Sandra Brown carti

Capitolul 1 — Ești sigur că vine astăzi? întrebă Andy Malone, nerăbdătoare, apoi se așeză într-o poziție mai confortabilă. Scaunul înalt, de bar, îmbrăcat în vinilin roșu, era destul de incomod. — Nu, bineînțeles că nu sunt, zise Gabe Sanders, proprietar și bucătar-șef al localului Gabe’s Chili Parlor, în timp ce ștergea cu un prosop tejgheaua curată, dar crăpată, a barului. N-a spus decât că s-ar putea să vină azi. Deci nu e neapărată nevoie să fie aici, nu-i așa? Face ce vrea el. Bărbatul grizonat chicoti. Instinctele antrenate ale lui Andy îi dădură un semnal; ea uită de senzația de inconfort produsă de tăblia tare a scaunului. Știa prea bine cum să atragă atenția celorlalți consumatori. Dar în orice clipă, lui Gable Sanders putea să i se pară că era prea curioasă, și să nu-i mai răspundă la întrebări. — Oh? sorbi nonșalantă din ceaiul cu gheață. Îi fusese servit într-un pahar roșu, din plastic, având lingurița înăuntru. Domnul Ratliff ți-a lăsat cumva impresia unui om impulsiv? Din clipa în care a rostit întrebarea, a știut că Gabe era deja în gardă. Prosopul nu mai ștergea tejgheaua sau ibricul. Sprâncenele stufoase ale lui Gabe coborâră aproape imperceptibil, deasupra unor ochi mari, puțin prietenoși. — De ce pui atât de multe întrebări despre Lyon Ratliff? Hm? Andy încercă să inventeze rapid o poveste. Se aplecă spre Gabe, cu ceea ce dorea să fie o poză care să inspire încredere, și spuse  conspirativ: — Am avut o colegă de clasă, la SMU, de pe-aici. Ea mi-a povestit despre acest bărbat care trăia la o fermă imensă și conducea un El Dorado argintiu. Mi s-a părut un personaj coborât dintr-un film. Gabe o privi întrebător, încercând să pătrundă dincolo de fațadă. Încrederea de sine a lui Andy păru să se risipească. Privirea lui îi spunea clar c-o consideră prea bătrână ca să fie studentă. — Cum o chema? Complet descumpănită, mai întâi de intuiția lui Gabe, și apoi de întrebare, ea murmură: — Cum o... pe cine? — Pe colega ta. Trebuie s-o cunosc, mai mult ca sigur. Servesc chili și burger aici din ’47. Cunosc majoritatea familiilor din Kerrville. — Oh, înseamnă că o știi pe... Carla. De fapt locuia în San Antonio și venea aici doar vara, în vizită la verii ei. Andy întinse mâna după paharul cu ceai și sorbi cu nesaț, de parcă lichidul ar fi conținut un tonic. De când venise aici, în Texas, în urmă cu câteva zile, ea se simțise nelalocul ei. Întrebările politicoase, puse cu grijă, care prin alte locuri ar fi deschis orice ușă, nu o duseseră nicăieri. De parcă cetățenii orășelului Kerville se hotărâseră să-l apere pe Lyon Ratliff, și pe tatăl acestuia, un bărbat foarte retras, care era de fapt scopul venirii ei. Generalul Michael Ratliff era ultimul supraviețuitor dintre generalii din cel de-al doilea război mondial. Andy își jurase să-i ia un interviu în cadrul programului ei TV. Și dacă veștile privind sănătatea lui șubredă erau adevărate, trebuia s-o facă repede. Până acum, călătoria ei nu-i dăduse nici o speranță că dorința i se va împlini. Gabe Sanders devenise, la rândul lui, la fel de reținut ca și ceilalți cărora le ceruse informații. Hotărâtă, își înălță bărbia, iar colțurile gurii conturară un zâmbet dulce. Ochii îi străluceau. — Domnule Sanders, n-ai din întâmplare o felie de lămâie pentru ceaiul meu? Încrederea în sine îi reveni, văzându-l pe Gabe uluit, pentru moment, de surâsul ei radios. — Imediat. — Oh, minunat! Îți mulțumesc. Își îndepărtă de pe față o șuviță ce păr auriu. Își folosea chipul atrăgător doar atunci când era obligată să obțină vreo informație prețioasă, și acest lucru o întrista de fiecare dată. Ar fi vrut ca oamenii să nu se comporte diferit atunci când aveau în fața lor un reporter-bărbat Dar atunci când era absolut necesar, se folosea de orice avantaj, iar dacă cineva o găsea provocatoare, nu vedea nici un rău în asta. Tatăl ei, care avusese inspirația unui poet, o comparase odată cu un parfait din înghețată de vanilie, cu Amaretto și sos caramel. — Mulțumesc, îi spuse ea lui Gabe, care îi adusese două felii de lămâie pe o farfuriuță. Stoarse una din felii în paharul cu ceai, care i se păruse ca un sirop, de vreme ce ea nu obișnuia să bea nimic îndulcit. — Nu ești de pe-aici, nu-i așa? Era tentată să inventeze o minciună care să răspundă la întrebarea lui Gabe, ar nu mai avea nici un haz. — Nu, nu sunt. Locuiesc acum în Nashville, dar am crescut în Indiana. — Nashville, hm? De unde e Marea Opy? Lucrezi pentru ea? Ea clătina din cap, râzând. — Nu. Ci pentru o companie independentă. Prin cablu. — Cablu? Sprâncenele lui Gabe se înălțară. Categoric, erau cele mai expresive din câte văzuse. — Vrei să spui, televiziune prin cablu? — Da. — Apari la TV? — Câteodată. Am un program al meu, în care iau interviuri, și care e preluat și difuzat în toată țara. — Interviuri? Se uită peste umărul ei, la ceilalți clienți din încăpere, ca și cum ar fi căutat pe cineva care să merite să i se ia un interviu. Privirea îi reveni apoi spre ea, înțelegătoare. — Doar nu te gândeai să-i ceri lui Lyon să-ți dea voie să-i iei un interviu tatălui lui, nu-i așa? — Ba da. O studie câteva clipe. — Colega ta, de la SMU, nu există, nu? Ea îi susținu privirea. — Nu. — … — Așa că domnul Ratliff n-o să-mi dea voie să-i iau un interviu tatălui lui? — Ba bine că nu! Dar mai bine afli singură, fiin’că uite-l. Andy își coborî privirea, la cercul ud lăsat pe tejghea de paharul ei. Se auzi sunetul puternic al clopoțelului de deasupra ușii. Simți că o părăsește curajul. — Bună, Lyon, spuse cineva, dintr-un colț al încăperii. — Hei, Lyon, se auzi o altă voce. — Jim, Pete... Vocea îi era profundă și aspră. Auzindu-l, Andy se simți cuprinsă de fiori. Sperase ca el să se așeze pe unul din scaunele înalte de lângă ea, ca să poată lega ușor o conversație. Dar din zgomotul pașilor lui înțelese că se îndrepta spre capătul barului, o prelungire perpendiculară pe tejgheaua la care stătea ea. Cu coada ochiului observă o cămașă albastră. Gabe se îndreptă într-acolo. — Bună, Lyon. Ce bei? Chili? — Azi nu. E prea cald. Nu știu cum l-a pregătit Gracie aseară, dar a trebuit să iau două doze din porcăria aia roz că să mă dreg la stomac. — Nu crezi că durerea de burtă avea o legătură și cu paharele de mărgărita pe care le-ai băut pe lângă chili? Un râs puternic izbucni din pieptul care era, cu siguranță, foarte lat. — S-ar putea, s-ar putea. Vocea aceea. Ce fel de bărbat putea să aibă o voce ca a lui? Andy nu credea că-și va mai putea stăpâni prea mult curiozitatea. Într-un sfârșit, întoarse capul spre Lyon, în timp ce el spunea: — Dă-mi un cheeseburger. — Vine! Andy nici nu mai auzi răspunsul lui Gabe la comanda făcută de Lyon Ratliff. Era captivată de înfățișarea acestuia. Nu arăta deloc așa cum se așteptase ea. Și-l imaginase mai bătrân, de vârstă mijlocie, din cauză că generalul Ratliff se apropia de optzeci de ani. Se părea însă că fiul lui se născuse după război. Lyon Ratliff n-avea mai mult de treizeci și cinci de ani. Părul des și întunecat părea sculptat în jurul capului. Era grizonat, la tâmple. Sprâncenele groase se arcuiau deasupra ochilor adânci, a căror culoare nu reuși s-o distingă de la distanța aceea. Ochii ei urmăriră conturul nasului roman, care-i amintea de actorii care jucau în filme de inspirație biblică, apoi gura senzuală, care-i amintea tot de actori, dar dintr-un alt gen de filme. — Carnea provine cumva de la un vițel de la ferma Ratliff? îl întrebă el pe Gabe. Andy era intrigată de vocea lui. Avea rezonanță, deși nu vorbea prea tare, ca și cum, dacă nu ascultai cu atenție, puteai să pierzi ceva foarte important. Tonul ușor răgușit avea inflexiuni foarte sexy. Categoric, făcea parte din cea de-a doua categorie de actori. — Bineînțeles. Cea mai bună carne, zise Gabe. Lyon își dădu ușor capul pe spate și râse. Tocmai se pregătea să ia paharul cu apă rece pe care i-l adusese Gabe, când o observă, din întâmplare. Ochii lui trecură mai departe, apoi se întoarseră spre ea, studiind-o cu încetineală. Andy simțea privirea ochilor lui gri alunecând pe fața ei. Începu cu ochii ei, iar Andy citi în privirea lui surpriza la care se așteptase. Era reacția obișnuită a celor care se uitau pentru prima oară în ochii ei. Aveau o nuanță neobișnuită, și erau încadrați de gene lungi și dese. Ochii lui gri se fixară apoi asupra părului ei. Oare coada de cal, prinsă cu o agrafă în formă de scoică, o făcea să arate prea tânără? Sau - Doamne ferește - arăta ca o femeie de treizeci de ani care se străduiește să pară tânără? Nu deveni paranoică, Andy, își spuse. Știa cât de atrăgător era părul ei caramel, cu șuvițe aurii. Dar nu cumva îi observase broboanele de transpirație de pe frunte? Cu toate că de ușa localului era atârnat un semn vechi de douăzeci de ani, pe care scria că înăuntru era aer condiționat, Andy își simțea întreg trupul acoperit de o peliculă de transpirație. Devenise brusc conștientă de fiecare por al corpului ei, de fiecare nerv. Ca și cum ar fi fost deschisă, pentru a fi disecată, iar Lyon Ratliff era omul de știință care examina cu multă răbdare un specimen neobișnuit. Când ochii lui se opriră pe buzele ei, Andy își feri privirea. Întinse mâna după pahar, care aproape că-i alunecă printre degete. Se temu că, în loc să-i distragă o să-l intrige și mai tare. Ce se întâmplase cu ea? Venise cu o misiune. Îl pândea de trei zile pe acest bărbat, punea pretutindeni întrebări despre el și tatăl lui, aduna crâmpeie de informații, suferea când era alungată sau repezită. Stătuse ore întregi în salonul de coafură, ascultând bârfele, sperând ca numele lui să fie pomenit, și refuzând din când în când, ferm, dar cu blândețe, să i se tapeze părul „ca să-i dea volum”. Singurul lucru pe care-l aflase fusese că Lyon nu luase parte la ultimul bal, pentru că tatăl lui se simțise rău, că-și comandase alte plante pentru casa de la fermă, și că manichiurista fusese pregătită de marchizul de Sade. Acum era acolo, la câțiva pași de ea, iar ea parcă-și înghițise limba, pentru prima oară în viață. Unde era stăpânirea ei de sine? Încrederea, încăpățânarea de a nu accepta vreun refuz? Toate o părăsiseră. Obiectivitatea care-o caracterizase până atunci pălise în fața unui bărbat ce emană sexualitate. Se întâlnise cu regi și prim-miniștri, cu președinți, inclusiv cu doi dintre președinții Americii, și nu se simțise intimidată... Și acum acest... acest cowboy intră într-un bar, și eu mă topesc toată. Încercă cu încăpățânare să-și recapete controlul. Își înălță bărbia și-l privi provocator. Ochii lui o ardeau, topindu-i orice încercare de a părea curajoasă. Poziția maxilarului lui inspira aroganță. Mesajul pe care i-l transmitea n-ar fi fost mai clar nici dacă i l-ar fi spus cu voce tare. „Da, am auzit de egalitatea sexelor, și consider că nu e un lucru rău, în principiu. Dar acum te privesc și mă gândesc la tine ca al un obiect sexual, și n-ai cum să te împotrivești, orice-ai face.” Ei bine, putea să facă ceva. Putea să-l determine să nu mai gândească astfel. Avea să-l informeze, cu un stil calm, dar profesional, cine era și de ce venise acolo... dar numai după ce el avea să-și termine cheeseburger-ul, se hotărî ea, văzându-l pe Gabe care-i așeza o farfurie aburindă în față. Andy studie meniul prăfuit, plin de urme de grăsime, ale cărui prețuri fuseseră șterse și rescrise de nenumărate ori. Nu mai putea să bea încă un pahar de ceai supra îndulcit. Se uită la celelalte mese. O mamă își ștergea copilul la gură, apoi îi îndesă în ea un cartof prăjit. Într-un final, se uită în celălalt capăt al barului și văzu că Lyon aproape terminase de mâncat. Acum își bea cafeaua. Degetele lungi, puternice, înlănțuiseră posesiv ceașca. O privi. Andy îi zâmbi, dorindu-și să nu arate ca o fetișcană în căutarea unui flirt. — Bună, zise ea, reușind cu greu să se îndrepte spre el, pentru că-i tremurau genunchii. Se uită la ea lung, stăruitor, cu un amuzament abia reținut și un aer de evaluare sexuală pe care nu se străduia deloc să și-l reprime. Era chiar într-atât de obișnuit ca femeile să-l abordeze în localuri? — Bună. Deci nu avea de gând să-i ușureze situația. O.K., domnule Ratliff. Inspiră adânc și spuse: — Mă numesc Andrea Malone. Andy n-ar fi crezut niciodată că expresia lui se putea schimba atât de brusc, de drastic, sau că privirea îi putea îngheța pe loc. O privi cu răceală timp de câteva secunde, apoi se întoarse cu spatele la ea. De parcă nici n-ar fi existat, continuă să soarbă din cafea, cu nonșalanță. Ea se uită la Gabe, care se concentrase ostentativ asupra unui shaker, dar ale cărui urechi erau ciulite, mai mult ca sigur. Își umezi ușor buzele. — Am spus că mă num... — Știu cine ești, domnișoară Malone, zise el, condescendent. Ești din Nashville, de la Telex Cable Television Company. — Deci te-ai uitat cel puțin pe plicurile scrisorilor mele, deși nu te-ai obosit să le deschizi. Așa să fie? îl întrebă ea, sperând că astfel să-l provoace. — Da, așa este. Bău din nou din ceașcă. Indiferența lui o irita. Simți o dorință puternică de a-i smulge ceașca din mână - dacă era un gest posibil din punct de vedere fizic - și s-o arunce cât colo, doar ca să-i atragă atenția. Totuși, se temperă, pentru că prevedea că putea să iasă cu bătaie. El emana forță și voință din toți porii, și nu era prea dornică să se confrunte cu el. Era încăpățânată, dar nu și proastă. — Domnule Ratliff, să știi că... — Știu ce vrei. Iar răspunsul este nu. Cred că ți-am mai spus-o, atunci când am răspuns primei tale scrisori, cu câteva luni în urmă. Aceleia i-am răspuns. Se pare însă că nu-ți amintești conținutul ei. Spuneam, în esență, că ar trebui să-ți cruți forțele, timpul, banii și - o studie cu ochi cinici - hainele cele noi. N-o să consimt niciodată ca tatăl meu să dea un interviu acelui post de televiziune. Iar sentimentele mele de azi sunt aceleași cu cele de atunci. Îi întoarse din nou spatele. Andy crezuse că blugii ei cei noi și cizmele western aveau să se potrivească cu ambianța. Se îmbrăcase prea studiat? Bine. Făcuse o greșeală. Poate că târcoalele pe care le dăduse în ultimele zile nu fuseseră tocmai „profesionale”, dar n-avea de gând să renunțe tocmai acum. Își îndreptă umerii, punându-și în evidență, fără să vrea, linia dulce a sânilor. — Nici nu mi-ai ascultat propunerea, domnule Ratliff. Eu... — Nici nu vreau s-o aud. Întorsese capul spre ea, iar ochii îi coborâră fără să vrea pe sânii ei. Ea rămase nemișcată, ca și cum, dacă ar fi făcut un singur gest, ar fi recunoscut că situația era pe cale să devină de nesuportat. După un timp, el ridică privirea, iar Andy încercă să-și recapete ritmul respirației. — Tatăl meu nu dă interviuri, spuse el, încordat. E un om în vârstă. Nu se simte prea bine. Au mai venit și alții, domnișoară Malone, mai importanți decât tine. Răspunsul a fost același, nu, irevocabil. Se ridică de pe scaun, iar ea se trezi deodată privindu-i gulerul cămășii, din cauză că era foarte înalt. Făcu un pas înapoi, privind fascinată cum mâna lui pătrundea în buzunarul blugilor foarte strâmți, pentru a extrage o bancnotă de cinci dolari. Gestul lui făcu ca obrajii lui Andy să devină ca focul. El puse banii lângă farfurie. Era cel puțin dublu față de cât costă un cheesburger. — Mulțumesc, Gabe. Pe curând. — La revedere, Lyon. Lui Andy nu-i venea să creadă că era ignorată astfel. În timp ce el se îndrepta spre ușă, ea spuse: — Domnule Ratliff! Se opri și se întoarse cu mișcări încete, mai amenințătoare decât gesturile bruște. O studie din cap până în picioare, de la părul strâns în coadă la cizmele strălucitoare. — Nu-mi plac puștoaicele obraznice, domnișoară Malone. Iar tu așa-mi pari. Nu permit ca tatălui meu să i se ia interviuri. Cu atât mai puțin aș fi de acord să fii tu aceea. Așa că, ce-ar fi dacă ți-ai face bagajele și ți-ai deplasa fundulețul drăgălaș înapoi, în Nashville?   *   Își aruncă geantă pe pat și se prăbuși pe scaunul incomod din camera minusculă de motel. Își apăsa fruntea cu opt degete, în timp ce celelalte două, cele mari, i se roteau în jurul tâmplelor. Nu știa dacă durerea de cap se datora căldurii, climei aride sau acelui bărbat. Ba știa. Totul era din cauza lui. Ridicându-se, după câteva minute de repaus, își scoase cizmele și le aruncă cât-colo. Intră în baie și înghiți două aspirine, cu apă călduță de la robinet. De ce nu i-ai tras una în fața aceea obraznică? își întrebă propria imagine din oglindă. De ce-ai stat ca o prostănacă, și l-ai lăsat să-și bată joc de tine? Își desprinse părul din agrafă și clătină din cap să și-l aranjeze. Gestul îi accentuă durerea de cap. Pentru că îți dorești acest interviu, de-aia. Se temea să-l sune pe Les. Ce să-i spună? Nu era omul care să accepte prea ușor o dezamăgire - și asta într-o exprimare blândă. În timp ce forma numărul, începu să enumere în minte lucrurile pe care i le-ar putea spune. După ce i se făcu legătura, auzi mormăitul familiar. — Mda? — Bună, eu sunt. — Ia te uită! Începusem să cred că ai fost luată ostatecă de hoții de vite, sau așa ceva. Ce drăguț din partea ta că ți-ai făcut timp să mă suni! Sarcasm. Acesta era motivul zilei. Andy oftă resemnată. Așa accepta, întotdeauna, stările de spirit ale lui Les. — Îmi pare rău, Les, dar n-am avut nimic interesant de comunicat, așa că n-am sunat. Îți mai aduci aminte de ședința de luna trecută, în care s-a discutat despre convorbirile interurbane inutile? — Nu era vorba de tine, Andy, draga mea, zise el, mai cordial. Cum îți merge, acolo, în ținutul cowboy-lor? — Nu prea bine. N-am ajuns la niciun rezultat, după primele zile. N-am aflat decât că s-au făcut niște lucrări la casa de la fermă. Și am descoperit localul la care obișnuiește să vină Lyon Ratliff, să ia masa, atunci când e în oraș. Azi chiar am avut plăcerea să-l cunosc pe acest gentleman. Se holba la picioarele ei, amintindu-și, dar nu privirea lui încărcată de ură, de dinainte de a ieși pe ușă, ci felul în care o privise atunci când ochii li se întâlniseră pentru prima oară. Nu se mai simțise astfel în preajma unui bărbat de când... nu se mai simțise niciodată astfel în prezența unui bărbat. — Și? o întrebă Les, nerăbdător. — Oh... uh... cred că o să fie greu, Les. E încăpățânat ca un catâr. Pur și simplu nu se poate discuta cu el. E necioplit și tare de cap. — La prima vedere pare un tip foarte drăguț, râse Les. — S-a purtat înfiorător. În timp ce vorbea, se juca cu ciucurii cuverturii. — Nu mă mai tentează, Les. Poate că n-ar trebui să forțăm lucrurile. Dacă bătrânul se simte într-adevăr prea rău ca să mai poată acorda un interviu? Poate că nici nu mai e în stare să vorbească. Ce-ar fi dac-aș renunța și m-aș întoarce acasă? — Andy, drăguțo, ce-ai pățit pe-acolo? Te-a bătut soarele în cap? Și-l imagină deja pe Les. Probabil că își coborâse picioarele de pe birou, își trăsese scaunul mai aproape și-și proptise coatele pe masă. Ochelarii cu ramă subțire erau fie în creștetul capului, pe părul roșu ca focul, fie pe birou, undeva, printre scrumierele pline de dădeau pe din afară și hârtiile vechi de cel puțin o săptămână. Dacă Andy s-ar fi aflat acolo în biroul lui, și nu la o distanță de două mii de kilometri, ar fi căzut cu siguranță victimă ochilor lui albaștri pătrunzători. — Doar n-o să-l lași pe un cowboy încăpățânat să-ți stea în cale? I-ai dovedit tu pe alții mai răi. Cu mult mai răi. Îți amintești de tipii aceia din pichetele de grevă? Îl amenințaseră cu moartea pe fotograful nostru. La zece minute după venirea ta, îți mâncau din palmă. Bineînțeles că se dădeau în vânt după trupul tău. Dar orice bărbat cu... — Les, zise ea, obosită. Te rog. — Te rog? Ce anume mă rogi? Oh, cât mi-ar mai plăcea să te aud spunând: Les, te rog... Andy, Les Trapper și cu Robert Malone își începuseră carierele împreună, la un post neînsemnat de televiziune. Andy prezenta știrile, alături de un idiot miop, care lucra acolo încă de la început, și pe care cei din conducere nu se îndurau să-l concedieze. Prietenia dintre ei a rămas aceeași, chiar și după ce Andy și Robert s-au căsătorit. Cum Robert era mai mereu trimis drept corespondent, departe de casă, Les îi ținuse adesea de urât, dar numai ca prieten. Își amintea cu acuitatea de noaptea în care Les venise la ea acasă și-i spusese că Robert fusese ucis în Guatemala, unde plecase pentru a filma un reportaj. A fost surprins de un cutremur. Les o ocrotise săptămâni întregi, își asumase responsabilități cărora ea nu le putea face față. Luni la rând, se folosise de Les ca de un scut care o apăra de lumea exterioară. De atunci continuaseră să fie prieteni. Lucrau acum împreună, la Telex. Știa că nu trebuia să ia în serios glumele lui. Les nu dusese niciodată, absolut niciodată, lipsă de femei. Dar singura lui iubire adevărată era munca. Fusese și va fi mereu. Era foarte ambițios. Ar fi făcut orice pentru a obține material pentru un reportaj. Era foarte abil și adesea îi lipsea sensibilitatea - chiar dacă Andy nu voia s-o recunoască. Limbajul îi era foarte liber, iar stările de spirit schimbătoare. Dar era prietenul ei. Și șeful ei. Trebuia să găsească repede o soluție. — Dacă l-aș convinge pe Lyon Ratliff să-mi acorde un interviu. Ar fi... — Anost ca naiba. Nu ne-ar spune nimic. Și cui naiba îi pasă de el? Avem nevoie de bătrân, Andy. Repede, până nu dă colțul. Cred că încă mai vrei să promovezi, nu? — Da, bineînțeles. Mai mult ca orice. — O.K. Atunci nu mai pierde vremea. Tonul i se îndulcise considerabil. — Știi bine că ești mai bună decât oricare dintre tipii de la rețea. Ai talent. Ești cel mai bun reporter de interviuri din ținut. Ai făcut și un ucigaș în serie să plângă. Te-am văzut, și nici măcar n-aveam ochelarii la mine. Erai mai tânără, și arătai al naibii de sexy cu ochii ăia de aur ai tăi și cu trupul provocator. Pune-te pe treabă. Sedu-l pe cowboy-ul ăla și... — Les! — Oh, mda, am uitat. Vorbeam cu cea mai frigidă femeie din lume. Ascultă, Andy, pentru cine te păstrezi? Știu al naibii de sigur că nu pentru mine, și asta nu pentru că n-aș fi încercat. De când a murit Robert, duci viața unei virgine. Au trecut trei ani, pentru numele lui Dumnezeu! Relaxează-te. Flutură-i puțin din gene cowboy-ului, și o să vezi cum o să-ți mănânce din palmă. Îi venea să râdă, din cauza absurdității gândului ca pe Lyon Ratliff să-l poată îmblânzi cineva. Oftă adânc. Până la un punct, Les avea dreptate. Nu știa nimic în afara muncii ei. Poate din cauză că Robert fusese ucis în timpul unei misiuni. Poate pentru că tatăl ei fusese un ziarist renumit. Andy Malone părea predestinată unei cariere reușite în mass-media. Munca la Telex nu era chiar idealul ei, cu toate că se bucura de recepție pe plan național. Voia însă să lucreze la o rețea. Pentru a obține o slujbă acolo, trebuia însă să dea o lovitură. Un interviu cu generalul Michael Ratliff constituia o garanție în a atrage atenția directorilor rețelelor. — Bine, Les. Nu sunt de acord cu mijloacele pe care le folosești tu, dar urmărim amândoi același scop. Îți promit că o să mai încerc. — Așa te vreau. Ce-i cu lucrările de la fermă? N-ai putea să pătrunzi acolo, dându-te drept pituitar? — Aia e o glandă, idiotule, nu un arbust. Cred că te-ai gândit la o pyracantha sau la un pittosporum. — Ei, la dracu’! Niciodată n-am stat prea bine cu glandele. Nu știu decât ce să fac cu ele, atâta tot. — La revedere, Les. — La revedere. Te iubesc. — Și eu. Pa. Își petrecu restul după-amiezii pe un șezlong lângă piscină, de parcă și-ar fi luat liber. Trupul ei armonios iscă fluierături admirative din partea a trei adolescenți. Dar flirtul lor era inofensiv. Nu însă și Lyon Ratliff. Trecuseră ore întregi de când corpul ei fusese supus privirilor lui cercetătoare, dar acesta mai răspundea și acum acelor impulsuri. Sânii îi tresăltau, din cauza unor senzații pe care le crezuse demult uitate. O greutate imensă i se așezase parcă pe partea de jos a abdomenului, și-i pulsa, la intervale regulate, amintindu-i că ea nu murise nicidecum odată cu Robert. Se urcă în mașina închiriată și o porni spre un restaurant, de unde-și cumpără un sandviș cu mult sos, pe care să-l mănânce în cameră. Mai târziu, încercă să se uite la televizor, dar se plictisi repede de reclamele interminabile și de emisiunile anoste de varietăți. Încercă să citească ultimul bestseller. Cu toate că eroul era blond cu ochi verzi, prin față i se derulau imagini cu un bărbat brunet, cu păr răvășit și ochi gri. Cu o gură senzuală, insolentă, care putea deveni brusc aspră de furie, dar care promitea sărutări de neuitat. Un trup înalt și suplu, căruia îi stătea bine în orice fel de haine, o față cu trăsături cioplite în piatră ce inspirau virilitate. Eroul cărții nu putea decât să pălească, în comparație. — E cel mai nesuferit bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, își spuse, lăsând cartea deoparte. Se ridică să verifice dacă pusese lanțul la ușă. Înainte de a stinge veioza, aruncă o privire peste umăr spre imaginea-i reflectată în oglindă. Era îmbrăcată într-un tricou și bikini. Dar n-a văzut încă totul! își spuse încrezătoare.   *   Nu-i venea să creadă că fusese atât de ușor! Își adusese aminte că auzise la coafor, că Lyon Ratliff comandase niște plante de la o pepinieră. Nevasta proprietarului se lăudase că soțul ei avea să le livreze și să le planteze joi dimineață. Andy se trezise în dimineața aceea cu planul gata conturat în minte. Îi mulțumi în gând lui Les pentru idee. Se îmbrăcase cât putuse de profesional, cu un costum de vară din mătase naturală și o bluză fără mâneci, oranj. Își răsucise părul într-un coc ce inspira competență. Conduse până la un kilometru depărtare de fermă, apoi scoase mașina de pe șosea, sperând din tot sufletul să nu fi întârziat. Stătuse deja pe marginea drumului vreo douăzeci de minute, când văzu furgoneta plină de răsaduri apropiindu-se, coborî repede din mașină, ridică repede capota și încercă să pară cât mai neajutorată și mai necăjită. Așa cum se așteptase, furgoneta opri în dreptul ei. — Mulțumesc, zise ea. — Bună dimineața. Ce s-a întâmplat, micuță doamnă? — Nu știu, se văită ea. Tocmai mă îndreptam spre ferma Ratliff. Întârziasem deja la întâlnire, și acum asta! Mă așteaptă Gracie. Cred că se întreabă ce s-o fi întâmplat. M-ați putea duce până la cel mai apropiat telefon? N-avea nici cea mai mică idee cine putea fi Gracie. Îl auzise pe Lyon pomenindu-i numele în localul lui Gabe. Putea fi o rudă, bucătăreasa, menajera... sau soția lui? Citise cumva, undeva, că era căsătorit? De ce-o deranja atât gândul că s-ar fi putut să fie? Oricum trucul ei ținuse, pentru că bărbatul îi zâmbi larg. — Pot să fac mai mult decât atât. Și eu merg la ferma lui Ratliff. Ce-ai zice dacă te-aș duce chiar până la ușă? Inima îi bătea cu putere. — Oh, serios? Ești salvatorul meu! Sigur nu te deranjez? îl întrebă, adresându-i unul din cele mai luminoase zâmbete ale ei. — Deloc. — Doar o clipă, să-mi iau geanta și să încui mașina. Se întoarse grăbită la mașină, mulțumind stelelor că omul se lăsase atât de ușor păcălit, că n-o întrebase ce căuta acolo. Cabina camionetei era zgomotoasă și prăfuită, mirosea a pământ și a îngrășăminte. Andy trăncăni aparent lipsită de griji cu domnul Houghton, până când ajunseră la poarta securizată, acționată electric. Frânele scrâșniră. Se părea însă că Lyon anunțase paznicii de sosirea furgonetei. Porțile se deschiseră larg. Un cowboy fără dinți, cu o pălărie imensă pe cap, le făcu semn să intre. Chiar dacă o văzu pe Andy, sau chiar dacă observă că nu prea arăta a grădinăreasă, nu reacționă în vreun fel. Andy oftă ușurată, văzând în oglinda retrovizoare cum porțile se închideau în urma lor. — Te las la intrare. Eu mă întâlnesc cu domnul Ratliff în spatele aripii vestice. — Minunat, zise ea, zâmbind. Era chiar mai bine decât se așteptase. Se părea că Lyon avea să fie ocupat, un timp. Lyon? Se gândea la el ca la Lyon, pur și simplu? Casa era grandioasă, și părea mai potrivită Californiei de Sud decât Texas-ului. Adăpostită de un mănunchi de pecani și stejari, avea două etaje, și lăsa impresia că s-ar întinde pe mai mulți acri, din cauza diferitelor aripi ce-i erau anexate. Toate clădirile erau din cărămidă nearsă, iar acoperișul din țiglă roșie. În fața casei, patru arcade susțineau veranda largă, unde atârnau numeroase coșuri cu ferigă, petunii și begonii viu colorate. În umbra deasă, pereți albi făceau un contrast puternic. — Vă mulțumesc mult încă o dată domnule Houghton, spuse ea, când mașina se opri. — Cu plăcere, micuță doamnă. Sper ca mașina dumneavoastră să nu aibă o defecțiune prea gravă. — Da, și eu. Sări din cabină, strângând din dinți. Închise încet portiera, încercând să nu atragă atenția. Cu pași ușori, măsurați se îndreptă spre ușă, oprindu-se să admire un coș cu flori. Când camioneta se îndepărtă, intră pe verandă. Fiecărei arcade îi corespundea o fereastră foarte mare. Simțindu-se ca o infractoare, ea încercă să privească înăuntru, ținându-și mâinile în dreptul ochilor. Încăperile erau înalte, bine mobilate și extrem de curate. Văzu camera de zi, cu un șemineu enorm, canapele și fotolii confortabile, biroul, cu etajere ticsite de cărți pe toți pereții și o masă de lemn masiv plină de hârtii, și sufrageria. Ultima cameră era pardosită cu gresie, iar mobila era împletită din răchită. Prin fereastră, Andy văzu doar că unul din pereți era dintr-un geam gros. Încăperea era înțesată de plante tropicale. Deasupra, atârnată de tavan, se învârtea elicea unui ventilator. Un bărbat în vârstă stătea într-un scaun cu rotile. Citea - sau dormea, poate? Se îndreptă spre colțul casei și privi prin ușa glisantă din sticlă. Bătrânul citea. Ținea în poală o carte. Mâna pătată de vreme întorcea din când în când paginile. Pe nasul descărnat se sprijinea o pereche de ochelari cu rame metalice. Andy tresări când îl auzi spunând: — Intră, doamnă Malone.  

Complotul voluptatii de Sandra Brown roman de dragoste descarcare gratuita de aici..........

CONFRUNTAREA SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Tocmai am auzit ştirile la radioul din maşină, spuse Tiel McCoy când Gully răspunse la telefon.Tiel începuse discuţia fără politeţuri inutile.Nu avea nevoie de nici o altă introducere, iar Gully, probabil, aştepta telefonul ei. -Tu eşti, Tiel? Cum e în concediu? întrebă el prefăcându-se mirat. Concediul ei începuse chiar în acea dimineaţă, după ce plecase din Dallas şi se îndreptase spre vest pe autostradă.La Abilene se oprise ca să-şi vadă unchiul, care locuia de cinci ani într-un cămin de bătrâni.Unchiul Pete era un bărbat înalt şi bine făcut, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, amator de picnicuri cu costiţă pe grătar şi meciuri de baseball în parc.Astăzi mâncaseră împreună nişte crochete de peşte, mazăre din conservă şi se uitaseră la un episod din Gui-ding Light.Tiel îl întrebase dacă îl mai putea ajuta cu ceva cât mai era acolo cu el – să-i scrie vreo scrisoare sau să-i cumpere vreo revistă.El îi zâmbise cu tristeţe şi îi mulţumise că a venit să-1 vadă, după care fusese dus la culcare, ca un copil, de către o asistentă.Tiel ieşise din azil şi inspirase aerul fierbinte al Texa-sului, dornică să scape de senzaţia apăsătoare din azil.Se simţea uşurată că îşi îndeplinise obligaţia de familie.Ca să-şi alunge remuşcările, se gândea la concediu.Afară era prea cald pentru luna mai.La azil nu găsise nici un loc la umbră unde să parcheze, şi acum în maşină era atât de cald încât putea să coacă prăjituri pe bord.Pornise aerul condiţiont la maxim şi căută un post care să difuzeze şi altă muzică decât country.   -O să mă distrez de minune.O să-mi priască concediul.Mă bucur că am luat această decizie.Acest dialog intern o ajuta să se convingă pe sine că vacanţa era un lucru bun.înainte de concediu, se gândea la această plecare ca la un laxativ amar.Din cauza căldurii avea impresia că autostrada se on-dula în faţa ei aproape hipnotizând-o.Conducea în mod automat, gândurile îi zburau, radioul era doar un zgomot de fundal.Când auzi ştirile, totul luă viteză – maşina, pulsul lui Tiel şi mintea ei.Scotoci grăbită prin geantă, scoase telefonul mobil şi îl sună pe Gully pe linia directă.Intră direct în subiect, fără vorbe de prisos: -Dă-mi detalii. -Ce spun la radio? -Că fiica lui Russell Dendy a fost răpită la Fort Worth, de un elev de liceu. -Păi, cam asta-i povestea, îi confirmă Gully. -Poate asta e povestea, dar eu vreau detalii. -Eşti în concediu, Tiel. -Renunţ la concediu.Întorc la următoarea ieşire de pe autostradă.Tiel se uită la ceasul de pe bord.Ajung acolo la… -Stai un pic.Unde eşti acum? -Cam la optzeci de kilometri de Abilene. -Hmm. -Ce e, Gully? îşi simţise palmele umede.Stomacul i se strânse, senzaţie pe care o avea ori de câte ori mirosea o poveste de senzaţie.Acel flux de adrenalină era de neconfundat. -Te duci spre Angel Fire, nu? -Da. -Partea de nord-est de New Mexico…Da, asta-i.Pro-babil că Gully se uita pe o hartă în timp ce vorbea. -Nu, las-o baltă.Nu e cazul să preiei reportajul ăsta, Tiel.O să te încurce prea tare.Gully o testa şi ea era conştientă de intenţia lui, însă în clipa aceea nu-i păsa.Voia reportajul ăsta.Răpirea fiicei lui Russell Dendy era o ştire foarte mare şi avea toate şansele să devină senzaţională. -Nu-mi pasă dacă fac un ocol.Spune-mi unde să mă duc. -Bine, zise el pe un ton nevinovat, dacă insişti. -Insist. -O.K.Nu departe de unde eşti tu acum ajungi la bre-teaua de acces pe autostrada 208.Ia-o spre sud, spre San Angelo.La sud de San Angelo o să te intersectezi… -Gully, câţi kilometri o să ocolesc? -Credeam că nu-ţi pasă. -Nu-mi pasă, dar aş vrea să ştiu. -Păi, să vedem.O să faci cam…cinci sute de kilometri. -De la Angel Fire? întrebă ea amărâtă. -De unde te afli acum.Nu mai contează cât îţi ia ca să ajungi la San Angelo. -Cinci sute…? -Într-o direcţie.Tiel oftă, dar avu grijă ca Gully să nu audă. -Deci, merg pe autostrada 208 la sud de San Angelo, şi de acolo?   Proptise volanul cu un genunchi, ţinea telefonul cu stânga şi nota cu dreapta.Mintea ei zbura.Pasiunea pentru meseria ei era mai puternică decât nevoia de odihnă.Gândul la serile plăcute petrecute într-un balansoar, pe o verandă, spulberat de agitaţia caracteristică, interviuri, bliţuri. Dar se pripea- îi lipseau amănuntele importante.Când îi ceru aceste date, Gully o refuză: -Nu acum, Tiel.Sunt foarte ocupat, iar tu ai de condus cinci sute de kilometri.Când ajungi acolo, o să-ţi dau mai multe amănunte.Frustrată şi enervată pentru că Gully era atât de zgârcit cu amănuntele, ea îl întrebă: -Care spuneai că e numele oraşului. -Hera. Autostrada era încadrată pe ambele părţi de o prerie fiiră sfârşit, pe care din când în când se vedeau păscând cirezi de vite.Sondele petroliere se conturau la orizont.Din când în când prin faţa maşinii se rostogolea câte un ghem mare de iarbă uscată purtat de vânt.După ce trecuse de San Angelo, traficul se împuţinase considerabil.Ciudată mai este viaţa asta, se gândi ea. În mod normal ar fi zburat la New Mexico.Dar, cu câteva zile în urmă, se hotărâse să meargă cu maşina la Angel Fire, ca să-l viziteze pe unchiul Pete, dar şi ca să intre în atmosfera de concediu.Lunga călătorie cu maşina ar fi ajutat-o să se relaxeze, să se dezmorţească, astfel încât înainte de a sosi în staţiunea montană să se afle deja într-o stare psihică potrivită vacanţei. Acasă, în Dallas, se mişca cu viteza luminii, mereu pe fugă, mereu sub presiunea timpului.în această dimineaţă, când ajunse la marginea vestică a oraşului Fort Worth, după ce lăsase în urmă aglomeraţia citadină şi concediul devenise o realitate, începuse să se gfindească la zilele relaxante ce o aşteptau.Visase la pârâiaşe limpezi, la plimbări pe poteci umbrite de plopi, la aer proaspăt, la dimineţile liniştite pe care urma să le petreacă cu o ceaşcă de cafea şi un roman bun.Nu va mai avea program fix, va lenevi ore întregi, ceea ce era minunat.Tiel McCoy avea nevoie de odihnă.Amânase deja de trei ori acest concediu. -Dacă nu-ţi iei zilele astea, le pierzi, îi amintise Gully.Şi păcat de ele, că se strânseseră destule.Gully încercase să-i explice cât de bine se va simţi şi cum îşi va aduna resurse noi după o vacanţă.Şi toate astea i le spunea un om care nu-şi luase decât câteva zile de concediu în ultimii patruzeci şi ceva de ani – inclusiv săptămâna de spitalizare când îşi scosese vezica biliară. Iar când ea îi amintise de acest lucru, Gully o certase:   -Exact asta este şi ideea.Vrei să ajungi o fosilă urâtă, zbârcită şi patetică ca mine? Apoi atinse punctul sensibil: Dacă îţi iei concediu, nu înseamnă că-ţi ratezi cariera.Nu e că pierzi jobul când te vei întoarce. Tiel înţelese sensul ascuns al vorbelor lui.Era supărată că el îşi dăduse seama de adevăratul motiv pentru care nu-şi lua concediu, fie şi câteva zile.Cu greu se hotărî să plece pentru o săptămână.Şi-a făcut toate rezervările şi planul de călătorie.Dar orice plan putea fi flexibil să suporte câteva modificări.Şi orice jurnalist ar fi fost flexibil cu planurile făcute când afla vestea răpirii fiicei lui Dendy.Tiel ţinea receptorul telefonului public între vârfurile degetelor, scârbită de jegul care-1 acoperea. -Ei, Gully.Am ajuns.De fapt, nu prea.M-am rătăcit.Gully chicoti. -Eşti prea nerăbdătoare şi nu te mai poţi concentra pe unde o iei? -Vorbeşti de parcă am trecut pe lângă o mare metropolă foră s-o observ. – Chiar tu ai spus că locui ăsta nici măcar nu apare pe hartă. Îi dispăruse simţul umorului de când îi înţepenise fundul şi începuse să o doară spatele de la atâtea ore de condus maşina.De când vorbise cu Gully, oprise o singură dată, şi atunci pentru că era absolut necesar.Era flămândă, însetată, obosită, nervoasă, o durea corpul şi era moleşită de la căldură.Aerul condiţionat nu prea mai făcea faţă.Un duş acum ar fi mers de minune. Întrebarea lui Gully nu o făcuse să se simtă mai bine. -Cum ai reuşit să te rătăceşti? -M-am rătăcit după apusul soarelui.Peisajul este nes-chimbat pe sute de kilometri.Iar după ce a apus soarele, a fost şi mai rău.Te sun de la un magazin dintr-un oraş cu opt sute douăzeci şi trei de locuitori, după cum scrie pe indicatorul de la intrare, dar părerea mea este că cei de la recensământ au umflat cifra.Magazinul ăsta este singurul loc luminat pe o rază de câţiva kilometri.Se numeşte Rojo, şi nu mai ştiu cum. -Flats.Rojo Flats se numeşte.Bineînţeles că Gully ştia denumirea acelui cătun necunoscut.Probabil ştia şi numele primarului.Gully ştia tot.Era o enciclopedie ambulantă.Colecţiona in-formaţiile aşa cum colecţionează fustangiii numerele de telefon ale fetelor.Postul de televiziune la care lucra Tiel avea un director de ştiri, dar care exercita această funcţie dintr-un birou mochetat cu uşile închise şi era mai degrabă administrator şi contabil, decât un adevărat şef.   Omul din tranşee, cel care lucra direct cu reporterii, ziariştii, fotografii şi editorii, cel care aranja programele, care asculta reportaje lacrimogene şi care hărţuia pe toată lumea, dacă era nevoie, cel care conducea, de fapt, toată activitatea postului era Gully, redactorul care se ocupa cu distribuirea reportajelor.El lucra la postul de televiziune încă de la înfiinţarea acestuia, la începutul anilor ’50, şi hotărâse că va pleca de acolo doar cu picioarele înainte.Mai degrabă ar fi murit decât să se pensioneze.Lucra câte şaisprezece ore pe zi şi îi părea rău că pierde restul timpului.Avea un vocabular colorat, deţinea un şir de poveşti din tinereţe şi se părea că nu mai avea o altă viaţă în afara ştirilor.Prenumele lui era Yarborough, dar puţini şi-l mai aminteau.Toţi îi spuneau Gully. -Îmi dai sau nu reportajul ăsta?Gully nu se lăsa prea uşor. -Şi planurile tale de vacanţă? -Sunt în vacanţă. -Mda. -Sunt în vacanţă! Nu renunţ la săptămâna de concediu.Doar că o mai amân puţin. -Şi ce zice noul tău iubit? -Ţi-am mai spus de o mie de ori că nu există nici un nou iubit. El râse răguşit, un râs de fumător înrăit; ştia prea bine că ea minte şi că ştie că el no crede. -Ai caietul deschis? -Ăăă, da. Dacă receptorul acela era plin de microbi, probabil că acum migraseră pe ea.Resemnată, şi-1 puse pe umăr şi îl ţinu cu obrazul, pentru a scoate din geantă un carneţel şi un pix, pe care le aşeză pe mica tejghea metalică de sub telefonul atârnat pe perete. -Spune! -Numele tânărului este Ronald Davison, începu Gully. -Am auzit asta la radio. -I se spune Ronnie.Este în ultimul an de liceu, ca şi fiica lui Dendy.Nu va absolvi cu laude, dar se pare că e un student de nota 8.N-a avut nici un fel de probleme până acum.A ieşit din biroul dirigintei, apoi a plecat din parcarea liceului cu Toyota lui, cu Sabra Dendy, pasager în faţă. -Copilul lui Russ Dendy? -Singurul lui copil. -Se ocupă şi FBI de caz? -FBI, poliţie, tot ce poartă uniformă şi insignă se ocupă de cazul ăsta.Toţi cer jurisdicţie şi vor să le aparţină cazul.Tiel avu nevoie de câteva clipe ca să proceseze am-plitudinea acestei ştiri.Micul hol în care era amplasat telefonul ducea la toaletele publice.Pe o uşă era desenată o fată într-o fustă cu franjuri.Şi, absolut previzibil, pe cealaltă, silueta unui tânăr cowboy în pantaloni de piele, cu o pălărie cu boruri largi.Pe hol Tiel îl observă pe bărbatul arătos care tocmai intra în magazin.Era înalt, suplu şi avea o pălărie cu boruri largi.   Acesta o salutase pe casieră, al cărei păr încreţit de un permanent prost era vopsit într-o nuanţă oribilă de ocru.În apropierea lui Tiel se afla un cuplu de bătrâni în căutare de suvenire, care nu se grăbeau să se întoarcă la rulota lor.Tiel presupunea că rulota staţionată la pompă aparţinea acestora.Doamna citea, prin lentile bifocale, ingredientele conţinutului unui borcan aflat pe raft.Tiel o auzi exprimându-şi uimirea: -Ardei iuţi în aspic.Dumnezeule!Cei doi se apropiară de Tiel, îndreptându-se fiecare către toaleta corespunzătoare. -Să nu stai mult, Gladys, spuse bărbatul.Avea picioarele albe, subţiri, fiiră păr şi arăta caraghios în pantalonii scurţi kaki şi în încălţările cu tălpi groase. -Tu vezi-ţi de treaba ta, replică bătrânica şi când trecu pe lângă Tiel îi făcu acesteia cu ochiul în sensul că „noi suntem mai deştepte decât bărbaţii „ăştia”.Într-o altă situaţie, Tiel i-ar fi considerat pe bătrânei simpatici, dar acum citea cu atenţie tot ce notase, aproape cuvânt cu cuvânt, din ceea ce-i spusese Gully. -Ai spus „pasager în faţă”.Ciudat când vine vorba de răpire, Gully. -Poţi să păstrezi un secret? Gully coborî vocea mult.Sunt terminat dacă se află ceva înainte de următorul nostru buletin de ştiri.Suntem înaintea tuturor celorlalte canale de televiziune şi ziare din stat. Tiel simţi furnicături pe pielea capului, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori afla ceva ce nu ştiau alţii sau când descoperea câte un detaliu care o plasa în fruntea altor reporteri, când ştirea ei îi putea aduce vreun premiu sau invidia colegilor, ori râvnitul post de la Nine Live. -Cui aş putea să-i spun, Gully? Lângă mine am un tânăr cowboy care-şi cumpără nişte bere, doi bătrânei, din alt stat, presupun după accent, şi doi mexicani care nu vorbesc engleza.Cei doi mexicani intraseră între timp în magazin şi vorbeau în spaniolă, în timp ce-şi încălzeau nişte burrito într-un cuptor cu microunde.   Gully spuse: -Linda… -Linda? Ea a primit reportajul? -Tu eşti în concediu, ai uitat? -Într-un concediu pe care m-ai forţat să-1 iau! exclamă Tiel.Linda Harper, o reporteră al dracului de bună, era rivala ei.Pe Tiel o deranja faptul că Gully îi dăduse Lindei un reportaj care, de fapt, ar trebui să-i aparţină ei.Cel puţin aşa vedea ea lucrurile. -Vrei să mă asculţi sau nu? o întrebă Gully arţăgos. -Spune.Bătrânelul ieşi de la toaletă, merse până la capătul holului şi se opri ca să o aştepte pe nevastă-sa.Ca să-şi mai omoare timpul, scoase o cameră video dintro pungă de plastic şi începu să meşterească. -Linda i-a luat un interviu celei mai bune prietene a Sabrei Dendy în dupăamiaza asta.Acum ţine-te bine:fata este gravidă cu copilul lui Ronnie Davison, în opt luni.Au ţinut secret sarcina. -Glumeşti! Şi familia Dendy nu a aflat? -Din spusele prietenei Sabrei, nimeni nu a ştiut.Până aseară.Cei doi le-au dat vestea părinţilor lor, iar Russ Dendy a înnebunit de furie. Mintea lui Tiel o luase înainte, completând necunoscutele. -Aşadar, nu este o răpire.Este o poveste modernă gen Romeo şi Julieta. -N-am spus asta. -Dar…? -Dar asta este şi părerea mea.O părere a prietenei şi confidentei Sabrei Dendy.Ea pretinde că Ronnie Davison este înnebunit după Sabra şi că nu i-ar face nici un rău.Spunea că Russell Dendy luptă de un an împotriva acestei legături: nimeni nu e suficient de bun pentru fiica lui, sunt prea tineri să ştie ce vor, trebuie să termine liceul etcetera.Cred că înţelegi cum stau lucrurile. -Da.Tiel înţelegea foarte bine, mai ales că nu Tiel McCoy se afla în mijlocul situaţiei, ci Linda Harper.Drace! Tocmai acum şi-a găsit momentul să plece în concediu?! -Mă întorc diseară, Gully. -Nu. -Încep să cred că m-ai trimis în călătoria asta pentru a mă împiedica să mă întorc. -Nu e adevărat. -La ce distanţă sunt de El Paso? -El Paso? Ce treabă ai la El Paso? -Sau San Antonio.Care dintre ele este mai aproape.Aş putea să ajung acolo diseară şi să iau primul avion de dimineaţă.Ai vreun orar de curse la îndemână? Când este primul zbor spre Dallas? -Ascultă-mă, Tiel.Reportajul este deja repartizat.Bob se ocupă de partea juridică, iar Linda de prieteni, profesori şi familie.Steve aproape că s-a mutat în casa familiei Dendy, aşadar va fi prezent, în caz că apare vreun mesaj cu cerere de răscumpărare, lucru de care mă îndoiesc.Mai mult, probabil că aceşti tineri îşi vor face apariţia înainte de a ajunge tu la Dallas. -Atunci ce dracului caut eu aici, în pustietatea asta? Bătrânelul o privi curios peste umăr. -Ascultă, şuieră Gully.Mai ţii minte prietena? Sabra i-a spus acum câteva săptămâni că cei doi s-ar putea să plece în Mexic.Îmbunată de faptul că se afla mai aproape de frontiera cu Mexicul decât de Dallas, Tiel îl întrebă: -Unde anume în Mexic? -Nu ştie.Sau n-a vrut să spună.Linda cu greu a scos informaţia asta de la ea.Fata nu voia să-şi trădeze prietena.Singurul lucru pe care i 1-a mai spus a fost că tatăl lui Ronnie – tatăl lui biologic (maică-sa s-a recăsătorit) -este de partea lor.Cândva s-a oferit să-i ajute dacă vor avea nevoie.Acum o să-ţi pară rău că ai urlat la mine când ai să afli unde trăieşte el.Ia ghici? -Hera. -Eşti mulţumită? Tiel ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar n-o făcu. -Cine mai ştie de asta? -Nimeni.Dar se va afla.Avantajul nostru constă în faptul că Hera este un orăşel foarte mic. -Mie-mi spui? mormăi ea. -Când vor afla, le va lua mult timp să ajungă acolo, chiar şi cu elicopterul.Dar tu deja eşti acolo. -Gully, te iubesc! spuse ea fericită.Spune-mi pe unde s-o iau.Bătrânica ieşi de la toaletă şi se apropie de soţul ei.Îl certă pentru faptul că umbla la camera video şi îi ceru să o pună înapoi în pungă, cât mai funcţiona. -De parcă tu te pricepi la camere video, replică bătrânelul.   -Eu am citit instrucţiunile, spre deosebire de tine.Tiel îşi vârî degetul în ureche ca să-l audă mai bine pe Gully. -Cum se numeşte tatăl? Presupun că Davison. -Am adresa şi numărul de telefon.Tiel îşi notă grăbită datele. -Şi am programată o întâlnire cu el? -Mă ocup acum de asta.S-ar putea să nu vrea să apară la televizor. -Îl fac eu să fie de acord. -Trimit un elicopter cu un fotograf. -Dă-mi-1 pe Kip, dacă se poate. -Vă puteţi întâlni la Hera.Vei face interviul mâine, imediat ce vorbim cu Davison.Pe urmă poţi să-ţi continui călătoria. -Dacă nu apare şi altceva. -Nu, am să-ţi pun o condiţie.Tiel îl şi vedea dând încăpăţânat din cap.Tu te ocupi doar de partea asta; pe urmă pleci la Angel Fire.Şi cu asta, am terminat discuţia. -Bine.De ce să nu fie de acord acum? Pe urmă putea să se certe cu el, dacă mai apărea ceva. -Bine, să vedem.Cum să ieşi din Rojo Flats…Probabil că harta se afla chiar în faţa lui, pentru că după câteva secunde începu să-i dea instrucţiuni precise.Nu-ţi ia mult până acolo.Ţi-e somn?Niciodată nu era mai trează ca atunci când lucra la un reportaj.Problema era, de fapt, că nu reuşea să doarmă. -O să cumpăr ceva cu cofeină. -Să mă suni când ajungi acolo.Ţi-am rezervat o cameră la singurul motel din localitate.Îl găseşti uşor.Mi s-a spus că se află lângă un semafor – singurul.Te vor aştepta ca să-ţi dea cheia de la cameră.Apoi o întrebă pe un ton ironic: O să se supere noul tău iubit? -Gully, îţi spun pentru ultima oară că nu există nici un iubit. Tiel închise telefonul şi formă numărul noului ei iubit.Joseph Marcus muncea la fel de mult ca şi ea.Pentru că urma să plece a doua zi devreme, Tiel îşi zise că el încă era la birou, ca să-şi pună lucrurile în ordine înainte de plecare.Avusese dreptate.Joseph răspunse la telefon la al doilea apel. -Eşti plătit pentru ore suplimentare? îl tachină ea. -Tiel? Bună.Mă bucur că m-ai sunat. -Ziua de muncă s-a terminat de mult.Mă temeam că n-o să te mai prind. -Răspund din reflex.Unde eşti? -La capătul pământului. – E totul bine? Ai vreun necaz cu maşina sau ceva?   -Nu, totul e OK.Te-am sunat din două motive.Primul, pentru că mi-e dor de tine. Aşa trebuia să-1 ia.Ca să ştie că această călătorie mai era valabilă, doar că o amâna puţin.Trebuia să-1 asigure că totul era bine şi abia pe urmă să-i spună că intervenise ceva. -Dar m-ai văzut aseară. -Da, dar pentru scurtă vreme, şi ziua de azi a fost lungă.Apoi, te-am sunat să-ţi amintesc să-ţi pui costum de baie în bagaje.Jacuzzi de la complex este pentru uzul locatarilor.După o scurtă pauză, el spuse: -Da, e bine că m-ai sunat.Trebuia să vorbesc cu tine.Ceva în vocea lui o făcu să nu se aştepte la ceva bun.Tiel aşteptă ca el să continue. -Te-aş fi putut suna pe mobil azi, dar nu aveam curaj să-ţi spun…De fapt…îmi pare atât de rău.Nici nu-ţi poţi imagina cât de rău îmi pare.Tiel privea fix găurile multiple făcute în pereţii care înconjurau telefonul public.Privi atât de intens, fără să clipească, încât găurile începură să se suprapună. -Din păcate nu pot să plec mâine.Tiel îşi ţinuse răsuflarea.Acum expiră adânc, uşurată.Schimbarea lui de plan era în favoarea ei şi îi reducea din sentimentul de vinovăţie.Înainte ca ea să spună ceva, Joseph continuă: -Ştiu cât de mult ai aşteptat această călătorie.La fel ca şi mine, se grăbi el să adauge. -Lasă, nu mai fi supărat, Joseph.Adevărul este că te-am sunat să-ţi spun că şi eu mai am nevoie de încă câteva zile ca să ajung la Angel Fire.Aşa că nu mă deranjează o scurtă amânare.Am putea să ne întâlnim, să zicem, marţi şi nu mâine? -Nu înţelegi, Tiel.Nu mai putem pleca împreună deloc.Găurelele se suprapuseră din nou. -Ah, înţeleg.Ce păcat.Ei… -Am avut probleme.Nevastă-mea a găsit biletul de avion şi…. -Scuze, repetă, te rog, că n-am înţeles. -Am spus că nevasta mea a găsit… -Eşti însurat? -Ăăă…Da.Credeam că ştii. -N-am ştiut.Muşchii feţei i se încordaseră. Nu ţi-a trecut deloc prin minte să-mi spui de doamna Marcus. -Pentru că soţia mea nu are nici o legătură cu tine, cu noi.De fapt, nu mai am o căsnicie adevărată de multă vreme.O să-ţi explic cum stau lucrurile şi o să înţelegi. -Eşti însurat.De data asta era o afirmaţie, nu mai era o întrebare. -Tiel, ascultă-mă… -Nu, nu.Nu te ascult, Joseph.Închid telefonul, nenorocitule!   Tiel mai ţinu o vreme receptorul până să-1 atârne din nou în furcă, acel receptor de care îi fusese scârbă să se atingă cu zece minute în urmă.Se sprijini de telefon, cu fruntea de metalul perforat, şi continua să ţină strâns în mână receptorul.Însurat.Totul era prea frumos ca să fi fost adevărat, iar el era întradevăr frumos.Joseph Marcus cel arătos, musculos, prietenos, inteligent, şarmant, plin de succes şi de bani, era însurat.Dacă soţia lui n-ar fi găsit biletul de avion, Tiel ar fi avut o relaţie cu un bărbat însurat.Se chinuia să nu vomite şi avu nevoie de ceva timp ca să-şi revină.O să-şi lingă rănile mai târziu, o să-şi reproşeze faptul că a fost o fraieră şi o să-l înjure.Acum însă avea treabă. Mărturisirea lui Joseph o şocase.Apoi o cuprinse furia.Se simţea rănită, dar, mai mult decât orice, era supărată că fusese atât de naivă şi de credulă.Cu atât mai mult, nu avea să-i permită ticălosului să-i taie cheful de lucru. Munca era pentru Tiel un refugiu, o alinare.Când era fericită, lucra.Când era tristă, lucra.Când era bolnavă, lucra.Munca era leac pentru toate, pentru orice…chiar şi pentru profunda dezamăgire dureroasă pe care o simţea acum. Îşi regăsi mândria, împreună cu notiţele legate de reportajul despre răpirea fiicei lui Dendy şi cu instrucţiunile lui Gully.Gata! Trebuia să se mobilizeze. După întunericul din hol, lumina fluorescentă din magazin părea anormal de puternică.Cowboy-ul plecase, bătrânii se uitau prin nişte reviste, iar cei doi mexicani mâncau şi discutau liniştit.Tiel simţi privirile lor, când trecu pe lângă ei în drum spre frigidere.Unul îi spuse ceva celuilalt şi ambii izbucniră în râs.Era uşor de ghicit ce tip de comentariu făcuse.Din fericire, spaniola ei era mult prea slabă.Tiel deschise frigiderul şi alese un pachet cu şase cutii de Cola.De pe un raft cu gustări luă o pungă de seminţe.Când era studentă la colegiu descoperise că spartul de seminţe sărate, ca să le mănânce miezul, era un bun exerciţiu pentru a se ţine trează atunci când studia.Spera să funcţioneze şi la condus.Se gândi dacă să ia şi o cutie cu caramele învelite în ciocolată.Faptul că bărbatul cu care se întâlnea de câteva săptămâni se dovedise a fi căsătorit nu era un motiv să exagereze.Dar, dacă ar fi avut să se bucure de ceva…Camera de luat vederi din colţul tavanului explodă, bucăţile de sticlă şi metal se împrăştiară peste tot. Instinctiv, Tiel se ghemuise din cauza zgomotului.Camera de luat vederi nu explodase din senin.Un tânăr intrase în magazin şi trăsese în ea cu un pistol pe care apoi îl îndreptă spre casieră. -Acesta este un jaf, spuse tânărul inspirat din filme, anunţ inutil, de altfel, deoarece lucrurile vorbeau de la sine.Tânărul i se adresă fetei care intrase odată cu el în magazin: -Sabra, fii atentă la ceilalţi.Dacă mişcă cineva, spu-ne-mi. -Bine, Ronnie.Măi să fie, se miră Tiel.Acum chiar că reportajul e al meu. Nici măcar nu mai era nevoie să meargă până la Hera.Povestea venise singură la ea.   descărcați cartea direct de aici: ........adăugat link nou

Fii binevenit de Sandra Brown   Capitolul 1   Un buchet de trandafiri oranj lumina suprafaţa acaju a biroului Ludovic al XV-lea la care ea scria în tăcere, în spate, se deschidea o fereastră imensă ce dădea spre Pacific şi spre plaja particulară a vilei. Tânăra tresări. Stiloul îi căzu din mână pe paginile risipite ale manuscrisului. Îşi duse mâna dreaptă la piept. — Mi-am permis să intru, răsună o voce gravă, zeflemitoare. — M-aţi speriat, domnule North. — Liniştiţi-vă, astăzi n-aş face rău nici măcar unei muşte. Ryan North aprecie dintr-o singură privire camera imensă, inundată de razele soarelui. Făcea o notă discordantă în interiorul acestei arhitecturi avangardiste, împodobită cu câteva mobile preţioase. Kirsten Rumm îl măsură dispreţuitoare. El îşi aşeză geanta de piele pe scaun şi îşi scoase ochelarii marca Roy-Ban. — Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Cel mai bine ne slujim noi înşine, e un lucru ştiut. — Aţi fi putut suna. Ca toată lumea. Tonul glacial al lui Kirsten arăta clar cât de mult o exaspera lipsa lui de bună-cuviinţă. Iar Ryan se întreba dacă nu cumva aşa va arăta ambianţa ce va domni la vilă în timpul celor câteva zile pe care le va petrece acolo. Ryan North se instală cu nonşalanţă într-un fotoliu. Mesteca insolent gumă, iar culoarea ei rozalie i se întrezărea printre buze. — Nu-mi place să-mi ratez intrările. Dacă doriţi, putem începe, spuse el, aruncându-i unul dintre acele zâmbete care îl făcuseră celebru. — Din păcate, acum nu vă pot acorda nicio clipă în plus. Kirsten se ridică. Era cu picioarele goale, dar nu se scuză. Din contră, expresia ei părea a-i spune: «Da, sunt cu picioarele goale şi mi-e absolut indiferent dacă-ţi convine sau nu.» Ryan îşi dădu seama de asta, dar nu-i trecu prin minte să se formalizeze. Reţinu doar că nu s-a scuzat prosteşte, cum ar fi făcut, în locul ei, majoritatea femeilor. Era îmbrăcată cu un pantalon alb foarte strâmt şi un tricou cu mânecile suflecate, prea mare pentru ea. Desigur, era o bluză bărbătească, dar o făcea mult mai sexy decât dacă ar fi fost mulat pe corp. — Lucraţi? — Exact! — La carte? — Da, la cartea mea. — Sunt dezolat. Ştiu cât poate fi de neplăcut să fii deranjat când lucrezi din plin, rosti el pe un ton afectat şi impersonal. Kirsten îşi trecu mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să se stăpânească să nu-i tragă o palmă. — Alice este la piaţă. Dumneavoastră… începu ea. — Bona dumneavoastră? — Guvernanta mea. În cele din urmă, veţi avea de-a face cu ea. V-aş fi recunoscătoare dacă mă veţi deranja cât mai puţin cu putinţă. Vă voi arăta camera dumneavoastră. Unde vă sunt bagajele? — Aici, răspunse Ryan, arătându-i o geantă de piele ce părea a fi făcut de zeci de ori cursa Paris-Dakar. Kirsten îl privi cu superioritate, aproape cu condescenţă. — Nu mi-am luat valiza Venittor, îi aruncă el pe un ton voit amabil, înţelegător. Ştiţi, m-am gândit că nu-i cazul să îmi pun gențile mici într-una mai mare… — Aţi venit cu motocicleta? — Da. Kirsten privi cu dezgust şi geanta murdară de piele, şi proprietarul ei. — Aţi venit de la Los Angeles cu motocicleta? — Ating 250 la oră cu ea, se făli el. Şi îşi înfundă mâinile în buzunarele din spate ale blugilor; văzuseră ei altele şi mai şi! — Casa dumneavoastră îmi pare cam pretenţioasă, dar, oricum, are o vedere superbă, declară el, încercând să o pună la punct pe Kirsten. — Este unul dintre motivele pentru care eu şi Charles am cumpărat-o, admise ea. Ryan se răsuci pe tocurile cizmelor de piele. Tânăra femeie suspină disperată la gândul că va trebui să locuiască două săptămâni în preajma unui cowboy. — Un tip a’ntâia şi el! şopti Ryan, ca pentru sine. — Vă amintesc că a fost soţul meu, nu un actor de mâna a treia. Ryan o străpunse din priviri. Frumuseţea ochilor lui întunecaţi era sporită de gene negre şi lungi. Mulţi credeau că ocheadele devastatoare ale lui Ryan North erau rodul unui studiu atent, căruia i-ar datora cea mai mare parte a farmecului său. Dar se înşelau. Era o expresie absolut naturală. Nu încerca deloc să o seducă pe Kirsten Rumm, ci dorea doar să ştie cât de adevărate erau vorbele ei şi de ce se purta atât de urât cu el. — Nu vă cară nimeni astea în camera dumneavoastră, i-o tăie Kirsten, arătându-i bagajele jerpelite. Hotărât să n-o lase să-l trateze ca pe un puşti neascultător, el ignoră cu bună ştiinţă sarcasmele ei. — Îmi place camera asta, reluă el. Camera mea trebuie să fie, şi ea, absolut încântătoare. — Am de lucru, domnule North, şi mă deranjaţi. Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta… Fără a-şi lua ochii de la ea, Ryan îşi scoase cizmele şi le azvârli neglijent pe covor. Apoi se dezbrăcă de tricou şi de blugi, fără a lua în seamă privirea ei jignită. Deschise apoi uşa glisantă şi se îndreptă spre terasa care ducea la piscină. — Vedeţi-vă de treabă, îi aruncă el, fără să-ntoarcă capul. Regret că v-am deranjat, doamnă Rumm. Ryan ocoli piscina, coborî cele câteva trepte care duceau spre plajă şi se întinse la soare. Ar fi pariat pe un Oscar că ea îl privea.   ***   Cu o săptămână înainte, îi ceruse impresarului să-i aranjeze o întâlnire cu Kirsten Rumm. Iar ea părea hotărâtă să scape de această constrângere cât mai repede cu putinţă. Cu umerii drepţi, afişa aerul rigid şi indiferent al unei femei de afaceri pe care nimic nu o poate afecta. Doar privirea îi trăda vulnerabilitatea. Era cu ochii în patru. Purta un taior elegant, închis la culoare, demn de cele mai mari eroine ale lui Alfred Hitchock. Ryan se simţi aproape ruşinat văzând-o atât de elegantă. Se culcase târziu; noaptea trecută stătuse mult şi analizase scenariile. Obosit, nervos, trăsese pe el primele haine care-i căzuseră în mână: pantalon de smoking, o vestă de mătase bej şi o cămaşă şifonată, pe jumătate descheiată, îl chinuia o migrenă cumplită. Îşi pusese ochelarii negri pentru a-şi ascunde ochii înroşiţi şi pentru a nu avea aerul că tocmai ieşise dintr-un cabaret. În ciuda a ceea ce-şi închipuia, tânăra femeie fusese punctuală la întâlnire. Strălucea de prospeţime şi răspândea un parfum discret; nu una dintre acele miresme care te izbesc pe stradă, ci un miros delicat care evoca un câmp de flori după o ploaie de vară. Ryan nu fusese atent la bolboroselile de circumstanţă ale impresarului sau, poate, ale avocatului ei. O privea. — Doamna Kirsten Rumm, domnul Ryan North. Tot Hollywood-ul ştia că Ryan îşi bate joc de convenienţe. Sinceritatea lui puţin brutală nu mai surprindea pe nimeni, Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, nici nu s-ar fi ridicat să o salute. Şi totuşi, spre surprinderea tuturor, o făcuse, doar aşa, pentru plăcerea de a o atinge. — Ryan North. — Kirsten Rumm. Cuprinse mâinile tinerei femei într-ale sale, asigurând-o că totul va fi bine. Şi imediat simţi că are nevoie de apărare. Vocea lui Kirsten era ca şi făptura ei: mică, dulce şi sexy. El era foarte emoţionat, dar spera ca acest fapt să nu fie prea vizibil. Şi fu fericit că are ochelarii pe nas. Putea observa liniştit totul, ceea ce şi făcu, de altfel. Când ea se aşeză, Ryan observă rotunjimile plăcute ale sânilor şi pulpele strânse în ciorapi de mătase cenuşiu închis. Erau arse de soare, dar nu avea culoarea aceea maronie şi gălbejită pe care, din păcate, multe femei o credeau minunată. Un şirag simplu de perle cobora între sânii frumos conturaţi. Privind-o cu atenţie, el înţelese că ea se simţea tot atât de bine ca o îngheţată Chantillly într-o baie de aburi. Impresarul lui se pierdea în consideraţii de ordin general. — V-aş fi recunoscătoare dacă aţi reveni la date concrete, i-o tăie tânăra femeie. — Eu am cerut să vă văd, interveni Ryan. Era obişnuit ca femeile să-l asalteze cu priviri rugătoare şi prosteşti. Dimpotrivă, Kirsten îl gratifică cu o privire dispreţuitoare şi aproape dezgustată. — Aşa mi s-a spus. Dar pot să ştiu de ce, domnule North? — Aş dori să stau la dumneavoastră două sau trei săptămâni. Kirsten îl măsură cu o privire inexpresivă, apoi se răsuci înspre impresarul, care, laş, îşi întoarse privirea de la ea. — Ce vrea să spună acest domn? întrebă ea din vârful buzelor, după ce se întoarse înspre avocatul ei. — Nimic altceva decât ceea ce aţi auzit, doamnă Rumm. Ei bine… se pare că domnul North doreşte să locuiască la dumneavoastră câteva zile. Tăcu o clipă, apoi reluă: — Domnul North consideră că este esenţial să respire acelaşi aer pe care l-a respirat soţul dumneavoastră. A trăi în casa în care el şi-a trăit ultima parte a vieţii — iată ceea ce l-ar ajuta foarte mult să interpreteze… — Esenţial? întrebă Kirsten. Domnule, credeam că sunteţi actor. Ce-aţi face dacă vi s-ar cere să interpretaţi rolul lui Napoleon Bonaparte? — Domnul North nu are nevoie de… obiectă impresarul. — Regizorul cere o interpretare veridică, i-o tăie Ryan, şi mi-a spus că aţi fost de acord cu acest lucru. După părerea mea, ar fi fost stupid să pierd timpul închipuind sau reconstituind ceea ce există deja. — Înţeleg că această cerere vi se pare neobişnuită, reluă impresarul, dar aşa lucrează de obicei domnul North. Şi să ştiţi că rezultatele sunt extraordinare, poate aţi văzut deja… — Nimeni nu-i mai potrivit decât mine să vă explice totul, îl întrerupse Ryan. Domnilor, lăsaţi-mă vă rog singur cu doamna Rumm. Odată rămaşi singuri, Kirsten îl ţinu la distanţă din priviri. — Aş dori să locuiesc la dumneavoastră câtva timp, reluă el. De fapt, două săptămâni este un termen minim. Deşi nu făcuse decât două filme, Ryan North se bucura de o mare putere la Hollywood. Pentru a obţine ceva, nu trebuia decât să sugereze, nu trebuia decât să şoptească ce vrea şi douăzeci de persoane se şi grăbeau să-i îndeplinească dorinţa, mutând, la nevoie, şi munţii din locurile lor. Era un actor foarte bun, care aducea mulţi bani. Filmele lui îi aduseseră şi un mare succes la public. Era reprezentantul strălucit al generaţiei sale. Fizicul lui seducător şi comportamentul lipsit de cea mai vagă urmă de prefăcătorie îl aduseseră în fruntea box-office-ului. Kirsten Rumm nu era deloc impresionată de acest tip lipsit de maniere, care se prezenta cu cămaşa şifonată şi cu ochelari negri la ora nouă dimineaţa. — Sunt dezolată, domnule North, dar este absolut imposibil. — De ce? — Sunt pe punctul de a-mi încheia cartea şi de a rescrie o parte din scenariu. — Ei, şi? — Editorul a anunţat deja de două ori data apariţiei. Nu pot să-l fac să mai aştepte. — Dar asta n-are nicio legătură cu discuţia noastră, doamnă Rumm. Ryan se cufundă leneş în fotoliul moale de piele. Înainte de a se întâlni cu ea era sigur că va avea câştig de cauză. Iar refuzul ei nu reuşise decât să-l ambiţioneze şi mai tare să-şi realizeze planul. Ce avea oare de ascuns încât îi refuzase atât de dur propunerea inofensivă? — Nu pot să vă las casa acum, îi explică ea. Aş avea nevoie de un Boeing 747 pentru a căra documentele de care am nevoie. Fără a mai pune la socoteală faptul că aş dori să termin cartea în casa în care am trăit cu Charles. Şi vă asigur că aşa va fi! — Dar cine vorbeşte de mutat, doamnă Rumm? — Să înţeleg că intenţionaţi să locuiţi sub acelaşi acoperiş cu mine? — Sigur că da. Vom trăi împreună, aproape la fel cum trăiaţi cu soţul dumneavoastră. Ryan îşi întinse picioarele, îşi împreună degetele şi îşi puse mâinile pe burtă, cu o figură cât se poate de destinsă. Nimeni n-ar fi bănuit că inima îi bătea mult mai repede decât de obicei. — Nu faceţi figura asta îngrozită, doamnă. Este evident că nu am de gând să împing perfecţionismul până la a împărţi acelaşi pat. Tăcu o clipă, apoi reluă: — S-ar putea ca obiceiurile dumneavoastră şi ale eroului filmului să-mi dea cheia comportamentului lui social. M-am întrebat întotdeauna ce naiba se întâmplă în patul unui cascador şi al unui pilot de vânătoare! conchise cinic Ryan. Kirsten nu-i răspunse imediat. Se ridică, se întoarse cu spatele la el, părând a examina mobilele preţioase din biroul impresarului, la care predomina abanosul şi lemnul de trandafir. Puse mâna pe o brichetă şi încercă zadarnic să o aprindă. Răsuci apoi călimara şi, jucându-se cu cuţitul de tăiat hârtie, îl aruncă în aer, răsucindu-l de trei ori. Şi, spre satisfacţia lui Ryan, îşi luă un aer degajat şi se aşeză, în sfârşit, pe birou, în fond, era şi asta o manieră de a domina situaţia. — Ascultaţi-mă, domnule North. Credeam că oamenii exagerează, iar proasta dumneavoastră reputaţie e opera unor invidioşi lipsiţi de scrupule. Totuşi, dumneata şi impresarul dumitale nu vă daţi în lături de la nimic pentru a vă satisface clientela de puştoaice şi nimfomane de duminică. Sunt dezolată, dar n-o să contribui în niciun fel la următorul dumneavoastră succes. Nu! Şi acesta e ultimul meu cuvânt! — Dacă are cineva nevoie de succes la public, aceea sunteţi dumneavoastră, doamnă Rumm, nicidecum eu, i-o trânti Ryan, cu talentul lui înnăscut de a-i pune la locul lor, cu cruzime, pe cei din jur. Sub aparenţa unui june prim, sub zâmbetul Ultra-Bride, se ascundea un om care ştia să-şi înţeleagă semenii. Copil fiind, asta era chiar ocupaţia lui preferată. Actuala lui reputaţie proastă se datora faptului că nu ezitase să pună la punct celebrităţile momentului. Dar îşi păstra pentru sine concluziile. Şi dacă nu se sfiise să spună unui oarecare ce crede despre el, nu-i stătea totuşi în fire să profite de slăbiciunile altora pentru a-i stăpâni. Această calitate rară era considerată de mulţi drept cel mai mare defect. Puterea întemeiată pe înşelătorie, minciuna şi corupţia, sunt suportabile pentru cei lipsiţi de scrupule. Sunt nişte veşminte frumoase pe un trup măcinat de boală. Nimeni nu-l doreşte prea mult. Invers, dacă aceste veşminte acoperă un trup perfect, mulţi se îndârjesc să-l distrugă, sau măcar să-l molipsească de propria lor mediocritate. Ryan North se îngrijea prea puţin de frumuseţea lui, încercând să treacă cât mai neobservat. Se ascundea sub masca unui play-boy arogant, aproape vulgar, încercând să-şi apere sufletul curat şi fragil. Cum era şi foarte inteligent, mulţi credeau că aroganţa lui este reală. Iar Kirsten se lăsase şi ea amăgită, asemeni multor altora. Tânărul avu dintr-o dată certitudinea că-l minte. O trădau ochii, de un mov rar şi delicat. Era convins că ea nu era atât de ostilă proiectului lui pe cât pretindea. În schimb, era îngrozită. Şi era sigur de asta. Dar de ce? De ce-i era frică? De el? — Nu doriţi să joc rolul soţului dumneavoastră în acest film, nu-i aşa? — Nu. Răspunsul ei îl derută. Era, deci, capabilă de sinceritate, chiar şi în situaţii în care alţii ar fi folosit perifraze pentru a şoca cât mai puţin. — Explicaţi-mi. — Soţul meu era un filantrop. Era generos, foarte comunicativ şi într-o permanentă bună dispoziţie. Stătea ore-n şir de vorbă cu admiratorii, dădea autografe. Poate de aceea şi-a iubit într-adevăr meseria. Kirsten măsura camera în lung şi-n lat ca un leu în cuşcă. — Dar dumneavoastră, domnule North, vă îngrijiţi prea mult de imaginea dumneavoastră publică pentru a-mi putea fi simpatic. Nici măcar nu ştiţi să… zâmbiţi! — Vă opriţi la suprafaţa lucrurilor, doamnă. Poate că soţul dumneavoastră avea mai multe motive decât mine să zâmbească. Cred că dumneavoastră îl făceaţi atât de bine dispus, vreau să spun, în chip natural bine dispus. Tocmai acest zâmbet îmi lipseşte pentru a-mi desăvârşi interpretarea. Vedeţi că ne-am înţeles asupra esenţialului în cele din urmă? — V-aţi dat seama cam târziu, nu credeţi? Acum, filmul e deja terminat. — Aţi văzut probele? — Nu. — Totuşi, producătorul v-a invitat. — Am fost soţia unui pilot de vânătoare şi a unui cascador. Întâmplător, a fost popular, iar popularitatea lui a fost exploatată prin acest film. Am făcut totul pentru a uşura lucrurile. Cartea pe care am scris-o va aduce toate rectificările necesare. N-am de gând să văd filmul. Cinematograful se îndepărtează de realitate, nu-i aşa? Ryan ar fi dorit să ştie mai multe, dar pentru moment consideră că e suficient. — În acest caz, mă văd nevoit să vă comunic că regizorul şi scenaristul sunt mai mult decât mulţumiţi de munca mea. Contrar opiniei dumneavoastră, ei cred că am reuşit să recreez cu succes personajul Charles Rumm, şi mai ales acel zâmbet despre care tocmai vorbeam… — Dar nu spuneaţi că asta vă lipseşte? — Îmi lipseşte pentru „scenele” din viaţa mea. Până acum n-am turnat decât scene mari, de acţiune. Cred că rezultatul este excelent, inclusiv zâmbetul. Dar, din contră, intru greu în pielea personajului de îndată ce mi-l imaginez departe de mulţime şi de camerele de luat vederi. Ryan se ridică şi se aşeză la fereastră, lângă Kirsten. Aveau în faţă panorama strălucitoare a oraşului San Diego. — Am citit şi recitit toate interviurile, dar ceva îmi scapă. E ceva care mi se refuză. Aş vrea să înţeleg ce anume, aş vrea să ştiu care era adevăratul chip al lui Charlie Rumm. — Şi în viaţa intimă era exact acelaşi. — Ceea ce înseamnă că era cam într-o ureche, nu-i aşa? Dumneavoastră trebuie să-l fi cunoscut sub mai multe aspecte… Ryan îşi dădu seama că mersese cam prea departe. Kirsten îl privea cu ostilitate. — Trebuie să mă ajutaţi, doamnă Rumm. — Viaţa lui nu-i un secret pentru nimeni. Treceţi pe la editorul meu şi vă va pune la dispoziţie o copie a manuscrisului. — Dar nu e suficient. Aş vrea să ating lucrurile pe care le-a atins el, să ascult muzica lui preferată, să mănânc mâncărurile care-i plăceau lui, să dorm în patul în care-a dormit… — Sunteţi complet nebun, explodă ea. — Totuşi, nu asta i-aţi spus actriţei care interpretează rolul dumneavoastră! Ryan păstrase în rezervă acest argument irevocabil pentru a-i dovedi lui Kirsten lipsa ei de bunăvoinţă. O privea acum cu aer triumfător. Kirsten acceptase, totuşi, să stea două săptămâni cu interpreta rolului feminin. — Dar asta n-are nimic de-a face cu dumneavoastră, răspunse ea încurcată. — De ce? întrebă el repede, fără a-i lăsa timp de gândire. — Dar este evident de ce! — Pentru că sunt bărbat? — Ca să fiu sinceră, da… Se priviră cu un aer războinic. Şi, dintr-o dată, se auzi o bătaie discretă în uşa biroului. Kirsten profită de ocazie şi deschise. Impresarul lui Ryan zâmbea. — Ei, v-aţi hotărât? mormăi el.   ***   După două săptămâni de lucru la studio, Ryan se aruncă în Pacific ca într-o adevărată baie binefăcătoare. Înota şi făcea plajă după chef. Iar când ieşea din apă, albastrul cerului îl făcea să se gândească la ochii lui Kirsten Rumm. Se întreba cum se va desfăşura sejurul său la vilă. Era hotărât să descopere adevăratul chip al lui Charlie Rumm. Kirsten era singura în măsură să-l ajute, iar această perspectivă nu-i displăcea deloc. Tânăra îl intriga, iar soţul ei mort rămânea pentru el un mister. De ce oare acest bărbat îşi riscase viaţa de atâtea ori şi cu atâta uşurinţă, când soţia lui îl aştepta asemeni unui vis dulce? Actorul era hotărât să nu părăsească vila Rumm până nu va găsi un răspuns satisfăcător. Se întoarse pe plajă. Trupul lui gol şiroia de apă. Ryan îşi trase pe el blugii pe care-i lăsase pe nisipul arzător. Ar fi rămas bucuros dezbrăcat, pentru că în ultima vreme fusese lipsit de mângâierea soarelui. Zâmbi, gândindu-se ce figură ar face Kirsten dacă l-ar vedea întorcându-se în halul ăsta la vilă. Nu dorea s-o şocheze. Deocamdată, vroia doar s-o facă să înţeleagă că trebuie să colaboreze cu el şi nu-i cazul să-l sperie cu replicile ei usturătoare. Nu vroia să-şi încarce contul, şi aşa prea plin! La Hollywood, era încolţit din toate părţile. În ultima vreme, fusese acuzat de abuz de droguri, de apartenenţa la o sectă dintre cele mai extremiste şi de sado-masochism. Reporteri fără scrupule îl fotografiaseră la ieşirea dintr-un centru de dezintoxicare pentru alcoolici. El făcuse, de fapt, o vizită unui prieten. Dar fotografia făcuse vâlvă în presa de scandal. Se spusese că Ryan ieşise de la o cură de dezalcoolizare de şase săptămâni, după câteva nopţi de orgii bahice ce erau să-l coste viaţa. Se lansase şi zvonul că ar fi bolnav de SIDA. Fusese acuzat şi de homosexualitate. Ştirea se răspândise cu viteza fulgerului. Presa afirma că relaţiile lui cu soţia guvernatorului sau cu câteva dintre actriţele la modă nu fac decât să disimuleze adevărata sa viaţă intimă populată de bărbaţi. Aceste acuzaţii repetate erau cea mai bună dovadă a succesului. Mulţi erau siguri că Ryan e prea frumos pentru a fi şi cinstit. Dar se înşelau. Popularitatea lui imensă era uşor de explicat. Era unul dintre cei mai buni actori ai generaţiei sale. Chiar şi cei mai afurisiţi magnaţi ai Hollywood-ului îi respectau talentul, inteligenţa şi integritatea. Impresarul lui era copleşit de numeroase invitaţii, dar Ryan nu mergea decât la una sau două serate pe lună. Sustrăgându-se recepţiilor, pe cât de inutile, pe atât de plictisitoare, devenise în acest timp personajul cel mai la modă şi mai dorit al Hollywood-ului. După numai două filme, el îşi alegea acum scenariile şi discuta îndelung cu regizorii şi producătorii înainte de a semna un contract. Şi se ştia că nu ezita să rupă contractul, dacă regizorul nu-şi respecta angajamentele. Şi asta cu riscul de a pierde bani buni! Ryan North îşi bătea joc de tot ceea ce publicul ar fi putut gândi despre el. Conta doar realismul jocului său. Restul putea şi trebuia să fie sacrificat. Ryan îşi considera frumuseţea fizică doar un avantaj în plus, nimic mai mult. Când avea de luat hotărâri importante în ceea ce privea cariera sa, nici cei mai buni prieteni nu-l puteau determina să-şi schimbe gândurile. Iar acum, Ryan nu prea înţelegea de ce îl interesa atât de mult părerea lui Kirsten Rumm. Şi îl preocupa şi altceva: de ce dorea să scape de el? De ce ţinea cu orice preţ să-l facă să se simtă nedorit? Ea se apucase din nou de lucru. Dori s-o deranjeze încă o dată. Pe buze îi apăru un zâmbet crud. Era irezistibil cu blugii uzi, mulaţi pe trupul perfect, iar bronzat, arăta foarte bine. Deschise încet uşa de sticlă. — Nu aveţi un prosop? Kirsten tresări şi îşi ridică privirea spre el. Ryan îi analiză tunsoarea băieţească: numai o şuviţă rebelă îi cădea liber pe frunte. Kirsten Rumm nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l privească furioasă, se ridică de la birou şi, peste câteva clipe, reveni cu un prosop în mână. I-l întinse fără nicio vorbă. — Mulţumesc. Kirsten privi o clipă torsul încă umed al bărbatului. Deasupra pectoralilor bine conturaţi, se înălţau sfârcurile, înconjurate de fire cârlionţate şi umede. — Apa a fost foarte bună! spuse voios Ryan. — N-a fost prea rece? întrebă ea, nu tocmai amabilă. — Nu, nu prea. Pot să mă întind lângă piscină? — Vă rog. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, îi replică ea, cu un ton care-l făcu să-şi dea seama că gândea exact contrariul. Ryan o găsea şi mai condescentă decât înainte. Şi încă o dată, avea impresia clară că îi ascunde ceva. Sau, poate, se apăra, pur şi simplu, de farmecul lui irezistibil? Poate refuza să-l accepte, aşa cum era el? Îşi azvârli prosopul pe umăr. Privirea ei se opri încă o dată pe pieptul lui gol. — Aş vrea să stăm puţin de vorbă, propuse Ryan, politicos. — Am de lucru. Acestea fiind spuse, Kirsten închise uşa de sticlă şi se întoarse la birou. Nu era pentru ultima oară când îi trântea uşa-n nas, putea fi sigur de asta. Ryan se stăpâni cu greu. Era furios. Dacă ar fi fost după el, ar fi târât-o până la piscină şi ar fi azvârlit-o în apă îmbrăcată, cu manuscrisul ei cu tot! Dar se mulţumi să se întoarcă şi să păşească aparent calm până la bazin. Sub privirea nesuferitei gazde, îşi scoase pantalonii, îi aruncă neglijent pe dalele de ceramică florentină şi se întinse pe un şezlong pe care aşezase mai întâi prosopul. Ryan North îşi dădu seama cât de ciudat se manifesta furia lui doar în clipa în care se lovi de braţul şezlongului. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi aplecă, încet, capul. Cu pleoapele închise, era pe punctul de a aţipi la soare. După câteva ocheade pe furiş, Kirsten depuse stiloul pe filele manuscrisului şi începu să privească deschis trupul bărbătesc ce se dăruia cu insolenţă soarelui.

Împotriva dorinței de Sandra Brown    CAPITOLUL 1   Lumina slabă a înserării se strecura printre jaluzelele trase, reamintindu-i că în acea seară urma să-şi hotărască, poate, destinul. — Eşti sigură că asta vrei? Eşti convinsă că nu vei regreta niciodată pasul făcut? Mary-Ann Forbes vorbea cu ea însăşi, contemplîndu-şi chipul răsfrânt în undele clare ale oglinzii. De acolo, o privea o tânără subţire, zveltă, înveşmîntată cu o fustă amplă, lungă, de un verde-smarald, şi cu un corsaj alb, vaporos. Recunoscându-se, fu cât se poate de surprinsă. Părul negru, lung şi strălucitor, era ridicat într-un coc răsucit cu migală. Chipul, discret machiat, îi părea, în acelaşi timp, şi familiar şi străin, cu un vag aer exotic. —Ei bine, dar unde a dispărut băieţelul ratat din Sept Mers? Vocea tatălui ei, fostul amiral Walter Forbes, o smulse din visare. —Mary-Ann, eşti minunată! Semeni aşa de bine cu mama ta, când era tânără! Mary-Ann se pregătea pentru un bal mascat, la care mergea împreună cu tatăl ei, şi alesese pentru această ocazie ţinuta unei sirene. Mary-Ann clipi des, încercând să se convingă că ea era într-adevăr, fata al cărei chip se râsfrângea în oglindă. Nu mai semăna deloc cu cea care fusese cu şase ani în urmă. Nemulţumită, întoarse spatele chipului din oglindă şi luă paharul oferit de tatăl ei. —Mă simt ca Cenuşăreasa în seara primului ei bal, dar mă îndoiesc că balul meu va fi cu... zîne bune.În ochii verzi se aprinse o scânteie ironică. —Sunt sigură că mă voi împiedica în condurii mei de blăniţă, sub privirile intrigate ale înaltei societăţi din Nassau.  Walter Forbes izbucni într-un râs zgomotos şi îşi stăpâni dorinţa de a-i ciufuli părul, aşa cum făcea când Mary-Ann era încă puştoaică. Doar nu putea să strice uimitoarea creaţie care era coafura fiicei sale! —Mary-Ann, sper că nu-ţi vei petrece toată viaţa pe o navă prăpădită, plimbînd turişti spre Bahamas şi înapoi. Oare ce-ar spune mama ta, dacă te-ar putea vedea? —Pesemne că s-ar întreba ce te-a făcut să te răzgândeşti acum... Doar tu m-ai crescut aşa...Apoi îi arătă limba, ca un copil nestâmparat. —Nu înţeleg de ce trebuie să renunţ la ceea ce îmi place numai pentru ce mă căsătoresc! continuă ea. Discutaseră îndelung acest subiect, încă din clipa în care Nikos Halkias — moştenitorul unei ilustre familii de armatori greci — o ceruse de soţie şi ea acceptase. —Ţi-l poţi imagina pe Nikos conducând afacerile familiei sale de pe bordul vasului tău şi îmbrăcat, ca şi tine, cu un tricou larg şi pantaloni decoloraţi? Nu cred că veţi fi foarte respectaţi... —Da, dar, până atunci, toată lumea îşi va bate joc de mine văzându-mă în halul ăsta, replică ea. Şi nu voi reuşi decât să mă fac remarcată. —Dar acesta e rolul unei sirene, îi aminti tatăl ei. Nefericiţi vor fi marinarii ce se vor lăsa amăgiţi de cântecele ei!Mary-Ann pufni în râs. Recunoscu în sinea ei că avea un tată minunat şi că era şi un excelent partener de dialog. —S-ar spune că nu m-ai auzit niciodată cântând în baie!Brusc, Mary-Ann redeveni serioasă. —Sincer, tată, aş fi preferat să anunţ logodna într-un mod mai simplu şi să evit o astfel de recepţie. Am acceptat doar de dragu! lui Nikos. E atât de legat de familie, iar ai lui sunt atât de fericiţi că îşi văd unicul fiu aşezat la casa lui! —Ai dreptate, Mary-Ann. Ştii că sunt de acord cu tine. Mary-Ann simţi o undă de încurajare în vocea tatălui ei. Nikos era un bărbat foarte bun, atent şi o iubea cu generozitate, chiar dacă nu la fel de mult ca bărbatul pe care îl cunoscuse odinioară... îndepărtă cu ciudă acest ultim gând, care o chinuia încă. —Ar fi fost mai bine dacă nu şi-ar fi ales un costum de pirat, spuse ea cu o voce tristă. —De ce nu? Istoria insulelor Bahamas geme de piraţi. Ar trebui să fim mândri... —Da, dar nu acum.Spunând acestea, îi întinse un articol dintr-un ziar, care reproducea o fotografie a ei alături de un client. Adăugă: —A fost jefuit de unul dintre aceşti piraţi... Deci, vezi, nu sunt doar figuri de legendă... Imaginează-ţi mutra celor care mă vor vedea mâine pe prima pagină? încadrată de doi piraţi şi agitînd prin aer un cuţit... —Draga mea, ştiu cât de mult ţii tu la munca ta. Dar, dacă nu ne vom grăbi, Nikos va crede că ne-am râzgândit.Mary-Ann îşi luă poşeta în grabă, stinse lumina şi plecă. În întunericul maşinii, Mary-Ann se gândea la cele petrecute în ultimele săptămîni. «Ce straniu este uneori destinul!» îşi spuse în sinea ei, imaginânduşi-l ca pe un clişeu. Dar nu conţineau clişeele cea mai mare doză de adevăr? Îşi aminti apoi de sosirea familiei lui Nikos în insulele Bahamas... Deşi nu se puteau compara cu cele greceşti, încerca să înţeleagă ataşamentul lui Nikos faţă de ceea ce numea el «a doua patrie», locul în care urma să-şi dovedească toate calităţile şi să-şi încerce şansele... Aşa s-au întâlnit şi s-au împrietenit. Au urmat apoi câţiva ani petrecuţi împreună pe ţărmurile acestei mări. Mary-Ann nu crezuse niciodată că manierele încîntătoare, deşi puţin desuete, ale tânărului bărbat se vor tranforma într-o iubire profundă... Până în ziua în care, în spiritul celei mai pure tradiţii elene, el îi ceruse mâna de la tatăl ei. Plictisită de atâta singurătate şi resemnată, ea acceptase. La urma urmei, împlinise deja douăzeci şi cinci de. ani, iar Nikos îi putea oferi liniştea de care avea atâta nevoie. Se amăgea astfel, refuzând să ia în seamă teama ce o încerca la gândul că va fi soţia lui Nikos. Dacă n-ar fi trăit acea aventură pasionantă şi misterioasă, ce leagă uneori un bărbat şi o femeie pentru toată viaţa, poate... înălţă sprâncenele, absorbită de amintiri. —Draga mea, eşti prea visătoare!Vocea, tatălui ei o smulse din reverie. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, el îi cuprinse mâna şi-i atinse uşor inelul de coral. —Mary-Ann, cred că ar fi cazul să renunţi acum la inelul ăsta, şopti el. În curând, îl vei putea înlocui cu un altul mai frumos. —Totuşi, nu-l pot arunca, murmură uşor. Fu ea însăşi surprinsă de emoţia provocată de amintirea inelului. Crezuse că trecutul e departe şi că nu o mai poate afecta. Dar se înşela, încercă, înfuriată, să-şi alunge gândurile. —Presupun că e firesc să-ţi aminteşti de prima logodnă, în seara celei de-a doua. Mă întrebam dacă a plecat din vina mea... Pentru a nu mai repeta a doua oară aceeaşi prostie, adăugă ea, încercând — fără prea mult succes — să-şi regăsească buna dispoziţie.Resemnată, aşeză inelul într-o cutie pentru mănuşi. —Mi l-a dat în seara carnavalului haitian... Era deghizat în pirat, iar eu... Vocea i se frînse. —... îl iubeam atât de mult, încât îmi plăcuse să cred că era inelul de logodnă. —Te-ai hrănit mereu cu iluzii, scumpa mea. Nu toţi bărbaţii sunt ca Nikos. Cei ca David Latimer nu se gândesc decât la ei. Dar, sper că acum totul e sfârşit,nu-i aşa?Mary-Ann nu răspunse nimic. Ar fi fost cazul să uite suferinţa acelei prime iubiri, dar amintirile reveneau la fel de vii ca altădată, rănind-o. —Crezi că, într-o zi, îl voi putea iubi pe Nikos aşa cum l-am iubit pe David? Întrebarea şi-o pusese mai mult sieşi decât tatălui ei, care îi răspunse cu acea voce glacială pe care o avea de fiecare dată când vorbea despre David. —Nu ştiu... Mă gândesc uneori că totul ar fi mult mai uşor de suportat dacă am recunoaşte imediat iubirea adevărată... Dacă am şti în cine să avem încredere... Şi poţi să fii sigură că Nikos te va iubi şi va face totul ca să fii fericită, aşa cum David nu a făcut şi nici nu ar fi fost în stare să o facă.Mary-Ann privi uimită spre profilul tatălui ei. —Nu prea îţi place să vorbeşti despre asta, tată... —Aş vrea să te pot ajuta, scumpa mea... Chiar dacă îl respecta şi îi era recunoscătoare pentru dragostea şi grija sa, Mary-Ann replică: —Ştii bine că David a însemnat foarte mult pentru mine. Nu pot să mă prefac că n-a existat.Pe chipul ei se aşternu tristeţea. —Inspira atât de multă încredere, avea atât de multă energie... îţi aminteşti ziua în care l-am cunoscut, în biroul tău? —Tu m-ai convins să fac afaceri cu el, oferindu-te chiar să-i împrumuţi vasul tău. Ar fi trebuit să te supraveghez... Erai aşa de impulsivă şi încăpăţânată! De altfel, nu prea te-ai schimbat... Tânăra îi răspunse cu un zâmbet maliţios. —Avea optsprezece ani... Şi nici eu nu mai eram o puştoaică... Oricum, n-am uitat că n-ai aprobat niciodată relaţia noastră. Dar eram sigură că ne vom căsători... Credeam că mă iubeşte... —Te-ai înşelat!Vocea aspră a tatălui ei o trezi din nou la realitate. —Da... Când l-am auzit spunându-ţi că n-are de gând să se însoare cu mine, am încercat să-mi salvez măcar mândria... îţi aminteşti când i-am spus că totul s-a terminat între noi? Ei bine, am minţit... —Important e să ştii care sunt acum sentimentele tale faţă de el. Seara asta înseamnă o adevărată cotitură în viaţa ta. Ştii bine că nu-mi doresc decât să fii fericită...Amiralul parcă maşina în faţa clubului în care avea loc petrecerea. Mary-Ann închise ochii, ca pentru a-şi asculta sufletul, şi răspunse încet: —Ani de-a rândul l-am aşteptat, am sperat să se întoarcă. Mi-a fost atât de greu, încât am jurat să nu mai iubesc pe nimeni, niciodată! Dar ştiu că Nikos va fi mereu lângă mine, că mă va ajuta... Mă simt în siguranţă lângă el...   Deschise apoi ochii şi-i zâmbi tatălui său: —Asta voiai să auzi, nu? —Da, draga mea, exact asta.Mary-Ann îşi îndreptă de pe frunte o buclă rebelă. Pe chipul ei nu se mai citea nici o urmă de nostalgie şi nesiguranţă. Trecutul părea din nou departe şi părea pregătită să-şi facă publică intenţia de a accepta cererea în căsătorie,înainte de revărsatul zorilor. Va fi soţia lui Nikos. Îl luă de braţ pe tatăl ei şi intrară împreună în local. Pe măsură ce se apropiau de sala în care avea loc serata, zgomotul conversaţiilor şi clinchetul paharelor se auzeau tot mai clar. Amiralul o lăsă singură, pentru câteva clipe Mary-Ann avu în faţa ochilor un spectacol minunat: piraţi, dantele spaniole, lanţuri şi ancore. La bar, sticlele de rom şi şampanie erau mascate în butoaie şi ploscuţe de piele. Pe ring, câţiva căpitani tineri, cu peruci albe însoţeau englezoaice înveşmântate în mătăsuri fine, multicolore.   La intrarea lui Mary-Ann şi a tatălui ei, se formă imediat, în jurul lor, un mic grup. Un tânăr corsar cu părul blond i se adresă politicos: —Mă temeam că te-ai râzgândit, dar întârzierea asta te face şi mai frumoasă. Mary-Ann izgoni din suflet amintirea chipului unui alt pirat şi răspunse pe un ton şăgalnic: —Vrei să spui că, pentru a mă face frumoasă, am nevoie de mai mult timp decât alte femei?În loc de răspuns, Nikos o trase spre ring. —Frumoasa mea sirenă, dacă mama nu s-ar uita acum la noi, ţi-aş arăta cât de frumoasă eşti pentru mine, cu sau fără costumaţia asta.   —Şi eu care credeam că mă voi da în spectacol, replică ea râzând. —Abandonează această femeie pe câmpul de lupte, imediat! Vocea sonoră era a tatălui lui Nikos, care se postase în faţa lor mimând severitatea. Graţie siluetei lui corpolente, părea un adevărat rege saxon. —Ţi-o fur pe Mary-Ann, înainte ca viitoarea ei soacră să pună mâna pe ea. Veselă, Mary-Ann se lăsă purtată de noul ei cavaler într-un vals de vis. —Să ştii că te prefer oricărui alt dansator, papa Halkias. Acest apelativ, atât de familiar, îi plăcea mult bătrânului. Tânăra îi spunea astfel încă înainte de a fi cerută în căsătorie de Nikos. —Ei, micuţa mea! Spui asta pentru că nu ripostez de fiecare dată când mă calci pe picior? Sau pentru că sunt suficient de gras ca se te pot prinde dacă te împiedici? spuse el, izbucnind într-un hohot de râs.   Mary-Ann roşi şi-i mărturisi, explicându-i neândemânarea ei: —Ştii bine că nu sunt obişnuită cu toate astea! —Toate astea sper să nu te sperie prea tare, fiica mea. Vezi tu, în Grecia e altfel. Fetele se mărită foarte devreme şi nu-şi cunosc decât soţul. Dar tu ai fost crescută altfel, ai cunoscut şi alţi bărbaţi... Mă întreb dacă l-ai găsit cu adevărat pe cel potrivit. Înainte de toate, vreau să fii fericită, căci te iubesc ca pe propria mea fiică.Tocmai se anunţa că cina era servită, astfel încât Mary-Ann scăpă de un răspuns dificil de dat. Ce i-ar fi putut spune: că aluziile lui erau, de fapt, ecourile propriilor ei temeri?   Nikos o conduse în sufragerie. Pe pereţi, fuseseră atârnate pânze de vas, iar vechi lămpi cu gaz, adaptate, răspândeau o lumină difuză. Pe mese tronau platouri imense, cu mirosuri ameţitoare. —Ce e asta, Nikos? —Salmagundi, răspunse el, întinzându-i şi ei meniul.   Ea citi cu glas tare descrierea mâncării piratereşti din carne marinată, într-un amestec de oţet, fructe şi mirodenii. Nu i se păru tocmai apetisantă. Văzându-i figura, Nikos o tachina: —Altădată, Salmagundi era servit cu rom. Poate asta îi lipseşte... —Dar e chiar bun! spuse ea peste câteva clipe, după ce gustase din acel preparat exotic.Apoi, Mary-Ann începu să mănânce cu poftă. —Şi şampania e bună. Poate, puţin cam... originală! —Şampania, originală? Eu ştiu?! Poate, dacă obişnuieşti să bei bere proastă... —Aşa, deci! Mă critici? Mizerabilule! Mary-Ann începu să râdă. —Glumesc, Nikos.   Ştiu, Mary-Ann. Îmi place să te văd furioasă. Ochii îţi strălucesc la fel de tare ca rochia. Apropo, ce material e ăsta? Pânză de paianjăn? Se priviră amândoi, ca nişte copii complici, râzând de propria lor farsă. Şampania şi căldura din salon îi ameţiseră uşor. Mary-Ann se simţea foarte atrăgătoare, dar ştia că Nikos nu ar îndrăzni niciodată altceva decât un nevinovat sărut pe buzele ei fragede. El se mulţumi să îi mângâie uşor ceafa delicată, jucându-se cu buclele ei. Degetele lui alunecară uşor sub pânza fină a corsajului. Mary-Ann le simţi fiebinţi, pe pielea ei nu mai puţin fiebinte. —Cântă-mi doar mie, sirena mea cu ochi de culoarea apelor adânci, şi-mi voi lăsa fericit navele în voia ta, îi şopti el la ureche.   Mary-Ann se abandonă clipei plăcute, când, deodată, îşi dădu seama că se lăsase o linişte nefirească, urmată de un impresionant răpăit de tobe. Mama lui Nikos se apropie de ei şi murmură: —Nikos, Mary-Ann! Trebuie să vă anunţaţi logodna.Papa Halkias, care privea cuplul cu un aer patern, îi adresă soţiei un reproş ironic: — Helene, ai fi putut găsi un alt moment.Dar Nikos era deja în picioare. —A, nu, tată! Noi suntem gata!Mary-Ann îşi simţi inima bătându-i năvalnic. Puterile o părăseau. I se făcu o frică cumplită. Nu se simţea încă pregătită pentru un astfel de ritual. Îşi înfipse unghiile adânc în carne, privind în gol şi aşteptă resemnată. Orchestra şi invitaţii păstrau o tăcere aproape religioasă, în timp ce Nikos îi punea pe deget un superb inel cu diamante.   cartea intreaga o descarcati de aici....