu m-am supărat, spuse ea domol. El o fixă cu privirea, captivat de figura ei minunată, de ochii ei, de gura ei. Degetele lui o strângeau încă de partea de sus a brațului. Nu mai simțise niciodată o asemenea piele catifelată. Ea își coborî privirea și îi atrase astfel atenția că mâna lui o atingea încă. Din păcate, fu nevoit să-i dea drumul. Abia când mâna îi reveni de-a lungul trupului, el își dădu seama că mai avea încă paharul de punci în mâna cealaltă. — Vrei să bei ceva? întrebă el, simțindu-se un pic ridicol. — Nu, mulțumesc. — Poate că ai dreptate. E teribil de tare. De abia zâmbindu-i, ea luă paharul și-l duse la buze. Privind peste marginea paharului, îl goli de tot, apoi se linse pe buze, adunând fiecare strop. Îi înapoie paharul gol și părăsi aleea, intrând în junglă. Scout, înnebunit, se uită lung după ea. Atâta băutură înghițită dintr-odată ar fi dat gata pe mulți bărbați. O sorbise de parcă ar fi fost laptele mamei și se mai ținea încă pe picioare. Mai mult decât atât, mergea pe cărarea din jungla întunecată cu abilitatea unui animal nocturn de pradă. În urma ei, frunzele abia foșneau. El nici nu apucase să se gândească bine la toate astea, că ea și dispăru printr-o perdea de viță. El își aruncă paharul pe alee și se luă după ea tăindu-și drum prin frunzișul des și uitând complet de smoking-ul lui elegant. O insectă îi trecu bâzâind pe la ureche, ca un proiectil. O plesni fără să-i dea nici cea mai mică atente. — Chantal! — Oui? El se întoarse brusc. Ea se afla acolo, în picioare, ca și cum ar fi ieșit dintr-unul din copaci. Simțindu-se caraghios, el își lărgi stângaci nodul de la cravată. — Ce ești tu, nimfă sau ce altceva? Ea râse într-un hohot tulburător. — Sunt o ființă omenească, din carne și oase, exact ca și tine. El își pierdu nasturele de la gulerul cămășii, iar apoi degetele îi încremeniră neputincioase. Era din nou cucerit de farmecul ei unic. Începu să o măsoare din vârful capului cu părul lins, coborî apoi spre față, de-a lungul gâtului ei grațios, printre sânii plini și apoi în jos, pătrunzându-i parcă trupul ademenitor. — Ființă omenească, da. Din carne și oase, desigur. El înaintă cât să stea chiar față în față cu ea. — Exact ca mine, zici? Nu, în niciun caz. Tu nu. Semeni cu absolut nimeni. El o mai atinse o dată, pentru a se convinge din nou că există într-adevăr. Întâi îi atinse linia sânilor, acele dulci proeminențe ce răsăreau deasupra marginii de sus a rochiei, aproape la fel de sus ca și scobitura umărului Era tot atât de plăcut să o atingi ca și să o privești. El își plimbă ușor degetul arătător pe sânul ei. Apoi, cu vârful degetelor, o mângâie de-a lungul gâtului, urmându-i linia, până întâlni maxilarul minunat cizelat. Când mâna lui îi prinse ceafa, ea se relaxă și își lăsă capul ușor pe spate, oferindu-și buzele spre a primi o moale mângâiere. Din răsuflarea ei, parfumul alcoolului răzbătea dulce. El simțea cum i se întuneca mintea, cum îi sporește dorința și înflăcărarea pasiunii. Îi atinse ușor buzele cu limba, îi murmură numele, un nume tot atât de încântător ca și ea. În schimb, ea își strecură mâna pe sub haina lui și și-o odihni pe pieptul lui puternic. Buzele lui se deschiseră împreunându-se cu ale ei, apoi o sărută apăsat, în timp ce, cu celălalt braț, îi înlănțuia mijlocul. Era unduitoare ca nisipul umed, mulându-și linia trupului după a lui. Scout îi simți împunsătura fermă a sânilor, minunata moliciune a feminității ei, suplețea coapselor. Dorința explodă în el. Își mută o mână pe sânul ei și o mângâie prin rochie. Simți prin haină cum i se întărea sfârcul, sub mișcarea circulară a degetului lui mare. Limba lui înfometată îi pătrunse în gură. Îi încerca gustul iar și iar, retrăgându-și limba pentru a mai savura delicatețea buzelor, și din nou cufundându-se în tainica ascunzătoare a gurii ei. Inima bătea să-i sară din piept. Sexul lui dur tresărea la fiecare bătaie de inimă. Și-l ascunse între picioarele ei. Maria lui îi cuprinse fesele și o făcu să se frece de el, întrebându-se în același timp ce gândea ea oare despre reacția lui masculină firească și nutrind speranța că îi va răspunde favorabil. Gemu de mulțumire când îi simți mâna strecurându-se între trupurile lor la nivelul taliei, căutându-i, fără îndoială, fermoarul. Tocmai de aceea fu surprins să simtă ceva tare și rece împungându-l în plex. Până să-și dea seama ce se întâmplase, ea se și strecură din brațele lui și se îndepărtă cât să nu o poată prinde. — Dar ce dracu’ se… Întrebarea îi încremeni pe buze, când își coborî privirea și văzu pistolul cu țeava îndreptată spre nasturele de pe burtă. Scout o întrebă uimit: — Ce dracu’ ai de gând? — Am un pistol ațintit asupra dumitale, domnule Ritland, spuse ea calm, în engleza ei cu accent. Iar dacă nu faci tot ce-ți spun, sunt gata să te omor. Chiar dacă fața ei părea extrem de serioasă, lui Scout îi venea greu să-și creadă ochilor. Ar fi putut să o descrie în fel și chip, dar adjectivul „amenințătoare” nu i se potrivea deloc. — Să mă împuști? De ce? râse el în hohote. Pentru că te-am sărutat? — Pentru ideea greșită că am dorit să fiu sărutată și pipăită ca ultima târfă. El își puse mâinile în șolduri. — Dar ce puteam să cred, când tu m-ai ademenit până aici? — Nu te-am ademenit! — Nu m-ai ademenit, pe dracu’, spuse el mânios. — Tu m-ai urmărit. Eu nu te-am încurajat. Toată povestea asta nu-l mai amuza deloc. — Hai, prințeso, nu-mi spune mie cât de cinstită ești. Tu ai vrut să te urmez. Mă chemai chiar prin felul tău de a mă respinge. Ți-a plăcut să mă săruți și tot restul… spuse el, coborând ochii spre sânii ei și spre sfârcurile lor pronunțate. Nu prea poți să-mi dovedești contrariul, când eu văd bine cu totul altceva. Ochii ei devenită periculos de strălucitori și trupul i se încordă din cale-afară. — Aici nu e vorba de sărutările tale. — Atunci, de ce? — Ai să afli curând. Întoarce-te și dă-i drumul! El râse scurt și scruta cu privirea zidul de verdeață care-i împrejmuia. — Las-o baltă, suntem chiar în junglă. — Dă-i drumul, domnule Ritland. — La dracu’. — Trebuie oare să-ți amintesc că am un pistol în mână și că ar fi mai bine să mă asculți? Ochii lui deveniră mici, iar buzele se strânseră într-un zâmbet prefăcut: — Vai, mor de frică, șopti el zeflemitor. O femeie care arată ca o zână și sărută ca o târfă de lux este într-adevăr periculoasă. Dar arma ei preferată nu este pistolul. Jignită, ea urlă: — Cum îndrăznești? El se repezi la pistol. Încercă să i-l smulgă. În momentul în care arma i se descarcă în mână, Chantal țipă scurt, surprinsă. Rămaseră amândoi împietriți, holbându-se nelămuriți unul la altul. Apoi, Scout se dădu cu un pas înapoi și-și privi coapsa. Sângele țâșnea deja. — M-ai împușcat! spuse el, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Și apoi furios: — M-ai împușcat de-adevăratelea! De data asta simți o durere care îi zdrobea ceafa. Se prăbuși pe covorul moale al junglei. Deasupra, printre copaci, zări fulgere colorate, mișcându-se ca un caleidoscop electric. În cele din urmă, durerea îl pătrunse. Lumina parcă exploda în jurul lui. Mai privi o dată cu ochii mari la rană, apoi la femeie, apoi scoase un răget de fiară turbată și se repezi spre ea. Apoi, întunericul îl învălui și nu mai văzu nimic.