Umberto Eco cărți scriitor italian, editor, filosof și semiotician

Cinci Scrieri Morale de Umberto Eco CUPRINS:   Introducere. 5   Gânduri despre război. 9   Fascismul etern. 25   Despre presă. 49   Când intră în scenă celălalt. 81   Migraţiile, toleranţa şi intolerabilul. 93         INTRODUCERE.   Scrierile adunate aici au două trăsături în comun. Sunt înainte de toate ocazionale, căci au apărut fie sub forma unor conferinţe, fie ca articole despre probleme de actualitate. Şi, în ciuda diversităţii tematice, au un caracter etic, referindu-se adică la ceea ce ar fi bine să facem, la ceea ce n-ar trebui, sau la ceea ce nu se poate face nici în ruptul capului.   Dat fiind caracterul lor ocazional, mi se pare neapărat necesar să lămuresc în ce împrejurări au fost scrise, altfel existând riscul să fie prea puţin justificate.   Gânduri despre război a fost publicat în La Rivista dei Libri, 1 aprilie 1991, în timpul războiului din Golf.   Fascismul etern a fost rostit în versiune engleză la un simpozion organizat de departamentele de italiană şi franceză din cadrul Universităţii Columbia, pe 25 aprilie 1995, pentru a aniversa eliberarea Europei. A apărut ulterior sub titlul „Eternal Fascism” în The New York Review ofBooks (22 iunie 1995) şi a fost tradus în La Rivista dei Libri, iulie-august 1995, sub titlul „Totalitarism fuzzi şi Ur-Fascism” (versiune ce se deosebeşte de cea pe care o public aici doar prin câteva uşoare îndreptări formale). Trebuie însă ţinut seama că textul a fost conceput pentru un public de studenţi americani şi a fost rostit în zilele în care America era bulversată de atentatul din Okla-homa, precum şi de descoperirea faptului (deloc secret) că în Statele Unite existau organizaţii militare de extremă dreapta. Prin urmare, tema antifascismului căpăta conotaţii deosebite în acea împrejurare, iar reflecţia istorică urmărea să încurajeze o meditaţie asupra problemelor actuale din felurite ţări – conferinţa fiind apoi tradusă de ziare şi reviste în numeroase alte limbi. Faptul că mă adresam unor tineri americani explică de ce sunt furnizate informaţii şi precizări aproape şcolăreşti despre evenimente pe care cititorul italian ar trebui să le cunoască, şi de ce am dat citate din Roosevelt, am făcut referire la antifascismul american, sau am insistat asupra întâlnirii euro-americane din zilele eliberării.   Despre presă este o expunere prezentată în cursul unor seminarii organizate de Senat (preşedinte Carlo Scognamiglio), în faţa unor membri ai Senatului şi a directorilor celor mai importante cotidiene italiene, participanţi la vasta discuţie ce a urmat. Textul a fost publicat ulterior prin grija aceluiaşi Senat în întâlnirile de studiu de la Palazzo Giustiniani. Presa şi lumea poiitică azi, Roma, Tipografia del Senato, 1995, care conţine şi intervenţiile lui Carlo Scognamiglio, Eugenio Scalfari, Giulio Anselmi, Francesco Tabladini, Silvano Boroli, Walter Veltroni, Salvatore Carruba, Darko Bratina, Livio Caputo şi Paolo Mieii.   Când intră în scenă celălalt reproduce un răspuns al meu către cardinalul Martini în cursul unui schimb de patru scrisori, organizat şi publicat de revista Liberal. Respectivul epistolar a apărut apoi într-o cărţulie {Ce crede cel ce nu crede? Roma, Atlantide Editoriale, 1996). Textul meu răspunde la întrebarea pe care mi-o adresase cardinalul Martini: „Pe ce îşi reazemă certitudinea şi imperativul moral cel ce nu recurge, spre a-şi fundamenta absolutul etic, nici la principii metafizice (sau la valori transcendente, în orice caz) şi nici la imperative categorice universal valabile?” Pentru contextul dezbaterii fac trimitere, fireşte, la cărţulia citată care cuprinde atât notele, cât şi intervenţiile lui Emanuele Severino, Manlio Sga-lambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa şi Claudio Martelli.   Migraţii, toleranţă şi intolerabil este un colaj. Primul paragraf reproduce prima parte dintr-o conferinţă rostită la 23 ianuarie 1997 în deschiderea dezbaterilor organizate de primăria oraşului Valencia asupra perspectivelor Mileniului trei. Al doilea este o traducere şi o adaptare a discursului introductiv la Forumul internaţional asupra intoleranţei, organizat la Paris de Academie Universelle des Cultures pe 26 şi 27 martie 1997. Al treilea a fost publicat cu titlul „Să nu ne întrebăm pentru cine bat clopotele” în ziarul Repubblica, cu ocazia sentinţei tribunalului militar din Roma împotriva lui Priebke.   Cjânduri despre război.   Acest articol vorbeşte despre Război, cu R mare, un război „cald” şi purtat prin consensul explicit al naţiunilor, în forma pe care el o capătă în lumea contemporană. Şi fiindcă este oferit redacţiei în zilele în care trupele aliate au intrat în Kuwait City, se prea poate – dacă nu vor exista lovituri de teatru – ca el să fie citit atunci când toată lumea va considera că războiul din Golf a obţinut un punctaj satisfăcător întrucât şi-a atins scopul pentru care a fost declanşat. în acest caz, a vorbi despre imposibilitatea şi zădărnicia războiului ar apărea ca o contradicţie, căci nimeni n-ar mai fi dispus să considere zadarnică şi imposibilă o întreprindere care a permis obţinerea rezultatelor scontate. Şi totuşi reflecţiile care urmează trebuie să conteze, indiferent de cursul evenimentelor. Cu atât mai mult trebuie să conteze în cazul în care războiul permite dobândirea de rezultate „avantajoase”, tocmai fiindcă acest lucru ar putea să ne convingă pe toţi că războiul ar fi încă, într-un anume context, o opţiune rezonabilă. Deşi e de datoria noastră să-l negăm.

INTRODUCERE.   Ce are a face Kant cu omitorincul? Nimic. Cum vom vedea, cu datele în faţă, nu putea să aibă de a face. Iar asta ar fi de ajuns ca să justificăm titlul şi incongruenţa aceea a lui de amalgam care sună ca un omagiu adus străvechii enciclopedii chineze de borgesiană amintire.   Despre ce vorbeşte cartea de faţă? Pe lângă ornitorinc, vorbeşte şi despre pisici, câini, şoareci, cai, dar şi despre scaune, farfurii, copaci, munţi şi despre alte lucruri pe care le vedem în toate zilele, şi despre motivele datorită cărora deosebim un elefant de un armadil (şi despre cele datorită cărora, de obicei nu ne confundăm soţia cu o pălărie). E vorba de o problemă filosofică formidabilă care a obsedat gândirea omenească de la Platon până la cognitiviştii contemporani şi pe care nici Kant (cum vom vedea) n-a ştiut, nu zic s-o rezolve, dar nici măcar s-o pună în termeni satisfăcători. Ce să mai zic de mine!   Iată de ce studiile din această carte (compuse în decursul a douăsprezece luni şi reluând teme pe care le-am mai tratat – în parte informă inedită – în ultimii ani) se nasc dintr-un nucleu de preocupări teoretice interconexe şi trimit unul la celălalt, dar nu sunt de citit ca nişte „capitole” ale unei opere care să aibă ambiţii sistematice. Dacă diversele paragrafe sunt cel mai adesea atât de minuţios numerotate şi subnumerotate, aceasta e numai pentru a permite trimiteri rapide de la un capitol scris la altul, fără ca acest artificiu să sugereze neapărat o arhitectonică subiacentă. Dacă multe sunt lucrurile pe care le spun în aceste pagini, foarte multe sunt cele pe care nu le spun, pur şi simplu pentru că nu am idei precise în legătură cu ele. Mai mult, aş dori să-mi iau drept motto citatul din Boscoe Pertwee, un autor din secolul al XVIII-lea (necunoscut mie), pe care l-am găsit în Gregory (1981: 558): „Cu mult timp în urmă eram nehotărât, dar acum nu mai sunt aşa de sigur de asta”.   Scrise prin urmare sub semnul nehotărârii şi a numeroase nedumeriri, studiile acestea s-au născut din sentimentul că nu onorasem unele poliţe semnate atunci când am publicat Tratatul de semiotică generală din 1975 (reluând şi acolo şi dezvoltând o serie de cercetări începute în cea de a doua jumătate a anilor '60). Conturile lăsate în suspensie priveau problema referinţei, a iconismului, a adevărului, a percepţiei şi a ceea ce atunci numeam „pragul inferior” al semioticii. In decursul acestor douăzeci şi doi de ani au fost mulţi cei care mi-au pus întrebări foarte presante, oral sau în scris, şi foarte mulţi cei care mă întrebau dacă şi când aveam să scriu o aducere la zi a Tratatului. Studiile de faţă au fost scrise şi pentru a explica, poate mai mult mie însumi decât altora, de ce nu am făcut-o.   Motivele sunt în esenţă două. Primul este că, dacă în anii '60 ne puteam gândi să adunăm la un loc părţile împrăştiate ale atâtor cercetări semiotice ca să încercăm o summa, astăzi aria lor s-a lărgit atât de mult (amestecându-se cu aceea a diferitelor ramuri ale cunoaşterii), încât orice nouă sistematizare s-ar dovedi pripită. Ne aflăm în faţa unei galaxii în expansiune, şi nu doar a unui sistem planetar căruia i s-ar putea oferi ecuaţiile fundamentale. Faptul mi se pare un semn de succes şi de sănătate: interogarea asupra semiozei a devenit centrală în foarte multe discipline, chiar şi din partea celor ce nu se gândeau, sau nu ştiau sau chiar nu voiau să facă semiotică. Faptul era adevărat încă de pe vremea Tratatului (ca să dau doar un exemplu, nu pentru că citiseră cărţi de semiotică biologii începuseră să vorbească de „cod” genetic), însă fenomenul s-a extins, până-ntr-atât, încât sunt de sfătuit cei care urmează o strategie a atenţiei, şi oricât de selective ar fi criteriile lor teoretice, să practice un soi de toleranţă ecumenică, în acelaşi sens în care misionarul cu vederi largi hotărăşte că şi necredinciosul, orice idol sau principiu superior ar adora el, este creştin natu-raliter şi va fi astfel mântuit.   Cu toate acestea, oricât de tolerant ar fi cu opiniile altora, fiecare trebuie totuşi să şi le enunţe pe ale sale, cel puţin în ce priveşte chestiunile fundamentale. Ca întregire şi corectare a Tratatului, iată-mă aşadar expunându-mi ideile mele cele mai recente despre unele chestiuni pe care respectiva carte le lăsase în suspensie.

Aş dori să încep amintindu-1 pe Italo Calvino, care trebuia să ţină acum opt ani, tot în acest loc, cele şase Norton Lectures ale sale, dar a apucat să scrie numai cinci din ele, şi ne-a părăsit înainte de^a-şi putea începe şederea la Harvard' University. Nu-I pomenesc pe Calvino doar din motive de prietenie, ci pentru că aceste conferinţe pe care le voi ţine vor fi în mare parte dedicate situării cititorului în textele narative, iar acestei prezenţe a cititorului în naraţie îi este dedicată una dintre cărţile cele mai frumoase ale lui Calvino. Se una notte d'inverno un viaggiatore (Dacă-ntr-o noapte de iarnă un călător).   În aceleaşi luni în care apărea cartea lui Calvino, apărea în Italia o carte a mea intitulată Lector în fabula (numai parţial asemănătoare cu versiunea engleză ce se intitulează The Role of the Reader). Diferenţa dintre titlul italian şi titlul englez se datorează faptului că titlul italian (mai bine zis, latin), tradus literal în engleza, ar suna The reader în the fairy tale, şi nu ar însemna nimic. în schimb, în italiană se spune „lupus în fabula” ca echivalent al englezescului „speak of the devii”, expresie care se foloseşte atunci când soseşte cineva despre care tocmai se vorbea. însă pentru că în expresia italiană se evocă figura populară a lupului, care prin definiţie apare în toate poveştile, se vede că   Ilr) italiană puteam să reamintesc acel citat ca să pot ^tua cititorul în poveste, adică în orice text narativ, ^tr-adevăr, lupul nu există, şi vom vedea imediat că poate să „% în locul lui un zmeu, însă cititorul există întotdeauna, şi n^ doar ca un component al actului de a povesti peripeţii, dar 51 ca un component al povestirilor ca atare.   Cineva care ar confrunta astăzi cartea mea Lector în cu Se una notte d'inverno a lui Calvino, ar putea că prima este un comentariu teoretic fcuietic la Jotbanul lui Calvino. Dar cele două cărţi au apărut aproape în Acelaşi timp şi niciunul dintre noi nu ştia ce anume făcea ce^lalt, chiar dacă eram, evident, pasionaţi ambii de una şi ace^aşi problemă. Atunci când Calvino mi-a trimis cartea lui, Pesfemne că o primise deja pe a mea, pentru că dedicaţia lui. SUI% astfel: „Lui Umberto, superior stabat lector, longeque infej-jor jtaj0 Calvino”. Citatul, evident, este din fabula lui Fedţ-u cu] UpUj şi mjeiu} („Superior stabat lupus, longeque inrej~jOr agnus”), şi deci Calvino se referea la Lector în |a a mea Rămâne destul de ambiguu acel „longeque or” (care poate să însemne şi „mai la vale” şi „de mai importanţă”). însă dacă „Lector” trebuie înţeles de şj ^ecj se refera [a cartea mea, atunci ar trebui să ne n-] a un acţ ^g ironică modestie sau la opţiunea) de a-şi asuma rolul mielului, lăsându-i-1 teoreţjjciarLujuj pe cel al Lupului celui Rău. Dar dacă „Lector” trebuie înţeles de re, atunci era vorba de o afirmaţie de poetic^, iar Calvino voia să aducă omagiu Cititorului. Ca să-1 omag iez pe Calvino, voi luă ca punct de pornire cea de-a doua ^dintre Lezioni americane pe care Calvino le scrisese penta^j] Lectures, aceea dedicată repeziciunii, şi unde se refe^ră ja povestea cu numărul 57 din Fiabe itaiiane culese de el: „Un rege se îmbolnăvi. Sosiră medicii şi-i spuseră: „Ascultă maiestate, dacă vrei să te însănătoşeşti, trebuie să iei o pană de la Zmeu. E un leac greu de găsit, pentru că Zmeul pe toţi creştinii pe care-i vede, îi mănâncă”.   Regele spuse asta tuturor, dar nimeni nu voia sase ducă. îi ceru unui supus de-al lui, foarte credincios şi viteaz, iar acesta spuse: „Măduc”.   Îi arătară drumul: „în vârful unui munte, sunt şapte găuri: în una din astea şapte, se află Zmeul”. „x   Calvino observă că „nu se spune nimic de ce boală suferă regele, despre cum se face că un zmeu poate avea pene, sau cum sunt făcute găurile acelea”. Şi prin aceste observaţii găseşte prilejul să laude caracteristica rapidităţii, chiar dacă aminteşte că „această apologie a rapidităţii nu pretinde să tăgăduiască plăcerile ocolişului”.   — Eu voi dedica încetinelii, despre care Calvino nu a vorbit, cea de a treia-conferinţă a mea. Acum însă aş dori să spun că orice ficţiune narativă este în chip necesar şi fatal rapidă, pentru că – de vreme ce construieşte o lume, cu întâmplările şi cu personajele ei – despre lumea asta nu poate spune totul. Vorbeşte în treacăt, iar pentru rest îi cere cititorului să colaboreze umplând o serie de spaţii goale. De altfel, aşa cum am mai scris, fiece text e o maşină leneşă care-i cere cititorului să facă o parte din munca ei. Ar fi groaznic ca un text să spună tot ceea ce destinatarul lui ar trebui să' înţeleagă: nu s-ar mai sfârşi niciodată. Dacă eu vă telefonez   1 Lezioni americane. Sei proposte per ii prossimo millennio.   Milano, Garzanti, 1988, p.37.   2. Ibid., p.45.   dumneavoastră „o iau pe autostradă şi sosesc peste vreo oră”, este implicit şi faptul că, luând-o pe autostradă, o să-mi iau şi maşina.

Daphne „Şi totuşi sunt mândru de umilirea mea, iar fiindcă sunt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sunt, cred, pe cât îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie.”   Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cât se pare.   De câte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scândură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gâtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atât de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.   Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvârlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp când la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, până ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.   Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, până ce, cu o zguduitură, scândura nu se izbise de prora lui Daphne.   Şi pe când – la lumina lunii pline – observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atârna o scăriţă de frânghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gâtlejul îi era ca pârjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz când notează această întâmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă până la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat câte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a târât peste parâme, a găsit uşa de la turn deschisă… Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, până la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cât a putut ridicându-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvântului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gângănii înecate, încât să-i ţină şi de foame şi de sete.   Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.   El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzând de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atârnat deasupra cuptorului.   Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strânse, vinciul de ancoră, arborii cu pânzele lăsate, câteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.   Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întâmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.   Se dusese împleticindu-se până la celălalt bord şi întrevăzuse – dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului – vârfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încât dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecând printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărâse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atât de largi încât să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.   Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mâna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scândura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase – el care era aşa de generos în asemănări – atât de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep.   De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lângă coş sunt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mâncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug.   Pesemne că-şi recâştigase repede puterile, sau că era în puteri pe când scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris – doct, nevoie mare – asupra deliciilor festinului lui: nicicând n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adânc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă… Iar cele de mai jos sunt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:   Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atâta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?   Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lânced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.   Şi doar trăiesc, opacitate arzândă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.   Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sunt mândru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atât de crudă: sunt, cred, pe cât omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.   Dar oare-i posibil? Judecând după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hârtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întâi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mângâiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu – iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întâi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdând foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe când era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire.

(rapoarte de lectură ale editorului)         Autori anonimi. Biblia.   Trebuie să spun că, în momentul în care am început să citesc manuscrisul şi pe parcursul primelor sute de pagini, am fost entuziasmat. Este plin de acţiune şi găsim tot ceea ce cititorul cere astăzi de la o carte de acţiune: sex (mult), cu adultere, sodomie, crime, incesturi, războaie, masacre şi aşa mai departe.   Episodul cu Sodoma şi Gomora, cu travestiţii care se dau drept îngeri, este rabelaisian; aventurile lui Noe sunt Jules Verne în stare pură; fuga în Egipt este o poveste care va fi cu siguranţă ecranizată într-o zi… Pe scurt, un veritabil roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârceşte la lovituri de teatru, plin de imaginaţie, cu cantitatea perfectă de mesianism pentru a plăcea, fără să cadă în tragic.   Apoi, mergând mai departe, mi-am dat seama că este vorba de fapt de o antologie din diferiţi autori, cu numeroase, prea numeroase bucăţi de poezie, dintre care unele sincer sunt chiar mediocre şi plictisitoare; veritabile lamentaţii fără cap şi fără coadă. Rezultatul este un ghiveci monstruos care riscă să nu placă la nimeni din cauză că are de toate. În plus, va fi o problemă spinoasă pentru a împarţi drepturile între diferiţii autori, mai ales că cel care a stabilit textul nu tratează în numele tuturora. Dar nu îi găsesc numele nicăieri, nici chiar în index, ca şi cum ar fi avut o reticenţă să îl menţioneze. Personal, aş fi pentru a studia publicarea primelor cinci cărţi. Aici am merge pe un teren sigur. Cu un titlu de genul „Disperaţii de la Marea Roşie”.   Homer. Odiseea.   Opera este pe gustul meu: povestea este frumoasă, pasionantă, plină de aventuri. Are exact cât îi trebuie din dragoste, fidelitatea conjugală şi escapadele adultere (excelent personajul Calypso: o adevărată mâncătoare de bărbaţi); avem chiar şi un moment „lolitesc” cu mica Nausicaa, unde autorul spune… nespunând nimic, dar pana la sfârşit, reuşeşte să te incite. Găsim şi lovituri de teatru, uriaşi cu un singur ochi în mijlocul frunţii, canibali, şi chiar droguri, dar mai puţin decât limita admisă de lege, pentru că, din câte ştiu, lotusul nu este interzis de Narcotics Bureau. Scenele finale sunt în cea mai bună tradiţie western; cearta este puternică şi episodul cu arcul este povestit cu un magistral simţ al suspansului.   Altceva ce să spun? Se citeşte mult mai uşor decât prima carte a aceluiaşi autor, prea statică cu insistenţa ei pentru unitatea de loc, plictisitoare prin abundenţa peripeţiilor – căci, la cea de-a treia bătălie şi la al doilea duel, cititorul a înţeles deja mecanismul. În plus, am văzut cum povestea lui Patrocle şi Ahile, cu izul ei de homosexualitate latentă ne-a dezvăluit chestii despre judecătorul de pace din Lodi. Nu este şi cazul celei de-a doua lucrări: totul merge înspre perfecţiune; până la tonul care este mai calm, gândit, dacă nu gânditor. […] Pe scurt, acest Homer are clasă şi este într-adevăr tare. Prea tare, aş spune… Mă întreb dacă totul merge chiar aşa de bine. Da, bineînţeles, cu cât scrie mai mult, cu atât se ameliorează (şi cea de-a treia carte a lui va fi trăsnet), dar ceea ce ma lasă perplex – şi mă împinge să dau un aviz defavorabil – sunt complicaţiile pe care le vom întâlni pe planul drepturilor de autor. Am vorbit despre asta cu Eric Linder şi am înţeles că nu vom putea regla problema chiar uşor.   Mai întâi, este imposibil să-l găsim pe autor. Aceia care l-au cunoscut spuneau că, oricum, era o corvoadă să discuţi cu el mici modificări aduse textului, pentru că era miop ca o cârtiţa, nu reuşea să urmărească manuscrisul şi dădea impresia că nu îl cunoaşte foarte bine. Cita din memorie, nu era sigur că a scris exact aşa, pretindea că copistul făcuse modificări. L-a scris el însuşi sau nu e decât un pseudonim?   Până aici nimic rău: meseria de editor a devenit o artă, aşa încât multe cărţi confecţionate chiar la redacţie au devenit excelente afaceri editoriale. Dar, pentru cea de-a doua carte, sunt prea multe ambiguităţi. Linder mă asigură că drepturile nu aparţin lui Homer, pentru că trebuie să ţinem cont şi de unii aezi eolieni care ar fi scris unele pasaje. După opinia unui agent literar din Chios, drepturile revin rapsozilor locali care au îndeplinit practic o muncă de negri, dar nu ştim dacă şi-au înregistrat opera la societatea autorilor din localitate. Un agent din Smirna susţine că toate drepturile îi revin lui Homer şi, pentru că e mort, toate drepturile revin oraşului care trebuie să încaseze câştigul. Însă nu este singura localitate care poate pretinde drepturi. Imposibilitatea de a stabili dacă şi când omul nostru a murit ne împiedică să aplicăm legea nr. 43 cu privire la operele publicate după cincizeci de ani de la moartea autorului.   [.] Regret mult, pentru că această carte merită efortul. Noi nu ne putem permite să ne mai jucam de-a detectivii. Voi lăsa deci afacerea să cadă.   …Proust Marcel. În căutarea timpului pierdut.   În mod sigur, este o operă importantă, poate un pic cam lungă, dar, împărţind-o în volume de buzunar, ar putea să se vândă.   Atenţie, însa nu oricum! Este necesar un mare efort editorial: de exemplu, trebuie revăzută toată punctuaţia. Frazele sunt prea laborioase; multe iau o pagină întreagă. Cu un bun rewriting care să le aducă la 2-3 rânduri fiecare, tăind pe măsură şi utilizând mai des alineatul, am putea obţine ceva din acest text.   Dacă autorul nu este de acord, mai bine o lăsăm baltă. Sub forma sa actuală, opera este – cum să spun? – prea astmatică. SFÂRŞIT

    CUVÂNT ÎNAINTE   Europa se construieşte. Iată o mare speranţă, care se va înfăptui numai dacă se va ţine seama de istorie: o Europă fără istorie ar fi orfană şi nenorocită. Pentru că ziua de astăzi se trage din cea de ieri, iar ziua de mâine este rodul trecutului. Un trecut ce nu trebuie să paralizeze prezentul, ci să-l ajute să fie diferit în fidelitate şi nou în progres. între Atlantic, Asia şi Africa, Europa noastră există cu adevărat de o vreme extrem de îndelungată, desenată de geografie şi modelată de istorie, încă din timpurile când grecii i-au dat numele pe care-l poartă. Viitorimea trebuie să se sprijine pe aceste moşteniri care, încă din Antichitate, ba chiar din preistorie, au îmbogăţit Europa treptat, făcând-o extraordinar de creativă în unitatea şi în diversitatea ei, inclusiv într-un context mondial mai amplu.   Seria „ Construcţia Europei” apare din iniţiativa a cinci edituri de limbi şi naţionalităţi diferite (Beck din Munchen, Basil Blackwell de la Oxford, Critica din Barcelona, Laterza de la Roma şi Bari şi Seuil de la Paris) şi urmăreşte să arunce lumină asupra construirii Europei şi a punctelor de forţă din cursul acesteia ce nu trebuie uitate, fără a disimula dificultăţile moştenite din trecut, în tendinţa lui către unitate, continentul a trăit discordii, conflicte, divizări şi contradicţii interne. Această serie nu le va ascunde; angajarea în mişcarea europeană trebuie realizată în deplina cunoaştere a trecutului şi, de asemenea, în perspectiva viitorului. De aici titlul „activ” al seriei. De fapt, nu ni se pare că a sosit timpul pentru a scrie o istorie sintetică a Europei. Lucrările pe care le propunem aparţin celor mai buni istorici din zilele noastre, inclusiv neeuro-peni, fie că sunt sau nu deja afirmaţi. Ei vor aborda problemele esenţiale ale istoriei Europei în diferite domenii – economic, politic, social, religios, cultural – sprijinindu-se pe îndelungata tradiţie istoriografică ce se întinde de la Herodot până la noile concepţii elaborate în Europa în cursul secolului XX, şi mai cu seamă în ultimele decenii, concepţii care au reînnoit în profunzime ştiinţa istoriei. Mulţumită dorinţei lor de claritate, aceste eseuri sunt accesibile inclusiv publicului larg.   Ambiţia noastră este de a aduce elemente de răspuns la marile întrebări ce stau în faţa celor care construiesc şi care vor construi Europa şi, de asemenea, în faţa tuturor celor ce se interesează de Europa: „ Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm? „.   Jacques Le Goff coordonator   Cu siguranţă, eu nu vă voi putea sfătui niciodată să urmaţi ideea bizara ce v-a încolţit în minte, de a vă bate capul pe tema limbii universale.   FRANCESCO SOAVE, Reflecţii pe tema instituirii unei limbi universale, 1774.     INTRODUCERE   Psammetihos [.'.] încredinţează unui păstor doi prunci nou-născuţi ai unor oameni luaţi la întâmplare, ca să-i crească la o stână, poruncindu-i ca nimeni să nu rostească nici un cuvânt faţă de ei […] pentru că voia să afle care va fi prima vorbă pe care o vor rosti copiii […]. După ce se scurseră doi ani de când păstorul îi îngrijea astfel, deschizând o dată uşa şi intrând la ei, amândoi copiii se târâră înainte-i şi rostiră bekos, cu mâinile întinse spre el […]. [Psammetihos] află că frigienii zic aşa la pâine. în acest fel […] egiptenii au căzut la învoială că frigienii sunt mai vechi decât ei.   HERODOT, Istorii, trad. rom. Felicia Ştef, Teora, Bucureşti, 1998, II, 1, pp. 25-27.   [Frederic al Il-lea] voi să experimenteze ce limbă şi ce idiom aveau copiii ajunşi la adolescenţă fără să fi putut vreodată vorbi cu cineva. Ca atare, dădu poruncă doicilor şi dădacelor să-i hrănească pe prunci […], interzicându-le să le vorbească. Voia să afle astfel dacă ei vorbeau limba evreiască, care a fost cea dintâi, sau greaca, sau latina, sau araba; ori dacă nu cumva vorbeau tot limba propriilor părinţi, din care se născuseră. Dar se strădui fără nici un rezultat, întrucât copiii sau pruncii mureau cu toţii.   SALIMBENE DA PARMA, Cronica, nr. 1664   Dacă Dumnezeu i-ar inspira Alteţei Voastre Serenissime gândul de a-mi acorda doar privilegiul ca acei 1.200 de scuzi, pe care a avut bunătatea de a mi-i fixa, să devină rentă viageră, aş fi fericit precum Raimundus Lullus, şi probabil că aş merita-o chiar mai mult decât el… întrucât invenţia mea conţine întrebuinţarea întregii raţiuni, un judecător pentru controverse, un interpret al noţiunilor, un cântar pentru probabilităţi, o busolă care ne va călăuzi pe oceanul experienţelor, un inventar al lucrurilor, un tabel al gândurilor, un microscop pentru scrutarea lucrurilor prezente, un telescop pentru întrezărirea celor îndepărtate, un Calcul general, o magie nevătămătoare, o cabală nehimerică, o scriere pe care fiecare o va citi în propria sa limbă; şi chiar o limbă care va putea fi învăţată în câteva săptămâni şi care în curând ar fi preţuită în toată lumea. Şi care ar purta adevărata religie pe oriunde ar trece.   LEIBNIZ, Scrisoare, 1679 întrucât cuvintele sunt numai nişte nume ale unor lucruri, ar fi cu mult mai comod ca fiecare om să ducă cu sine lucrurile de care are nevoie pentru a exprima chestiunile despre care intenţionează să vorbească […]. Mulţi dintre oamenii cei mai învăţaţi şi mai înţelepţi au adoptat noul sistem de exprimare prin intermediul lucrurilor, al cărui singur neajuns este că, dacă trebuie tratate afaceri complexe şi de genuri diferite, eşti silit să duci în spinare o mare încărcătură de obiecte, în caz că nu dispui de vreo doi servitori vânjoşi []… Alt mare avantaj al invenţiei este că poate servi drept limbaj universal, ce poate fi înţeles în toate naţiunile civilizate […]. în acest chip, ambasadorii ar putea trata cu principii ori cu miniştrii străini fără a cunoaşte limba acestora.   JONATHAN SWIFT, Călătoriile lui Gulliver, III, 5   Du reste, toute parole etant idee, le temps d'un langage universel viendra! […] Cette langue sera de l'âme pour l'âme, resumant tout, parfums, sons, couleurs…   RIMBAUD, Scrisoare către Paul Demeny, 15 mai 1871   Utopia-unei limbi perfecte nu a obsedat numai cultura europeană. Tema amestecului limbilor şi încercarea de a-l remedia prin regăsirea sau prin inventarea unei limbi comune întregii specii omeneşti străbate istoria tuturor culturilor (cf. Borst 1957-l963). Totuşi, titlul acestei cărţi stabileşte o primă limită, iar referirile la civilizaţii preori extra-europene vor fi doar sporadice şi marginale.   Există însă şi o a doua limită, cantitativă. Pe când scriam această carte mi-au ajuns pe masă cel puţin cinci proiecte recente, care, după părerea mea, pot fi reduse în esenţă la diferitele proiecte cap-de-serie pe care le voi examina. Şi voi examina numai proiecte cap-de-serie întrucât, doar pentru a comenta discuţia asupra amestecului limbilor, Borst a scris şase volume, iar în timp ce tocmai terminam această introducere mi-a parvenit lucrarea lui Demonet, care numai dezbaterii   INTRODUCERE asupra naturii şi originii limbajului în perioada 1480-l580 îi dedică aproape şapte sute de pagini încărcate. Couturat şi Leau analizează destul de aprofundat 19 modele de limbi a priori şi 50 de limbi mixte şi limbi a posteriori; Monnerot-Dumaine înregistrează 360 de proiecte de limbi internaţionale; numai pentru modelele de limbi universale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Knowlson înşiruie 83 de lucrări, iar Porset, mărginindu-se la proiectele din secolul al XlX-lea, oferă 173 de titluri.   Şi dacă ar fi numai atât… Cei câţiva ani dedicaţi acestui subiect mi-au permis să identific în cataloagele anticarilor foarte multe lucrări ce lipsesc din bibliografiile precedente, unele în întregime dedicate problemei privitoare la originea limbilor, altele aparţinând unor autori cunoscuţi din motive diferite, dar care au dedicat capitole consistente problemei limbii perfecte – încât s-ar putea presupune că registrul este departe de a fi complet sau că, pentru a-l parafraza pe Macedonio Fernandez, din bibliografii lipsesc atât de multe lucruri încât, dacă ar mai lipsi încă unul, ar dispărea cu totul.   De aici hotărârea de a proceda printr-o decimare ponderată: îndrep-tând atenţia asupra unor proiecte care mi s-au părut exemplare (prin calităţi sau prin lipsuri), pentru restul trimiţând la lucrările dedicate anumitor perioade sau anumitor autori.   Apoi, am hotărât să tratez numai proiectele unor limbi propriu-zise. Cu alte cuvinte, cu îndurerată uşurare, am luat în considerare numai:   (i) Redescoperirea unor limbi istorice, considerate originare sau mistic perfecte, precum ebraica, egipteana şi chineza.

 

Doamne iartă-măl – exclamă taică-meu, ieşindu-şi din fire, dar străduindu-se în acelaşi timp să-şi tempereze tonul vocii: A mai întrerupt vreodată o femeie, de Ici Eva încoace, <  un bărbat cu o întrebare atît de prostească?'""J După cum vedeţi, tatăl gîrideşte despre mamă exact ce gîndeşte cititorul despre Sterne. A mai frustrat vreodată un autor, fie el cît de pişicher, în aşa hal previziunile cititorilor săi? Cu siguranţă, după Sterne, narativa avangardelor a încercat adeseori nu numai să pună în criză aşteptările noastre de cititori, dar pînă şi să creeze un cititor ce se aşteaptă, din partea cărţii pe care o citeşte, la o totală libertate de alegere. Insă această libertate este gustată tocmai pentru că - în virtutea unei milenare tradiţii, de la miturile primitive pînă la nuvela poliţistă modernă - în general , cititorul se pregăteşte să-şi facă propriile alegeri în pădurea narativă, bănuind că unele sînt mai juste decît altele. Am spus juste, ca şi cînd ar fi vorba de opţiuni inspirate din simţul comun. Dar.ar fi banal să presupunem că pentru a citi o carte de ficţiune trebuie procedat potrivit simţului comun. Cu siguranţă nu asta ne cereau Ste(pe sau Poe, şi nici măcar autorul Scufiţei Roşii - dacă la origine o fi existat vreunul. In fapt. simţul comun ne-ar impune să reacţionăm la ideea că în pădure ar exista un lup care vorbeşte. Atunci, ce anume înţeleg, cînd spun că cititorul, în pădurea narativă, trebuie să facă nişte opţiuni plauzibile? Privitor la asta trebuie să mă refer la două concepte pe care le-am luat deja în discuţie în cărţile mele precedente: 10. La vita e Ic opinioni di Tristram Shandy, gentiluomo, trad. Antonio M'eo. Torino, Einaudi, 1958, p.8. e vorba de cupluLEîţitor Model şi autor Model.'' CititoruFModel al unei povestiri nu este CititorUt Empiric. Ci/îtorul empiric sîntem noi, aceştia, eu, dumneavoastră, oricine altcineva, atunci cînd citim un text. Cititorul empiric poate citi în multe feluri, şi nu există nici 6 le^e care să-i impună cum anume să citească, pentru că adesea foloseşte textul ca pe un ambalaj pentru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stîrni în mod întîmplător. Dacă vi s-a întîmplat să vedeţi un film comic într-un moment de profundă tristeţe, veţi fi ştiind cît de greu reuşeşti atunci să te distrezi; mai mult, vi s-ar putea întîmpla să revedeţi acelaşi film după mulţi ani, şi să nu reuşiţi nici atunci să zîmbiţi, pentru că fiece imagine vă va aminti de tristeţea acelei prime experienţe pe care aţi avut-o. Evident, ca spectatori'empirici veţi "citi" filmul într-un mod greşit.-însă greşit faţă de ce anume? Faţă de tipul de spectator la care regizorul se gîndise anume, un spectator dispus să zîmbească şi să urmărească o ţesătură de lapte ce nu îl implică direct. Acest tip de spectator (sau de cititor al unei cărţi) îl numesc eu Cititor Model'- un cititor-tip pe care textul n±i numai că-1 prevede ca pe un colaborator, dar pe care şi caută să.-l creeze. Dacă un text începe cu "A fost odată", el lansează un semnal ce imediat îşi selecţionează propriu-i cititor model, care-ar trebui să fie un copil, sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înţelesul obişnuit. După ce-mi publicasem romanul meu Pendulul lui t, un vechi prieten din copilărie, pe care nu-1 mai văzusem de ani de zile, mi-a scris: "Dragă Umberto, nu-mi aminteam să-ţi fi povestit patetica întîmplare a unchiului şi S a mătuşii mele, dar mi se pare incorect că tu ai folosit-o pentru romanul tău." Or, în romanul meu eu povestesc nişte episoade care privesc un anume unchi Carlo şi o mătuşă Caterina, şi care sînt rudele protagonistului Jacopo Belbo, şi de fapt aceste personaje au existat cu adevărat: fie şi cui cîteva deosebiri, eu povestisem o întîmplare din copilăria! mea, care se referea la un unchi şi la o mătuşă ce se numeau] însă altfel, l-am răspuns acelui prieten al meu că unchiul! Carlo şi mătuşa Caterina erau rudele mele, asupra cărora eui aveam deci drept de copyright, şi nu rudele lui, şi că nul ştiam nici măcar dacă el avea sau nu vreun unchi. Prietenul' s-a scuzat: se identificase atît de mult cu povestirea, încît crezuse   că   recunoaşte   nişte   evenimente   care   li   se întîmplaseră rudelor sale - fapt ce nu e imposibil, pentru ca, în timp de război (aceasta era epoca din care datau amintirile' mele) unor unchi diferiţi li se întîmplă lucruri analoage. Ce anume i se întîmplase prietenului meu? El căutase în pădure un lucru care se afla îrTschimb în memoria lui particulară. E drept ca eu, plimbîndu-mă printr-o pădure să folosesc orice experienţă, orice descoperire, ca să trag învăţăminte despre viaţă, despre trecut şi viitor, h^sî^pentru că pădurea a fost concepută pentru toţi, nu trebuie să caut în ea fapte şi sentimente ce mă privesc numai pe mine. Altfel, aşa cum am scris în cele două cărţi recente ale mele,, Limitele interpretării şi Interpretation and Overinterprctation12 [Interpretare şi suprainterpretarej, 12. I limiti dell'interpretazione. Milano. Bompiani, 1990 (versiunea românească, Ed. Pontica, 1996, trad. Ştefania Mincu si Daniela Bucşă - n.t.): Interpretation and Overinterpretation, Cambridge, Cambridge U.P., 1992 (Bompiani). nl/interpretez(un text, ci înă folosesqde el. Nu e interzis să foloseşti un text ca să visezi cu ochii deschişi - şi cîteodată toţi facem asta. Dar a visa cu ochii deschişi nu-i o^ctivitate publică. Ne aduce în situaţia să umblăm prin pădurea narativă ca şi cum ar fi grădina noastră privată':* Exislă prin urmare nişte reguli ale jocului, iar cititorul model e acela care se pricepe să-1 joace. Prietenul meu uitase pentru o clipă regulile jocului şi-şi suprapusese aşteptările lui proprii de cititor empiric peste tipul de aşteptări pe care autorul le pretindea de la cititorul-modcl. Desigur că autorul, ca să-i dea instrucţiuni propriului său cititor-model, dispune de nişte semnale anume, de gen. Dar de multe ori aceste semnale pot fi foarte ambigui. Pinocchio începe astfel: "A fost odată... Un împărat!, vor spune repede micii mei cititori. Nu, copii, aţi greşit. A fost odată o bucată de lemn." Acest început e foarte complex. La prima vedere Collodi pare să anunţe că începe o poveste. Dar nici nu apucă cititorii să se convingă că e vorba de o poveste pentru copii, şi iată că sunt aduşi în scenă copiii, ca interlocutori ai autorului, care, judecind ca nişte frişte-copii obişnuiţi cu poveştile, fac o previziune greşită. Aşadar povestea nu e dedicată copiilor? însă Collîodi se adresează, pentru a corecta previziunea greşită, chiar copiilor, adică micilor săi cititori. De aceea copiii vor putea continua să citească povestea ca şi cum le-ar fi adresată lor, dîndu-şi seama foarte firesc că nu e povestea unui împărat, ci a unei păpuşi de lemn. Iar ajungînd la sfîrşitul ei nu vor fi dezamăgiţi. Şi totuşi, începutul acela e un fel de a le face cu ochiul cititorilor adulţi. E posibil ca povestea să fie şi pentru ei? Deci ei trebuie s-o citească în alt mod, dar pentru a înţelege semnificaţiile alegorice ale basmului trebuie să se prefacă a fi şi ei copii? Un început de acest fel a fost de ajuns ca să dezlănţuie un şir de lecturi psihanalitice, antropologice, satirice ale lui Pinocchio, şi nujpatoate sînt neverosimile. Poate Collodi voia să facă un joc dublu, iar pe presupunerea asta se bazează în mare parte farmecul acestei mici capodopere. Cine ne impune oare aceste reguli ale jocului şi aceste constrîngeri? Cu alte cuvinte, cine-1 construieşte pe cititorul model? Autorul, vor spune repede micii mei cititori. Dar după ce ne-am dat atîta osteneală să distingem cititorul empiric de cititorul model, va -trebui oare să ne gîndim la autor ca la un personaj empiric pare scrie povestea şi hotărăşte, poate din motive nehiărturisite şi cunoscute decît de psihanalistul său, ce fel de cititor-model trebuie să construiască? Vă voi spune deîndată că mie de autorul empiric al unui text narativ (în rejalitoţ£^_al_gricărui. _ţ££t posibil) îmi pasă foarte puţirh_Şţiu foarte bine că spun ceva care-i va ofensa pe mulţi dintre ascultătorii mei, care probabil îşi.irosesc mult timp citind biografii ale lui Jane Austen sau Proust, Dostoievski sau Salinger. şi înţeleg foarte bine că e frumos şi pasionant să pătrunzi în viaţa personală a unor oameni vii pe care simţim că-i iubim ca ,pe nişte prieteni intimi. A fost un mare exemplu şi o mare consolare pentru tinereţea mea neliniştită de ceroetător să aflu că Immanuel Kant îşi scrisese capodopera sa filosofică doar la vîrsta venerabilă de cincizeci şi şapte de ani - după cum am fost cuprins de o invidie greu de reprimat aflînd că Radiguet a scris Le diable au corps la douăzeci de ani. Dar aceste elemente nu ne ajută să discernem ce 18 motive avea Kant să sporească numărul categoriilor de la zece la douăsprezece, nici dacă Le diable au corps este o capodopera (ar putea să fie şi dacă Radiguet ar fi scris-o la cincizeci şi şapte de ani). Caracterul posibil hermafrodit al 'Tjiocflndei/reprezintă un subiect interesant pentru o discuţie estetică, însă habitudinile sexuale ale lui Leonardo da Vinci rămîn, în ceea ce priveşte modul meu de a-i citi tabloul, o bîrfă oarecare. Şi în următoarele mele conferinţe mă voi refefr adesea la una dintre cărţile cele mai frumoase ce au fost scrise vreodată,'1 Sylvie a lui Gerard de Nerval. Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată de a o reciti. I-am dedicat în tinereţe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna -ea rezultat au apărut trei teze de licenţă, şi în 1982 un număr special al revistei VS'\ în 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University, şi au apărut multe term papers foarte interesante. îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experienţă de lectură repetată, care m-a însoţit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cît de nesăraţi sînt cei care spun că anatomizînd un text şi exagerînd cu "close reading-ul" îi ucizi farmecul. De fiecare dată cînd iau în mînă Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca şi cum aş citi-o pentru prima dată. Sylvie'4 începe astfel: 13. Umbeito Eco, II tempo di Sylvie, Poesia e critica 2, 1962; pp. 51 -65. Sur Sylvie, număr monografic din VS 31732, sub îngrijirea Patriziei Violi. 14.  Sylvie, Souvenirs du Valois (prima ediţie în La Revue des D       Mondes, 15 iulie 1 853; a doua ediţie revăzută în Les filles

1. Daphne   "Şi totuşi sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cît îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."   Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare. De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gîtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii. Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf. Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne. Şi pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriţă de frînghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea.  Poate că a urcat cîte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit uşa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i ţină şi de foame şi de sete. Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot. El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului. Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei. Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent. Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord şi întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine. Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase ― el care era aşa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep. De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coş sînt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mîncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug. Pesemne că-şi recîştigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:   Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc? Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lînced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte. Şi doar trăiesc, opacitate arzîndă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi. Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sînt mîndru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cît omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.   Dar oare-i posibil? Judecînd după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hîrtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe cînd era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire... Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăşi, de unde să începem? Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, şi că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar şi aşa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea şi cu ochii bolnavi? Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonţul acela îi ştersese tîmpla la asediul de la Casale. Şi e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav şi, din cîte intuiesc eu, mai era şi ipohondru ― deşi doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secreţiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil înteţită de preparatele domnului d'Igby. Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naştere, intra cel puţin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feştilei şi apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, aşadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, îşi petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare şi încearcă o mică inspecţie în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl nelinişteşte, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopţile acelea îl despăgubeşte, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelaţii (forme eroice şi embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viaţa lui pentru mult timp şi poate chiar pînă la moarte, îşi recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, şi ştie că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese. Aşa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, şi cu atît mai mult hotărăşte să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfinţit şi zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoşului: rolul ăsta putea să-l atragă... Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― şi de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absenţa oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcţie: numeşte nu prea precis corabia, părţile ei şi obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare şi le-a auzit menţionate de marinari, altele necunoscute, şi le descrie cum îi apar lui. Dar chiar şi pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franceză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Aşa că zice uneori staffe ― cum îl învăţase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înţeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă şi catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franţuzism ca să spui acelaşi lucru ― pe teugă; zice saborduri, şi i-o îngădui bucuros, pentru că-mi aminteşte de cărţile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbeşte de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se ştie la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală". Ca să nu mai spun că uneori numeşte catargul mare de la pupă şi artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înţelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu şi pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră, adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbeşte de streaşină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Aşa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intenţiile, şi pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greşesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă. Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii. Amintindu-şi prora şi flancurile bombate, văzute nedesluşit cu o noapte mai înainte, judecînd după puntea sveltă, după forma teugii şi după pupa strîmtă şi rotunjită, şi făcînd comparaţie cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că şi Daphne era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel şi chip se chemau corăbiile acelea de comerţ de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ţi descarci conştiinţa în caz de vreun atac al piraţilor şi care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, şi puteau îmbarca mult mai mulţi pasageri, dacă renunţai la confort (şi aşa, foarte scăzut), suprapunînd culcuşurile pînă te-ncurcai în ele ― şi să te ţii boleşniţă, de la toate miasmele, dacă nu erau găleţi de ajuns. Era aşadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca şi cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute. În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se mişte cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărţită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle şalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniştea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită şi în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniştit. În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese uşa turnului cu sfială, ca şi cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă uşă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei şi cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spaţiul ca să facă loc şi pentru altceva. Şi într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruţe pentru doi ofiţeri, în dreapta fusese obţinută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuş modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru. Masa era înţesată cu hărţi, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obişnuieşte pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colţul de lucru al unui savant: la un loc cu hărţile se aflau în diferite poziţii aşezate, nişte lunete, un frumos astrolab de aramă ce-şi trimitea lucirile roşcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule şi un pergament desenat cu cercuri în negru şi roşu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano. Revenise apoi în cabina de comandă: ieşind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să aţinteşti cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca şi înainte. Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat cum era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit într-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ţinuta lui de şef, iar faptul că şi-a tras şi cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăşi în elementul său. Numai în felul acela un om de condiţie bună, îmbrăcat cum se cuvine ― şi nu un naufragiat supt şi scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl şi făcu: căută pe masă şi descoperi, lîngă pana de gîscă şi călimară, jurnalul de bord deschis ca şi cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înşiruiau fără nici un înţeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, şi nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuşi ultimul rînd menţiona o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă şi, după vreo două-trei cuvinte neînţelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica. Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această ştire nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese şi el cu treisprezece ani în urmă, şi se ştie că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de graţie cerească, de parcă şarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată. Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, şi lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toţii. Însă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăştiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admiţînd că aceştia le-ar fi dat creştinescul mormînt în mare celor care muriseră primii. Mai era şi lipsa şalupei: fie ultimii, fie toţi, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumaţi un loc ameninţător fără de scăpare? Poate şobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, şobolani de canal?) ― şi se întorsese iute înălţînd lampa, pregătit să zărească ceva furişîndu-se pe lîngă pereţi şi să audă chiţcăitul acela ce-i îngheţa sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, îşi aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de faţă în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar ţipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toţii de el: chiar şi fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîţia şoareci cîte păsări într-o pădure, iar cu şoarecii trebuie să te înveţi, dacă vrei să străbaţi mările. Însă, cel puţin în turn nu era nici urmă de şoareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roşii pe întuneric, aşteptînd carne proaspătă. Roberto îşi spuse că, dacă erau, trebuia ştiut imediat. Dacă erau şoareci obişnuiţi şi nu prea mulţi, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-şi dea răspuns. Roberto găsi o puşcă, o sabie mare şi un cuţitaş. Fusese soldat: puşca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea ţinti fără furcă; se uită dacă cocoşul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de şoareci cu cartuşe mari, şi de fapt îşi pusese la brîu şi cuţitul, care însă pentru şoareci nu-i de nici un folos. Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. Întors în mica bucătărie, pe o scăriţă ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, aşa cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Şi pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier. Erau coşuri cu peşte, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu nişte tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, şi se vedea că-s bune de ţinut la păstrare mult timp. Erau şi fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd la bordul lui Amarilli după primele acostări în ţinuturi tropicale, rezistente şi ele la trecerea timpului, pline de ţepi şi solzi, cu arome puternice promiţînd să fie cărnoase şi bine apărate, dulci şi zemoase pe dinlăuntru. Şi tot vreun produs de prin insule păreau să fie şi sacii aceia cu făină cenuşie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră şi pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi. Mai în fund văzu şi vreo zece butoiaşe cu cepuri. Îl desfundă pe primul şi văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd şi tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că şi fructele aveau să-i ţină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Şi totuşi aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nţeles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl nelinişteau şi mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste. Să naufragiezi pe o corabie părăsită e şi aşa un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni şi de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, ştiut din cele povestite de navigatori; dar s-o găseşti aşa, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag şi aşteptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite poveşti pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prinţese rătăcite în pădure intră într-o cetăţuie şi dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi şi cu baldachine, cu dulapuri pline de veşminte scumpe, sau chiar cu mese întinse... Însă era ştiut, ultima încăpere trebuia să-ţi dezvăluie taina diavolească a vreunei minţi ce-ţi întindea capcana aceea. Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului şi-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanşă, ca nişte şobolani ce stătuseră nemişcaţi pe jos (sau aşa cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup şi să-i adulmece faţa sărată de sudoare. Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învăţase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăţi şi roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era aşa de bun şi de dulce, că-l duse şi mai mult gîndul la o capcană. Poate că, îşi spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinţii în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puţin mîinile au să mi se subţieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniţă mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască şi o să fiu primit cu ţipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului. Dar, ca să sfîrşim ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca şi cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deşteptat nişte făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărţea cămara de restul spaţiului de sub punte, nu un chiţcăit, ci un piuit, un cotcodăcit, nişte rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, nişte făpturi ale nopţii ţineau sfat pe acolo, prin vreun ungher. Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu puşca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de laşitate, îşi spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Şovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, şi din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, îşi spuse el uşurat, şi era de datoria lui să fugă de această lumină. Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta şi se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise uşile dinspre galerie, îşi puse armele la îndemînă, şi se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloşu-i de raze al umbrelor grumaz. Tulburat, îşi visă naufragiul şi-l visă ca un om de talent, care, chiar şi în vise, şi mai ales în ele, e nevoit să facă în aşa fel încît orice cuvînt să înfrumuseţeze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observaţiile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil. Mi-nchipui că pe timpurile acelea şi pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experienţa trebuie că-i era izvor de coşmaruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitoreşti ca pe nişte Judecăţi de Apoi. Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, şi parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului şi schiţa depărtări ale unor ţinuturi nedesluşite. Roberto, ale cărui măruntaie de mult profeţeau iminenta grozăvie, se-aruncă în aşternut, legănat acum de o doică de ciclopi, aţipeşte printre vise nedesluşite pe care le visează în visul de care vorbeşte, şi-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primeşte. Se deşteaptă în bubuitul tunetelor şi în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă aşternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă şi-i strigă să se ducă pe punte şi să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el. Pe punte vălmăşag, vaiete şi trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască şi azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ţine strîns de vela de la catargul mic (sau aşa înţeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîşie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praştie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie şi-i strigă să se lege de o uşă de la turn, ce ieşise din balamale şi ajunsese pînă la ei, şi bun lucru a fost pentru Roberto că uşa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, şi o prăjină cade şi crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduinţă pentru citatul preţios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu uşa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zăreşte, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomeneşte că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte şi cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriţi înnebuniţi ţin isonul văzduhului răzvrătit şi spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri şi de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere şi-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul şi-acum o alungase pe roditoarea-i mamă... Şi printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, îşi pierde cunoştinţa şi nu mai ştie nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, şi aşa cum coborîse urcă fireşte înapoi mulţumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă şi regulile unui ritm de danţ civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelniţe, în care se afundă în schimb, prefăcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Şi odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc şi la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărţit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliţii lui şi ― în sfîrşit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrşit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu. Dar, în fine, bănuiesc că visul şi furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilităţile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puţină lumină, şi bizuindu-se că putea coborî în spaţiul de sub punte pe vreo scăriţă interioară, îşi făcu curaj, îşi luă din nou armele, şi porni cu temerară teamă să descopere obîrşia acelor sunete nocturne. Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povesteşte la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare şi povestire, şi scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem aşa, piesele pe eşichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta şi cum le va aranja. Într-o scrisoare spune că a ieşit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deşteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranţă de pe Insulă. Mai întîi Roberto şi-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în nişte canoe lungi ca să ajungă la corabie, şi a pus mîna pe puşcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puţin bătăios. Era dimineaţă, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simţi mireasma mării, crăpă puţin canatul ferestrei şi, cu ochii întredeschişi, încercă să se uite ţintă spre ţărm. Pe Amarilli, unde ziua nu ieşea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aştepta să străpungă lumea cu săgeţi, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecaţi şi abia mărginiţi de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanţă, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră. Dar tablouaşul acela aproape nordic îi era de ajuns să înţeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîş abrupt pe o fîşie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă. Încet, încet, nisipul ieşea la lumină şi de-a lungul ţărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificaţi ce-şi tot mişcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept nişte "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă. Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puţin, auzul nu-l putea trăda, şi se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul şi ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat. Deşi obişnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înţelese că pentru prima oară în viaţă auzea cu adevărat păsările cîntînd şi că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe şi de felurite. Cu miile salutau apariţia soarelui: i se păru că recunoaşte, printre ţipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, şi pînă şi ţîrîitul ascuţit al greierului şi al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat nişte vieţuitoare din speciile acelea, sau nişte rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, şi totuşi avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal şi de busuioc, ca şi cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmaţi aduşi de vînt... Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulţimea aceea invizibilă, ca şi cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîşul colinei, cîmpia din faţă şi fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind îşi închipuia şi, în faţa imensităţii ce-l împresura strîns, se simţi asediat, şi aproape îi veni să ducă puşca la ochi. Era la Casale, iar în faţa lui se desfăşura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu ţăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răguşită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbuşit, şi pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt. Ca şi cum viaţa lui s-ar fi desfăşurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular şi el ― încît făcea imposibilă orice ieşire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.

Pentru că episoadele sunt întotdeauna necesare, ba chiar alcătuiesc partea principală a unei povestiri istorice, am inclus executarea a o sută de cetăţeni spânzuraţi în piaţa publică, pe cea a doi călugări arşi de vii, ivirea unei comete, toate descrierile care fac cât cele o sută de turniruri şi care au darul de a-i abate cititorului mai mult ca oricând mintea de la acţiunea principală. Carlo Tenca, Drumul câinilor 1 Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie din martie 1897 ar fi stră­­bătut pe propriu-i risc Place Maubert, sau Maub, cum o numeau borfaşii (fost centru al vieţii univer­sitare în Evul Mediu, când adăpostea mulţimea studenţilor ce frecventau Facultatea de Arte din Vicus Stramineus sau Rue du Fouarre, iar mai târziu loc al execuţiei unor apostoli ai gândirii libere, precum Etienne Dolet), s-ar fi pomenit într-unul din puţinele locuri ale Parisului cruţate de demo­lările baronului Haussmann, într-o încâlcire de străduţe rău mirositoare, tăiate în două sectoare de canalul Bievre, care în zona aceea încă ieşea la iveală din măruntaiele metropolei, unde fusese de multă vreme îngrădit, ca să se arunce febri­citând, horcăind şi viermuind în Se­na, aflată în apropiere. Din piaţa Maubert, tăiată acum de Boulevard Saint-Germain, se mai desprindea un păienjeniş de străzi mici, ca Rue Maître-Albert, Rue Saint-Severin, Rue Galande, Rue de la Bucherie, Rue Saint Julien le Pauvre, până la Rue de la Huchette, presărate cu hoteluri sordide, ţinute în general de inşi de prin Auvergne, nişte hangii de o lăcomie legendară, care cereau un franc pentru pri­ma noapte şi patruzeci de cenţi pentru următoarele (plus douăzeci de bani dacă mai voiai şi un cearşaf). Dacă după aceea ar fi luat-o pe Rue Sauton, pe la jumă­tatea ei, între un bordel travestit în berărie şi o tavernă în care se servea, cu vin foarte prost, un prânz de câţiva bănuţi (încă din epoca aceea puţini, însă atât îşi puteau permite studenţii de la Sorbona aflată nu departe), ar fi dat de o fundătură care se numea, pe atunci, Impasse Mau­bert, însă înainte de 1865 se numea Cul-de-sac d'Amboise, iar cu şi mai mulţi ani înainte găzduia un tapis-franc (în limbajul lumii interlope, o bombă, o ospătărie de rangul cel mai prizărit, ţinută de regulă de careva certat cu legea şi frecventată de ocnaşi abia ieşiţi din temniţă) şi rămăsese cu o faimă tristă şi pentru că în secolul al XVIII-lea acolo se ridica laboratorul a trei otrăvitoare celebre, ce fuseseră gă­site într-o zi asfixiate de aburii unor substanţe mortale pe care le distilau pe plitele lor. Pe la jumătatea străduţei trecea cu totul neobservată vitrina unui telal, pe care o firmă spălăcită o dădea drept Brocantage de Qualite — vitrină prin care nu prea vedeai nimic din cauza prafului gros ce-i murdărea geamurile, iar acestea arătau prea puţin din mărfurile expuse şi din interior, deoarece fiecare dintre ele abia dacă era ceva mai mare decât un pătrăţel cu latura de douăzeci de centimetri, şi erau unite toate printr-o ramă de lemn. Lângă vitrina aceea trecătorul ar fi văzut o uşă, permanent închisă, iar lângă sfoara unui clopoţel, un cartonaş care atrăgea atenţia că pe moment proprietarul lipsea. Căci dacă, aşa cum rar se întâmpla, uşa s-ar fi deschis, cel ce-ar fi intrat ar fi întrezărit la lumina nesigură din vizuina aceea, aşezate pe nişte rafturi şubrede şi pe câteva mese, şi ele şubrede, o puzderie de obiecte care la prima vedere puteau părea mai acătării, dar care la o cercetare mai atentă, s-ar fi dovedit cu totul nepotrivite oricărui schimb comercial onest, pe lângă faptul că erau oferite la nişte preţuri la fel de ciumpăvite. De pildă, o pereche de pirostrii ce-ar fi făcut de ruşine orice sobiţă, o pendulă cu smalţul albastru-închis sărit, per­ne poate altădată  brodate în culori vii, suporturi înalte de ghivece cu îngeraşi de ceramică ciobiţi, măsuţe şchioape de stil greu de definit, un coş de hârtii din sârmă ruginită, cutii de tot felul, pirogravate, evan­taie grosolane de sidef ornate cu desene chinezeşti, un colier care părea de chihlimbar, doi botoşei din lână albă cu cata­rame încrustate cu diamante mici de Irlanda, un bust ştirbit al lui Napoleon, fluturi sub sticlă plesnită, fructe de mar­mură policromă sub un clopot din sticlă altădată străvezie, nuci de cocos, albume vechi cu modeste picturi în acuarelă cu flori, câteva dagherotipuri înrămate (care nici în epocă n-aveau aerul unor antichităţi) — aşa încât cel ce s-ar fi a­morezat de vreuna din rămăşiţele acelea ruşinoase de bunuri sechestrate de pe la familii nevoiaşe, pus faţă-n faţă cu proprietarul, demn de toate bănuielile, ar fi întrebat de preţ, ar fi auzit o sumă atât de mare, încât i-ar fi pierit cheful până şi celui mai pervers dintre colecţionarii de trăsnăi de anticariat. Iar dacă, până la urmă, vizitatorul, înarmat cu vreo recomandare, ar fi trecut pragul celei de-a doua uşi, ce despărţea interiorul prăvăliei de caturile superioare ale clădirii, şi ar fi urcat treptele unei insta­bile scări în spirală ce caracterizează casele pariziene cu faţade înguste cam cât uşa de la intrare (acolo unde ele se-nghesuie cu chiu cu vai una-ntr-alta), ar fi pătruns într-un salon larg ce părea să găzduiască nu talmeş-balmeşul de la parter, ci o colecţie de obiecte de cu to­tul altă factură: o măsuţă stil „empire” cu trei picioare împodobite cu capete de vultur, o consolă sprijinită pe un sfinx înaripat, un dulap de secol XVII, o mobilă cu rafturi din mahon care expunea vreo sută de cărţi frumos legate în marochin, un birou din cele ce se numeau americăneşti, cu închizător pe role şi cu nenumărate sertăraşe, ca un secretaire. Iar dacă ar fi trecut în camera de-alături, ar fi dat de un pat luxos cu baldachin, o etajeră rustică pe care erau porţelanuri de Sevres, o narghilea turcească, o mare cupă de alabastru , un vas de cristal, iar pe peretele din fund nişte panouri pictate cu scene mito­logice, două mari pânze ce le reprezentau pe muzele istoriei şi pe cea a comediei, iar ici şi colo, atârnate pe pereţi, nişte burnuzuri arabe, alte veşminte orientale din caşmir, o ploscă veche de pelerin; şi apoi un trepied pentru lavoar, cu o consolă deasupra, plină cu obiecte de toaletă din materiale de calitate — în sfârşit, o împerechere bizară de obiecte curioase şi scumpe, care poate că nu vădeau un gust coerent şi rafinat, dar cu siguranţă o dorinţă de opulenţă neascunsă. Revenind în salonul de la intrare, vizitatorul ar fi identi­ficat, în dreptul singurei ferestre prin care răzbătea lumina săracă din străduţa aceea oarbă, aşezat la o masă, un ins în vârstă, înfăşurat într-un ha­lat de casă, care, atât cât ar fi putut vizitatorul să-şi dea seama a­runcându-şi privirea peste umerii lui, tocmai scria cele ce ne vom grăbi să citim şi pe care Naratorul le va rezuma din când în când, ca să nu-l obosească prea tare pe Cititor. Cititorul să nu se aştepte cumva ca Naratorul să-i dezvă­luie că o să se mire recunoscând în personaj vreun ins numit mai înainte, de­oa­rece (povestirea de faţă începând chiar acum) nimeni n-a fost încă numit în ea, şi nici Naratorul însuşi nu ştie cine este misteriosul ins care scrie, propunându-şi s-o afle (odată cu Cititorul), în timp ce a­mândoi trag cu ochiul pe furiş şi urmăresc semnele cu care tocul res­pectivului ins aşterne rânduri pe hârtie. 2 Cine sunt eu? 24 martie 1897 Mă simt întru câtva încurcat apucându-mă de scris, de parcă mi-aş dezgoli sufletul, din porunca — nu, la naiba! să zicem că la sugestia — unui evreu neamţ (sau austriac, dar tot aia e). Cine sunt eu? Cred că mai de folos ar fi să mă întreb despre patimile mele, de care poate că sufăr şi acum, decât despre faptele vieţii mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin în minte chipuri îndrăgite. Ştiu că-mi place bucătăria de calitate: când aud rostindu-se numele „La Tour d'Argent” simt un fel de freamăt prin tot trupul. Asta-i iubire? Pe cine urăsc? Pe evrei, îmi vine să spun, dar faptul că aş ceda atât de supus instigărilor doctorului ăluia austriac (sau neamţ) îmi spune că n-am nimic împotriva blestemaţilor de evrei. Despre evrei nu ştiu decât ce m-a învăţat bunicul: — Sunt acel popor ateu prin excelenţă, mă instruia el. Pornesc de la concepţia că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mor­mânt. Deci făptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia. Anii copilăriei mi-au fost plini de întristare din pricina fantasmei lor. Bunicul îmi descria ochii aceia ce te spio­nează, aşa de falşi încât deveneai livid, surâsurile alea unsu­roase, buzele de hienă înălţate deasupra dinţilor, privirile apăsătoare, infecte, urâţite, cutele dintre nas şi buze mereu neliniştite, săpate de ură, nasurile alea ale lor coroiate ca nişte ciocuri de păsări din sud... Iar ochiul, ah, ochiul... Se roteşte febril cu pupila de culoarea pâinii prăjite şi dă la iveală boli ale ficatului, stricat de secreţiile produse de o ură de optsprezece veacuri, se pleacă peste o mie de riduri ce se adâncesc odată cu vârsta şi, încă de pe la douăzeci de ani, iudeul pare veştejit ca un bătrân. Când zâmbeşte, pleoapele umflate i se închid pe jumătate, abia lă­sându-i o linie imperceptibilă, semn de viclenie, zic unii, de desfrâu, preciza bunicul... Iar când mă făcusem destul de mare ca să înţeleg, îmi amintea că evreul, pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un ţigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac şi clevetitor ca unul de la Asti, mai e adulter din pricina poftei neînfrânate — depinde de circumcizie, care-i face mai sculăţei, cu o disproporţie monstruoasă între piticenia trupească şi ver­geaua aia cavernoasă a excrescenţei lor pe jumătate mutilate. Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, mulţi ani la rând. Din fericire, n-am întâlnit nici unul, afară de târfuliţa din ghetoul de la Torino, pe când eram copilandru (dar n-am schimbat mai mult de două vorbe) şi de doctorul austriac (sau neamţ, totuna). Pe nemţi i-am cunoscut şi am şi lucrat pentru ei: cel mai scăzut nivel de omenie ce se poate închipui. Un neamţ produce în medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a funcţiei intestinale în da­una celei cerebrale, fapt ce demonstrează inferioritatea lor fiziologică. Pe timpul năvălirilor barbare, hoardele germanice presărau pe tot parcursul grămezi incre­dibile de materii fecale. Pe de altă parte, chiar şi în secolele trecute, un călător francez pricepea numaidecât da­că tre­cuse sau nu frontiera alsaciană după mărimea anormală a ex­crementelor lăsate de-a lungul drumurilor. Şi de-ar fi numai asta: e tipică pentru neamţ bromhidroza, adică mirosul dezgustător al sudo­rii, şi e lucru dovedit că urina unui neamţ conţine douăzeci la sută azot, pe când cea a altor rase doar cincisprezece. Neamţul trăieşte într-o stare de perpetuu deranj intestinal datorat excesului de bere şi de cârnaţi din ăia de porc cu care se ghiftuieşte. I-am văzut într-o seară, în timpul singurei mele călătorii la München, în acel soi de catedrale dezafectate, pline de fum ca un port englezesc, puţind a untură şi slănină, până şi doi câte doi, el şi ea, cu mâinile încleştate în jurul stacanelor de bere care ar astâmpăra ele singure câte o turmă de pahiderme, nas în nas într-un dialog amoros animalic, ca doi câini ce-şi adulmecă mirosul, cu izbucnirile lor în râs, ră­sunătoare şi lipsite de graţie, cu ilaritatea lor guturală şi tulbure, strălucind de o grăsime perenă care le unge feţele şi membrele ca ule­iul de pe pielea unor atleţi de circ antic. Au mereu gurile pline cu Geist al lor, ce vrea să-nsemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prosteşte încă de tineri, şi asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, afară de câteva tablouri cu mutre respin­gătoare şi poeme ce te plictisesc de moarte. Ca să nu mai vorbesc de muzica lor: nu zic de Wagner ăla, neîndemânatic şi funebru, care astăzi îi înfurie şi pe francezi, dar, din puţinul pe care l-am auzit, compoziţiile lui Bach al lor sunt total lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarnă, iar simfoniile lui Beethoven sunt o orgie de grosolănii. Abuzul de bere îi face neînstare să aibă cea mai mică idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgarităţi este că nu se ruşinează că sunt germani. Au luat în serios un călugăr mâncău desfrânat ca Luther (poţi lua în căsătorie o călugăriţă?) doar pentru că şi-a bătut joc de Biblie traducând-o în limba lor. Cine a zis că au abuzat de cele două mari narcotice europene, alcoolul şi creştinismul? Se consideră profunzi pentru că limba lor e vagă, nu are claritatea celei franceze şi nu spune nici odată exact ce ar trebui, aşa încât nici un neamţ nu ştie vreodată ce voia să spună — şi confundă nesiguranţa asta cu profunzimea. Cu nemţii e ca şi cu femeile, n-o scoţi nici odată la capăt. Din nefericire, limba asta neexpresivă, cu verbele pe care, când citeşti, trebuie să le cauţi înfrigurat din ochi, pentru că nu stau nici odată acolo unde ar trebui să fie, bunicul m-a obligat s-o învăţ de mic copil — nici nu-i de mirare, cam austriac cum era el. Şi aşa că limba asta am urât-o, cam tot pe-atât cât iezuitul care venea să mi-o predea cu lovituri de nuia peste degete. De când a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, se pare că, da­că cineva vorbeşte de rău un alt popor, asta-i pentru că îl consideră superior pe al său. Eu n-am prejudecăţi. De când am devenit francez (cum şi eram pe jumătate, dinspre partea mamei), am înţeles cât erau noii mei compatrioţi de leneşi, de escroci, de ranchiunoşi, de geloşi, orgolioşi dincolo de orice limită, până-ntr-acolo încât credeau că cine nu-i francez e un sălbatic, incapabili să accepte reproşuri. Însă am înţeles că, pentru a-l face pe un francez să recunoască vreo tară a neamului său, ajunge să-i vorbeşti de rău un alt popor, ca de pildă „noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect”, şi, dat fiind că nu vor să fie pe locul al doilea după nimeni, nici măcar în rău, imediat reacţionează printr-un „o, nu, aici, în Franţa, noi stăm şi mai rău” — şi dă-i şi bârfeşte-i pe francezi atât timp cât nu-şi dau seama că i-ai prins în cursă. Nu-şi iubesc semenii, nici măcar când trag din asta un folos. Nime­ni nu-i mai needucat decât un cârciumar francez, are aerul că-şi urăşte clienţii (şi poate că aşa şi este) şi că doreşte să nu existe (iar asta-i fals, pentru că franţuzu-i foarte lacom). Ils grognent toujours. Încearcă numai să-l întrebi ceva: sais pas, moi, şi-şi ţuguie buzele de par­că ar cerşi. Sunt răi. Ucid din plictiseală. E singurul popor care şi-a ţinut ocupaţi timp de câţiva ani buni cetăţenii ca să-şi taie reciproc capetele, şi noroc că Napoleon le-a deviat furia asupra celor de altă naţie, încolo­nându-i ca să distrugă Europa. Sunt mândri de faptul că au un stat despre care zic că-i puternic, dar îşi petrec timpul încercând să-l facă să cadă, nimeni nu-i atât de iute ca francezul la făcut baricade din orice motiv şi la orice adiere de vânt, adesea fără ca măcar să ştie pentru ce, lăsându-se scos în stradă de către ultima canalie. Francezul nu ştie bine ce anume vrea, dar ştie la perfecţie că nu vrea ceea ce are. Iar ca să spună asta nu ştie să facă altceva decât să intoneze cântece. Ei cred că întreaga lume vorbeşte franţuzeşte. S-a întâmplat acum câteva decenii cu acel Lucas, om de geniu — treizeci de mii de docu­mente autografe false, furând hârtie veche, tăind paginile de gardă ale unor cărţi vechi de la Bibliotheque Nationale şi imitând feluritele caligrafii, chiar dacă nu aşa de bine pe cât aş putea s-o fac eu... Îi vân­duse din ele nu ştiu câte la un preţ foarte mare imbecilului ăluia de Chasles (mare matematician, se spune, şi membru al Academiei de Ştiinţe, dar şi mare nătărău). Şi nu numai el, dar mulţi dintre cole­gii săi academicieni au luat-o de bună că în franceză îşi scriseseră scrisorile Caligula, Cleopatra sau Iuliu Cezar şi că tot în franceză îşi scriau unul altuia Pascal, Newton şi Galileu, când până şi copiii ştiu că învăţaţii din secolele acelea scriau în latină. Cărturarii francezi n-aveau idee că alte popoare vorbeau şi altfel decât franţuzeşte. În orice caz, scrisorile false spuneau că Pascal descoperise gravitaţia universală cu douăzeci de ani înainte de Newton, iar asta era de-ajuns ca să-i orbească pe sorbonarzii roşi de ifosele naţionale. Poate că neştiinţa este efectul avariţiei lor — viciul naţional, pe care ei îl iau drept virtute şi-l numesc parcimonie. Numai în ţara asta s-a putut imagina o întreagă comedie în jurul unui avar. Ca să nu mai vorbim de moş Grandet. Avariţia se vede şi după apartamentele lor prăfuite, cu tapetele nici odată refăcute, cu căzile de baie care datează din strămoşi, cu scările în spirală făcute din lemn instabil, ca să profite cu zgârcenie de spa­ţiul îngust. Altoiţi, aşa cum se face cu plantele, un francez cu un evreu (eventual, unul de origine germană) şi o să aveţi ceea ce avem, cea de-a treia republică... Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian. Ca piemontez (prin naştere) simţeam că sunt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironeşte, ce e neaşteptat îi terorizează, ca să-i faci să se mişte până-n Cele Două Sicilii (dar printre garibaldini se găseau foarte puţini pie­montezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi şi o piază rea ca Mazzini. Şi să nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit când am fost trimis la Palermo (când a fost asta? trebuie să reconstitui). Numai vanitosul ăla de Dumas iubea popu­laţiile acelea, poate pentru că-l adulau mai mult decât o făceau francezii, care-l considerau totuşi unul cu sânge ames­tecat. Le plăcea napolitanilor şi sicilienilor, bastarzi ei înşişi, nu din greşeala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generaţii, născuţi din încrucişări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare şi ostrogoţi degeneraţi, care au lu­at ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoşi, de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci inconcludenţa şi pofta de a se pierde în flecăreli până la despicarea firului în patru. Iar în ce priveşte restul, e de-ajuns să-i vezi pe ştrengarii care la Na­poli îi încântă pe străini strangulându-se cu spaghete pe care şi le vâră pe gâtlej cu degetele, mânjindu-se cu roşii stricate. Nu i-am văzut, aşa cred, dar ştiu asta. Italianul e neîncrezător, mincinos, laş, trădător, se simte mai în lar­gul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când îşi schimbă steagul du­pă cum bate vântul — şi am văzut ce s-a întâmplat cu generalii bour­bonici, de îndată ce au apărut aventurierii lui Garibaldi şi generalii piemontezi. Asta-i pentru că italienii s-au modelat după preoţi, singurul guvern adevărat pe care l-au avut vreodată de când pervertitul acela de ultim împărat roman a fost sodomizat de barbari deoarece creştinismul încovoiase mândria rasei antice. Preoţii... Cum anume i-am cunoscut? Acasă la bunicul, cred, am amintirea obscură a unor priviri furişate, danturi stricate, respiraţii greţoase, mâini asudate care încercau să mă mângâie pe creştet. Ce scârbos. Trândavi, aparţin claselor periculoase, precum hoţii şi vagabonzii. Cineva se face preot sau călugăr numai ca să trăiască în trândăvie, iar trândăvia e garantată de numărul lor. Dacă preoţii ar fi, să zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atâtea de făcut că n-ar putea sta cu burta la soare mâncând claponi. Iar dintre preoţii cei mai netrebnici, guvernul îi alege pe cei mai stupizi şi-i numeşte episcopi. Începi să-i ai prin preajmă abia născut, când te botează, îi regăseşti la şcoală, dacă părinţii tăi au fost atât de bigoţi încât te-au încredinţat lor, apoi vin prima împărtăşanie, şi catehismul, şi taina miruirii; preotul e cel care-n ziua căsă­toriei tale îţi spune ce trebuie să faci în odaia de culcare, iar în ziua următoare, la spovedanie, te întreabă de câte ori ai făcut-o ca să se poată excita dincolo de zăbrea. Îţi vorbesc cu oroare despre sex, dar în toate zilele îi vezi ieşind dintr-un pat incestuos fără ca măcar să se fi spălat pe mâini şi se duc să-l mănânce şi să-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi să-l cace şi să-l pişe. Repetă că împărăţia lor nu e din lumea aceasta şi pun mâna pe tot ce pot acapara. Civilizaţia nu va atinge perfec­ţiunea atât timp cât ultima piatră a ultimei biserici nu va fi căzut peste ultimul preot, iar pământul o să fie liber de tagma aia. Comuniştii au răspândit ideea că religia este opiul popoa­relor. E adevărat, pentru că serveşte la a ţine-n frâu ispitele supuşilor, iar dacă n-ar fi religia, ar fi de două ori mai multă lume pe baricade, pe când în zilele Comunei nu erau destui şi i-au putut doborî fără să aştepte prea mult. Însă, după ce l-am auzit pe medicul ăla austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, aş spune că religia este şi cocaina popoa­relor, pentru că religia a împins şi împinge la războaie, la masacrarea necredincioşilor, iar asta-i valabil pentru creş­tini, musulmani şi alţi idolatri, iar dacă negrii din Africa se mărgineau să se masacreze între ei, misionarii i-au convertit şi i-au făcut să devină trupă colonială, foarte potrivită să moară în prima linie şi să batjocorească femeile albe atunci când intră într-un oraş. Oamenii nu fac nici odată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă. Mai răi decât toţi sunt, cu siguranţă, iezuiţii. Parcă am senzaţia că le-am jucat nişte feste, sau poate că ei sunt cei ce mi-au făcut rău, încă nu-mi amintesc bine. Sau poate că erau fraţii lor trupeşti, masonii. Sunt ca şi iezuiţii, poate puţin mai haotici. Aceia cel puţin au o teologie a lor şi ştiu cum s-o manevreze, ăştia au prea multe şi-şi pierd capul din cauza lor. Despre masoni îmi vorbea bunicul. Împreună cu evreii i-au tăiat capul regelui. Şi au dat naştere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lăsau împuşcaţi, odi­nioară, iar după aceea au făcut să li se taie capul pentru că au greşit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialişti, comunişti şi comunarzi. Cu toţii la zid. Bine lucrat, Thiers. Masoni şi iezuiţi. Iezuiţii sunt masoni îmbrăcaţi în haine femeieşti. Urăsc femeile, pentru puţinul pe care-l ştiu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se grămădesc răufăcători de toate speţele. Mai rău decât casele de toleranţă. Acestea măcar întâmpină greutăţi să se instaleze, din cauză că se opun vecinii, pe când berăriile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sunt localuri unde lumea se duce să bea. Însă se bea la catul de jos şi se practică prostituţia la caturile de deasupra. Fiecare berărie are un specific, iar costumaţia fetelor este adecvată, colo vezi nişte chelneriţe nemţoaice, colo, în faţa Palatului de Justiţie, cameriste în togă de avocaţi. Pe de altă parte, sunt de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sunt ţinute aproape întotdeauna de nemţi, iată un mod de a submina moralitatea franţuzească. Între arondismentele al cincilea şi al şaselea există pe puţin vreo şaizeci, însă în tot Parisul sunt aproape două sute şi toate sunt deschise chiar şi pentru cei foarte tineri. Băietanii intră mai întâi din curiozitate, apoi din viciu, iar în cele din urmă se aleg cu blenoragie — asta în cel mai bun caz. Dacă berăria se învecinează cu vreo şcoală, la ieşire elevii se duc să spioneze fetele prin uşa de la intrare. Eu mă duc ca să beau. Şi ca să-i spionez dinăuntru, prin uşă, pe elevii care spionează la uşă. Şi nu numai pe elevi. Înveţi multe lucruri despre obiceiuri şi despre felul de a frecventa al adulţilor, şi pot oricând să-ţi servească. Lucrul care mă distrează cel mai mult este să disting pe la mese natura feluriţilor peşti în aşteptare, unii dintre ei sunt soţi care-şi duc traiul pe seama farmecelor soţiei, iar ăştia stau laolaltă, bine îmbrăcaţi, fumând şi jucând cărţi, iar birtaşul sau fetele vorbesc despre ei ca despre masa celor încornoraţi; însă în Cartierul Latin mulţi sunt foşti studenţi faliţi, mereu încordaţi de teama ca vreunul să nu le sufle câştigul, şi deseori scot cuţitele. Cei mai liniştiţi sunt hoţii şi asasinii, care se duc şi vin, pentru că trebuie să ia seama la loviturile lor şi ştiu că fetele nu-i vor trăda, pentru că-n ziua următoare ar pluti pe apele canalului Bievre. Sunt şi homosexuali pe-acolo, care se ocupă cu agăţatul unor depravaţi sau chiar depravate de orice fel, pentru servi­ciile cele mai scârboase. Culeg clienţii la Palais-Royal sau pe Champs-Elysees şi-i atrag prin semne convenţionale. Adesea îşi lasă să intre în cameră complicii travestiţi în poliţişti, aceştia ameninţă că-l vor aresta pe clientul în chiloţi, el începe să implore milă şi scoate un teanc de bani. Când intru prin lupanarele acelea, o fac cu prudenţă, pentru că ştiu ce-ar putea să mi se întâmple. Dacă clientul dă impresia că are bani, patronul face un semn, o fată se apropie de el şi încet, încet, îl convinge să le invite la masă pe toate celelalte, şi dă-i cu lucrurile cele mai scumpe (dar ele, ca să nu se îmbete, beau anisette superfine sau cassis fin, apă colorată pe care clientul o plăteşte scump). Apoi caută să te facă să joci cărţi, fireşte că-şi fac semne, tu pierzi şi trebuie să le plăteşti cina la toate, plus patronului şi nevestei lui. Iar dacă încerci să pui capăt, îţi propun să joci nu pe bani, ci la orice mână câştigată una dintre fete îşi scoate un articol de îmbrăcăminte... Şi la orice dantelă care cade, iată apărând cărnurile alea albe, scârboase, sânii ăia bombaţi, subsuorile alea brune cu o dogoare care-ţi macină nervii... N-am urcat nici odată la etajul superior. Unii au spus că femeile nu sunt decât un surogat al viciului solitar, numai că se cere mai multă fantezie. Aşa că mă-ntorc acasă şi le visez noaptea, doar nu sunt făcut din fier, şi-apoi ele sunt cele care m-au provocat. L-am citit pe doctorul Tissot, ştiu că ele fac rău până şi de departe. Nu ştim dacă spiritele animale şi lichidul genital sunt unul şi acelaşi lucru, dar sunt sigur că aceste două fluide au o anume analogie, iar după lungi poluţii nocturne nu doar îţi pierzi puterile, dar trupul slăbeşte, chipul devine palid, memoria se fărâmiţează, se-nceţoşează vederea, vocea răguşeşte, somnul e tulburat de vise neliniştite, simţi dureri în ochi şi apar pete roşii pe faţă, unii scuipă materii calci­nate, acuză palpitaţii, sufocări, leşinuri, alţii se plâng de constipaţie sau de ieşiri afară tot mai fetide. În cele din urmă, orbirea. Poate că sunt exagerări, ca băiat aveam faţa plină de coşuri, dar se pare că e ceva tipic vârstei, sau poate că toţi băieţii îşi procură astfel de plăceri, unii în mod excesiv, pipăindu-se zi şi noapte. Acum însă ştiu cum să mă dozez, am vise tulburi doar atunci când mă-ntorc de la o berărie şi nu mi se-ntâmplă, aşa cum li se-ntâmplă multora, să am erecţii imediat ce văd o fustă pe stradă. Munca mă scuteşte de uşurătatea moravurilor. Dar de ce să filozofez, în loc să reconstitui faptele? Poate pentru că simt nevoia să ştiu nu doar ce-am făcut înainte de ieri, ci şi cum sunt pe dinăuntru. Admiţând că aş avea un lăuntru. Se spune că sufletul este doar ceea ce facem, însă dacă urăsc pe cineva şi-mi cultiv ranchiuna asta, înseamnă că un lăuntru există, hotărât lucru! Cum spunea filozoful? Odi ergo sum[1]. Mai adineauri a sunat cineva jos, la intrare, mă temeam să nu fie vreunul aşa de prost, încât să vrea să cumpere ceva, însă individul mi-a spus de îndată că l-a trimis Tissot — de ce oare oi fi ales parola asta? Voia un testament olograf, semnat de un anume Bonnefoy în favoarea unui anume Guillot (bineînţeles că acesta era el). Avea hârtia de scrisori pe care o foloseşte sau o folosea acel Bonnefoy şi o exemplificare a cali­grafiei lui. L-am lăsat pe acest Guillot să urce în salon, am ales un toc şi nişte cerneală potrivită şi, fără să fac măcar o probă, am ticluit documentul. Perfect. Ca şi cum Guillot ar cunoaşte preţurile, mi-a întins o răsplată pe măsură când i l-am înmânat. Prin urmare asta mi-e meseria? E frumos să construieşti din nimic un act notarial, să ticluieşti o scrisoare care pare adevărată, să elaborezi o mărturie compromiţătoare, să creezi un act care va duce pe cineva la pierzare. Puterea artei... Să mă premiez cu o vizită la Cafe Anglais. Probabil că am memoria în nas, dar am impresia că sunt veacuri de când n-am mai simţit în nări mireasma respectivului meniu: souffles a la reine, filets de sole a la Venitienne, escalopes de turbot au gratin, selle de mouton puree bretonne... Şi ca antreu, poulet a la portugaise sau pâte chaud de cailles, sau homard a la parisienne, sau toate la un loc şi, ca plat de resistance, ştiu şi eu? Canetons a la rouennaise sau ortolans sur canapes, iar ca entremet aubergines a l'espagnole, asperges en branches, cassolettes princesse. Ca vin n-aş prea şti, poate Château-Margaux, sau Château-Latour, sau Château-Lafite, depinde de anul de producţie. Iar ca încheiere, o bombe glacee. Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacţii mai mari decât sexul — poate-i o urmă pe care mi-au lăsat-o preoţii. Simt permanent un fel de nor în minte, care mă-mpiedică să privesc înapoi. De ce dintr-odată îmi revin în memorie fugile mele la Bicerin în veşmintele părintelui Bergamaschi? Uita­sem complet de părintele Bergamaschi. Cine era? Îmi place să-mi las tocul să rătăcească după cum îmi porunceşte instinctul. După doctorul ăla austriac, ar trebui să ajung la un moment cu adevărat dureros pentru memoria mea, care ar explica de ce aşa, deodată, am şters atâtea lucruri. Ieri, când credeam că-i marţi, 22 martie, m-am deşteptat de parcă ştiam bine cine sunt: căpitanul Simonini, şaizeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie, dar bine purtaţi (sunt gras numai cât trebuie ca să fiu considerat ceea ce se numeşte bărbat bine), şi luasem în Franţa titlul acela în amintirea bunicului, invocând vagi fapte militare petrecute în rândurile celor O mie de garibaldini, lucru care în ţara asta, unde Garibaldi e cinstit mai mult decât în Italia, se bucură de un anumit prestigiu. Simone Simonini, născut la Torino, din tată torinez şi mamă franţuzoaică (sau savoiardă, însă, după câţiva ani de la naşterea ei, Regatul Sardiniei cedase Savoia Franţei). Stând încă în pat, rătăceam cu închipuirea... Cu problemele pe care le aveam cu ruşii (ruşii?) era mai bine să nu mă arăt în jur, prin restaurantele mele preferate. Aş fi putut să-mi gătesc singur câte ceva. Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică. De pildă, nişte cotes de veau Foyot: carne groasă de cel puţin patru centimetri, porţie cât pentru doi, se-nţelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, şaptezeci şi cinci de par­mezan ras, cincizeci de unt, se fărâmiţează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăţă şi se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli uşor cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare şi piper, se pune pe farfurie şi i se garniseşte o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit şi apăsând uşor cu mâna până se formează un fel de cupolă şi adăugând unt topit, se stropeşte totul cu vin alb şi cu supă, fără să treacă de jumătate din înălţimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa o jumătate de oră, continuând să stro­peşti cu vin şi supă. Garnisit cu sote de conopidă. Îţi ia ceva timp, dar plăcerile gătitului încep înainte de plăcerile gustului, iar să prepari înseamnă să şi preguşti, aşa cum făceam eu, încă tolănit în pat. Proştii au nevoie să-şi ţină sub cuverturi o femeie sau un băietan, ca să nu se simtă singuri. Nu ştiu că să-ţi vină apă-n gură e mai ceva decât o erecţie. Aveam în casă aproape tot, mai puţin parmezanul şi carnea. Pentru carne, de-ar fi fost în altă zi, era măcelarul din place Maubert, însă, cine ştie de ce, marţea ţine închis. Totuşi, cunoşteam altul la două sute de metri distanţă, pe boulevard Saint-Germain, şi o mică plimbare n-avea să-mi strice. M-am îmbrăcat şi, înainte să ies, în faţa oglinzii de deasupra lavoarului din dormitor, mi-am aplicat obişnuita pereche de mustăţi negre şi barba mea frumoasă pe bărbie. Apoi mi-am pus peruca şi am pieptănat-o cu cărare pe mijloc, muind uşor pieptenele în apă. Mi-am pus redingota şi-am vârât în buzunăraşul vestei ceasul de argint cu lănţişorul la vedere. Ca să par un căpitan ieşit la pensie, îmi place, în timp ce vorbesc, să mă joc cu o cutiuţă de baga, plină cu romburi de lemn-dulce, iar pe dinăuntrul capacului având portretul unei femei urâte, dar bine îmbrăcate, fără îndoială vreo moartă iubită. Din când în când îmi pun în gură o bucăţică de lemn-dulce şi mi-o trec dintr-o parte în alta a limbii, ceea ce mă face să vorbesc mai rar — iar ascultătorul îţi urmăreşte mişcarea buzelor şi nu e prea atent la cele ce spui. Problema e că ai aerul cuiva dotat cu o inteligenţă mai puţin decât mediocră. Am coborât în stradă, am cotit pe rue Sauton, încercând să nu mă opresc în dreptul berăriei, din care încă de dimineaţă devreme se auzea larma nefericită a femeilor ei pierdute.   [1] Urăsc, deci exist (lat.).