Umberto Eco cărți scriitor italian, editor, filosof și semiotician

KETHER Capitolul 1 Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mişcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, îşi descria oscilaţiile-i ample într-o izocronă maiestate. Eu ştiam  dar oricine ar fi putut să-şi dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări, că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrată a lungimii firului şi acel număr π care, iraţional pentru minţile sublunare, prin divină înţelepciune leagă obligatoriu circumferinţa de diametrul tuturor cercurilor cu putinţă, astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspiraţii între cele mai atemporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, natura ternară a lui π, tetragonul secret al rădăcinii, perfecţiunea cercului. Mai ştiam că pe verticala dusă din punctul de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicându-şi atracţia unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanţa mişcării, artificiu destinat să contracareze rezistenţele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar îi permitea să se manifeste, deoarece în vid orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil şi fără greutate, care nu întâmpină rezistenţa aerului şi nu produce frecare în punctul lui de sprijin ar fi oscilat în mod regulat o veşnicie. Sfera de aramă arunca licăriri palide şi schimbătoare, după cum ajungea în bătaia ultimelor raze de soare ce răzbăteau prin vitralii. Dacă, aşa cum se petrecea altădată, ar fi atins cu vârful ei un strat de nisip umed întins pe podeaua corului, ar fi desenat la fiecare oscilaţie o dâră uşoară pe sol, iar dâra, schimbându-şi infinitezimal direcţia cu fiece clipă, s-ar fi lărgit din ce în ce mai mult în formă de breşă, de şanţ, lăsând să se ghicească o simetrie cu raze, ca scheletul unei mandale, ca structura invizibilă a unui pentaculum, o stea, o roză mistică. Nu, mai degrabă o istorie, înregistrată pe întinderea unui deşert, a urmelor lăsate de nesfârşite caravane rătăcitoare. O poveste despre lente şi milenare migraţii, poate că aşa se mişcaseră atlanţii continentului Mu, într-o peregrinare tenace şi posesivă, din Tasmania până în Groenlanda, de la Capricorn până la Rac, din insula prinţului Eduard până în Svalbard. Vârful repeta, nara din nou într-un timp contractat ceea ce făcuseră ei de la o glaciaţiune la alta şi poate mai făceau şi acum, ajunşi mesageri ai Stăpânilor – poate pe traiectul dintre Samoa şi Novaia Zemlia, vârful atingea, în poziţia lui de echilibru, Agarttha, Centrul Lumii. Şi intuiam că un plan unic unea Avalonul, ţinutul hiperborean, cu deşertul austral ce adăposteşte enigma de la Ayers Rock. În momentul acela, la ora patru în după-amiaza zilei de 23 iunie, Pendulul îşi domolea iuţeala de la o extremitate a planului de oscilaţie, ca să revină indolent către centru, să capete apoi viteză la jumătatea drumului parcurs, să taie încrezător pătratul ocult al forţelor care-i marcau destinul. Dacă aş fi rămas un timp îndelungat, rezistând trecerii orelor, să fixez cu privirea acel cap de pasăre, acel vârf de lance, acea creastă răsturnată, în timp ce-şi desena în gol propriile-i diagonale, atingând punctele opuse ale circumferinţei ei astigmatice, aş fi fost victima unei iluzii fabulatorii, deoarece Pendulul m-ar fi făcut să cred că planul de oscilaţie îndeplinise o rotaţie completă, întorcându-se în punctul de plecare, în treizeci şi două de ore, descriind o elipsă turtită elipsa învârtindu-se în jurul propriului ei centru cu o viteză unghiulară uniformă, potrivită cu latitudinea. Cum s-ar fi rotit oare dacă punctul ar fi fost fixat în vârful cupolei Templului lui Solomon ? Poate Cavalerii încercaseră şi acolo. Poate calculul, semnificaţia finală, nu s-ar fi schimbat. Poate că biserica abaţială de la Saint-Martin-des-Champs era adevăratul Templu. Oricum, experienţa ar fi fost perfectă numai la Pol, unicul loc în care punctul de suspensie se găseşte pe prelungirea axei de rotaţie a Pământului şi unde Pendulul şi-ar realiza ciclul său aparent în douăzeci şi patru de ore. Dar această abatere de la Lege, pe care de altfel Legea o şi prevedea, această violare a unei măsuri de aur nu făcea ca minunea să devină mai puţin demnă de admiraţie. Eu ştiam că Pământul se învârte, şi eu odată cu el, şi Saint-Martin-desChamps şi întregul Paris odată cu mine, şi împreună ne roteam pe sub Pendulul care în realitate nu-şi schimba niciodată direcţia propriului plan, pentru că acolo, în locul de unde atârna el, şi de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, către cele mai îndepărtate galaxii, stătea, înţepenit întru eternitate, Punctul Fix. Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agăţat era unicul punct fix al universului. Deci nu atât în jos mi se-ndrepta privirea, ci într-acolo, sus, unde se oficia taina nemişcării absolute. Pendulul îmi spunea că, totul mişcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre şi toate cele născute din marea emanaţie cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea, pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se mişte în juru-i. Iar eu mă împărtăşeam acum din această experienţă supremă, eu, care totuşi mă mişcăm cu toate şi cu tot, dar puteam să-l văd pe Acela, pe Nemişcătorul, Stânca, Garanţia, negura extraordinar de luminoasă care nu e corp, nu are figură formă greutate cantitate sau calitate şi nu vede, nu aude, nu cade sub simţuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spaţiu, nu e suflet, inteligenţă, imaginaţie, opinie, număr, ordine, măsură, substanţă, eternitate, nici beznă nu-i şi nici lumină, eroare nu-i şi nu e adevăr. Mă făcu să tresar o convorbire, clară şi nonşalantă, dintre un băiat cu ochelari şi o fată care, din nefericire, nu purta aşa ceva. „E pendulul lui Foucault”, zicea el. „Primul experiment într-o pivniţă în 1851, pe urmă la Observatoire şi apoi sub cupola Panteonului, cu un fir de şaizeci şi şapte de metri şi o sferă de douăzeci şi opt de kilograme. În fine, din 1855 e aici, în format redus, şi atârnă din gaura aia de la crucea bolţii.” „Şi ce face, se bâţâie şi-atâta tot?” „Demonstrează rotaţia Pământului. Dat fiind că punctul de suspensie rămâne nemişcat…” „Şi de ce rămâne nemişcat?” „Pentru că un punct… cum să-ţi spun… în punctul lui central, fii atentă, orice punct care se află chiar în mijlocul punctelor pe care tu le vezi, ei bine, acel punct, punctul geometric, tu nu-l vezi, n-are dimensiuni, iar ceea ce nu are dimensiuni nu poate s-o ia nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos. Deci nu se roteşte. Pricepi? Dacă punctul n-are dimensiuni, nu poate nici măcar să se învârtă în jurul lui însuşi. Nu se are nici pe el însuşi…” „Nici dacă Pământul se învârte?” „Pământul se învârte, însă punctul nu se învârte. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, iar bine. Ε clar?” „Treaba lui.” Nefericita. Avea deasupra capului unicul loc stabil al cosmosului, unica răscumpărare a damnaţiunii lui panta rhei şi credea că-i treaba Lui, nu şi a ei. Şi într-adevăr, îndată perechea se depărtă, el bine instruit din vreun manual care-i obtenebrase putinţa de-a se mai minuna, ea nepăsătoare, inaccesibilă la fiorul infinitului, amândoi fără a fi înregistrat în propria lor memorie experienţa înfricoşătoare a întâlnirii aceleia, prima şi ultima, cu Unul, cu Ein-Sof, cu Indicibilul. Cum să nu cazi în genunchi dinaintea altarului certitudinii ? Eu priveam cu reculegere şi teamă. În clipa aceea eram convins că Jacopo Belbo avea dreptate. Când îmi vorbea de Pendul, puneam emoţia lui pe seama unei aiureli estetice, a cancerului aceluia care începea să prindă formă încet, nelămurit, în cugetul lui, transformând pas cu pas, fără ca el să-şi dea seama, jocul în realitate. Dar dacă avea dreptate în legătură cu Pendulul, poate că erau adevărate şi toate celelalte, Planul, Complotul Universal, şi făcusem bine că venisem acolo, în ajunul solstiţiului de vară. Jacopo Belbo nu era nebun, pur şi simplu descoperise în joacă, cu ajutorul Jocului, adevărul. Însă experienţa Numinosului nu poate să ţină mult timp fără să tulbure mintea. Am încercat deci să-mi desprind privirea, urmărind curba care, de la capitelurile coloanelor dispuse în semicerc, se îndrepta de-a lungul nervurilor bolţii către cheia acesteia, repetând misterul ogivei, care se susţine pe o absenţă, supremă ipocrizie statică, şi face coloanele să creadă că ele împing către înalt nervurile puternice, iar pe acestea, respinse de cheia bolţii, că fixează la bază coloanele, bolta fiind în schimb un tot şi un nimic, efect şi cauză în acelaşi timp. Însă îmi dădui seama că a neglija Pendulul, spânzurat de boltă, şi a admira bolta era ca şi cum te-ai abţine să bei apă din izvor ca să te laşi fermecat de albia lui. Corul de la Saint Martin des Champs exista numai pentru că putea să existe, în virtutea Legii, Pendulul, iar acesta exista pentru că exista corul. Nu poţi scăpa de un infinit, mi-am zis, fugind către un alt infinit, nu poţi scăpa de revelaţia identicului iluzionându-te că poţi întâlni diversitatea. Tot fără să-mi pot lua ochii de la cheia de boltă, m-am dat înapoi, pas cu pas, pentru că în câteva minute, de când intrasem, învăţasem drumul pe dinafară, iar marile ţestoase de metal ce mi se-nşiruiau în laturi erau destul de impunătoare ca să le pot semnala prezenţa cu coada ochiului. Am revenit, cu spatele, de-a lungul naosului către uşa de la intrare, şi din nou am văzut venind asupră-mi păsările acelea preistorice ameninţătoare din pânză roasă şi fire metalice, libelulele acelea duşmănoase pe care o voinţă ocultă le pusese să atârne din tavanul naosului. Le simţeam ca pe nişte metafore sapienţiale, mult mai pline de înţelesuri şi de aluzii decât pretindea în mod prefăcut textul inscripţiilor ce le însoţeau. Zbor de insecte şi de reptile din Jurasic, alegorie a lungilor migraţii pe care Pendulul le rezuma desenându-le pe jos, arhonţi, emanaţii perverse, iată-le căzând asupră-mi, cu lungile lor pliscuri de arheoptericşi, aeroplanul lui Breguet, al lui Blériot, al lui Esnault şi elicopterul lui Dufaux. Aşa se intră în Conservatoire des Arts et Métiers din Paris, după ce treci printr-o curte de secol XVIII, punând piciorul în bătrâna biserică abaţială, inclusă în ansamblul arhitectonic mai târziu, aşa cum se găsea altădată inclusă în parohia prioratului originar. Intri şi rămâi orbit de această conspiraţie care pune alături universul superior al ogivelor cereşti şi lumea htoniană a devoratorilor de uleiuri minerale. Jos se întinde un cortegiu de vehicule automobilistice, de bicicluri şi trăsuri cu abur, de sus năvălesc avioanele primilor inventatori ; în unele cazuri obiectele sunt întregi, chiar dacă sunt scorojite, roase de timp, şi toate la un loc apar, sub lumina ambiguă, în parte naturală şi în parte electrică, acoperite de o patină, ca de un lac de viori vechi; alteori rămân doar schelete, şasiuri, dezarticulări de biele şi manivele ce te ameninţă cu torturi de negrăit, parcă te şi vezi pus în lanţuri pe paturile acelea de interogatoriu unde ceva ar putea să se mişte din loc şi să-ţi strivească trupul, până-ţi dai drumul mărturisirii. Iar dincolo de acest şir de vechi obiecte mişcătoare, acum nemişcate, cu suflarea prinsă de rugină, pure semne ale unui orgoliu tehnologic ce le-a dorit expuse evlaviei vizitatorilor, vegheat la stânga de o statuie a Libertăţii, model redus al celei pe care Bartholdi o proiectase pentru altă lume, iar la dreapta de o statuie a lui Pascal, se deschide corul, unde oscilaţiile Pendulului sunt încoronate de halucinaţiile unui entomolog bolnav, cleşti, mandibule, antene, fragmente inelare, aripi, gheare, un cimitir de cadavre mecanice care ar putea să reînceapă să funcţioneze toate în acelaşi timp, magnetouri, transformatoare monofazate, turbine, grupuri convertoare, maşini cu abur, dinamuri, iar în fund, dincolo de Pendul, în galerie, idoli asirieni, chaldeeni, cartaginezi, Baali uriaşi cu pântecul altădată încins, fecioare din Nürnberg cu inimile lor ţintuite-n cuie şi puse la vedere, cele ce fuseseră odată motoare de aeroplan – o nemaiîntâlnită cunună de simulacre care zac în adorarea Pendulului, ca şi cum fiii Raţiunii şi ai Luminilor ar fi fost condamnaţi să păzească întru eternitate însuşi simbolul Tradiţiei şi al Sapienţei. Iar turiştii plictisiţi, care-şi plătesc cei nouă franci ai lor la casă şi duminica intră gratis, pot oare să creadă aşadar că nişte domni bătrâni din secolul al XIX-lea, cu bărbile îngălbenite de nicotină, cu gulerele mototolite şi unsuroase, cu cravatele negre gen lavalieră, cu redingotele puţind a tabac de prizat, cu degetele maronii de acizi, cu minţile înăcrite de invidii academice, fantome din cărţi de doi bani, care se numeau între ei cher maître, au pus obiectele alea acolo, sub bolţi, dintr-o virtuoasă voinţă de a expune, ca să-l satisfacă pe contribuabilul burghez şi radical sau să ridice-n slăvi nişte destine miraculoase şi progresiste? Nu, nu, Saint Martin des Champs fusese proiectat mai întâi ca priorat şi abia pe urmă ca muzeu revoluţionar, ca florilegiu de cunoaşteri dintre cele mai misterioase, iar aparatele acelea de zbor, maşinile acelea automotoare, scheletele electromagnetice stăteau acolo şi întreţineau un dialog a cărui formulă deocamdată îmi scăpa. Ar fi trebuit oare să cred, cum îmi spunea cu ipocrizie catalogul, că frumoasa ispravă fusese gândită de domnii din Convenţie ca să facă accesibil maselor un sanctuar al tuturor artelor şi meseriilor, când era aşa de evident că proiectul, cuvintele folosite erau acelea cu care Francis Bacon descria Casa lui Solomon din Noua lui Atlantidă? Era posibil ca numai eu  eu cu Jacopo Belbo şi cu Diotallevi  să fi intuit adevărul? În seara aceea poate că aveam să aflu răspunsul. Trebuia să reuşesc să rămân în muzeu după ora închiderii, aşteptând miezul nopţii. Pe unde ar fi trebuit să intre Ei nu ştiam  bănuiam că, de-a lungul reţelei subterane de scurgere a Parisului, vreun canal lega un loc anume din muzeu cu un alt loc din oraş, poate în apropiere de Porte St.-Denis, dar ştiam cu siguranţă că, de-aş fi ieşit, pe partea aceea n-aveam să mai pot intra înapoi. Aşa că trebuia să mă ascund şi să rămân înăuntru. Încercai să scap de fascinaţia locului şi să privesc naosul cu răceală. Acum nu mai căutam o revelaţie, voiam o informaţie. Îmi imaginam că în celelalte săli ar fi fost greu să găsesc un loc unde să pot scăpa de controlul paznicilor (e meseria lor să facă ocolul sălilor în momentul închiderii, atenţi ca vreun hoţ să nu se pitească pe undeva), dar aici, în naosul înţesat, ce loc ar fi mai bun ca să te strecori ca pasager în vreunul din ele? Să te ascunzi, viu fiind, într-un vehicul mort. Jocuri încercaserăm noi chiar prea multe, ca să nu-l încerc şi pe ăsta. Hai, curaj, mi-am zis, nu te mai gândi la Sapienţă: cere ajutor Ştiinţei.   download word.........adăugat link nou

Aş dori să încep amintindu-1 pe Italo Calvino, care trebuia să ţină acum opt ani, tot în acest loc, cele şase Norton Lectures ale sale, dar a apucat să scrie numai cinci din ele, şi ne-a părăsit înainte de^a-şi putea începe şederea la Harvard' University. Nu-I pomenesc pe Calvino doar din motive de prietenie, ci pentru că aceste conferinţe pe care le voi ţine vor fi în mare parte dedicate situării cititorului în textele narative, iar acestei prezenţe a cititorului în naraţie îi este dedicată una dintre cărţile cele mai frumoase ale lui Calvino. Se una notte d'inverno un viaggiatore (Dacă-ntr-o noapte de iarnă un călător).   În aceleaşi luni în care apărea cartea lui Calvino, apărea în Italia o carte a mea intitulată Lector în fabula (numai parţial asemănătoare cu versiunea engleză ce se intitulează The Role of the Reader). Diferenţa dintre titlul italian şi titlul englez se datorează faptului că titlul italian (mai bine zis, latin), tradus literal în engleza, ar suna The reader în the fairy tale, şi nu ar însemna nimic. în schimb, în italiană se spune „lupus în fabula” ca echivalent al englezescului „speak of the devii”, expresie care se foloseşte atunci când soseşte cineva despre care tocmai se vorbea. însă pentru că în expresia italiană se evocă figura populară a lupului, care prin definiţie apare în toate poveştile, se vede că   Ilr) italiană puteam să reamintesc acel citat ca să pot ^tua cititorul în poveste, adică în orice text narativ, ^tr-adevăr, lupul nu există, şi vom vedea imediat că poate să „% în locul lui un zmeu, însă cititorul există întotdeauna, şi n^ doar ca un component al actului de a povesti peripeţii, dar 51 ca un component al povestirilor ca atare.   Cineva care ar confrunta astăzi cartea mea Lector în cu Se una notte d'inverno a lui Calvino, ar putea că prima este un comentariu teoretic fcuietic la Jotbanul lui Calvino. Dar cele două cărţi au apărut aproape în Acelaşi timp şi niciunul dintre noi nu ştia ce anume făcea ce^lalt, chiar dacă eram, evident, pasionaţi ambii de una şi ace^aşi problemă. Atunci când Calvino mi-a trimis cartea lui, Pesfemne că o primise deja pe a mea, pentru că dedicaţia lui. SUI% astfel: „Lui Umberto, superior stabat lector, longeque infej-jor jtaj0 Calvino”. Citatul, evident, este din fabula lui Fedţ-u cu] UpUj şi mjeiu} („Superior stabat lupus, longeque inrej~jOr agnus”), şi deci Calvino se referea la Lector în |a a mea Rămâne destul de ambiguu acel „longeque or” (care poate să însemne şi „mai la vale” şi „de mai importanţă”). însă dacă „Lector” trebuie înţeles de şj ^ecj se refera [a cartea mea, atunci ar trebui să ne n-] a un acţ ^g ironică modestie sau la opţiunea) de a-şi asuma rolul mielului, lăsându-i-1 teoreţjjciarLujuj pe cel al Lupului celui Rău. Dar dacă „Lector” trebuie înţeles de re, atunci era vorba de o afirmaţie de poetic^, iar Calvino voia să aducă omagiu Cititorului. Ca să-1 omag iez pe Calvino, voi luă ca punct de pornire cea de-a doua ^dintre Lezioni americane pe care Calvino le scrisese penta^j] Lectures, aceea dedicată repeziciunii, şi unde se refe^ră ja povestea cu numărul 57 din Fiabe itaiiane culese de el: „Un rege se îmbolnăvi. Sosiră medicii şi-i spuseră: „Ascultă maiestate, dacă vrei să te însănătoşeşti, trebuie să iei o pană de la Zmeu. E un leac greu de găsit, pentru că Zmeul pe toţi creştinii pe care-i vede, îi mănâncă”.   Regele spuse asta tuturor, dar nimeni nu voia sase ducă. îi ceru unui supus de-al lui, foarte credincios şi viteaz, iar acesta spuse: „Măduc”.   Îi arătară drumul: „în vârful unui munte, sunt şapte găuri: în una din astea şapte, se află Zmeul”. „x   Calvino observă că „nu se spune nimic de ce boală suferă regele, despre cum se face că un zmeu poate avea pene, sau cum sunt făcute găurile acelea”. Şi prin aceste observaţii găseşte prilejul să laude caracteristica rapidităţii, chiar dacă aminteşte că „această apologie a rapidităţii nu pretinde să tăgăduiască plăcerile ocolişului”.   — Eu voi dedica încetinelii, despre care Calvino nu a vorbit, cea de a treia-conferinţă a mea. Acum însă aş dori să spun că orice ficţiune narativă este în chip necesar şi fatal rapidă, pentru că – de vreme ce construieşte o lume, cu întâmplările şi cu personajele ei – despre lumea asta nu poate spune totul. Vorbeşte în treacăt, iar pentru rest îi cere cititorului să colaboreze umplând o serie de spaţii goale. De altfel, aşa cum am mai scris, fiece text e o maşină leneşă care-i cere cititorului să facă o parte din munca ei. Ar fi groaznic ca un text să spună tot ceea ce destinatarul lui ar trebui să' înţeleagă: nu s-ar mai sfârşi niciodată. Dacă eu vă telefonez   1 Lezioni americane. Sei proposte per ii prossimo millennio.   Milano, Garzanti, 1988, p.37.   2. Ibid., p.45.   dumneavoastră „o iau pe autostradă şi sosesc peste vreo oră”, este implicit şi faptul că, luând-o pe autostradă, o să-mi iau şi maşina.

Doamne iartă-măl – exclamă taică-meu, ieşindu-şi din fire, dar străduindu-se în acelaşi timp să-şi tempereze tonul vocii: A mai întrerupt vreodată o femeie, de Ici Eva încoace, <  un bărbat cu o întrebare atît de prostească?'""J După cum vedeţi, tatăl gîrideşte despre mamă exact ce gîndeşte cititorul despre Sterne. A mai frustrat vreodată un autor, fie el cît de pişicher, în aşa hal previziunile cititorilor săi? Cu siguranţă, după Sterne, narativa avangardelor a încercat adeseori nu numai să pună în criză aşteptările noastre de cititori, dar pînă şi să creeze un cititor ce se aşteaptă, din partea cărţii pe care o citeşte, la o totală libertate de alegere. Insă această libertate este gustată tocmai pentru că - în virtutea unei milenare tradiţii, de la miturile primitive pînă la nuvela poliţistă modernă - în general , cititorul se pregăteşte să-şi facă propriile alegeri în pădurea narativă, bănuind că unele sînt mai juste decît altele. Am spus juste, ca şi cînd ar fi vorba de opţiuni inspirate din simţul comun. Dar.ar fi banal să presupunem că pentru a citi o carte de ficţiune trebuie procedat potrivit simţului comun. Cu siguranţă nu asta ne cereau Ste(pe sau Poe, şi nici măcar autorul Scufiţei Roşii - dacă la origine o fi existat vreunul. In fapt. simţul comun ne-ar impune să reacţionăm la ideea că în pădure ar exista un lup care vorbeşte. Atunci, ce anume înţeleg, cînd spun că cititorul, în pădurea narativă, trebuie să facă nişte opţiuni plauzibile? Privitor la asta trebuie să mă refer la două concepte pe care le-am luat deja în discuţie în cărţile mele precedente: 10. La vita e Ic opinioni di Tristram Shandy, gentiluomo, trad. Antonio M'eo. Torino, Einaudi, 1958, p.8. e vorba de cupluLEîţitor Model şi autor Model.'' CititoruFModel al unei povestiri nu este CititorUt Empiric. Ci/îtorul empiric sîntem noi, aceştia, eu, dumneavoastră, oricine altcineva, atunci cînd citim un text. Cititorul empiric poate citi în multe feluri, şi nu există nici 6 le^e care să-i impună cum anume să citească, pentru că adesea foloseşte textul ca pe un ambalaj pentru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stîrni în mod întîmplător. Dacă vi s-a întîmplat să vedeţi un film comic într-un moment de profundă tristeţe, veţi fi ştiind cît de greu reuşeşti atunci să te distrezi; mai mult, vi s-ar putea întîmpla să revedeţi acelaşi film după mulţi ani, şi să nu reuşiţi nici atunci să zîmbiţi, pentru că fiece imagine vă va aminti de tristeţea acelei prime experienţe pe care aţi avut-o. Evident, ca spectatori'empirici veţi "citi" filmul într-un mod greşit.-însă greşit faţă de ce anume? Faţă de tipul de spectator la care regizorul se gîndise anume, un spectator dispus să zîmbească şi să urmărească o ţesătură de lapte ce nu îl implică direct. Acest tip de spectator (sau de cititor al unei cărţi) îl numesc eu Cititor Model'- un cititor-tip pe care textul n±i numai că-1 prevede ca pe un colaborator, dar pe care şi caută să.-l creeze. Dacă un text începe cu "A fost odată", el lansează un semnal ce imediat îşi selecţionează propriu-i cititor model, care-ar trebui să fie un copil, sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înţelesul obişnuit. După ce-mi publicasem romanul meu Pendulul lui t, un vechi prieten din copilărie, pe care nu-1 mai văzusem de ani de zile, mi-a scris: "Dragă Umberto, nu-mi aminteam să-ţi fi povestit patetica întîmplare a unchiului şi S a mătuşii mele, dar mi se pare incorect că tu ai folosit-o pentru romanul tău." Or, în romanul meu eu povestesc nişte episoade care privesc un anume unchi Carlo şi o mătuşă Caterina, şi care sînt rudele protagonistului Jacopo Belbo, şi de fapt aceste personaje au existat cu adevărat: fie şi cui cîteva deosebiri, eu povestisem o întîmplare din copilăria! mea, care se referea la un unchi şi la o mătuşă ce se numeau] însă altfel, l-am răspuns acelui prieten al meu că unchiul! Carlo şi mătuşa Caterina erau rudele mele, asupra cărora eui aveam deci drept de copyright, şi nu rudele lui, şi că nul ştiam nici măcar dacă el avea sau nu vreun unchi. Prietenul' s-a scuzat: se identificase atît de mult cu povestirea, încît crezuse   că   recunoaşte   nişte   evenimente   care   li   se întîmplaseră rudelor sale - fapt ce nu e imposibil, pentru ca, în timp de război (aceasta era epoca din care datau amintirile' mele) unor unchi diferiţi li se întîmplă lucruri analoage. Ce anume i se întîmplase prietenului meu? El căutase în pădure un lucru care se afla îrTschimb în memoria lui particulară. E drept ca eu, plimbîndu-mă printr-o pădure să folosesc orice experienţă, orice descoperire, ca să trag învăţăminte despre viaţă, despre trecut şi viitor, h^sî^pentru că pădurea a fost concepută pentru toţi, nu trebuie să caut în ea fapte şi sentimente ce mă privesc numai pe mine. Altfel, aşa cum am scris în cele două cărţi recente ale mele,, Limitele interpretării şi Interpretation and Overinterprctation12 [Interpretare şi suprainterpretarej, 12. I limiti dell'interpretazione. Milano. Bompiani, 1990 (versiunea românească, Ed. Pontica, 1996, trad. Ştefania Mincu si Daniela Bucşă - n.t.): Interpretation and Overinterpretation, Cambridge, Cambridge U.P., 1992 (Bompiani). nl/interpretez(un text, ci înă folosesqde el. Nu e interzis să foloseşti un text ca să visezi cu ochii deschişi - şi cîteodată toţi facem asta. Dar a visa cu ochii deschişi nu-i o^ctivitate publică. Ne aduce în situaţia să umblăm prin pădurea narativă ca şi cum ar fi grădina noastră privată':* Exislă prin urmare nişte reguli ale jocului, iar cititorul model e acela care se pricepe să-1 joace. Prietenul meu uitase pentru o clipă regulile jocului şi-şi suprapusese aşteptările lui proprii de cititor empiric peste tipul de aşteptări pe care autorul le pretindea de la cititorul-modcl. Desigur că autorul, ca să-i dea instrucţiuni propriului său cititor-model, dispune de nişte semnale anume, de gen. Dar de multe ori aceste semnale pot fi foarte ambigui. Pinocchio începe astfel: "A fost odată... Un împărat!, vor spune repede micii mei cititori. Nu, copii, aţi greşit. A fost odată o bucată de lemn." Acest început e foarte complex. La prima vedere Collodi pare să anunţe că începe o poveste. Dar nici nu apucă cititorii să se convingă că e vorba de o poveste pentru copii, şi iată că sunt aduşi în scenă copiii, ca interlocutori ai autorului, care, judecind ca nişte frişte-copii obişnuiţi cu poveştile, fac o previziune greşită. Aşadar povestea nu e dedicată copiilor? însă Collîodi se adresează, pentru a corecta previziunea greşită, chiar copiilor, adică micilor săi cititori. De aceea copiii vor putea continua să citească povestea ca şi cum le-ar fi adresată lor, dîndu-şi seama foarte firesc că nu e povestea unui împărat, ci a unei păpuşi de lemn. Iar ajungînd la sfîrşitul ei nu vor fi dezamăgiţi. Şi totuşi, începutul acela e un fel de a le face cu ochiul cititorilor adulţi. E posibil ca povestea să fie şi pentru ei? Deci ei trebuie s-o citească în alt mod, dar pentru a înţelege semnificaţiile alegorice ale basmului trebuie să se prefacă a fi şi ei copii? Un început de acest fel a fost de ajuns ca să dezlănţuie un şir de lecturi psihanalitice, antropologice, satirice ale lui Pinocchio, şi nujpatoate sînt neverosimile. Poate Collodi voia să facă un joc dublu, iar pe presupunerea asta se bazează în mare parte farmecul acestei mici capodopere. Cine ne impune oare aceste reguli ale jocului şi aceste constrîngeri? Cu alte cuvinte, cine-1 construieşte pe cititorul model? Autorul, vor spune repede micii mei cititori. Dar după ce ne-am dat atîta osteneală să distingem cititorul empiric de cititorul model, va -trebui oare să ne gîndim la autor ca la un personaj empiric pare scrie povestea şi hotărăşte, poate din motive nehiărturisite şi cunoscute decît de psihanalistul său, ce fel de cititor-model trebuie să construiască? Vă voi spune deîndată că mie de autorul empiric al unui text narativ (în rejalitoţ£^_al_gricărui. _ţ££t posibil) îmi pasă foarte puţirh_Şţiu foarte bine că spun ceva care-i va ofensa pe mulţi dintre ascultătorii mei, care probabil îşi.irosesc mult timp citind biografii ale lui Jane Austen sau Proust, Dostoievski sau Salinger. şi înţeleg foarte bine că e frumos şi pasionant să pătrunzi în viaţa personală a unor oameni vii pe care simţim că-i iubim ca ,pe nişte prieteni intimi. A fost un mare exemplu şi o mare consolare pentru tinereţea mea neliniştită de ceroetător să aflu că Immanuel Kant îşi scrisese capodopera sa filosofică doar la vîrsta venerabilă de cincizeci şi şapte de ani - după cum am fost cuprins de o invidie greu de reprimat aflînd că Radiguet a scris Le diable au corps la douăzeci de ani. Dar aceste elemente nu ne ajută să discernem ce 18 motive avea Kant să sporească numărul categoriilor de la zece la douăsprezece, nici dacă Le diable au corps este o capodopera (ar putea să fie şi dacă Radiguet ar fi scris-o la cincizeci şi şapte de ani). Caracterul posibil hermafrodit al 'Tjiocflndei/reprezintă un subiect interesant pentru o discuţie estetică, însă habitudinile sexuale ale lui Leonardo da Vinci rămîn, în ceea ce priveşte modul meu de a-i citi tabloul, o bîrfă oarecare. Şi în următoarele mele conferinţe mă voi refefr adesea la una dintre cărţile cele mai frumoase ce au fost scrise vreodată,'1 Sylvie a lui Gerard de Nerval. Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată de a o reciti. I-am dedicat în tinereţe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna -ea rezultat au apărut trei teze de licenţă, şi în 1982 un număr special al revistei VS'\ în 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University, şi au apărut multe term papers foarte interesante. îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experienţă de lectură repetată, care m-a însoţit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cît de nesăraţi sînt cei care spun că anatomizînd un text şi exagerînd cu "close reading-ul" îi ucizi farmecul. De fiecare dată cînd iau în mînă Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca şi cum aş citi-o pentru prima dată. Sylvie'4 începe astfel: 13. Umbeito Eco, II tempo di Sylvie, Poesia e critica 2, 1962; pp. 51 -65. Sur Sylvie, număr monografic din VS 31732, sub îngrijirea Patriziei Violi. 14.  Sylvie, Souvenirs du Valois (prima ediţie în La Revue des D       Mondes, 15 iulie 1 853; a doua ediţie revăzută în Les filles

(rapoarte de lectură ale editorului)         Autori anonimi. Biblia.   Trebuie să spun că, în momentul în care am început să citesc manuscrisul şi pe parcursul primelor sute de pagini, am fost entuziasmat. Este plin de acţiune şi găsim tot ceea ce cititorul cere astăzi de la o carte de acţiune: sex (mult), cu adultere, sodomie, crime, incesturi, războaie, masacre şi aşa mai departe.   Episodul cu Sodoma şi Gomora, cu travestiţii care se dau drept îngeri, este rabelaisian; aventurile lui Noe sunt Jules Verne în stare pură; fuga în Egipt este o poveste care va fi cu siguranţă ecranizată într-o zi… Pe scurt, un veritabil roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârceşte la lovituri de teatru, plin de imaginaţie, cu cantitatea perfectă de mesianism pentru a plăcea, fără să cadă în tragic.   Apoi, mergând mai departe, mi-am dat seama că este vorba de fapt de o antologie din diferiţi autori, cu numeroase, prea numeroase bucăţi de poezie, dintre care unele sincer sunt chiar mediocre şi plictisitoare; veritabile lamentaţii fără cap şi fără coadă. Rezultatul este un ghiveci monstruos care riscă să nu placă la nimeni din cauză că are de toate. În plus, va fi o problemă spinoasă pentru a împarţi drepturile între diferiţii autori, mai ales că cel care a stabilit textul nu tratează în numele tuturora. Dar nu îi găsesc numele nicăieri, nici chiar în index, ca şi cum ar fi avut o reticenţă să îl menţioneze. Personal, aş fi pentru a studia publicarea primelor cinci cărţi. Aici am merge pe un teren sigur. Cu un titlu de genul „Disperaţii de la Marea Roşie”.   Homer. Odiseea.   Opera este pe gustul meu: povestea este frumoasă, pasionantă, plină de aventuri. Are exact cât îi trebuie din dragoste, fidelitatea conjugală şi escapadele adultere (excelent personajul Calypso: o adevărată mâncătoare de bărbaţi); avem chiar şi un moment „lolitesc” cu mica Nausicaa, unde autorul spune… nespunând nimic, dar pana la sfârşit, reuşeşte să te incite. Găsim şi lovituri de teatru, uriaşi cu un singur ochi în mijlocul frunţii, canibali, şi chiar droguri, dar mai puţin decât limita admisă de lege, pentru că, din câte ştiu, lotusul nu este interzis de Narcotics Bureau. Scenele finale sunt în cea mai bună tradiţie western; cearta este puternică şi episodul cu arcul este povestit cu un magistral simţ al suspansului.   Altceva ce să spun? Se citeşte mult mai uşor decât prima carte a aceluiaşi autor, prea statică cu insistenţa ei pentru unitatea de loc, plictisitoare prin abundenţa peripeţiilor – căci, la cea de-a treia bătălie şi la al doilea duel, cititorul a înţeles deja mecanismul. În plus, am văzut cum povestea lui Patrocle şi Ahile, cu izul ei de homosexualitate latentă ne-a dezvăluit chestii despre judecătorul de pace din Lodi. Nu este şi cazul celei de-a doua lucrări: totul merge înspre perfecţiune; până la tonul care este mai calm, gândit, dacă nu gânditor. […] Pe scurt, acest Homer are clasă şi este într-adevăr tare. Prea tare, aş spune… Mă întreb dacă totul merge chiar aşa de bine. Da, bineînţeles, cu cât scrie mai mult, cu atât se ameliorează (şi cea de-a treia carte a lui va fi trăsnet), dar ceea ce ma lasă perplex – şi mă împinge să dau un aviz defavorabil – sunt complicaţiile pe care le vom întâlni pe planul drepturilor de autor. Am vorbit despre asta cu Eric Linder şi am înţeles că nu vom putea regla problema chiar uşor.   Mai întâi, este imposibil să-l găsim pe autor. Aceia care l-au cunoscut spuneau că, oricum, era o corvoadă să discuţi cu el mici modificări aduse textului, pentru că era miop ca o cârtiţa, nu reuşea să urmărească manuscrisul şi dădea impresia că nu îl cunoaşte foarte bine. Cita din memorie, nu era sigur că a scris exact aşa, pretindea că copistul făcuse modificări. L-a scris el însuşi sau nu e decât un pseudonim?   Până aici nimic rău: meseria de editor a devenit o artă, aşa încât multe cărţi confecţionate chiar la redacţie au devenit excelente afaceri editoriale. Dar, pentru cea de-a doua carte, sunt prea multe ambiguităţi. Linder mă asigură că drepturile nu aparţin lui Homer, pentru că trebuie să ţinem cont şi de unii aezi eolieni care ar fi scris unele pasaje. După opinia unui agent literar din Chios, drepturile revin rapsozilor locali care au îndeplinit practic o muncă de negri, dar nu ştim dacă şi-au înregistrat opera la societatea autorilor din localitate. Un agent din Smirna susţine că toate drepturile îi revin lui Homer şi, pentru că e mort, toate drepturile revin oraşului care trebuie să încaseze câştigul. Însă nu este singura localitate care poate pretinde drepturi. Imposibilitatea de a stabili dacă şi când omul nostru a murit ne împiedică să aplicăm legea nr. 43 cu privire la operele publicate după cincizeci de ani de la moartea autorului.   [.] Regret mult, pentru că această carte merită efortul. Noi nu ne putem permite să ne mai jucam de-a detectivii. Voi lăsa deci afacerea să cadă.   …Proust Marcel. În căutarea timpului pierdut.   În mod sigur, este o operă importantă, poate un pic cam lungă, dar, împărţind-o în volume de buzunar, ar putea să se vândă.   Atenţie, însa nu oricum! Este necesar un mare efort editorial: de exemplu, trebuie revăzută toată punctuaţia. Frazele sunt prea laborioase; multe iau o pagină întreagă. Cu un bun rewriting care să le aducă la 2-3 rânduri fiecare, tăind pe măsură şi utilizând mai des alineatul, am putea obţine ceva din acest text.   Dacă autorul nu este de acord, mai bine o lăsăm baltă. Sub forma sa actuală, opera este – cum să spun? – prea astmatică. SFÂRŞIT

INTRODUCERE.   Ce are a face Kant cu omitorincul? Nimic. Cum vom vedea, cu datele în faţă, nu putea să aibă de a face. Iar asta ar fi de ajuns ca să justificăm titlul şi incongruenţa aceea a lui de amalgam care sună ca un omagiu adus străvechii enciclopedii chineze de borgesiană amintire.   Despre ce vorbeşte cartea de faţă? Pe lângă ornitorinc, vorbeşte şi despre pisici, câini, şoareci, cai, dar şi despre scaune, farfurii, copaci, munţi şi despre alte lucruri pe care le vedem în toate zilele, şi despre motivele datorită cărora deosebim un elefant de un armadil (şi despre cele datorită cărora, de obicei nu ne confundăm soţia cu o pălărie). E vorba de o problemă filosofică formidabilă care a obsedat gândirea omenească de la Platon până la cognitiviştii contemporani şi pe care nici Kant (cum vom vedea) n-a ştiut, nu zic s-o rezolve, dar nici măcar s-o pună în termeni satisfăcători. Ce să mai zic de mine!   Iată de ce studiile din această carte (compuse în decursul a douăsprezece luni şi reluând teme pe care le-am mai tratat – în parte informă inedită – în ultimii ani) se nasc dintr-un nucleu de preocupări teoretice interconexe şi trimit unul la celălalt, dar nu sunt de citit ca nişte „capitole” ale unei opere care să aibă ambiţii sistematice. Dacă diversele paragrafe sunt cel mai adesea atât de minuţios numerotate şi subnumerotate, aceasta e numai pentru a permite trimiteri rapide de la un capitol scris la altul, fără ca acest artificiu să sugereze neapărat o arhitectonică subiacentă. Dacă multe sunt lucrurile pe care le spun în aceste pagini, foarte multe sunt cele pe care nu le spun, pur şi simplu pentru că nu am idei precise în legătură cu ele. Mai mult, aş dori să-mi iau drept motto citatul din Boscoe Pertwee, un autor din secolul al XVIII-lea (necunoscut mie), pe care l-am găsit în Gregory (1981: 558): „Cu mult timp în urmă eram nehotărât, dar acum nu mai sunt aşa de sigur de asta”.   Scrise prin urmare sub semnul nehotărârii şi a numeroase nedumeriri, studiile acestea s-au născut din sentimentul că nu onorasem unele poliţe semnate atunci când am publicat Tratatul de semiotică generală din 1975 (reluând şi acolo şi dezvoltând o serie de cercetări începute în cea de a doua jumătate a anilor '60). Conturile lăsate în suspensie priveau problema referinţei, a iconismului, a adevărului, a percepţiei şi a ceea ce atunci numeam „pragul inferior” al semioticii. In decursul acestor douăzeci şi doi de ani au fost mulţi cei care mi-au pus întrebări foarte presante, oral sau în scris, şi foarte mulţi cei care mă întrebau dacă şi când aveam să scriu o aducere la zi a Tratatului. Studiile de faţă au fost scrise şi pentru a explica, poate mai mult mie însumi decât altora, de ce nu am făcut-o.   Motivele sunt în esenţă două. Primul este că, dacă în anii '60 ne puteam gândi să adunăm la un loc părţile împrăştiate ale atâtor cercetări semiotice ca să încercăm o summa, astăzi aria lor s-a lărgit atât de mult (amestecându-se cu aceea a diferitelor ramuri ale cunoaşterii), încât orice nouă sistematizare s-ar dovedi pripită. Ne aflăm în faţa unei galaxii în expansiune, şi nu doar a unui sistem planetar căruia i s-ar putea oferi ecuaţiile fundamentale. Faptul mi se pare un semn de succes şi de sănătate: interogarea asupra semiozei a devenit centrală în foarte multe discipline, chiar şi din partea celor ce nu se gândeau, sau nu ştiau sau chiar nu voiau să facă semiotică. Faptul era adevărat încă de pe vremea Tratatului (ca să dau doar un exemplu, nu pentru că citiseră cărţi de semiotică biologii începuseră să vorbească de „cod” genetic), însă fenomenul s-a extins, până-ntr-atât, încât sunt de sfătuit cei care urmează o strategie a atenţiei, şi oricât de selective ar fi criteriile lor teoretice, să practice un soi de toleranţă ecumenică, în acelaşi sens în care misionarul cu vederi largi hotărăşte că şi necredinciosul, orice idol sau principiu superior ar adora el, este creştin natu-raliter şi va fi astfel mântuit.   Cu toate acestea, oricât de tolerant ar fi cu opiniile altora, fiecare trebuie totuşi să şi le enunţe pe ale sale, cel puţin în ce priveşte chestiunile fundamentale. Ca întregire şi corectare a Tratatului, iată-mă aşadar expunându-mi ideile mele cele mai recente despre unele chestiuni pe care respectiva carte le lăsase în suspensie.